spus ceva de genul: „Dacă nu ne unim în cooperative, măcar noi, aștia care ne înțelegem, mai devreme sau mai târziu intrăm în faliment.“ Toți cei prezenți, în jur de șapte, au fost de acord... Numai că, în acest moment, niciunul nu este gata... Adică, finalul discuției a fost un foarte sincer „Bine, mai vorbim...“. Și i-am întrebat de ce nu sunt hotărâți în decizia lor de a se uni într-o cooperativă. Unul dintre participanții la discuție, o domnișoară foarte amabilă, a zis: „Sincer, nu știu de ce suntem nehotărâți. Am mai discutat problema și în alte dăți și e ceva care ne face să stăm departe de această idee...“ Curios, am întrebat-o: „Ai auzit de la bunici sau în familie povești despre cooperativizarea forțată de pe vremea comuniștilor?“ „Sincer? Nu, în familie nu am auzit astfel de povești. Știu puține lucruri din filme și documentare.“

Și totuși, ce-i face pe tineri să nu aibă încredere unul în altul sau, chiar dacă au, ce-i reține să se alieze în cadrul unei cooperative? Sigur, răspunsurile de la „specialiști“ pot fi multe și variate...

De exemplu, din 2018 până în prezent, MADR a cheltuit 3,5 milioane de euro în programe specializate pentru ca 10.000 de fermieri să afle cum să se asocieze. După patru ani, au rezultat doar opt cooperative, multe funcționale doar pe hârtie. Cu alte cuvinte, la scara întregii țări efectul e aproape zero.

Și asta în ciuda faptului că, potrivit specialiștilor, asocierea producătorilor este poate singurul mod în care aceștia îşi pot creşte productivitatea şi competitivitatea într-o lume dominată de marii producători şi de marile lanţuri comerciale. Nicio țară din lume nu şi-a dezvoltat o agricultură puternică numai datorită potențialului. Este nevoie, în primul rând, de consecvență şi de stabilitate, iar cooperativele agricole pot asigura acest lucru. Conform dicționarului explicativ al limbii române, termenul de cooperativă are semnificația de „organizație economică formată prin asocierea liber consimțită a unui grup de persoane (producători, meseriași, consumatori) pentru producerea, cumpărarea, desfacerea în comun a unor produse, pentru acordarea de credite sau pentru prestarea unor servicii“.

Problema care se pune acum, la finele anului 2023, este că, ușor-ușor, modernitatea distruge tradiția. Lumea arhaică, cu sau fără cooperative de producție, este distrusă de fluxul dezvoltării din capitalismul global. Lumii rurale românești i s-au arătat în ultimele decenii două alternative: migrația și agricultura micilor ferme de subzistență. Paralel, se creează marile latifundii prin cumpărarea micilor exploatații agricole mai ales de către investitori străini. Și să nu uităm că România este printre puținele țări care a permis vânzarea terenurilor agricole către străini și nu concesionarea lor...

Să ne facem griji de tot acest proces „distrugător“? Din punct de vedere rațional, cu siguranță, da... Pe de altă parte, ceea ce a „funcționat“ cel mai bine pentru țăranul român de-a lungul secolelor, indiferent de amenințări, au fost ochii îndreptați spre cer, mâinile împreunate în rugăciune și vorba „Lasă că știe Ăl de Sus mai bine!“ Fundamental, așa și este!

Ion BOGDAN

O caricatură descoperită recent pe un colț de hârtie mi-a recreat imaginea multor inși „cu capul în nori rugându-i pe sfinți cu aureolă deasupra capului să le... povestească ce mai este pe pământ“.

Caricaturistul și-a dorit să scoată la lumină un adevăr pe care l-a simțit poate „învârtindu-se“ prin diverse cercuri.

Referirea era, cu siguranță, la inși înscăunați politic în diverse înalte funcții și în fruntea unor instituții cu care, profesional, n-au nici cea mai mică tangență.

Rupți de realitate, puși să administreze domenii despre care n-au auzit până în momentul „ungerii“ cu balsamul puterii, nu le rămâne decât să se roage la „cei de sus“ pentru a înțelege unde se află, ce-au de făcut pentru a rămâne cât de cât „înfipți“ în scaunul care, se pare, se află în trei picioare, și alea deșchiolate.

Și cum cei din ceruri nu întotdeauna îndeplinesc oricui dorințe, speranța le rămâne în... tovarășii de la partid. Dar nici aici nu-i simplă treaba. Dacă nu iau poziția ghiocelului în fața șefului ori nu răspunde prompt indicațiilor, se năruie tot scaunul.

Cam așa stau lucrurile în bolnava noastră democrație. Rareori se-ntâmplă ca profesioniștii să încapă acolo unde le-ar fi locul, iar de-ar fi să fie totuși, alege verticalitatea în propria ogradă, unde nu are obligații decât față de casă, familie și țara în care se află.

Și uite-așa se creează locuri pentru oportuniști. Ei au făcut ca o țară cu atâtea oportunități și suporturi umane și materiale să devină tributară străinătății.

Nu s-a învățat nimic din frământata noastră istorie din care am fi putut înțelege ce-nseamnă să fii supus regulilor altora, să ai de toate și mai apoi să rămâi aproape fără nimic și, mai cu seamă, ce-nseamnă să calci pe pământ străin în propria țară. Și cum parcă răul deja făcut nu era de ajuns, se mai și împovărează neamul pentru a-i îmbogăți pe cei care ne-au luat totul de parcă nu le-ar fi fost de ajuns.

Nu s-a învățat ce înseamnă bună guvernare, grijă față de cei în fruntea căreia vremelnic se află și de bunurile țării. A apărut, în schimb, un curent al renegării a tot ce s-a creat bine și solid, boicotând regimuri, dar neglijând eforturile adevăraților creatori. Ei sunt și astăzi, dar împinși pe cărări neștiute, mereu în căutarea celei drepte. O va găsi oare? Speranța moare ultima. Așadar, să sperăm. Încă.

Ion BANU

Nu-mi amintesc să fi aflat din vreo scriere că țara asta, în care vremelnic ne aflăm, să fi fost vreodată cu adevărat liberă și independentă. Strădania conducătorilor ei în decursul istoriei de a o aduce într-o astfel de stare a fost zădărnicită de interese obscure generate de avarii lumii în goana lor după bogățiile altora.

România, aflată la răscruce de vânturi, țară mică și doar cu viteji gata de luptă, dar mai mereu neputincioși în fața năvălitorilor, a fost mereu râvnită și stoarsă de tot ce avea mai frumos și prețios, de oameni cu minți sfredelitoare în ale științei și culturii, bunuri terane și subterane.

Vremurile în care trăim nu sunt cu nimic diferite de cele de acum câteva sute, chiar mii de ani. Doar metodele de cucerire sunt altele. Tehnicile, noile structuri financiare mondiale, mult mediatizata globalizare fac diferența.

Diversiunea, dezinformarea, dorința de schimbare ne-au determinat să credem că trecerea dintr-o barcă în alta ne va aduce „lapte și miere“ pe ulițele țării. Și uite-așa am fost iarăși prinși la cotitură, mai ceva decât pe vremea multora dintre cei care au domnit pe aceste meleaguri în decursul istoriei.

Se vede treaba că nimeni nu ne iubește mai mult decât noi înșine. Dar cum și dragostea trece prin ceea ce ne asigură până la urmă existența, nevoile, grijile pentru ziua de mâine fac să se schimbe comportamente, oamenii devenind mai puțin prietenoși, suspicioși, invidioși, dedați uneori la vicii incompatibile cu un mod civilizat de a coexista. Semn al sărăciei și deznădejdii. O sărăcie generată de o prea mare supușenie față de Înalta Poartă și de o administrare defectuasă a țării. Prioritățile par a nu fi creșterea economică generată de producție și valorificarea eficientă a resurselor, ci mai degrabă grija pentru acoperirea găurilor negre rezultate în urma devalizării succesive și sistematice a economiei timp de peste trei decenii.

Mă întorc la... dragostea dintâi: AGRICULTURA. Nici aceasta n-a scăpat de flagelul sărăciei, stare ce se adâncește parcă pe an ce trece. Secetă, costuri, prețuri, un complex de factori ce fac din ce în ce mai grea viața chiar și celor mai experimentați fermieri. Pe deasupra, regulile Bruxelles-ului, impuse sub masca protecției mediului, fac criza în rândurile fermierilor cu atât mai greu de suportat. Diminuarea cu 10% a suprafețelor cultivate prin înființarea așa-ziselor zone de interes ecologic, dar mai cu seamă cele 5% pârloagă, nu fac decât să contribuie la diminuarea potenței financiare a agricultorilor.

