Acum, în aceste vremuri de restriște, nimeni nu mai crede în nimeni și nimic… Iar nebunia e mai mare ca niciodată… Ce se poate face? Cert e că realitatea „adevărată“ nu apare la televizor. Niciodată… Cel puțin de câțiva ani încoace… Ce se poate face? Să revenim la noi, la cei care mai suntem aici și care, în sufletul nostru, nu am uitat… Nu am uitat de noi…

Românii au un spirit blând, bun, creștinesc, chiar dacă nu o conștientizează. Am fost bombardați și am făcut monument eroilor care au căzut la noi în timp ce ne bombardau. D-asta am supraviețuit ca nație. Am dat de la noi. Nu am judecat (decât superficial, printre dinți), nu am blamat. Ne-am văzut de treburile, nenorocirile și bucuriile noastre cum am putut. Și am avut mereu ca motto vorbele poetului, chiar dacă erau încă nescrise: „Fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n țara mea.“ Și exemple sunt multe. Sigur, ultimii 20 de ani parcă vin să contrazică toate acestea. Milioane și milioane de români au plecat în Vest pentru un trai mai bun. Da, poate au găsit un trai material mai bun… Dar traiul sufletesc, esența lor, le-a înghețat în vine… Pentru că în Vest „povestea sufletului“ e doar o poveste de adormit copiii, nu-i așa? Și d-asta mulți aleg să se întoarcă. Și se întorc…

La prima vedere, în decursul istoriei, românul a fost precum un îndrăgostit, trădat de marea iubire. Dezamăgit și părăsit de omul iubit îl judecă și îl blamează pentru că l-a părăsit. Dar, în sinea lui, îl iubește cu un dor nesfârșit. Așa și cu România… Zice vrute și nevrute, dar în sinea lui își iubește țara mai mult decât orice.

Și cu năvălirile de toate felurile care s-au petrecut de-a lungul istoriei românul a fost răbdător. Dacă a putut să le facă față din punct de vedere militar, a luptat vitejește. Dacă nu, a „bătut palma“ cu dușmanul, știind că, în cele din urmă, acesta va pleca și el tot aici va rămâne. Pentru că era convins în sinea lui că Dumnezeu nu greșește niciodată, de aceea nimic nu are cum să fie întâmplător. Și și-a iubit dușmanul, chiar dacă nu era întotdeauna conștient de asta.

Și acum, în aceste vremuri tulburi, de restriște, românul continuă să spere și, așa cum istoria a dovedit, bine face! Da, e conștient că țărișoara lui nu mai e „a lui“ de vreo 30 de ani. E conștient că țărișoara lui nu este decât un biet „județ“ arondat marilor puteri și că nu are ce să facă. E conștient că acum lumea e condusă de nebuni. D-abia acum înțelege și el spusele citite din Biblie, în copilărie de bunica lui, despre „vremurile din urmă, când nebunii vor conduce lumea“. În sinea lui știe că toate astea vor avea un final… Pentru că nimic nu este veșnic. Pentru că nimic nu se poate pune cu Natura și nici cu Dumnezeu. De aceea credința lui e nestrămutată. Pentru că această credință e, de fapt, sufletul lui. Nu pot fi rupte una de alta. Nu pot fi separate. Și, în credința lui, românul știe că țărișoara lui e iubită, a fost și va fi iubită până la sfârșitul timpurilor. De aceea, pentru el, mai presus de pământul pe care se află, România e un sentiment, o trăire, o împlinire, chiar dacă de multe ori nevăzută sau neînțeleasă. 

Ion BOGDAN