reclama youtube lumeasatuluitv
update 19 Jul 2019

Teroare sub soare…

41,5° Celsius la umbră. Oamenii mor sub arşiţa soarelui sau aleargă şi după o picătură de apă pentru a-şi stinge setea ori pentru a se răcori. Animalele pe imaş scot limba „de-un cot“ – cum spun sătenii. Culturile mai să se sfârşească sub „focul“ cerului. Secetă excesivă, mai cu seamă atmosferică, ce a urmat unei perioade de exces de umiditate.

Mai apoi, furtună, ploi torenţiale, grindină, inundaţii. Oameni speriaţi, deznădăjduiţi în urma urgiilor care i-a lăsat fără nimic, prin multe locuri chiar şi fără cei dragi. O adevărată teroare sub soare şi nori negri.

Cam acesta este tabloul generat de fenomenele ce se manifestă de câteva luni în România. Cine şi ce mai poate face când natura se dezlănţuie deja?!

Este o întrebare la care răspunsul poate fi găsit în măsurile care trebuie – ar fi trebuit – luate la nivel global, acum sau poate cu mulţi ani în urmă.

Încălzire globală, diminuarea stratului de ozon, fenomene extreme etc., sunt aspecte despre care se vorbeşte de câteva decenii, cu atât mai mult în zilele noastre. Doar atât, se vorbeşte, deşi asistăm la creşterea frecvenţei şi agresivităţii acestora.

Se vede treaba că modernitatea, modernizarea este o armă cu două tăişuri. Ne face viaţa comodă, dar distruge… global. Goana după îmbogăţire prin orice mijloace a unor grupuri de interese care au făcut să nu mai putem respira decât aer „îmbogăţit“ substanţial cu noxe, expansiunea omului către zonele naturale, virgine până nu de mult, sfidarea a tot ce ne înconjoară, conduc inevitabil la catastrofe şi, poate, la cataclisme pe care nu ni le putem imagina decât dacă ne aplecăm asupra studiilor evoluţiei vieţii pe Terra.

Oare va fi să fie ca viaţa s-o ia de la-nceput?

Să nu fim totuşi pesimişti. Să facem însă ca viaţa să reintre pe un făgaş normal eliminând din tot ce ne înconjoară ceea ce alterează mediul în care trăim, poate chiar şi parte măcar din ceea ce credem că ne face viaţa mai uşoară.

Apoi, să valorificăm raţional şi eficient resursele de care încă dispunem: apa, aerul, pământul şi pădurile. Sunt elemente fără de care viaţa nu poate exista.

Să manifestăm prudenţă în utilizarea a ceea ce ni se pune la dispoziţie, de multe ori în cel mai agresiv mod.

Să fim prietenoşi cu mediul în care trăim.

Să ne gândim şi la cei care vor veni după noi.

I. Banu

Încrâncenarea dulăilor

Nu-mi puteam imagina cu ceva ani în urmă că lumea o poate lua razna precum fiinţele „bântuite“, ori cu probleme de… sănătate. Şi mai grav este faptul că primii între cei cu minţi înfierbântate sunt tocmai inşii în care s-a investit încredere. Încredere că ne pot reprezenta.

Dar n-a fost să fie aşa în nicio legislatură de după acele evenimente din ’89. Societatea a fost repede dominată de oportunişti gata de orice sacrificiu – în afară de cel de a-şi da viaţa pentru o cauză în interesul neamului din care provin, aşa cum sugerau unii în campaniile electorale – doar pentru a escalada treptele puterii de unde să-şi poată arăta muşchii cu pâinea şi cuţitul pe care să le prezinte triumfător şi sfidător mulţimii.

„Eu sunt puterea şi dreptatea“ – par a spune unii dintre ei, arogându-şi drepturi ,,în numele poporului“, o putere care de fapt este doar în numele lor şi al acoliţilor lor, îngenuncheaţi la rându-le de propriile fărădelegi. „Nu pui alba, direcţia Jilava“.

Cam aşa stau lucrurile pe la nivelurile de care noi românii, docili cum ne ştim şi cum am fost din totdeauna, ascultăm cuminţi şi creduli, lăsându-ne manipulaţi în speranţa poate că vor veni şi vremuri mai bune.

