În inima Ardealului, acolo unde se întâlnesc dealurile cu munții Transilvaniei, există un loc pitoresc, autentic, pe care nici măcar modernismul zilelor noastre nu a reușit să-l deformeze, Mărginimea Sibiului. Oieritul este cea mai întâlnită îndeletnicire în această zonă, ne spune Ionuț Lungu, un tânăr crescător al locului care ne prezintă ferma familiei.

Ținutul stării de bine

„Întotdeauna familia mea a crescut animale, dar în urmă cu 10 ani părinții mei au hotărât să se ocupe doar de animale și așa s-a înființat ferma noastră din Mărginimea Sibiului. Am început în anul 2013 cu un efectiv de 500 de oi rasa Țurcană, efectiv pe care l-am menținut până în ziua de azi. Această rasă este cea mai bine adaptată zonei noastre de munte, rezistă foarte bine la frig; pe timp de iarnă le furajăm cu fân făcut de noi, iar pe timpul verii și cu porumb, pe care îl cumpărăm. Dacă ar fi să vorbim strict de efectivul de animale, ajungem cu investițiile undeva la 70.000 €, fără să luăm în calcul terenul pe care pasc animalele pe timpul verii, utilajele și investițiile în grajduri. Produsele lactate sunt vândute en-gros comercianților, iar tineretul îl dăm spre export. O astfel de fermă presupune multă muncă fizică, nopți nedormite, însemnă să uiți de sărbători, concedii și relaxare și e nevoie de multă dragoste pentru animale. Sfatul meu pentru cei care vor să meargă spre acest domeniu e să se încarce cu multă răbdare și perseverență pentru a reuși. Pe viitor mi-aș dori să modernizez ferma pe cât posibil, pentru a-mi mai ușura munca. După cum spuneam, dacă nu ești crescut de mic într-un astfel de mediu, este foarte greu să te adaptezi la maturitate. Pentru mine acest domeniu nu a fost o alegere, a fost un stil de viață“, ne-a transmis Ionuț Lungu.

Zonă etnografică unică

Mărginimea Sibiului este o zonă etnografică unică în România, situată la vest de Sibiu, limitată la sud de valea Sadului şi la nord de valea râului Sălişte, ce cuprinde 18 localităţi: Boiţa, Sadu, Râu Sadului, Tălmaciu, Tălmăcel, Răşinari, Poplaca, Gura Râului, Orlat, Fântânele, Sibiel, Vale, Sălişte, Galeş, Tilişca, Rod, Poiana Sibiului şi Jina.

Poziţia geopolitică a zonei, situată la graniţa de sud a Transilvaniei cu Ţara Românească şi în proximitatea Sibiului, puternic centru meşteşugăresc şi comercial, a oferit Mărginimii Sibiului câteva trăsături definitorii.

Localităţile şi-au dezvoltat o economie mixtă, bazată pe agricultură, creşterea animalelor şi meşteşuguri tradiţionale, cu pondere deosebită pe oierit.

Cea mai mare parte a satelor din zonă au păstrat puternice tradiţii spirituale şi etno-folclorice. Deşi progresiv construcţiile moderne le-au înlocuit pe cele vechi tradiţionale, atmosfera în Mărginimea Sibiului a rămas neschimbată.

Încă din cele mai vechi timpuri, aceste populaţii de oieri au fost şi sunt maeştri în prelucrarea lânii şi a pieilor. Pe aceste meleaguri aveţi posibilitatea să găsiţi biserici vechi, muzee (Muzeul Sibiel, unde există cea mai mare colecţie de icoane pe sticlă din Europa, Muzeul Sătesc Răşinari, ce cuprinde piese uzuale din ceramică, mobilier pictat, obiecte gospodăreşti şi meşteşugăreşti, Muzeul din Galeş, cu o impresionantă colecţie de costume populare, şi Muzeul Parohiei Ortodoxe din Sălişte, ce cuprinde obiecte şi cărţi vechi de cult), case memo­riale şi construcţii tradiţionale ţărăneşti.

Cu timpul, Mărginimea Sibiului a devenit un punct important al turismului rural românesc, aici dezvoltându-se numeroase pensiuni ce vă pot oferi condiţiile necesare petrecerii unui sejur de neuitat.

Atmosfera tipic ţărănească, păstrarea intactă a tradiţiilor şi obiceiurilor, ospitalitatea sătenilor măresc atractivitatea acestor locuri.

Beatrice Alexandra MODIGA

Cătălina Ionela Achițeni din Havârna, județul Botoșani, a renunțat la visul de a fi avocat pentru a se face fermier la Ferma Cătălinei. La doar 25 de ani, tânăra vrea să ducă tradiția mai departe, ferma de familie existând din anul 1972.

Cu toate că de mică a visat să fie avocat, Cătălina a ales cu bună știință să activeze într-o lume a bărbaților și să fie excepția de la regulă. Tânăra s-a gândit că cea mai bună alegere este să se ocupe de ferma de animale a familiei din comuna Havârna, județul Botoșani.

5 decenii de existență

„Ferma există încă din 1972, este o afacere de familie, iar eu am dus tradiția mai departe, făcând ceea ce îmi place. Am crescut printre animale, sunt o pasiune pentru mine și iubesc ceea ce fac. Nu m-am văzut niciodată făcând altceva, iubirea și gingășia animalele îmi umple sufletul de bucurie și, de asemenea, aceasta este și o afacere profitabilă dacă știi să le hrănești și să le crești corect. Nu este ușor să creezi planul de alimentație al unui animal, la noi a durat ceva timp până am descoperit ritmul de creștere a animalelor și cum să sporim lactația“, mărturisește tânăra botoșăneancă.

Familia Achițeni a pornit la drum cu 100 de oi și 10 vaci, iar în prezent efectivul este de 350 de oi Karakul, 100 de capre Anglo nubiene și 40 de vaci Bălțate românești. „Am ales aceste rase din mai multe motive, de exemplu Karakul pentru că este rasa care se adaptează la condițiile din țara noastră, se exploatează pentru pielicele și producția de lapte. Bălțatele românești au un temperament liniștit și reprezintă 44% din totalul de bovine din România și produce în medie, anual, 3.000 litri de lapte cu 4% grăsime, iar caprele Anglo nubiene pentru că sunt căutate deoarece au producția de lapte ridicată și pot fi exploatate până la 10 ani“, spune Cătălina.