PÂRLOAGĂ! Termen care mai degrabă înseamnă lipsă de respect față de cel mai important mijloc de producție: PĂMÂNTUL. Acesta trebuie cultivat, sigur, rațional, eficient și durabil astfel încât să-și păstreze potențialul de producție.

„N-am înțeles rațiunea pentru care se impun astfel de lucruri. Să lași pârloagă un teren, dar să-l întreții totuși, cu costuri deloc de neglijat, nu este deloc mai eficient decât dacă ar fi cultivat cu specii fixatoare de azot, de exemplu. Cu siguranță potențialul solului ar fi cu atât mai mult și mai repede refăcut“, îmi spunea recent un mare fermier doljean.

Așa zic și eu. Poate devenim mai raționali în luarea unor astfel de decizii. Mare lucru să fii ancorat în realitate.

Ion BANU

Acum, în aceste vremuri de restriște, nimeni nu mai crede în nimeni și nimic… Iar nebunia e mai mare ca niciodată… Ce se poate face? Cert e că realitatea „adevărată“ nu apare la televizor. Niciodată… Cel puțin de câțiva ani încoace… Ce se poate face? Să revenim la noi, la cei care mai suntem aici și care, în sufletul nostru, nu am uitat… Nu am uitat de noi…

Românii au un spirit blând, bun, creștinesc, chiar dacă nu o conștientizează. Am fost bombardați și am făcut monument eroilor care au căzut la noi în timp ce ne bombardau. D-asta am supraviețuit ca nație. Am dat de la noi. Nu am judecat (decât superficial, printre dinți), nu am blamat. Ne-am văzut de treburile, nenorocirile și bucuriile noastre cum am putut. Și am avut mereu ca motto vorbele poetului, chiar dacă erau încă nescrise: „Fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n țara mea.“ Și exemple sunt multe. Sigur, ultimii 20 de ani parcă vin să contrazică toate acestea. Milioane și milioane de români au plecat în Vest pentru un trai mai bun. Da, poate au găsit un trai material mai bun… Dar traiul sufletesc, esența lor, le-a înghețat în vine… Pentru că în Vest „povestea sufletului“ e doar o poveste de adormit copiii, nu-i așa? Și d-asta mulți aleg să se întoarcă. Și se întorc…

La prima vedere, în decursul istoriei, românul a fost precum un îndrăgostit, trădat de marea iubire. Dezamăgit și părăsit de omul iubit îl judecă și îl blamează pentru că l-a părăsit. Dar, în sinea lui, îl iubește cu un dor nesfârșit. Așa și cu România… Zice vrute și nevrute, dar în sinea lui își iubește țara mai mult decât orice.

Și cu năvălirile de toate felurile care s-au petrecut de-a lungul istoriei românul a fost răbdător. Dacă a putut să le facă față din punct de vedere militar, a luptat vitejește. Dacă nu, a „bătut palma“ cu dușmanul, știind că, în cele din urmă, acesta va pleca și el tot aici va rămâne. Pentru că era convins în sinea lui că Dumnezeu nu greșește niciodată, de aceea nimic nu are cum să fie întâmplător. Și și-a iubit dușmanul, chiar dacă nu era întotdeauna conștient de asta.

Și acum, în aceste vremuri tulburi, de restriște, românul continuă să spere și, așa cum istoria a dovedit, bine face! Da, e conștient că țărișoara lui nu mai e „a lui“ de vreo 30 de ani. E conștient că țărișoara lui nu este decât un biet „județ“ arondat marilor puteri și că nu are ce să facă. E conștient că acum lumea e condusă de nebuni. D-abia acum înțelege și el spusele citite din Biblie, în copilărie de bunica lui, despre „vremurile din urmă, când nebunii vor conduce lumea“. În sinea lui știe că toate astea vor avea un final… Pentru că nimic nu este veșnic. Pentru că nimic nu se poate pune cu Natura și nici cu Dumnezeu. De aceea credința lui e nestrămutată. Pentru că această credință e, de fapt, sufletul lui. Nu pot fi rupte una de alta. Nu pot fi separate. Și, în credința lui, românul știe că țărișoara lui e iubită, a fost și va fi iubită până la sfârșitul timpurilor. De aceea, pentru el, mai presus de pământul pe care se află, România e un sentiment, o trăire, o împlinire, chiar dacă de multe ori nevăzută sau neînțeleasă. 

Ion BOGDAN

Mă uit la lume și nu mai înțeleg nimic… Singurul lucru pe care-I înțeleg cu adevărat acum e ce înseamnă „o lume fără Dumnezeu“… O lume care se bazează pe noul „zeu“ – știința. Sigur, știința e bună și realizările ei remarcabile. Practic, cu ajutorul științei s-a pus actuala civilizație pe picioare. Dar ar fi două probleme… Prima – știința e limitată la oameni, la nivelul lor de gândire și conștiință. A doua problemă – cele mai mari descoperiri științifice au fost făcute prin moduri total neștiințifice – vise, viziuni, intuiții șamd.

De exemplu, înainte de a-l pune pe hârtie, lui Mendeleev i-a apărut în vis Tabelul periodic al elementelor, fapt recunoscut de savant… Cam neștiințific, nu credeți? Iar exemplele pot continua la nesfârșit. Cu alte cuvinte, până în aceste vremuri, chiar și în Occidentul ateu, lumea în care trăim era o „împletitură“ între cele văzute și nevăzute. Ei bine, de vreo 10 ani încoace, societatea, în special clasa politică și anumite ONG-uri, au încercat și încearcă, mai mult sau mai puțin forțat, o păgânizare cu orice preț a tot ce mișcă.

Legile naturale și cele morale sunt date peste cap, se încearcă o rescriere a orice, inclusiv a naturii. De exemplu, s-a relatat – după cum informează mai multe publicații – că o echipă de cercetători a reușit să creeze o „entitate“ umană care nu are nici mamă, nici tată. În fapt, a fost creată „fără a se utiliza spermă, ovul sau uter“... Oamenii de știință au raportat că au creat primele stadii ale unei entități asemănătoare cu un embrion uman fără a utiliza spermă, ovul sau uter. „Modelul embrionar“ secretă chiar și hormoni care declanșează o reacție pozitivă la un test de sarcină. Sigur, ideea pare absurdă și total irațională pentru un om întreg la cap… În schimb, pentru cei care conduc lumea și care se cred „zei“ pare ceva normal. Numai că această dorință de control total al umanității prin orice mod – științific, politic, social numai normal nu e. Iar experimentul de mai sus face parte din acest plan de subjugare totală a omenirii… Teoria conspirației? Nici vorbă! Într-o societate hiper-materialistă nu mai vorbim de teorii, ci doar de fapte concrete, certe, după cum bine s-a văzut în ultimii ani.

Până la urmă, nu e vorba decât de eterna luptă între bine și rău care a marcat întreaga istorie a civilizației actuale. Până la urmă, ce e „bine“ și ce e „rău“? Cam greu de dat un răspuns și mă refer aici la problemele normale, nu la extreme… Un exemplu ar fi că „ce azi e bine mâine poate fi rău“… Și invers. Spre deosebire de Occident, în Orient se spune că binele și răul, prin conflictul pe care-l creează, ajută omul să evolueze, să meargă mai departe. Că, în realitate, nu există bine și rău, ci doar evoluție. Așa o fi…

Un lucru e cert, din punctul meu de vedere: pe zi ce trece, o parte din omenire parcă vrea să se rupă cu totul de Univers. Ego-ul anumitor popoare a ajuns atât de mare încât se cred „alfa și omega“, totul începe și se termină unde vor ele. Din păcate, dacă ne uităm înapoi în istorie, asta nu înseamnă decât un lucru: dispariția. Cu Universul nu te pui… Îi incalci legile, dispari!

Ion BOGDAN

Regulile sunt făcute de oameni, pentru oameni. Nici că s-ar putea conduce o mulțime fără a o determina să urmeze cărarea dinainte stabilită care să-i asigure sosirea la capătul ei.