Recentul proces electoral şi, mai cu seamă rezultatele sale, a generat încă un măr al discordiei în rândurile clasei politice. Şefi de partide, deţinători ai unor funcţii publice, aşa-zişi demnitari ori funcţionari publici, inşi de la care ar trebui să învăţăm a construi o societate civilizată, se dedau de fapt la… căţeleli ieftine precum dulăii ce se simt ameninţaţi în propria ogradă de haita de ocazie ieşită la drumul mare.

Nu-mi vine să cred ce aud din ce în ce mai des în spaţiul public din gura celor trimişi prin vot să ne ordoneze astfel viaţa încât să ne fie mai uşor. Cuvinte de ocară, expresii pe care nu credeam că le pot întâlni  vreodată, mi-a fost dat să le aud din gura unora al căror nume până nu de mult te trimitea într-o cu totul altă direcţie. O încrâncenare pe care n-o pot înţelege. Un mod de abordare specific de fapt, celor care n-au capacitatea de a-şi susţine un punct de vedere, de  a veni cu argumente convingătoare. Limitaţi în vorbă şi faptă, lipsiţi de cultura conversaţiei.

Dar aşa-i în democraţia dâmboviţeană. O adevărată încrâncenare a dulăilor. Cât mai mult pentru unii, nimic pentru alţii. Dacă ceva care ne-ar putea fi de folos tuturor nu le cade bine lor, ei bine nu… trece. Ce şi cui îi pasă de cei de dincolo de uşile în spatele cărora stau respectivii ferecaţi?!

Ion Banu

Profitul moral...

În acest număr al revistei la rubrica Magazin se află un articol care vorbește despre „ființe sintetice“. Mai exact, este vorba despre niște „mașinării“ organice care mănâncă, cresc, se deplasează, mor și se descompun. Este un concept nou prin care cercetătorii și-au propus să realizeze aceste mașinării organice care, deși nu sunt vii, sunt foarte realiste și se bazează pe propriul lor metabolism artificial, după cum se menționează în material. Așadar, poate nu peste mult timp vom vedea ferme cu găini sau porci artificiali...

Totuși, acest lucru este posibil, dar puțin probabil. De fapt, este un simbol al unei civilizații în care tehnologia a luat-o chiar înaintea civilizației. Însuși marele Albert Einstein spunea pe la jumătatea secolului trecut că „a devenit cumplit de evident că tehnologia ne-a depăşit umanitatea.“ Și pe vremea aceea tehnologia era la genunchiul broaștei comparativ cu ce este ea acum... Problema în sine nu este tehnologia... Ci oamenii... Pentru că oamenii decid cum să o aplice. În bine sau în rău. Chimizez pământul la maximum pentru profit fără să mă gândesc la ziua de mâine sau o las mai moale, profitul e mai mic, dar mai dau o șansă și copiilor mei să aibă un pământ bogat? Problema e că societatea te împinge să vrei totul aici și acum fără să te mai gândești la ziua de mâine. Iar în această situație este întreaga planetă, loc în care cuvântul „poluare“ este omniprezent și omnipotent. Cum s-a ajuns aici? De la slăbirea valorilor morale care a tras în jos întreaga civilizație... Care sunt valorile morale? Ar fi definite, printre altele, ca bunătate, cinste, bună-purtare ș.a.m.d. Un exemplu simplu. Una e un biciclist care respectă sau nu regulile de circulație, pentru că impactul asupra celor din jur e minim. Altfel se pune problema cu un șofer care nu dă doi bani pe regulile de circulație care poate deveni un pericol major pentru cei din trafic. Cu totul alta e povestea cu un șofer de tir, care, printr-un condus „imoral“, poate provoca o adevărată tragedie.