Piață de desfacere restrânsă. Concurență mare în zonă

Tânăra botoșăneancă mai spune că nu au făcut niciodată un calcul cu privire la investiția făcută în această afacere, costul fiind oricum unul destul de mare pentru că mereu apar cheltuieli neprevăzute. În schimb, a investit foarte mult timp, răbdare și dragoste. Cât mai multă cu putință.

„Consider că, pentru a reuși în orice domeniu, mai ales în unul în care faci ce îți placi, nu poți reuși fără perseverență, pasiune și încredere în propriile forțe. Au fost multe momente când poate îmi venea să renunț, dar atunci mi-am amintit de ce am început. Marea problemă în domeniu, din punctul meu de vedere, e forța de muncă, foarte greu de găsit. În lunile de iarnă laptele îl predăm unei firme din zonă, dar în perioada caldă facem produse lactate: brânză, urdă, pe care le vindem în zonă; nu avem o piață de desfacere prea mare deoarece concurența este mare în zonă. Primăvara alegem să dăm miei spre piața arabă, unde primim de obicei cel mai bun preț.“

Agricultura și zootehnia nu vor dispărea niciodată, indiferent de vremuri

Cătălina, când a decis să se axeze pe acest domeniu, a pornit de la ideea că agricultura și zootehnia sunt domenii de activitate care nu vor dispărea niciodată, indiferent de vremuri.

„Ne-am ușurat munca investind în utilaje agricole și, având în vedere poziționarea fermei, care este în câmp, racordarea fermei la apa curentă și curent electric a fost cel mai necesar lucru care trebuia făcut de la început. Producția de pe terenurile pe care le deținem este folosită 80% pentru furajele animalelor. Furajarea o facem și la bovine și la ovine, de două ori pe zi, dimineața și după-amiaza, dimineața cu însilozate de porumb și după-amiaza cu lucernă sau fân și șrot de floarea-soarelui, precum și porția cu boabe de porumb. Furajele folosite în creșterea animalelor sunt cele voluminoase, fibroase, suculente și verzi, dar și însilozate, în special cele de porumb.“

Viața într-o fermă nu este ușoară, sunt multe lucruri care pot apărea pe parcurs și situații cărora e greu să le faci față, adaugă tânăra botoșăneancă.

„Seceta îți poate da planurile peste cap, obținând culturi din care nu-ți scoți nici măcar investiția, dar să ai și profit. Primăvara, la fătarea oilor, trebuie să fii mereu prezent în cârd deoarece oile tinere rar reușesc să dea naștere fără ajutorul extern al omului. O altă problemă ar fi cea cu pășunea, de care primăria se ocupă și e foarte greu să împaci pe toată lumea. Ca în orice domeniu, sunt plusuri și minusuri. Ideea principală e că, indiferent de situație, trebuie să fii mereu pe câmp, mereu prezent și mereu implicat, pentru că nu te poți baza pe nimeni.“

Mereu conectat cu natura…

Planurile de viitor ale tinerei din Havârna constau în primul rând în a moderniza ferma, de a spori numărul de animale și a achiziționa teren.

„Mulți tineri fug de acest domeniu deoarece nu este unul în care stai la birou și ești mereu curat. Eu, de exemplu, muncesc cot la cot cu angajații și nu mă dau înapoi de la muncă. De asemenea, merg pe tractor la activitățile agricole să-l ajut pe tata și îmi place și asta. Sunt multifuncțională! Dar din punctul meu de vedere, este un domeniu profitabil și plăcut, ești mereu conectat cu natura și aș îndruma cât mai mulți tineri să aibă curaj să cunoască domeniul și să profeseze. De aceea sunt studentă în anul 2, la fără frecvență, la Facultate de Agricultură din Iași, și până acum consider că am dobândit destule cunoștințe care să mă ajute în fermă, abia aștept să descopăr și lucrurile pe care le voi învăța și în ceilalți ani de studiu“, adaugă Cătălina.

În curând, agroturism la ferma Cătălinei!

Pe lângă planurile de viitor de dezvoltare, Cătălina și-ar dori ca mulți mai mulți oameni să cunoască cu adevărat viața la țară, ce înseamnă și cum se trăiește o zi din viața unui fermier și să dezvolte o mică parte de agroturism, în care oamenii să vină să viziteze ferma, să vadă animalele și, de ce nu, să muncească împreună cu ei pentru a simți pe propria piele cât de mult efort trebuie într-o zi pentru a satisface nevoile animalelor.

„Nu știu dacă sunt cea mai potrivită pentru a da sfaturi, dar încerc. În primul rând, să faci mereu ce-ți place și să cauți locul unde te potrivești tu ca om, calitățile pe care le deții, să te încarci cu energie pozitivă înainte de a porni la drum deoarece poate întâlnești pe parcurs oameni sau situații care te vor descuraja, să fii plin de răbdare, să vezi animalele ca pe niște „ființe“ deoarece și acestea au nevoi speciale pentru a se dezvolta și, automat, pentru a-ți produce banii și, nu în ultimul rând e nevoie de mult curaj, să muncești și să dezvolți domeniul cât de mulți poți deoarece există posibilitatea de a accesa multe fonduri europene nerambursabile, apărând mereu oportunități noi“, a încheiat Cătălina Achițeni.

Beatrice Alexandra MODIGA

Porumbul este remarcat pentru particularitățile sale biologice și alimentare deosebite, fapt ce a determinat cultivarea lui în diverse zone ale lumii, ocupând locul trei ca suprafață (peste 130 milioane de hectare), după grâu și orez.

Porumbul are o paletă vastă de însușiri care-i conferă o importanță alimentară și furajeră deosebite. Astfel că în alimentația omului se consumă sub formă de făină de porumb (mălai), fulgi de porumb, floricele, boabe fierte etc., în timp ce în industrie boabele de porumb constituie materia primă pentru fabricarea spirtului, amidonului, glucozei și dextrinei. Din porumb se extrage ulei de foarte bună calitate, folosit în alimentația dietetică, fiind o cereală cu un conținut ridicat de grăsimi (peste 6%) în germenii de porumb.

Porumbul se folosește în diverse forme și la hrana animalelor: boabe concentrate, furaj verde sau însilozat, fân, coceni. Boabele de porumb conțin între: 11,5-14% apă, 9,5-15% proteine, 5-8% grăsimi, 1,5-2% săruri minerale, 65-72% amidon; 1 kg de porumb are 70-80 g proteină digestibilă și 1,20-1,30 unități nutritive. Din compoziția proteică a porumbului lipsesc unii aminoacizi esențiali (triptofanul, lizina), hibrizii creați în ultima perioadă posedă o genă care determină sinteza acestor aminoacizi (Opaque-2), iar folosirea acestora în hrana animalelor duce la obținerea unor rezultate spectaculoase. Modul cel mai eficient de hrănire a animalelor în perioada de stabulație se face cu porumb pentru siloz, considerat „pășunea de iarnă“ a animalelor, având un grad foarte ridicat de consumabilitate.