Comunitățile, mai mici sau mai mari, s-au organizat în timp după propriile obiceiuri și interese, devenite reguli în timp, pe care le-a respectat cu sfințenie cât le-a fost dat să trăiască în interiorul lor. Nici măcar năvălitorii care le-au călcat bătăturile de-a lungul timpului n-au reușit să le schimbe regulile de viață și, mai cu seamă, limba, cel mai important element de identificare și individualizare ale unui neam. Românii și românismul pot fi un exemplu.

Ei bine, ce n-au reușit alții în mii de ani, chiar și cei mai răi cotropitori, reușesc în vremurile noastre prietenii de la Apus sub oblăduirea Înaltei Porți de la Bruxelles.

După, sau concomitent cu schimbarea regulilor vieții comunităților și a fiecărui individ, hrăpăreții apăruți parcă din neant au năvălit asupra a tot ce-au găsit între hotarele țării,  înșfăcând totul precum o haită de șacali flămândă și înrăită.

Așa se face că o țară, săracă poate, dar în bună rânduială, a fost pusă la mezat, vândută bucată cu bucată, românii devenind repede străini în propria țară. Atât de repede încât să n-aibă vreme de răspuns.

Sub masca liberalizării, libertății de mișcare ni s-au luat elitele, resursele, economia, iar după toate astea mai plătim și bir, în vreme ce ne lăudăm că am intrat într-o lume modernă, civilizată, în care domină echitatea, dreptatea. Plătim cu carul și primim cât încape-n portofel.

Propriile reguli nu mai există. Urmăm regulile lor. Impuse! Efectul? O lume în degringoladă.

Natura, ea însăși, a constituit model de viață pe Terra. Acum parcă totul este împotriva ei, împotriva firescului. Tinerii nu-și mai respectă proprii părinți, dascălii trebuie să stea cuminți în bănci, sexele nu se mai deosebesc, copiii se nasc în laboratoare. Tinerele generații nu mai știu citi, scrie și, evident, vorbi. Conversațiile se desfășoară mai mult prin semne, gesticulări, unele vulgare, ca și vorbele pentru că nu știu altfel a le rosti.

Economia, finanțele nu ne mai aparțin. Totul pleacă la EI. Nouă ne mai rămân ultime picături din fundul blidelor. Și-acum ne plângem că n-avem bani, în vreme ce multinaționalele acumulează și huzuresc. Ei și-ai lor de-acasă. Biciul tot pe plebea românească. Cum să deranjezi... investitorii?!

Agricultura-i la pământ. La propriu și la figurat. Ne preocupă al naibii de mult ultimele cuceriri științifice în diverse domenii, dar aproape nimic pentru zona care ne asigură practic existența. Se vorbește despre încălzirea globală și efectele ei, dar aproape nimic despre contracararea acesteia, eliminarea cauzelor care nicidecum nu se află în flatulațiile vacii, după cum afirmă MARII SPECIALIȘTI europeni.

După secetă, altă calamitate: grânele ucrainene care au blocat piața cerealelor, riscându-se falimentarea multor fermieri români. Dar cui îi pasă? Mai-marii noștrii își apără propriile interese, de imagine și pecuniare.

Cui îi pasă că România-i sub papuc, iar țara nu ne mai aparține?! Cu siguranță răspunsul îl vom afla peste... 50 de ani!

Ion BANU

„Câte bordeie, tot atâtea obiceie“ – spune un vechi proverb românesc, numai că ale românilor sunt frecvent interferate de tot felul de... recomandări, decizii, regulamente europene, prea ușor adoptate și implementate de autorități. Sunt ignorate limba, tradițiile, obiceiurile locale care au înrădăcinat românul pe aceste meleaguri de-a lungul vremurilor.

Degeaba se fac propuneri, promisiuni, ideile românilor, ancorate în realitățile vieții specifice acestor meleaguri, rămân în exclusivitate „la mâna“ celor de la Bruxelles. „Câinii latră, ursul merge“ – un alt proverb românesc care reflectă cum nu se poate mai bine realitățile momentului.

Nici măcar atunci când se prezintă date certe privind rosturile bine închegate ale unei activități economice rentabile nu se iau în seamă, de parcă s-ar dori ca lucrurile bune să nu meargă.

Sunt nenumărate măsuri, decizii luate parcă împotriva naturii, firescului dovedit a fi de bun augur.

Vaca poluează prin fecale și flatulații, cauza încălzirii globale; rămâne să fie și omul încadrat în aceeași categorie că de, are aceeași digestie. Poate tocmai de aceea suntem îndemnați să consumăm carne artificială și tot felul de gângănii, or fi constatat inșii că o astfel de dietă diminuează impactul asupra mediului.

Nu se văd însă adevărații poluatori din industrie, poate și pentru că au capacitatea de a susține financiar structuri decidente. Industria, transportul auto terestru, cel aerian sunt activități dovedite a fi cele mai mari poluatoare, determinante ale încălzirii globale, cu consecințe dezastruoase asupra mediului, a planetei.

În agricultură nu trebuie să mai fie utilizate pesticide, spun decidenții bruxellezi – poluează, de asemenea, mediul – deși, în absența lor, producția agricolă și, în final, hrana popuației pot fi semnificativ reduse, cu consecințe dramatice asupra populației, în primul rând a celei europene. La aceasta se adaugă și interdicțiile privind lucrările solului, tehnologiile de cultură, aspecte care trebuie lăsate la latitudinea specialiștilor cunoscători ai zonelor de cultură, singurii care trebuie să decidă asupra modului în care trebuie exploatat pământul.

Să nu mai vorbim de decizii privind viața individului, educația, reguli care ar trebui să conducă la o conduită civilizată în societate și familie și nu invers.

Cele amintite sunt doar o mică parte dintre numeroasele astfel de decizii, regulamente, recomandări la care prea ușor se aderă, dovedindu-se mai degrabă obediență față de Înalta Poartă decât verticalitate, personalitate și, mai cu seamă, dragoste și respect față de țara care și-a trimis aleșii să o reprezinte.

Vorbim, comentăm la colț de stradă, la o cafea sau la un pahar, ba chiar strigăm la câte-un demnitar cu speranța că ne va auzi păsurile, dar rămâne cum au stabilit... EI.

Pentru că nu vrem să putem mai mult.

Ion BANU

Niciun român de bună credinţă, tradiţionalist şi cu dragoste de baştină nu se aştepta ca, după o treime de veac de la momentul în care începea să viseze la o viaţă liberă, neîncorsetată de reguli, să aibă parte de atâtea dictate care fac mai degrabă… să nu se facă. Adică, un libertinism legalizat care a pus ţara la mezat înainte să vină cumpărătorii, mici şi mari afacerişti de oriunde, care mai de care să înşface câte ceva din marea bucată a unui popor truditor de-o veşnicie. Pe deasupra, ţara în care se poate face orice slalomând printre aşa-zisele legi. De bună seamă, generatorii a tot ce trăiesc românii astăzi sunt cei cu pâinea şi cuţitul care-şi permit să taie, nu cât trebuie, ci cât le dictează interesele personale, de partid şi de grup.

Ei sunt Parlamentul „umflat“, structurile guvernamentale de asemenea, garnisite cu un număr de funcţionari pe măsură, în mare parte rupţi de realităţile în care ţara se zbate şi din ale cărei încurcate iţe îşi caută limanul. Funcționărimea generatoare ale unei birocraţii pe măsura dimensiunii ei la toate nivelurile, una dintre marile găuri negre ale bugetului de stat.

De aici începe degradarea morală, fizică, intelectuală şi economică a neamului.

Şcoala, care nu-şi găseşte drumul de peste treizeci de ani. Educaţia, respectul faţă de sine şi de cei din jur sunt de domeniul trecutului. Veșmintele, comportamentul, mai cu seamă ale tinerelor generaţii, te duc cu gândul la pericolul degenerării fiinţei umane, la căderea civilizaţiei şi întoarcerea la vremurile în care era suficientă purtarea unei bucăţi de piele a unei sălbăticiuni pentru a-ţi ascunde intimitatea.

Economia, care şi-a pierdut de mult ritmul, bate gongul în contratimp, deschizând aiurea porţile oricui se află prin preajmă. Industria românească la începutul anilor ´90, catalogată ca fiind „un morman de fiare vechi“… Blestemate vorbe! Start al căderii economiei româneşti.