Ce ne facem cu un căpitan de vas? (vezi exemplul Titanicului) Dar cu un conducător de mare companie de deciziile căruia depind viețile a mii și mii de oameni? Ce ne facem dacă conducători de stat și de guverne nu dau doi bani pe ideea de moralitate? Păi nu ne mai facem nimic pentru că istoria a dovedit-o că orice decădere morală e urmată de un sfârșit firesc. Sună pesimist? La final redau o parte dintr-o știre care este foarte elocventă în simbolismul ei: „Sicriele Boeing: Goana după profit a ucis 346 de oameni. Boeing a operat modificări «agresive și riscante» la un sistem de inteligență artificială responsabil cu securitatea aeronavelor. Aceste modificări, la care s-au adăugat carențe în programul de antrenare a piloților, au cauzat catastrofele aparatelor 737 Max 8 din octombrie 2018 și martie 2019“. Și totul în numele profitului.

Ion BOGDAN

Câinii latră…

Se spune în popor că „dacă plouă-n mai, se face mălai“. Așadar, semn de bogăție și bucurie.

„Plouă ploaie și pământul îl înmoaie“. Sunt parte din versurile unei piese muzicale de divertisment pe care o ascultam cu multă vreme în urmă. Expresia – o putem lua și așa – se potrivește de minune zilelor lunii mai a acestui an, poate excesiv de umedă, pe deasupra și vijelioasă.

Ei bine, suntem de fapt la mâna providenței, nimic nu putem controla, mai cu seamă apa, esența vieții. Nu putem, deși măcar în parte am putea-o face. Numeroasele bazine hidrografice cu care ne-a hărăzit Cel de Sus, corect gestionate, apoi cursurile principale și secundare de apă, supuse unui program amplu de regularizare, ar putea conduce la o utilizare rațională și uniform repartizată a acesteia pe parcursul anului, funcție de nevoile oamenilor și a tot ce poate asigura existența noastră.

Acumulările pe principalele cursuri de apă ar putea constitui, de asemenea, o imensă resursă producătoare de energie „verde“, iar pe deasupra, protecția localităților, locuințelor și terenurilor agricole împotriva inundațiilor.

Am asistat vreme de aproape o lună la numeroase dezbateri electorale. N-am prea auzit vorbindu-se despre astfel de subiecte deși țara este de la o vreme adesea pradă unor fenomene extreme, perioade de secetă excesivă, ori de furtuni și ploi generatoare de inundații, pierderi materiale și chiar de vieți omenești. Dar cine poate pune pe primul loc altceva în această perioadă decât interesul partidelor și a reprezentanților lor de a-și trimite la Înalta Poartă de la Bruxelles cât mai mulți reprezentanți?

Se vorbește de raționamente, interes național și grija față de țară și cetățenii ei, dar mai puțin despre ceea ce ne poate oferi siguranță și protecție, o viață fără grija față de ceea ce s-ar putea întâmpla azi, mâine, peste o săptămână, luni sau ani!

Fără îndoială, nu se pot controla în totalitate fenomenele naturale, din păcate cu o periodicitate și intensitate tot mai îngrijorătoare, dar nici nu ne oprește cineva să investim în lucrări care să diminueze, semnificativ chiar, efectele acestora. Investiții în regularizări ale cursurilor de apă și acumulări ale acesteia, apoi în lucrări de combatere a eroziunii solurilor pentru a se evita degradarea terenurilor mai ales a celor în pantă, dar și colmatarea, ca efect al acestui fenomen, a vadurilor cursurilor de apă, ar fi cu siguranță de natură a pune în siguranță comunitățile, resursele naturale și alimentare.

Dar ce spun eu?! Mai este o vorbă printre oamenii acestui popor mereu păcălit și tot el dojenit: „Câinii latră, ursul merge“. Dar până când? Patrupedele, tot ignorate și întărâtate, s-ar putea năpusti asupra uriașului. Doi sau trei e mai greu, dar o haită-ntreagă cu siguranță-l devorează.

Până la urmă, orice naș are nașul lui. Tot o vorbă din popor…

Ion Banu

Adevăr cu capul spart

Nu-i aşa că trăiţi zilele acestea sentimentul veşnicului păcălit? Al celui luat de fraier care poate „înghiţi“ iar şi iar promisiuni deşarte, lansate pe toate căile de aceleaşi feţe de păcălici?