Porumbul poate fi cultivat ca și cultură principală sau în cultură succesivă (dublă), după plantele ce se recoltează mai devreme. Prin utilizarea unor hibrizi cu perioade de vegetație diferite se permite o cultivare eșalonată a porumbului, asigurându-se, astfel, furaje verzi în tot timpul perioadei de vegetație. Porumbul are și multe însușiri agrobiologice și agrotehnice: rezistență ridicată la secetă și cădere, la mai multe boli și dăunători, mecanizare totală a lucrărilor agrotehnice și de recoltare, o valorificare eficientă a îngășămintelor organominerale și a apei de irigație etc.

Câteva rețete de furaje

Vă oferim și câteva rețete de furaje în care se utilizează porumbul.

Pentru 100 kg de nutreţ combinat pentru vaci de lapte se amestecă: 60 kg uruială din boabe de porumb, 30 kg tărâţe de grâu, 3 kg cretă furajeră, 7 kg sare de bucătărie. Din acest amestec bine uniformizat se administrează zilnic 1,5 kg pentru o vacă în lactaţie.

Pentru tineret taurin 0-6 luni (mânzat) 100 kg amestec nutreţuri concentrate poate conţine: 45 kg uruială din boabe de porumb, 20 kg tărâţe de grâu, 30 kg uruială de ovăz, 3 kg cretă furajeră, 2 kg sare. Din acest amestec se administrează zilnic 0,3-0,5 kg pentru fiecare mânzat.

Amestec pentru pui de găină între 5 şi 40 de zile: 100 kg amestec cuprinde: 37 kg uruială din boabe de porumb, 20 kg uruială orz, 20 kg uruială ovăz, 17 kg tărâţe de grâu, 3 kg lapte praf, 2 kg făină de oase, 1 kg sare de bucătărie. Din acest amestec bine uniformizat se administrează zilnic 1,5 kg pentru 10 pui, repartizat în 3 tainuri.

Amestec pentru găini ouătoare: la 100 kg amestec se folosesc: 60 kg uruială din boabe, 10 kg uruială orz, 12 kg uruială ovăz, 10 kg tărâţe de grâu, 4 kg făină de lucernă, 1 kg făină de oase, 1 kg sare de bucătărie, 2 l ulei de floarea-soarelui. Din acest amestec, pentru 10 găini ouătoare se administrează zilnic 3 kg porţionate în trei tainuri. Din uleiul de floarea-soarelui se adaugă zilnic 4 linguri la cele 3 kg de amestec.

Anca LĂPUȘNEANU

Tuberculoza bovină este o boală cronică cauzată de o bacterie numită Mycobacterium bovis. Bovinele reprezintă principalul rezervor de M.bovis și pot transmite infecţia la un număr mare de mamifere, printre care şi omul. Infecţia la om apare, mai ales, prin consumul de lapte crud şi produse lactate, dar şi prin inhalaţie. Numele „tuberculoză“ vine de la nodulii numiți „tuberculi“, care se formează în ganglionii limfatici ai animalelor afectate. În anul 1993, Organizația Mondială a Sănătății a declarat tuberculoza o „problemă urgentă de sănătate globală“. În 2006, parteneriatul pentru oprirea tuberculozei a întocmit Planul global de stopare a tuberculozei, al cărui obiectiv principal a fost să salveze 14 milioane de vieți până în 2015.

Unele surse menționează faptul că Mycobacterium bovis ar fi produs mai multe pierderi în fermele de animale din toată lumea decât orice altă boală infecțioasă. Infecția tuberculoasă este, de altfel, una dintre cele mai vechi și mai grave zoonoze. Tuberculoza bovină poate determina forme tot atât de grave la om ca și bacilul tuberculozei umane.

Boala la animale se poate transmite prin diverse căi, precum: infectarea cu materiale contaminate; infecție cu aerosoli; infectarea prin ingerare a produselor derivate; transmitere verticală; transmitere orizontală; infecția la animale de pradă.

Depistarea animalelor cu infecție tuberculoasă se face cu proba alergică, prin efectuarea testului tuberculinic. În România se execută tuberculinarea intradermică simplă, cunoscută și sub numele de „test unic“, iar la cele depistate pozitive se efectuează „testul comparativ simultan“ (TCS). La taurine, testul unic se practică de două ori pe an, în efectivele de bovine în vârstă de peste 6 luni.

Controlul bolii se face pe depistarea din timp a ei și înlăturarea din efectiv a bovinelor bolnave.

În efectivele contaminate se aplică următoarele măsuri:

• Bovinele pozitive la TCS se elimină obligatoriu din efectiv prin abatorizare. După această acțiune, toate bovinele din efectivul contaminat se izolează și se retestează după 60 de zile prin T.C.S., eliminând de fiecare dată animalele pozitive. Dacă procentul de infecție depășește 10% din efectivul testat și tuberculoza a fost diagnosticată și la tineret sub vârsta de 6 luni, efectivul se supune programului de asanare prin depopulare totală, urmând ca repopularea să se poată face la cel puțin 3 luni după stingerea oficială a bolii.
• În efectivele de bovine cu prevalență ridicată a tuberculozei, asanarea se face prin depopulare totală, urmată de curățenie mecanică și dezinfecție, a cărei eficiență se controlează prin teste.
• Fermierii trebuie să știe că infecţia este favorizată de factori precum: ameliorarea rasei; vârsta tânără; alimentaţia insuficientă calitativ şi cantitativ; regimul de exploatare neraţional; condiţii necorespunzătoare de igienă.

Succesul programului de control al tuberculozei bovine depinde de implicarea serviciilor veterinare de la toate nivelurile, dar şi de respectarea de către crescătorii de animale a normelor sanitare veterinare în domeniul creşterii şi circulaţiei animalelor.

Profilaxia tuberculozei la om presupune, în primul rând, pasteurizarea laptelui, vaccinarea anti TBC şi, în plus, controlul tuberculozei bovine.

Căile de infectare cu M. bovis

Surse primare

Animalele bolnave, cu leziuni deschise de tuberculoză, ce pot elimina bacilii prin diverse secreţii şi excreţii:

• lapte
• secreţii vaginale
• secreţii bronşice
• fecale
• urină

Surse secundare

• solul, apa, furajele, aşternutul şi ustensilele contaminate, omul.