Pământul, cel mai de preţ bun al unui popor, lăsat la discreţia oricui, generând astfel un adevărat dezastru funciar, ecologic, economic şi administrativ. Peste patru milioane de hectare de teren agricol introduse în intravilan acoperite de betoane, piatră şi vile, alte aproximativ 40% din ceea ce a mai rămas vândute ori date în exploatare străinilor, cu consecinţe asupra ponderii participării la bugetul statului român proporţional cu nivelurile afacerilor.

Din păcate, sunt și alte multe greşeli săvârşite, cu voie sau fără de voie, care se impun a fi corectate. Perpetuarea lor ar duce către o cădere a românismului într-o inimaginabilă prăpastie socio-economică. „Ţara trebuie să intre pe mâini pricepute“, îmi spunea un ţăran hâtru din fire. Aşa zic şi eu. Voluntarismul, oportunismul şi politicianismul nu trebuie să-şi mai găsească loc printre români. Profesionalismul, experiența trebuie să primeze la toate nivelurile. Iar școala, limba şi pământul trebuie să ne fie temelie.

Ion BANU

Greu se pun cap la cap prioritățile neamului, mai cu seamă în contextul crizei financiar-bugetare, al migrării forței de muncă, al investitorilor de oriunde care alimentează mai degrabă bugete străine, al finanțatorilor ce diriguiesc tot ce mișcă prin ogrăzile noastre. Despre surse și mijloace prin care ne-am putea măcar acoperi costurile de funcționare nici nu mai poate fi vorba câtă vreme nu ne mai aparțin. Și, dacă ne-o fi mai rămas ceva, mai gata să rămânem și fără ele în schimbul a ceva bănuți promiși prin mult mediatizatul PNRR. Și tot așa ni s-a stors economia.

Țara gâfâie, câmpul fierbe, promisiunile curg râu. Cam asta este imaginea succint descrisă de analiști. Și tot ei descriu... apocalipsa economică pe care vom fi nevoiți să o trăim în viitorul apropiat.

Nu mă aventurez să combat pe subiect, mă voi referi însă la domeniul în lipsa căruia nu ne-ar rămâne decât să ne întoarcem cu câteva milenii în urmă: agricultura. Știm doar că omul a pornit pe lungul drum spre ceea ce este astăzi din semisălbăticie.

Am făcut de nenumărate ori referiri la nevoile acute ale agricultorilor pentru a performa în siguranță, putându-și asigura continuitatea fără stresul imprevizibilului. De ani buni se vorbește, plănuiește, poate... se și gândesc măsuri care să facă viața „făuritorilor de pâine“ mai sigură. Din păcate, de tot atâția ani se bate pasul pe loc. Se promit măsuri punctuale, politici constructive, numai că adaptarea lor la cele comunitare fac să nu răspundă nevoilor specifice ale țării. Așa se face că nu reușim nicicum să ne-ajungem, iar pentru ceea ce dăm primim mult prea puțin. Dăm până și celor care ne boicotează, „grație“ celor care ne reprezintă sau, mai degrabă, își reprezintă propriile interese.

Se vorbește mult și de mulți ani despre reabilitarea sistemelor de irigații, despre măsuri care să conducă la consolidarea proprietății și a exploatațiilor agricole, a micii gospodării mai cu seamă din zonele defavorizate, apoi despre rețele simple, la îndemâna oricărui agricultor, de a valorifica ceea ce produce. Se organizează mese rotunde, conferințe, congrese, doar pentru a crea organizatorilor prilejul de a se afișa ca inși cu deosebite preocupări în domeniu și a oferi altora ca ei, parlamentari, miniștri, reprezentanți ai corporațiilor străine, aceeași posibilitate. Atât, pentru că, în fapt, mai nimic nu se întâmplă.

Agricultorii rămân în continuare la discreția traderilor, marilor lanțuri comerciale și capitalurilor străine. Mult mediatizatele investiții cu fonduri europene, subvențiile sunt alte mijloace prin care se pun în practică planuri de devalizare economică. Repet, dăm prea mult – resurse, cotizații etc. – pentru cât primim. Și procesul este în derulare, din păcate, greu de oprit.

Speranța rămâne, poate, doar într-o nouă generație de politicieni, cu respect pentru ceea ce am fost și vrem să fim cu adevărat. O generație care începe să se organizeze, prefigurând o direcție care ar putea duce către ceea ce tot românul de bună credință așteaptă. Altfel, rămâne să „savurăm“ promisiuni.

Ion BANU

Este clar că „încălzirea globală“ ne schimbă viețile... Iar, dacă respectiva încălzire poate fi pusă sub semnul întrebării (au mai fost perioade în istoria omenirii fie cu „încălziri“ globale, fie cu „răciri“) modul în care politicile duse de majoritatea guvernelor lumii ne va schimba viețile, cu siguranță. Cel puțin teoretic... De exemplu, până nu demult se dorea adoptarea unei legislații care să limiteze numărul de porci dintr-o gospodărie la 5, din motiv de scădere a emisiilor de dioxid de carbon. Când și-au dat seama că măsura e cam extremă și că și-ar putea pune în cap jumătate de țară, guvernanții au dat-o la întors. Astfel, pe lângă eliminarea restricțiilor privind numărul de maximum

5 porci care pot fi crescuți în gospodării pentru consumul propriu sau chiar pentru comercializare, s-au menținut totuși o serie de cerințe care condiționează creșterea acestor animale și pentru persoanele fizice. De asemenea, în toate cazurile vor fi obligatorii „spălarea și dezinfectarea mâinilor și încălțămintei la intrarea și ieșirea din spațiile în care sunt ținute porcinele“, iar pentru gospodăria țărănească și exploatația familială vor fi obligatorii și „schimbarea hainelor și a încălțămintei la intrarea și ieșirea din spațiile în care sunt ținute porcinele.“ La acestea se mai adaugă și alte măsuri pe care cei interesați le știu deja.

O altă problemă... Mai țineți minte ce se spunea anul trecut? Și anume că, în PNRR, România se angajează să pună în vigoare, până cel târziu în ultimul trimestru din 2023, un cadru legislativ pentru decarbonizarea sectorului de încălzire și răcire, care să includă măsuri de diversificare a mixului energetic, prin renunțarea la lemn ca sursă de combustibil în acest sector. Cu alte cuvinte, lemnul de foc va fi interzis. Când? Încă nu se știe... 2030, 3035? Vom vedea. Cert este că, în numele decarbonizării, va trebui să renunțăm la un moment dat și la lemne. Teoretic, o tradiție de mii de ani ar trebui să se evapore. Probabil că, la un moment dat, se va elimina și motorina din agricultură și se va trece la tractoare electrice.

Este drept, în Occident satul a dispărut. Nu mai există porci în gospodărie, ci doar în ferme. Și asta pentru că, nu-i așa, Occidentul s-a civilizat. Dar, oare, de ce înțelepții spuneau, încă din Antichitate, că „civilizația distruge cultura“?

Teoretic, într-un număr de ani, pot fi 10, 50 sau 100, dacă lucrurile merg tot așa, satul românesc va dispărea, cu tot ceea ce înseamnă el: tradiții, cultură, obiceiuri. Să plângem? Să ne bucurăm că ne „civilizăm“, în sfârșit? Rămâne la latitudinea fiecăruia să găsească răspunsul la această întrebare.

Ce urmează? Păi, reducerea și interzicerea pesticidelor. Cu toate că au fost discuții aprinse pe această temă, în urma unei Inițiative a Cetățenilor Europeni (ICE), semnate de peste un milion de oameni din UE, ca până în 2035 să fie interzise toate pesticidele în agricultură, problema a rămas, cumva, în aer...

Recent, PPE a respins obiectivul Comisiei Europene de a reduce consumul de pesticide cu 50% în toate țările membre până în 2030. „În primul rând, aplicarea acestei ținte va duce la o scădere imediată a producției și veniturilor din agricultură pe care nu ne-o permitem în contextul crizei agricole globale, cu război la granițele noastre. În al doilea rând, unele țări vor fi mai dezavantajate decât altele. România, spre exemplu, consumă mult mai puține pesticide decât alte țări cu sectoare agricole mai industrializate. Dacă obligi agricultorii români să reducă cu 50% consumul de pesticide, care este oricum mai redus, acestora le va fi mult mai greu să obțină o producție suficient de mare pentru a se întreține și a continua să producă“, a menționat vicepreședintele PPE, Siegfried Mureșan.

