Se spune despre noi, românii, că suntem foc de isteţi, dar niciodată suficient de mintoşi încât să facem ce trebuie mai întâi pentru noi şi apoi pentru alţii. Am făcut ce-am făcut şi de vreun sfert de veac ne-am cam ales cu praful de pe tobă. Ce-a fost mai bun a luat drumul străinătăţii. Şi cărarea este încă deschisă.

„Nu-i bai“ – spunea un prieten – măcar am rămas cu ceva: vârâtul mâinii până la cot, fiindcă, vorba-ceea, ne tragem din neamul celor cu apucături de lotri și, dacă se întâmplă să n-avem pe ce pune mâna, atunci degrabă ne furăm singuri căciula.

Gânditor în felul lui, omul din popor a băgat de seamă că sărăcia nu vine niciodată din prea multă minte. Și-a mai observat el cum că „la omul sărac nici boii nu trag“.

Deși intrați în comunitatea europeană, n-am putut scăpa însă de tarele noastre și iată-ne, ca de obicei, tot în coada cozilor.

Din păcate, democrația dâmbovițeană instaurată în 1989 s-a dovedit… aceeași Mărie cu altă pălărie. În vreme ce alții se consolidau economic, noi ne străduiam, într-un gest mai mult decât condamnabil, să aruncăm istoria la gunoi.

Și, după tradiție, au răsărit ca de sub brazdă și „băieții deștepți“, desăvârșind opera de distrugere masivă a ceea ce cu siguranţă s-ar fi putut salva.

Cu o coloană vertebrală mai mult decât mobilă ne-am scos pălăria în fața Înaltei Porţi de la Bruxelles şi a creditorilor de oriunde, gestul căpătând valențe de scuză impardonabilă ori de câte ori se lua (se ia) câte o măsură neghioabă. Și, slavă Domnului, nu ducem lipsă de prostie.

În agricultură, oamenii reîmproprietăriți s-au trezit, cum s-ar spune, fără mâini și picioare. În lipsa unui oricât de modest inventar agricol, pământul a suspinat a neputință visând la vremurile rodnice de odinioară.

Subvențiile, atât de necesare fermierilor, sunt la noi şi mai modeste și oricum în contratimp cu nevoile câmpului.

Impozitele n-au întârziat însă, deşi încă nu s-a făcut suficient pentru organizarea agricultorilor.

Politicul a confiscat nu doar puterea, dar și știința de a face agricultură ca dincolo. Nu sunt bani… nu sunt niciodată bani pentru agricultură.

Legea cercetării științifice, cea a camerelor agricole și câte altele au rămas literă moartă. Cel puţin până acum.

Mi se pare că am cam pierdut trenul lumii noi, euroscepticismul de care se tem mai toți cunoscătorii fenomenelor sociale, la noi a devenit aerul pe care-l respirăm în fiecare zi.

Și, când acestui marasm organizatoric și economic i se mai adaugă și vitregia anotimpurilor, atunci dispare însăși speranța pentru ziua de mâine.

Am amintit, am reamintit toate acestea gândind că poate cei „din capul trebii“, vor înţelege că trebuie să ne privim cu alţi ochi propriile interese. A fi naţionalist nu-i o ruşine!

Un guvern tehnocrat va consolida oare această însuşire? Poate că da! Păcat că timpul le e prea scurt.

Ion Banu