O amenințare foarte mare pentru populație

Organizația Mondială a Sănătății trage un semnal de alarmă referitor la boala luată de la animale care este mai gravă și mai greu de tratat decât forma sa clasică. Tuberculoza bovină îi afectează mai ales pe veterinari, fermieri și măcelari. Medicii avertizează că sunt infectate peste 100.000 de persoane anual.

Studii realizate în Mexic arată că în 28% din totalul cazurilor de tuberculoză boala a fost luată de la animale. Un alt studiu realizat pe copii, în California, ridică acest procent la 45%. O problemă foarte gravă este aceea că, în multe dintre cazuri, cei care suferă de tuberculoza luată de la animale nu sunt corect diagnosticați. Acest tip de tuberculoză nu afectează doar plămânii, ci și alte organe, ceea ce complică diagnosticarea și îngreunează tratamentul.

Tuberculoza este întâlnită în România mai frecvent decât în alte țări ale Uniunii Europene. Astfel se estimează că apar în medie 130 de cazuri la 100.000 de locuitori, față de media europeană de circa 30 bolnavi la suta de mii de locuitori, dar totuși procentul de bolnavi infectați de la bovine este destul de mic. Se cunoaște că în fiecare județ există cel puțin un spital și trei-patru dispensare de pneumoftiziologie, astfel că infecţia poate fi ţinută sub control strict.

Anca LĂPUȘNEANU

Din anul 1500, se estimează că 129 de specii de păsări și 61 de specii de mamifere au dispărut. Dar 95% dintre acestea sunt specii insulare, dintre care majoritatea provin din Insulele Pacificului. Cu alte cuvinte, foarte puține specii (6 specii de păsări și 3 de mamifere) au dispărut pe continente. Nu este așadar un fenomen general și de mare amploare, astfel încât sloganul „a șasea extincție“ este un element de comunicare care intră sub speculație alarmistă care însă nu are nicio bază științifică. Toate predicțiile catastrofale făcute în ultimele decenii de așa-zișii experți s-au dovedit a fi greșite.

Pentru a fi clar în acest sens, nu înseamnă că oamenii nu au niciun impact asupra biodiversităţii. Da, există un impact, dar este o chestiune logică să păstrăm și să examinăm situațiile critice de la caz la caz. Astfel, în urma unor măsuri specifice care au fost luate de câteva decenii, au fost reconstituite numeroase populații de vertebrate ale căror populații fuseseră decimate de vânătoare sau recoltare excesivă, după exemplul cetaceelor și mai multor mamifere europene.

Protejarea biodiversității se bazează pe principiul că există o natură originală care ar fi degradată de oameni. Cu alte cuvinte, am distruge o moștenire biologică unică, rezultat al evoluției din cele mai vechi timpuri... Dar cum rămâne cu istoria biodiversității europene? Ceea ce știm este că ea a trecut prin multe vicisitudini. Timp de peste două milioane de ani și aproximativ la fiecare 100.000 de ani, calota polară s-a extins spre sud. Ne putem imagina erodarea biodiversităţii rezultată... Ulterior, în perioadele de încălzire, speciile au recolonizat, fiecare în ritmul său, ceea ce ar putea dura mii de ani, zonele eliberate de gheaţă. Dar, timp de 7 până la 8.000 de ani, primii fermieri din Orientul Mijlociu au introdus plantele cultivate și speciile asociate acestora, cum ar fi macul. Au vânat și au modificat treptat peisajele pentru a crea peisaje agricole și, mai presus de toate, au introdus, treptat, voluntar sau accidental, în mediul lor, multe specii din alte părți. Mai întâi prin schimburi comerciale în jurul Mediteranei, apoi după descoperirea de noi lumi, prin schimburi intercontinentale. Este o biodiversitate co-construită, atât la nivel de specii, cât și de ecosisteme, care continuă să evolueze rapid datorită globalizării comerțului. Prin urmare, nu este un produs pur al evoluției pe care ar trebui să-l păstrăm, ci un ansamblu eterogen de specii care s-a format întâmplător în urma evenimentelor climatice și a schimburilor comerciale. Aceasta este ambiguitatea sloganului „protejați biodiversitatea“: Da, dar care?

Printre problemele metodologice se numără problema definirii speciei care se bazează, pentru speciile macroscopice, pe o descriere morfologică, învechită, dar practică, în timp ce geneticienii ne vorbesc despre speciile biologice bazate pe interfertilitatea indivizilor. Specia este o cutie artificială în care sunt plasați indivizi asemănători morfologic, dar care pot aparține unor specii biologice diferite.

Dar rădăcina problemei este ideologică: este credința în existența unei naturi originale mitice care ar fi existat dacă oamenii nu ar fi distrus-o. Credința în echilibrul naturii este cea care duce la a considera că toată activitatea umană este un atac la adresa ordinii și armoniei naturii. Această viziune fixistă asupra naturii este total contrazisă de observația că natura este în perpetuă transformare.

Când vine vorba de ONG-uri, este destul de ușor de înțeles. Alarmismul le permite să existe, adică să fie prezente în mass-media și să le aducă astfel bani pentru a funcționa. Trebuie înțeles că, în țările bogate, catastrofismul a devenit o necesitate pentru ele. Într-adevăr, timp de 50 de ani a existat, de fapt, o întărire spectaculoasă a legislației de mediu. În problema patrimoniului natural s-au înregistrat progrese enorme. Multe specii au dobândit statut protejat, s-au stabilit reguli pentru a lua în considerare biodiversitatea în cadrul instalațiilor de infrastructură, au fost create multe rezervații naturale și parcuri, au fost impuse măsuri fermierilor. Cu alte cuvinte, cu cât mergem mai departe în timp, cu atât sunt mai puține lucruri de făcut de către ONG-uri și, prin urmare, acțiunea acestora își pierde interesul general. În acest context, ei sunt nevoiți să se radicalizeze pentru a continua să existe. Este o chestiune de supraviețuire pentru ei. Si nu trebuie să uităm că au mulți angajați de plătit și cu salarii bune...

Atunci, cum să explicăm că guvernanții preiau fără nuanță diagnosticul delirant al ONG-urilor? Nu este ușor să răspunzi la această întrebare. Sunt adesea prezentate două ipoteze. Prima este faptul că nivelul elitelor noastre a scăzut dramatic și nu sunt în stare să dea sens lucrurilor, ele urmăresc doar „tendința vremurilor“ și „însoțesc“ această mișcare a fricii iraționale pe care o „valsează“ ONG-urile. A doua este că avem de-a face cu o „oligarhie globală“ care face totul pentru a doborî societățile dezvoltate, totul din motive întunecate.