Ce-o mai fi, vom mai vedea…

Ion BOGDAN

Este de-a dreptul neplăcut să nu-ţi poţi expune ideile, opiniile, mai cu seamă în medii în care să poată fi recepționate, valorificate, nicicum ignorate. Nu întâmplător, oameni de mare valoare intelectuală şi profesională preferă retragerea în propriul mediu, restrâns, decât în locuri şi aproape de cei care ar trebui să întreprindă acțiuni în slujba ţării.

Dar cum această categorie nu-şi găseşte locul acolo unde experienţa, priceperea, capacitatea organizatorică s-ar putea dovedi de mare folos, şi-l regăseşte printre prieteni, colegi, inclusiv cu prilejul unor evenimente, medii în care se antrenează adevărate dezbateri, subiectele principale fiind starea economiei, a societăţii şi, cel puţin în aceeaşi măsură, cea a clasei politice.

Şi uite-aşa se creează ruptura dintre diriguitori şi societate, izvor din care încep să curgă platforme politice, temelii ale puzderiilor de noi partide cu orientări dintre cele mai interesante.

Nu încape îndoială că o parte dintre ele vizează domenii de interes pentru societate, economie şi, în aceeaşi măsură, pentru o politică orientată exclusiv către interesele comunităţilor şi nu a celor de grup sau personale.

Starea actuală a societăţii, deficitul bugetar, teama privind accentuarea crizei economice generează în grupuri și societate, cum spuneam, dezbateri aprinse din care se desprind idei orientate către măsuri vizând în primul rând reduceri substanţiale ale cheltuielilor la nivel naţional, dar și altele care să conducă spre normalitate.

Cu siguranță, nu este ușor să „dezmembrezi“ structuri create, sub masca descentralizării, în bună parte pentru clientela politică. Dar, dacă se vrea, cu siguranță se și poate. Se dorește redresare economică? Atunci trebuie umblat serios prin locuri unde se scurg miliardele de lei.

Nu știu dacă n-ar fi mai eficient, de pildă, un parlament unicameral, idee susținută de tot mai mulți români, cu o reprezentare de unu la o sută de mii de locuitori, apoi reducerea ministerelor la maximum 12 și a diverselor structuri satelite ale acestora – de aici și posibilitatea reducerii personalului bugetar aferent cu 50% –, eliminarea ajutoarelor de stat nejustificate temeinic și altele asemenea.

Sunt doar câteva dintre măsurile care ar putea conduce la reducerea cheltuielilor bugetare cu câteva zeci de miliarde de lei.

Pe deasupra, este nevoie de verticalitate în fața mai-marilor de la Bruxelles.

Nu se poate să negociezi ca la piață un patrimoniu a cărui valoare este de cinci-șase ori mai mare decât se oferă, de pildă, prin mult mediatizatul PNRR, doar pentru că… așa vrea Comisia. Este doar un exemplu dintre alte zeci petrecute deja.

Nu se poate să îngropi agricultura, pâinea țării, de dragul unor interese meschine ale unor neaveniți în fruntea țării. Știu ei cu ce probleme se confruntă fermierii români astăzi? Habar n-au!

Sunt stări, opinii, desprinse din vocile românilor, care îndeamnă la meditație.

Ion BANU

...se știe a cui bucurie este. Ce-i drept, și-o doresc toți dacă aceasta, schimbarea, aduce ceva nou. Numai că toate guvernele instalate după 1990, conduse de vreo 20 de prim-miniștri, parcă au fost setate să meargă precum o jucărie defectă, un pas înainte și 2-3 înapoi.

Nu știu dacă toți premierii au fost rău intenționați, cum spun mulți conaționali, ori „împinși“ către deznaționalizare în schimbul unor facilități financiare. Cert este că pentru orice împrumut creditorii au impus condiții dintre cele mai dezastruoase pentru țară. Și cum știm că totul are un scop, aceștia și l-au împlinit, România însă, nu.

Guvernanții începutului democratic – în stil dâmbovițean, cum auzim adesea – pentru a fi credibili în ceea ce au trebuit să întreprindă, au promovat prin toate mijloacele idei precum: „industria românească este un maldăr de fiare vechi“ ori, „mai bine importăm decât să irigăm“, ca să amintesc doar două dintre acestea. Și-au câștigat... Ei... Țara nu...

A fost începutul declinului economic care a împins țara către necesitatea tot mai acută de a se împrumuta pentru a exista. Și mai trist este că a făcut-o și încă o face la cele mai mari dobânzi dintre toate țările europene. Iar, în condițiile în care veniturile bugetare continuă să fie cu mult mai mici decât cheltuielile, balanța comercială negativă, situație care se perpetuează de 33 de ani, este limpede de ce se impune angajarea de împrumuturi care au ajuns, spun analiștii, la peste 150 miliarde de euro.

Și-acum să venim mai aproape de adevărul care a condus în timp la starea economico-financiară la care s-a ajuns.

S-a spus de nenumărate ori că „sacul nu este fără fund“. Un bun gospodar, cu atât mai mult un bun administrator de țară, gândește de două ori când alocă o sumă pentru ceva. În România s-a cheltuit mult, irațional alocându-se sume impresionante, în primul rând pentru acumulare de capital politic, apoi pentru tot felul de compensații, alocații, diverse forme de ajutoare, salarii pentru personalul parlamentar și bugetar supradimensionat – mult prea multe ministere, pe lângă ele ființând numeroase structuri (autorități, agenții etc.), care nu întotdeauna își justifică existența – pentru prea multe partide mărunte, clientela lor politică și multe altele.

Recent s-au schimbat prim-miniștri, o parte dintre miniștri – așa-numita rotire a șefilor despre care s-a vorbit de peste un an și jumătate. Este poate prilej de bucurie pentru cei care speră că le vine rândul la o... bucățică în plus. Din păcate, vor fi dezamăgiți. Oricine va ajunge să ia cuțitul, pâinea va fi prea mică pentru a putea oferi măcar câte-o bucățică fiecăruia. Dar, pentru bună impresie, vor continua eforturile pentru noi împrumuturi până la alegerile din 2024. Cu ce costuri pentru țară? Vom simți în mulți ani după cel care vine.

Așadar, cheltuim. Despre muncă, economie și economii, poate doar aduceri aminte.

„Era odată când lucrurile erau puse cap la cap, când aveam pe ce pune mâna, când aveai ce munci la tine acasă, când totul din jurul tău impunea respect. Erau vremuri în care copiii spuneau sărut-mâna bătrânilor pe stradă, iar dascălii le erau idoli. E, dar asta era odată...“ – povestesc cei mai în vârstă, dezamăgiți de vremurile pe care le trăiesc.

Ion BANU

Cât de actuală este şi acum zicerea din piesa O scrisoare pierdută, inteligent surprinsă și aşternută pe hârtie de Caragiale. Recitindu-l, urmărind pentru a nu știu câta oară piesa, realizez câte subiecte interesante ar fi avut în contextul actual socio-economic. Mi-a întărit presupunerea o recentă discuție între câțiva colegi de breaslă și un parlamentar, la care am participat involuntar.

„Mi-aș scrie gândurile – spunea la un moment dat unul dintre colegi – nu ca jurnalist, ci ca simplu cetăţean român indignat de ceea ce se întâmplă în ţara mea, în care minciuna se lăfăie veselă printre noi, văzută şi nevăzută, dezinformarea îi ţine isonul, în vreme ce totul sau aproape totul în jurul nostru se năruie.

De peste 30 de ani, ţara se vinde bucată cu bucată sub oblăduirea naivilor guvernanți, lacomi şi prea uşor păcăliţi prin promisiuni şi banii veniţi de-afară. Pe deasupra, ne-am împărțit rosturile atât de tare că nu mai ştim din ce cap s-o apucăm pentru a pune cărămidă peste cărămidă.

De tot atâția ani, sub masca falsei democratizări am descentralizat instituții, acțiune care nu a adus beneficii statului, nouă tuturor, ci mai degrabă clientelei politice, cu costuri uriașe suportate de români. Imaginați-vă: dintr-un minister cu câteva direcții au rezultat zeci de autorități, agenții și alte structuri, fiecare cu zeci și sute de salariați plătiți din bani publici. Unde este eficiența? Calitatea serviciilor este sub orice critică, iar birocrația a triumfat.