Personal, sunt lucruri care îmi scapă. Nu știu ce să cred.

Dr. ing. Daniel BOTĂNOIU

Pentru a avea o eficacitate ridicată în combaterea buruienilor din culturile de cereale păioase, trebuie ales foarte bine momentul optim de aplicare a erbicidelor, moment în care buruienile au sensibilitatea cea mai mare (între stadiul de “rozetă” și 2-3 frunze), cât și cel de toleranță maximă a culturii (intre înfrățire și începerea formării primului nod diferențiat). O influență mare asupra eficacității erbicidelor o au temperatura și umiditatea (temperaturi medii de peste 8-10°C și umiditate suficientă).

Aceasta verigă tehnologică este recomandată atât pentru fermierii care practică agricultura în sistem clasic, cât și pentru cei care au optat pentru sistem minim de lucrări ale solului. Deși principiile agriculturii conservative îi pot ajuta pe fermieri să reducă presiunea de buruieni, nu se va renunța la utilizarea produselor de protecție a plantelor. Adoptarea sistemului no-till implică, de asemenea, modificări ale strategiilor pentru combaterea buruienilor.

O prima etapă în strategia de combatere a buruienilor este erbicidarea în toamnă. In felul acesta sunt combătute si acele buruieni care răsar încă din toamna și iernează în stadiul de rozetă, iar în primăvară, fiind în stadii avansate de creștere, de multe ori nu mai pot fi combătute, așa cum sunt: șopârlița, doritoarea, ventrilica (Veronica sp.), mușețelul (Matricaria sp.), părăluțe (Thlaspi arvense) etc..

Pentru fermierii care au sărit peste aceasta etapă, toată presiunea combaterii buruienilor a rămas în primăvară, unele speciile fiind deja întru-un stadiu foarte avansat de creștere, așa cum sunt șopârlița, doritoare, ventrilica (Veronica sp.), macul sălbatic (Papaver rhoeas), turița (Galium aparine) etc..

Veronica hederifolia L

Care sunt buruienile problema din culturile de cereale păioase?

Buruienile care domină de regulă culturile de cereale păioase aparțin grupei dicotiledonate (buruieni cu frunza lată), cele mai multe germinând toamna. Nici buruienile monocotiledonate nu trebuie neglijate, mai ales în zonele din vestul țării, unde buruieni ca ovăzul sălbatic (Avena fatua), iarba vântului (Apera-spica-venti), pirul târâtor (Agropyron repens), costreiul (Sorghum halepense) pot provoca pagube importante.

Aplicarea erbicidelor nu se face numai pentru combaterea buruienilor din cultura în curs, ci și pentru culturile care urmează în rotație. Prin urmare, alegerea corespunzătoare a erbicidelor, dar și a tehnicilor de aplicare și a calității tratamentelor pentru culturile de cereale păioase reprezintă o buna investiție pentru anii următori.

Ce putem face?

În funcție de spectrul de îmburuienare, densitatea acestora și stadiu de dezvoltare există mai multe strategii de combatere în primăvară:

1. buruieni sensibile la 2,4 D sau sărurile acestuia: muștarul sălbatic (Sinapis arvensis), traista ciobanului (Capsella bursa-pastoris), loboda (Chenopodium album), pălămida (Cirsium arvense), ridichea sălbatică (Raphanum raphanistrum), părăluțe (Thlaspi arvense ), loboda (Atriplex sp.), susai moale (Sonchus oleraceus), albăstrița (Centaurea cyanus ) etc.. Epoca optima de aplicare a erbicidelor este de la începutul înfrățirii până la formarea primului internod, iar temperatura sa fie >10^°C. Puteți aplica erbicide ca:

• CEREDIN FORTE 464 SL: 0,8-1,0 l/ha la grâu;
• VECTOR: 0,4-0,6 l/ha, la cereale păioase;
• DICOPUR M: 1,0 l/ha la grâu și orz  (chiar dacă este un erbicid hormonal se poate aplica până în faza de apariție a ligulei);
• RIVAL TOP 20 SG: 30 g/ha la grâu, orz, triticale, secara și ovăz;
• RIVAL ULTRA: 35 g/ha la grâu.

2. buruieni rezistente la 2,4 D sau sărurile acestuia: turița (Gallium aparine), mușețelul mirositor (Matricaria chamomila), mușețelul nemirositor (Matricaria inodora), neghina (Agrostema githago), măzărichea (Vicia sp.), macul sălbatic (Papaver rhoeas), romanița de câmp (Anthemis sp.), șopârlița, ventrilica, doritoare (Veronica sp.), spălăcioasa (Senecio vulgaris), rocoina (Stellaria media) etc.. Epoca optima de combatere a buruienilor din aceasta categorie este faza de rozeta (5-7 frunze), când buruienile au creșterea activă, erbicidele fiind preluate și translocate în plantă mult mai rapid. Erbicidele recomandate sunt în special cele din clasa sulfonilureice, singure sau asociate, așa cum este:

• RIVAL STAR 50 SX: 30 g/ha la grâu de toamnă, orz de toamnă, secara de toamnă și triticale (buruieni dicotiledonate anuale, excepție Galium aparine și Veronica); 37,5 g/ha (Cirsium arvense) si 45 g/ha la grâu de primăvară, orz de primăvară și ovăz (buruieni dicotiledonate anuale, excepție Galium aparine si Veronica spp.).

Pe lângă erbicide din clasa sulfonilureice, se mai pot utiliza erbicide și din alte clase chimice, cum este STARANE SUPER: 0,54 l/ha, la grâu, orz, ovăz, secară, triticale. Erbicidul se poate aplica până la faza de burduf, mai ales în condițiile unor reinfestări cu turița sau volbura, când efectiv nu prea se mai poate aplica niciun erbicid, STARANE SUPER putându-se aplica fără restricții de fitotoxicitate la toate culturile de cereale păioase, inclusiv în loturile semincere.

3. buruieni monocotiledonate: ovăzul sălbatic (Avena fatua), iarba vântului (Apera-spica-venti), pirul târâtor (Agropyron repens), mohor (Setaria spp.), meișor (Digitaria spp.), mei (Panicum miliaceum), hirusor (Poa annua) etc.. Erbicidele se aplica atât toamna, cât și primăvara, perioada de aplicare depinzând în primul rând de stadiul de dezvoltare al buruienilor, combaterea maximă fiind când buruienile au 2-4 frunze și până la sfârșitul înfrățirii buruienilor. Temperatura optimă de aplicare este între 8-25°C, dar tratamentele pot fi efectuate începând cu 5°C. Erbicidele antigramineice recomandate specifice pentru aceste buruieni și, în special, pentru cele problemă, așa cum sunt ovăzul sălbatic (Avena fatua) și iarba vântului (Apera-spica-venti) sunt:

• SENIOR: 0,110 kg/ha + 0,5 l/ha adjuvant pentru iarba vântului și 0,250 kg/ha + 0,5 l/ha adjuvant pentru celelalte specii de buruieni din culturile de grâu;
• FENOVA SUPER: 0,9-1,1 l/ha la grâu.

Deci nu uitați, imediat ce timpul vă permite, nu ezitați să intrați la erbicidat, aplicând erbicidul care se pretează cel mai bine la spectrul de buruieni existent în culturile de cereale păioase.

Ștefan Ungureanu este un tânăr antreprenor din Scobinți, județul Iași, care se ocupă de creșterea albinelor. A investit 40.000 de euro, fonduri nerambursabile obținute de la AFIR, într-un proiect apicol pentru dezvoltarea nucleului de rase autohtone (mătci) și modernizarea fermei.

Mulți tineri apicultori din Iași aleg albina românească, numită și „albina din Carpați“, o rasă autohtonă care s-a adaptat foarte bine condițiilor climatice din România. Unul dintre aceștia este și Ștefan, care a ales această rasă de albine deoarece este rezistentă la boli și are o productivitate mare, având și un temperament prietenos.

Producție de 4-6 tone miere/sezon

Tânărul ieșean administrează o fermă apicolă cu un efectiv de aproximativ 200 de familii de albine.

„Pasiunea pentru apicultură a fost moștenită de la tatăl meu, ocupându-ne și în prezent împreună de această activitate. Apicultura nu este un bussines ușor, necesită multă muncă și timp și doar cei care sunt pasionați pot ajunge și la rezultate. Am accesat fonduri europene în valoare de 40.000 de euro, care m-au ajutat să-mi dezvolt exploatația apicolă la standarde europene, prin achiziția de echipamente moderne de extracție a mierii, lăzi apicole și mătci autohtone pentru o productivitate bună. În medie, într-o stupină de 200 de familii de albine, poți obține producții între 4-6 tone miere/sezon, dar în acest domeniu ești strict condiționat de condițiile meteorologice. Sortimentele pe care le valorificăm sunt mierea de salcâm, tei, rapiță și polifloră. Recomand acest domeniu doar persoanelor care sunt iubitoare de aceste mici vietăți și pasionați de tot ce îți pot oferi ele“, ne mărturisește Ștefan Claudiu Ungureanu, tânărul apicultor ieșean.

Banii i-a accesat în Submăsura 6.1

Sute de afaceri au fost deschise în mediul rural cu ajutorul fondurilor europene obținute în cadrul acestei submăsuri. În ultimii ani a crescut interesul ieșenilor pentru dezvoltarea unor afaceri în domeniul apicol. Unii dintre aceștia sunt apicultori cu tradiție, cum este și situația lui Ștefan Claudiu, alții se apucă din pasiune, iar apoi transformă totul într-o afacere de succes.

Beatrice Alexandra MODIGA

Închid pentru câteva secunde ochii și îmi imaginez zona mlăștinoasă din Antichitate de pe malul vestic al Tibrului, ce nu promitea prea multă înflorire, dar azi am regăsit aici un teritoriu modern, un colț sfânt, Vatican, cel mai mic stat independent din lume.

Timp de două sute de ani a făcut parte din Roma, apoi, în anul 1929, odată cu Tratatul de la Lateran dintre Sfântul Scaun și Italia, Statul Vatican și-a câștigat independența. Pontiful Suprem este șeful statului, iar securitatea Vaticanului este asigurată de Corpul Gărzii Elvețiene, ce a fost întemeiat în anul 1506. Printre altele, Vatican are o gară inaugurată în 1934, își bate moneda proprie, își produce marca poștală, are post de radio, Vatican Radio, ce transmite în mai multe țări în limbile aferente acestora, iar L’Osservatore Romano este cotidianul ce apare încă din 1861 pe piață.

Biserica Sf. Petru, Piața Sf. Petru

Ager Vaticanus (Câmpul Vatican) era denumirea în perioada regală și în timpul epocii republicane, iar din secolul al II-lea d.Hr. a fost certificat numele de Vaticanum. În epoca romană, mama împăratului Caligula, Agripina cea Mare, a creat aici grădini și pe un teren de mari proporții a fost construit un cimitir. Primii martiri creștini au fost executați în aceste locuri, iar printre aceștia a fost și Sf. Petru, unul dintre cei Doisprezece Apostoli ai lui Isus Hristos, considerat primul episcop al Romei.

Prin anii 300 d.Hr., Împăratul Constantin a pus baza primei bazilici de pe dealul Vatican, închinată Sf. Petru. Timp îndelungat a fost nesigur faptul că aici ar fi fost înmormântat Sf. Petru, însă, în perioada celui de-al doilea Război Mondial, Papa Pius al XII-lea a făcut săpături din bani proprii, iar ceva ani mai târziu arheologul Margherita Guarducci a găsit oase umane acoperite de o pânză de culoare violet, dar și inscripția greacă „Petos eni“ ce se traduce „Petru este aici“. Această mare descoperire a fost transmisă lumii întregi de către Papa Paul al VI-lea în anul 1968, 26 iunie.

Ajung în interiorul imensei suprafețe ovale, Piața Sf. Petru (Piazza San Pietro), unde cele 284 de coloane dorice semicirculare te îmbrățișează cald; 140 de statui păzesc parcă și totodată adună în ele spiritul rugăciunilor credincioșilor ce se adună zi de zi, dar mai ales duminica la slujbă. La îndrumarea Papei Alexandru al II-lea, piața a fost proiectată de către arhitectul napoletan Gian Lorenzo Bernini în secolul al XVII-lea pe locul unde a existat Circul lui Nero.

Probabil ridicat în secolul al XV-lea î.Hr., Obeliscul Vaticanului, cu o greutate de 300 de tone și o înălțime de 25 de metri, este soldatul invincibil, îmbrăcat cu haină militară din granit roșu de Aswan, din anticul oraș egiptean, Heliopolis. Decorat cu sculpturi de leu, Obeliscul a fost adus la Roma de împăratul Caligula în anul 37 d.Hr.