Și mai trist este faptul că, pentru un șfanț primit de-afară, plătim înmiit. PNRR-ul, cel mai recent așa-zis plan național de redresare, atât de mult mediatizat, ca și altele aproximativ asemănătoare au adus dezastrul economiei naționale, făcându-ne vânduți străinătății pe vecie. Și lucrurile nu sunt gata. Pentru încă o tranșă de vreo zece miliarde de euro de la UE suntem obligați să mai vindem și ce ne-a mai rămas: pădurile, CEC Bank, Hidroelectrica și lista continuă, ceea ce înseamnă pierderea a încă multe sute de miliarde de euro din patrimoniul statului român, în vreme ce nouă ni se arată pâinea și mierea, care de fapt nu sunt pentru noi. Exagerez? Analizați un pic situația... Este o adevărată trădare națională. Vorba lui Caragiale: «Trădare, trădare, dar să o știm și noi!»

Creștere economică pe consum? Un guvern care pretinde că are specialiști în componența sa, chiar nu realizează că această creștere înseamnă începutul sfârșitului? Fără producție, orice entitate, chiar stat, nu poate avea viitor.

Reducerea cheltuielilor despre care se vorbește acum, reorganizarea administrativ-teritorială trebuiau demarate de mult, nu când sacul a ajuns la fund. Asta înseamnă guvernare eficientă, să iei măsuri preventiv, să-ți așezi lucrurile în matca lor firească din timp. Să-ți vezi viitorul în context global.“

Discuția, cu argumente pro și contra, a continuat cu vehemența specifică omului intrigat de ceea ce-l frământă și nemulțumește, la care însă, raportat la subiectele abordate, nu prea ai replică, mai cu seamă în contextul creat. Am reținut doar o parte din aceasta, apreciind ca fiind de natură a sugera întrebări și da răspunsuri.

Ion BANU

În acest moment, după cum bine se știe, cea mai mare problemă a economiei agrare românești o reprezintă importurile din țara vecină, aflată în conflict deschis. Practic, accesul liber și neîngrădit, în principal, al cerealelor din țara vecină a ruinat sau e pe cale să falimenteze mulți fermieri români. Asociațiile care îi reprezintă au dat publicității comunicate peste comunicate în care, cu înțelegere de cele mai multe ori, încearcă să convingă autoritățile – române sau la nivel european – să găsească o soluție viabilă și valabilă. Până în acest moment se știe doar, pe surse, că Polonia ar urma să primească circa 39 milioane de euro, România în jur de 30 milioane de euro, Ungaria 16, Bulgaria aproape 10, iar Slovacia circa 5 milioane de euro. Trebuie spus însă că sumele nu sunt sigure, dar oricum sunt mai mari decât propunerile de despăgubire formulate anterior de UE. Chiar și așa, aceste sume sunt infime, cel puțin în comparație cu pierderea de 200 milioane de euro calculată de fermierii români. O întrebare merită pusă… Are cineva interes să falimenteze fermierii din estul Europei? Dacă privim în perspectivă și ne gândim la politicile europene de „înverzire“ și ecologizare a agriculturii, se pare că da…

„Politica comercială este de competența exclusivă a UE și, prin urmare, acțiunile unilaterale nu sunt acceptabile. În vremuri atât de dificile este esențial să coordonăm și să aliniem toate deciziile în cadrul UE“, a transmis purtătorul de cuvânt al Comisiei Europene, într-un comunicat. Această reacție a oficialilor europeni vine ca un răspuns la scrisoarea adresată luna trecută Comisiei Europene, prin care prim-miniștrii din cinci țări est-europene au declarat că amploarea degenerării prețurilor la produse precum cereale, semințe oleaginoase, ouă, păsări de curte și zahăr a fost „fără precedent“. Cu toate acestea, autoritățile de la Budapesta au interzis importul de cereale şi produse agricole din țara vecină, după ce Polonia a adoptat o măsură similară, iar Slovacia şi Bulgaria au decis şi ele să introducă măsuri similare.

La noi, oficialii MADR au transmis că problema creată de importul produselor agroalimentare din Ucraina va fi abordată unitar, nu separat. Iar o primă măsură a fost sigilarea containerelor cu produse agroalimentare venite din nord…

Ce să înțelegem din toată povestea? La prima vedere, din punct de vedere oficial, o țară membră a UE respectă regulile europene necondiționat. Sigur, se poate negocia ceva-ceva, cum ar fi despăgubirile, dar, după cum se vede, nici nu poate fi vorba de o reparare echitabilă a prejudiciului, mai ales când vine vorba de România. Cum se spune, suntem cu fața la zid…

Ce ne-a învățat istoria până acum? Ne-a învățat că românul suportă orice, dar absolut orice… Până într-o zi. Până în ziua în care cuțitul ajunge la os… Iar dacă până acum, cel puțin în ultimii 20 de ani, românul nemulțumit a luat calea bejaniei, acum există o problemă. Întreaga lume e în criză și nu prea mai ai unde pleca. Mai mult decât atât, mulți conaționali se întorc în țară sau au de gând… Se știe… Țările occidentale trec printr-o criză sistemică de care, se pare, oficialii europeni nu sunt conștienți… Avea poetul o vorbă pe care o credeam „răsuflată“, prea încântați fiind de modernitatea contemporană. Vorba, în fapt două versuri „rupte“ din poezia Noi vrem pământ! de George Coșbuc, sună cam așa: „Să nu dea Dumnezeu cel sfânt, / Să vrem noi sânge, nu pământ!“

Ion BOGDAN

„Natura ne aseamănă. Educația ne deosebește“ – Confucius.

Agresiune, vulgaritate, fenomene tot mai des întâlnite în cea mai importantă instituție a cărei menire este educația și formarea generațiilor pentru viață, societate, mediul economic. O stare de fapt care creează aversiune față de școală chiar și din partea cadrelor didactice, ce să mai spunem despre elevi.

Cei mai mulți dintre noi arată cu degetul către corpul didactic, către instituțiile de învățământ în general, făcând abstracție de responsabilitatea noastră ca părinți vizavi de educația propriilor copii. Ba mai mult, atunci când în școală ne sunt atenționați copiii pentru năzdrăvăniile lor, pentru atitudini incompatibile cu actul educațional sărim ca arși, reclamând, admonestând profesorii de parcă ar fi cei mai mari agresori ai copiilor noștri. Iar ca... tam-tam-ul să fie la înălțime, antrenăm aici instituții ale statului, media, care nu fac decât să creeze o aureolă negativă asupra corpului didactic, a școlii în general, diminuând astfel respectul de care ar trebui să se bucure respectiva instituție ca entitate educațională. Consecința? Încurajarea agresivității, indisciplinei, dezordinii în viața celor care trebuie să ne înlocuiască mâine în ceea ce noi facem azi.

Fără îndoială, bâjbâielile în organizarea învățământului din ultimii treizeci de ani, promovarea excesivă a așa-ziselor drepturi ale copiilor, elevilor, limitarea metodelor specifice privind educația în școli prin impunerea unei anumite conduite în respectivele instituții și în afara lor, au condus la stări de lucruri dintre cele mai grave, mediatizate excesiv, uneori fără să realizăm că acest mod de abordare nu are efect educațional, ba din contră. Iată de ce școala, altădată dorită, pentru mulți, chiar și pentru multe cadre didactice, a devenit astăzi o povară.

Schimbarea mentalității în familie, societate și în școli privind educația și formarea tinerelor generații pentru viață, întărirea autorității cadrelor didactice ca adevărați formatori ai viitorilor participanți la viața socio-economică a comunităților din care fac parte, este unica soluție prin care se poate reveni la o stare firească a lucrurilor în domeniu.

Avem exemplul generațiilor, din care mulți dintre noi am făcut parte, trecute prin școli care prin însăși menirea lor impuneau respect din partea societății ca urmare a conduitei generale a participanților la educație și formare pentru viață.

Nu cred să fi știrbit din demnitatea elevilor de atunci faptul că erau atenționați, sancționați pentru abateri de la conduita firească în școală, ori în afara ei. Măsurile aveau menirea de a îndrepta, de a readuce făptașii cel puțin pe linia de plutire. Ceea ce se întâmplă astăzi, urmare a comportamentului general din familie și societate, nu face decât să amplifice actele de vulgaritate și agresiune.

Normalitate în școală înseamnă respect față de cei al căror rol este de a educa și forma pentru viață tânăra generație, față de care ar trebui luată poziția de drepți – de ce nu – atunci când trec prin dreptul tău. Sunt OAMENII care îți conduc pașii către cea mai dreaptă cărare a vieții. Familia însă are o mare responsabilitate privind educația propriilor copii. Nu întâmplător se vorbește adesea de „cei șapte ani de-acasă“. Reacția față de cei care continuă actul educațional trebuie să fie cooperantă și nicidecum contradictorie.