Grădinile Vaticanului

Din inițiativa Papei Nicolae al III-lea Orsini, la Vest de Bazilica Sf. Petru a răsărit pântecul verde al Vaticanului, întins pe 23 de hectare. Inaugurate în anul 1249, Grădinile Vaticanului reprezintă locul perfect de repaus și de reflectare al Papei, dar și oaza de liniște pentru turiștii ce ajung aici.

În formă de navă de război, gata să înfrunte pericolele naturii, Fântâna Galerei, una dintre cele mai vechi fântâni din Vatican, împrăștie jeturi de apă din tunurile sale, navigând cu mândria faptului că în trecut a fost fântâna lui Paul al V-lea. A fost proiectată de arhitecții Martino Ferrabosco și Jan van Zanten; inițial era doar un iaz cu pești, la care ulterior au fost adăugate nava, dragonii, vulturul Borghese și alte elemente ce evidențiază scene mitologice din Metamorfozele lui Ovidiu.

Fântâna Broaștelor, compusă din patru broaște, Fântâna Vulturelui sub forma unei peșteri, ce datează din anul 1612, Fântâna Împărtășaniei, al cărei altar este picurat de jeturile lumânărilor, umplu acest decor cu senzația de mișcare continuă, apa neterminându-se nicicând.

Sculpturile din Grădinile Vaticanului adaugă spațiului prezențe divine. Astfel, chipurile Sfântului Apostol Petru, Madonei din Guadalupe, Maicii Domnului de la Fatima sunt remarcabile creații în marmură sau bronz ale artiștilor vremii.

Casina di Pio IX frumos decorată cu stucaturi, Turnul San Giovanni din înaltul colinei, Casa Grădinarului ce datează din secolul al XIII-lea, locul de unde a fost rostit primul mesaj din istorie pe unde radio de către inventatorul Guglielmo Marconi, grăiesc într-un limbaj unic despre importanța frumosului perimetru.

În următoarea parte vă voi purta cu mine prin faimoasele Muzee ale Vaticanului și Capela Sixtină, locuri unice din lume ce au adunat colecții impresionante de artă cu ajutorul și stăruința papilor, dornici să păstreze în inima locului obiecte cu valori inestimabile.

Aurora Grigore

GALERIE FOTO

În ultimele secole, populația s-a înmulțit și, odată cu aceasta, și nevoia de spațiu de construit și pentru agricultură. Împreună cu comerțul de lemn care s-a intensificat în ultimii ani, a dus la o degradare continuă a pădurii.

Dacă ar fi să ne întrebăm care sunt cele mai importante cauze ale defrișării, poate că vom primi răspunsuri de genul mutarea culturilor și comerțul cu lemn. Privind în trecut, remarcăm faptul că oamenii practicau agricultura în pădure. Ei tăiau copaci pentru a face loc culturilor și pajiștilor pentru animale și plecau din locurile respective când solul devenea nefertil. Procesul în sine nu reprezenta un pericol pentru pădure dacă era făcut cu grijă. Problemele au apărut atunci când solului nu i s-a oferit timp pentru regenerare și agricultura intensivă a dus la degradarea definitivă a acestuia.

În zilele noastre, din cauza creșterii populației, unele surse spun că mutarea culturilor este cauza a peste 70% din defrișările pădurii, iar tăierea copacilor pentru folosirea lemnului în scopuri comerciale poate fi practicată fără consecințe grave asupra mediului. În contextul în care numărul copacilor tăiați este mai mare decât al celor plantați, tăierea lemnului devine o problemă gravă. Înainte ca tăierea masivă să ia locul celei vechi cu topoare și animale, comerțul cu lemn avea o influență nesemnificativă asupra pădurii. Odată cu apariția drujbelor, tractoarelor, drumurilor și căii ferate, aceste acțiuni au avut un impact mult mai mare. Management-ul prost al tăierilor a dus la pierderi fără precedent pentru natură.

Efectele defrișării

Pădurea fiind distrusă, solul, care se acumulează în peste 1.000 de ani, ar dispărea, ducând la inundații din pricina faptului că nu mai există sol să acumuleze apă. Defrișarea pădurii duce la dispariția unui stil de viață care a existat neschimbat mii de ani. Însă, poate cel mai mare dezastru produs de despăduriri este impactul asupra climei planetei. În ultimii ani se vorbește tot mai des despre pericolele încălzirii globale și ale efectului de seră, cauza principală a acestora fiind acumularea de dioxid de carbon în atmosferă. Copacii și plantele verzi absorb dioxidul de carbon și produc oxigen prin fotosinteză, în timp ce animalele consumă oxigenul și expiră dioxid de carbon. Degradarea pădurii ecuatoriale ar da startul unui imens dezechilibru în cantitatea de dioxid de carbon produs și reciclat, ceea ce ar duce la acumularea acestuia în atmosferă, precum și la schimbări majore de climă. Se estimează că despădurirea masivă va duce la creșteri accentuate a efectului de seră la nivel global în proporție de 50% în perioada 1990-2025.

Reducerea suprafeței pădurilor și schimbările provocate de acest proces pot determina efecte indirecte asupra unor numeroase specii de arbori, efecte ce se pot manifesta în sensul unei rezistențe mai scăzute la atacul insectelor fitofage și al agenților patogeni, la poluare sau acțiunea focului (FAO, 1993).

Pădurile joacă un rol și în funcționarea pescăriilor, modificând habitatele acvatice, precum și regimul hidrografic al cursurilor de apă, ceea ce înseamnă că pot determina scăderea stocurilor de pești atât în zonele afectate, cât și în aval.

O altă problemă pentru mediu rezultă și din numărul mare de copaci tăiați pentru a face loc agriculturii și care au fost arși sau lăsați să putrezească, eliberând astfel mult mai mult dioxid de carbon în atmosferă. Odată cu pădurea, se pierd și posibilitățile științifice. Specialiștii sunt de părere că doar o mică parte din plantele și animalele care trăiesc în pădurea ecuatorială au fost identificate, iar acestea ar putea reprezenta baza descoperiri unor leacuri pentru unele dintre cele mai mortale boli ale omenirii. Spre exemplu, Institutul American al Cancerului a catalogat peste 3.000 de plante cu proprietăți anticancer, 70% aflându-se în pădurile tropicale.

Ce soluții sunt?

Se remarcă faptul că, în timp, comerțul mondial cu lemn a ajuns o afacere extrem de profitabilă, așa că oprirea acesteia ar fi întâmpinată cu multă ostilitate. Dar nu oprirea completă a tăierii ar fi soluția, ci realizarea unor scheme pentru defrișarea pădurilor cu un plan, astfel încât efectele negative asupra mediului să fie reduse și controlate. Printre organizațiile care se implică în reducerea efectelor exploatării forestiere se numără și Forest Stewardship Council (FSC).Această organizație non-profit care a fost înființată în 1993 oferă o certificare a lemnului provenit din păduri exploatate bine. FSC permite celor interesați să identifice lemnul provenit din surse bune. La o scară globală, peste 8 milioane de hectare au fost însemnate ca acceptând standardele FSC. Regiuni din pădurea ecuatorială care au fost catalogate ca fiind prea sensibile pentru defrișări au fost marcate ca zone protejate. Acestui demers i se alătură legislații bine puse la punct. Un lucru foarte important este și educarea și informarea acelor oameni a căror decizii influențează direct sau indirect soarta pădurilor.

Fondul forestier naţional la sfârșitul anului 2021

Potrivit INS, fondul forestier naţional ocupa, la sfârşitul anului 2021, o suprafaţă de 6.607 mii hectare, care reprezenta 27,7% din suprafaţa ţării. La sfârșitul anului 2012, fondul forestier național ocupa o suprafață de 6.529 mii hectare, care reprezenta 27,4% din suprafața ţării. În perioada 2012-2021, fondul forestier a înregistrat o creștere constantă. Suprafaţa fondului forestier la 31 decembrie 2021, comparativ cu aceeaşi dată a anului 2020, a înregistrat o creştere de aproximativ 0,05%, în timp ce, față de începutul perioadei analizate, respectiv anul 2012, a înregistrat o creștere de cca 1,2% datorată în principal unor reamenajări de păşuni împădurite şi introducerii în fondul forestier a terenurilor degradate, conform Legii nr. 46/2008 – Codul silvic cu modificările şi completările ulterioare. Pe întreaga perioadă analizată tendința suprafeţei pădurilor este ușor crescătoare de la an la an. În anul 2021, comparativ cu anul 2020, suprafața pădurilor a crescut cu o mie de hectare (+0,02%), speciile de răşinoase înregistrând o creștere de 3 mii hectare, în timp ce speciile de foioase au avut o scădere de 2 mii hectare, modificări apărute în principal ca urmare a reîncadrărilor în amenajamentele silvice, în timp ce față de 2012 a crescut cu 77 de mii hectare.

Anca LĂPUȘNEANU

Cristian Munteanu din comuna Olari, județul Prahova, este olar de mai bine de 12 ani. A dobândit această pasiune după ce a vizitat mai multe ateliere de olărit din Marginea, o comună din județul Suceava, renumită pentru ceramica neagră care se produce aici. I-a plăcut atât de mult această artă tradițională încât și-a propus să devină unul dintre meșterii care dau viață lutului. A învățat tot ce se putea despre meșteșug, iar astăzi lutul se transformă în mâinile sale în fel și chip. La o vizită pe care i-am făcut-o l-am rugat să arate etapele prin care trecere lutul înainte de a deveni o lucrare superbă.

Pentru olărit avem nevoie de roata olarului și lut. Lutul trebuie frământat pentru a deveni mai moale și ușor de modelat. Prepararea lutului presupune o muncă în plus pentru olar, de aceea mulți dintre meșteri optează pentru procurarea acestuia de la diverse firme specializate din țară. După ce lutul a devenit moale, se trântește pe roată. Cu ajutorul mâinilor și a apei încercăm să îi redăm o formă. Prin mișcări de ridicare/coborâre formăm o formă de „turnuleț“. Trebuie să fim atenți ca să nu întâlnim impurități pe lucrare și să ne împiedice să-i redăm o formă.

Următorul lucru pe care trebuie să îl facem este găuritul. Cu ambele mâini cuprindem lutul și cu degetele mari presăm în mijloc. Mișcările trebuie să fie lente pentru că, în caz contrar, se deformează și nu îl vom mai putea lucra. Mai apoi, cu aceleași mișcări de ridicare/coborâre îi redăm o formă. La final folosim o unealtă care se numește pieptăn sau fișcheș. Acesta poate fi procurat de la meșterii care lucrează în lemn. Cu ajutorul lui, subțiem obiectul. Procesul de lucru pentru un vas mare poate dura aproximativ 10 minute. După ce este finisat, este decupat de pe roată cu ajutorul unei sfoare. Vasele se lasă o scurtă vreme pentru a se elimina surplusul de apă. Dacă este un vas care necesită o toartă, se atașează pe obiect imediat după ce a fost luat de pe roată. Procesul de uscare a vaselor cu toartă este mai lent deoarece există riscul de a se desprinde de pe vas. Trebuie să ținem cont ca obiectele să fie puse la umbră sau acoperite cu o folie.

Următoarea etapă a unui obiect din lut este decorarea. Pentru decorare, meșterul folosește culori de bază preum alb, albastru, verde, negru. Culorile sunt preparate din caulin (un lut alb) și se amestecă cu pigmenți de culoare. „De cele mai multe ori îmi decorez vasele cu motive tradiționale. Unul dintre acestea este cununa miresei care constă din semicercuri, linii și o pată de culoare verde circulară sau ochiul iepurelui din culoare albă și albastră. Se pot adăuga 3-4 motive pe un vas. Culoare se usucă odată cu vasele și poate dura aproximativ 2-3 zile“, a precizat Cristian Munteanu.

După ce vasul a fost uscat se introduce la cuptor și se arde. Obținem o culoare roșiatică. Tratamentul termic se face la o temperatură de aproximativ 1.000°C și poate dura până la 14 ore. Acest timp îi sporește rezistența vasului.

După ce am făcut prima ardere, pentru a spori rezistența obiectelor și pentru a fi utilizate este necesar să scufundăm obiectul într-o baie de glazură (un amestec de smalț cu apă) pentru a obține o pastă asemănătoare laptelui. Scufundăm vasul în compoziția făcută și îl umplem cu glazură pentru 3 secunde. La final, obiectul are o culoare mai albă și se bagă din nou la cuptor.

„Deseori îmi inscripționez numele pe obiecte. Am observat că clienții sunt mai atrași de obiectele personalizate. Sunt încântat să văd că românii încă sunt interesați de obiectele tradiționale. Acestea se găsesc la prețuri accesibile, de la 20 de lei. Fac această meserie din pasiune, de aceea mi-am propus să transmit și generațiilor viitoare din farmecul olăritului. Țin cursuri de olărit la diverse școli din București și observ că tinerele generații sunt interesate să învețe. Mi-am propus ca până anul viitor să am o școală de olărit pentru elevi aici, în comuna Olari“, a spus meșterul popular.

Liliana POSTICA