Ion BANU

Aud comentarii, citesc jurnale, urmăresc ştiri şi nu-mi vine să cred că toleranţa, îngăduinţa, aş zice şi indiferenţa celor mai mulţi, chiar au putut fi exploatate cu atâta neruşinare de către inşi puşi pe căpătuială cu orice preţ pentru a acumula atât cât să se afle astăzi printre miliardarii ţării. Nu-mi imaginam cu ceva ani în urmă că în România ar putea să apară indivizi atât de avari încât nu mai văd şi nu-i mai interesează nimic din ceea ce se petrece în jurul lor, cu semenii lor.

Mediatizarea exceselor unora, etalarea „succeselor“ altora mai degrabă sfidează buna credinţă şi demnitatea românului decât stimulează iniţiative.

Surprinzător este că majoritatea alor noştri, lipsiţi de suficiente informaţii ori cu o indiferenţă de condamnat, susţin astfel de manifestări, acordându-le respectivilor girul pentru a ocupa fotolii în spatele cărora își pot permite lucruri nu întotdeauna în spiritul legilor.

Iată de ce, spun românii prin glasul reprezentanţilor lor neancoraţi politic, ţara face un pas înainte şi doi înapoi. Oricât m-aş strădui, nu găsesc argumente prin care să le pot contrazice opiniile. Inşii despre care vorbeam au dat tot, iar ţara lor, a noastră, de care nu le mai pasă, a primit câte puţin, cu ţârâita, cât să supravieţuiască.

Mă gândesc adesea la câte oportunităţi, potenţe economice, financiare şi mai ales umane există în România şi câte se puteau realiza în cei peste 32 de ani. Numărăm, fir-ar să fie, anii în care s-ar fi putut face mult, cu care ne-am fi putut mândri. Din păcate…

Pe deasupra, tot ei – de, le dă mâna – se aventurează în opinii şi declaraţii, nu întotdeauna în spiritul interesului real al ţării, doar ca să fie pe placul mai-marilor lumii occidentale. Se manifestă precum căţelul lătrând din spatele gardului cât îl ţin rărunchii, iar de cade uluca, fuge cât îl ţin picioarele ori îşi bagă coada între picioare, lăsându-se pradă dulăilor. Ascult de luni întregi glasul celor din cel mai sensibil sector economic ce garantează securitatea alimentară. Agricultorii și procesatorii din domeniu și nu doar ei se află

în criză economică și socială, pe deasupra în pericol de a nu-și putea pune noua recoltă la adăpost. Să nu mai vorbim de costuri și vehiculatele prețuri de valorificare a producției anului în curs care vor pune în și mai mare dificultate fermierii români. O situație fără precedent generată cu precădere de comercianții ucraineni de cereale intrați în țară cu larga bunăvoință a celor care ar fi trebuit să-și apere cu prioritate propriile interese. În plus, cei care „au gustat“ din marfa lor spun că e de proastă calitate, neverificată de autorități. Dar cui îi pasă?!

Evenimentele curg, se schimbă ordinea firească a lucrurilor. Cad firme, economii, bănci, situație pe care o anumită categorie de conaționali o speculează în interes personal sau de grup.

Așa că miliardarii rămân miliardari, poate chiar mai mult de-atât, iar ţara tot la mâna diriguitorilor lumii. Oare ne consolăm cu o aşa stare?

Ion BANU

Contextul actual incită la folosirea unor termeni nu tocmai bine ancoraţi în realităţile pe care ni le dorim expuse. Sigur că se luptă în spaţiul politic, economic şi social folosindu-se diferite mijloace numite generic „arme“: cea a ştiinţei, oratoriei, cunoaşterii exacte şi, evident, cele ale legii, chiar dacă acestea, armele, nu întotdeauna sunt utilizate de inşi instruiţi în a le... mânui.

Făcând însă abstracţie de războiul vorbelor de pe câmpul socio-politic intern, generator de indicatoare care îndreaptă către nicăieri, să ne oprim un pic asupra a ceea ce înseamnă deschiderea uşilor, întinderea braţelor în faţa celor veniţi din est fără să le privim peste umăr pentru a vedea ce le vine din urmă.

Lipsa de atenţie, previziune şi grijă faţă de siguranţa propriei bătături a făcut, se vede treaba, să ne blocăm între proprii pereţi. Promisiunile coaliţiei europene privind sprijinul pentru cei afectaţi de dezechilibre economice ca urmare a conflictului armat din Est se lasă aşteptat, în timp ce economia, în bună parte, continuă să rămână blocată. Semnalul de alarmă tras de fermierii români, de pildă, care se văd în imposibilitatea de a-şi continua normal activitatea, a rămas încă fără reacţie din partea Înaltei Porţi de la Bruxelles.

În vreme ce în Est se stă cu arma în poziţie de tragere, pe la noi se stă cu ea la picior. Nu doresc nicicum o altă poziţie a acesteia, dar nici să ignorăm altora ceea ce nouă ni se impune cu vehemenţă.

România, ca mai toate ţările blocului comunitar, respectă standardele de calitate stabilite la nivel european, ceea ce presupune costuri de producţie ridicate comparativ cu ale celor din afara acestuia. Permisiunea fără nicio restricţie a pătrunderii pe piaţa noastră a unor produse neconforme creează, evident, disconfort economic major, cu consecinţe pe termen lung în ceea ce priveşte piaţa de desfacere cucerită cu efort şi seriozitate în mulţi ani.

Aş vrea să cred că produsele ucrainene sunt de calitate – aşa cum afirmă şi o parte dintre oficialităţi –, dar se pare că realitatea scoate în evidenţă contrariul, ca urmare a unor tehnologii de cultură cu totul diferite de cele practicate de ţările membre UE, inclusiv cultivarea de specii modificate genetic.

Pe de altă parte, deschiderea de culoare pentru tranzitarea de produse ucrainene către alte zone ale lumii s-a dovedit a fi, de fapt, doar drum deschis până în câteva state europene. Numai în România au ajuns peste şapte sute de mii de tone de grâu, un milion de tone de porumb, alte mii de tone de rapiţă şi floarea-soarelui, în vreme ce producţia internă este blocată în silozuri, existând riscul lipsei spaţiilor şi potenţialului financiar necesar preluării şi depozitării noii producţii.

Aşadar, să folosim armele – generic vorbind – împotriva a ceea ce ne împiedică în desfăşurarea normală a activităţii. Prieteneşte, dar principial şi legal.

Ion BANU

Scriitorul francez Nicolas Boileau, într-una dintre cugetările sale referitoare la… calitatea oamenilor spunea că „Un prost găsește totdeauna unul mai prost care să-l admire“. Deși au trecut vreo trei secole de la moartea sa – 1711 – remarca rămâne valabilă și în zilele noastre.

Mi-am adus aminte de Boileau urmărind declinul economic al celor mai mulți fermieri români generat nu doar de seceta din urmă cu un an, ci și de… „politica ușilor larg deschise“ practicată de oficialii români față de oricine și cu orice interese ne-ar intra în bătătură.

Nu agreez conflictele, cu atât mai mult armate și nici nu sunt împotrivă a se veni în sprijinul celor aflați în nevoi, dar numai atât cât copiii nu ne sunt lăsați fără pâine pe masa.

Sperând că se vor bucura de admirația tuturor, mai cu seamă a celor de la Înalta Poartă, politicienii români și-au afișat așa-zisele bune intenții față de vecinii de la răsărit încorsetați de războiul intrat în case ignorându-și, se vede treaba, propriile interese. Crâncenă prostie.

Orice om de bună credință, cu atât mai mult cu inimă de ROMÂN, nu cred că poate rămâne pasiv la suferința semenului său, fie el și de altă etnie, numai că simțul său gospodăresc, siguranța pentru perpetuare îl va face cumpătat și rezervat în a da mai mult decât îi prisosește.

Ei bine, nu la fel au judecat lucrurile cei din capul trebii. Granițele de est nu mai există, vame și control nici atât. Se pătrunde pe teritoriul țării cu orice și oricât, în ciuda afirmațiilor și regulilor privind normele de calitate și siguranță. Fermierii români privesc neputincioși la cum le este invadată piața în vreme ce propriile produse, de calitate și sigure din punct de vedere alimentar, zac în silozuri și depozite.

Prețurile cerealelor s-au prăbușit. Nu întâmplător. Sigur, pentru o marfă de slabă calitate și pentru care nu s-a investit prea mult nu-ți propui să obții un preț chiar și aproape de nivelul celui reieșit în urma aplicării unor tehnologii moderne la care utilizezi inputuri la prețuri europene. Pe de altă parte, când ai o marfă a cărei calitate lasă de dorit și multă, pe deasupra, te străduiești să scapi cu orice preț de ea și, dacă se poate, cât mai repede. Cine pierde? Fermierii români și, pe lângă ei, alte câteva milioane de concetățeni. Cei care stau cuminți și respectă regulile celor care se vor aplaudați pentru… deschiderea lor de a veni în sprijinul oricui.

Pe de altă parte, ar trebui să fim ceva mai circumspecți față de cei pe care îi primim în case. Să dovedim totuși că românii nu sunt proști așa cum ne-au crezut de veacuri. Nu trebuie lăsată neobservată acțiunea Bâstroe, nici reticența față de etnicii români din Ucraina și limba lor strămoșească și câte altele la care nu au un răspuns pe măsura ospitalității oferite de ai noștri.

Nu trebuie permisă prăbușirea propriei economii doar de dragul… alinierii la politicile europene. Nimeni nu ne va apăra interesele fără a avea propriile lor interese. Cei peste treizeci de ani au fost, cred, suficienți să realizăm acest lucru. Și-apoi, să nu uităm o veche zicală românescă: „Cămașa e mai aproape de trup decât haina“. Ar fi, iarăși zic, o crâncenă prostie să nu avem grijă mai întâi de ce ne este aproape.

Ion BANU

„La omul sărac, nici boii nu-i trag“ – spune un vechi proverb românesc.

Precipitațiile căzute sub diverse forme și cantități în mai toată țara, chiar și temperaturile cu multe grade sub 0 au venit ca o compensare parcă la ceea ce anul trecut a trebuit să suporte țara în general și fermierii în special ca urmare a condițiilor meteo care au… decimat culturi și speranțe. Numai că nu-i suficient că plouă, mai sunt și alte verigi care, dacă sunt puse logic într-un angrenaj, economia ar funcționa fără sincope. Dar n-a fost să fie așa în ultimii mai bine de treizeci de ani, așa că, zicala se potrivește și acum ca o mănuşă.

Existența fenomenelor din ultima vreme, prezența stratului de zăpadă, toate la un loc au „primenit“ parcă atmosfera nu doar în câmp. Speranță pentru fermieri, pentru țară și... consumatori. Însă, cu siguranță aceasta nu poate fi deplină fără un pachet de măsuri menite a reglementa și stimula făuritorii a ceea ce trebuie să punem pe masă de cel puțin trei ori pe zi. „Degeaba-i vremea cu noi, spun fermierii, dacă tot apar reguli care mai degrabă încurcă.“

Noile decizii propuse cu scopul declarat de a realiza o agricultură prietenoasă cu mediul și produse alimentare sigure se pare că pun fermierii în imposibilitatea împlinirii acestui deziderat, în condițiile în care procesul nu este și nu a fost pregătit din timp.

Se știe, anul agricol începe la întâi septembrie în fiecare an și se întinde pe parcursul a douăsprezece luni. Stabilirea unor reguli în interiorul acestui interval, cu alte cuvinte schimbarea regulilor în timpul jocului poate conduce la disfuncționalități pe tot lanțul agricol.

Ce înseamnă, de pildă, să impui în plin an agricol creșterea ponderii suprafeței cultivate cu specii menite a îmbunătățit calitățile solului și a diminua cantitățile de produse necesare creșterii și dezvoltării plantelor de interes economic în condiții optime? Ei bine, punerea în dificultate a producătorilor și comercianților de sămânță necesară acestui scop, pe de o parte, și a fermierilor, pe de altă parte, care se văd în imposibilitatea de a-și construi un plan privind asolamentele și rotația culturilor prin care să răspundă noilor reguli impuse de autorități.

Fără îndoială, realizarea unei agriculturi care să asigure, pe lângă hrana necesară și un mediu înconjurător de calitate, sănătos, este un subiect unanim agreat. Numai că trebuie avut în vedere și faptul ca activitatea agricolă, ca de altfel tot ce înseamnă activitate economică, trebuie să fie profitabilă. Așa că, onorabilii decidenți trebuie să țină seama în luarea deciziilor de necesitatea asigurării unor condiții care să permită eficientizarea activităților agricole. Poate se mai cântărește asupra acestora până nu e prea târziu. Primăvara este aproape. Am avut un an agricol cu mari pierderi, nu mai generați unul la fel prin măsuri potrivnice unui mediu agricol sănătos!

Ion BANU

Cu ceva ani în urmă a existat un curent împotriva… organismelor modificate genetic încât eram gata pregătiți să negăm evoluția naturii însăși. Apoi, sub masca așa-zisului „pact verde“, eram – suntem încă – gata să ne rupem până și pâinea de la gură. Adică, să lăsăm de izbeliște câmpul și să facem loc greierului de casă, larvelor gândacului de făină, gândacului de bălegar și altor gângănii care ar urma să ne umple farfuriile în clincănitul zurgălăilor de la Bruxelles.

Ce s-ar putea înțelege din măsurile / deciziile mai-marilor Europei atunci când restricționează tot mai mult mijloacele prin care pot fi valorificate potențialul de producție al pământului și cel al speciilor de interes economic?!

Entomofagia tot mai mult cultivată în rândul europenilor lasă mai întâi un gust amar celor care au o anumită istorie și obișnuință culinară. Apoi, scandalizează făuritorii de pâine, care se simt trădați de cei care ar trebui să susțină... clasicismul agricol și eforturile miilor de cercetători și agricultori mereu dispuși să ofere alternative pentru o agricultură sustenabilă și prietenoasă cu mediul.

Așa se întâmplă atunci când neaveniții vin în locuri străine lor, trâmbițașii ce n-au idee cum arată un portativ se dau drept artiști de mare clasă, iar juriștii drept cunoscători a tot ce mișcă în univers.

Ei bine, juriștii Curții Europene de Justiție (CEJ), ce-i drept susținuți indirect prin Decizii și Regulamente europene, decid în ce pas și ritm trebuie să joace agricultorii din țările membre UE. Lipsiți de informații pertinente și străini de realitățile din teritoriu, decid împotriva realismului cert.

Interzicerea utilizării unor produse de protecția plantelor indispensabile în anumite situații, fără a oferi alternative, constituie, spun agricultorii, un adevărat atentat la siguranța alimentară a țărilor vizate. O spun și consumatorii conștienți de o posibilă criză alimentară globală.

România se află printre țările vizate în acest sens. Organizațiile profesionale din domeniul agricol și industria procesatoare reacționează, aducând în sprijinul convingerii lor cele mai pertinente realități oferite de cercetători și fermieri. Nimic, în opinia acestora, nu justifică o asemenea hotărâre a CEJ.

Interzicerea acordării derogărilor pentru situații excepționale, în cazul României pentru utilizarea unor produse la tratarea semințelor de porumb, floarea-soarelui și sfeclă de zahăr, ori acordarea acestora doar atunci când se costată un grad de dăunare cert, sunt de-a dreptul aberante în cazul unor dăunători precum Tanymecus dilaticollis (Rățișoara porumbului) și nu numai.

Existența unor dăunători imposibil de eradicat, a căror prezență poate compromite în proporție de chiar 100% culturile dăunate, ar trebui tratată de așa manieră încât să nu fie necesară intervenția anuală a fermierilor, prin instituțiile abilitate, pentru a obține derogări. Îndrăznesc să fac comparație între această situație și cea a Comisiilor de expertiză medicală care solicită anual expertizarea unei persoane fără un picior, de parcă în acest interval i-ar crește la loc respectivul membru.

Bizare măsuri luate de instituțiile Înaltei Porți bruxelleze! Dar, cum spunea cineva, trebuie să jucăm după cum clincăne zurgălăii de la Poarta cu pricina. Spun să nu mai cultivăm decât în parte pământul, o facem. Ne pun în farfurii gângănii în loc de pâine, carne și lapte, le înfulecăm că de, cum spun ei, vaca poluează, pământul a obosit, iar ce-am pus în blide de veacuri a devenit peste noapte impropriu pentru un mediu sănătos.

Câte aberații!!!

Ion BANU