Au trecut 30 de ani din viața noastră trăită într-o aşa-zisă societate democratică în care o bună parte din timp ne-a fost furată de oameni în care am crezut la un moment dat.

O societate care, fără vrerea noastră, s-a transformat din producătoare în consumatoare, cu o economie şi infrastructură ce ne situează ca ţară pe ultimele locuri de pe continent.

Nu sunt resurse financiare, dar cresc vilele şi casele de vacanţă precum ciupercile după ploaie ca nicăieri în altă parte. Şi ca garnitura să fie completă, în aceeaşi manieră cresc centrele comerciale ce generează… „creşterea economică“ cu care se umflă-n pene cei aflaţi în capul trebii.

Ce ne-ar mai putea salva?

Agricultura ar putea fi şansa acestei ţări, numai că nouă nu prea ne pasă de pământ, de sănătatea lui. Ne lăsăm încă la mâna providenţei.

Putem da hrană, se spune, la peste 80 milioane de oameni, dar din statistici aflam că aproape 70% din ceea ce mâncăm vine dinafara ţării.

Peste un milion de hectare de pădure a dispărut de parcă ar fi trecut uraganul. Alte câteva milioane se află pe mâini străine.

Şcoala, a cărei menire este să ofere forţă de muncă ce ar trebui să preia frâiele economiei, administraţiei şi, de ce nu, ale politicului, este cea pe care o ştiţi, mereu reformată şi schimbată de nu mai ştiu generaţii întregi de tineri către ce se îndreaptă. Avem cel mai mare număr de analfabeţi din Europa şi, mai nou, analfabeți funcțional în mai toate eşaloanele instituţiilor publice.

Zeci de medici au luat drumul bejeniei şi nu se ştie dacă vor reveni, iar prin spitale „se moare cu zile“.

N-avem autostrăzi, n-avem infrastructură regională şi lista cu „nu avem“ e destul de lungă. În plus, credem că facem parte dintr-o familie europeană unde binele şi răul sunt împărțite în mod egal, dar se pare că mai este mult până când vom putea păşi pe aceeaşi cărare. Mentalitatea celor care ne reprezintă, dar şi a noastră – trebuie s-o recunoaştem – ne plasează în poziţia de oaia neagră a acestei familii.

Iată de ce cred că în trenul democraţiei europene reale suntem mereu la clasa a doua – pentru că nu există şi a treia – şi acolo cu un picior pe scară și cu unul pe peron.

Peste puţin timp îi vom alege pe cei ce ne vor reprezenta în Parlamentul European. Sperăm să fie acei oameni a căror viziune să fie mai mult decât simpla dorinţă de a fi politician european cu orice preţ, chiar şi cu riscul uneori al pierderii demnităţii.

Speranţa de mai bine rămâne singura noastră motivaţie. Ne-am dori ca răul, ca şi minciuna, să aibă picioare scurte, iar adevărul, fie el şi istoric, să nu mai fie „cu capul spart“ de așa zisul… adevăr juridic.

Ion Banu

Plânge pământul…

Nu vă imaginaţi lacrimi pe câmpul cultivat. Plânge doar pământul batjocorit de nerozii vremii care, fără milă şi respect pentru lege pentru semenii lor, dar mai cu seamă pentru viitorul acestui neam, îl scot din rosturile lui de a oferi… pâinea noastră cea de toate zilele.

Altădată liber în bătaia soarelui şi vântului, purtând mantia verde a vieţii dătătoare de viaţă, geme acum în bună parte sub povara insuportabilă a betoanelor, vilelor şi vastelor centre comerciale devenite singurele surse româneşti de creştere economică.

În vreme ce prin alte locuri pădurile sunt defrişate în cel mai barbar mod, sfidându-se cele mai elementare reguli de protecţie a ceea ce ne este mai mult decât necesar, adesea şi sub motivaţia creşterii suprafeţelor destinate culturilor agricole, milioane de hectare cu cele mai fertile soluri sunt fără milă scoase din circuitul agricol. Un dezmăţ al tuturor împotriva… tuturor.

Mă întreb, ce capete alese au dat undă verde construirii de… adevărate cartiere în chiar mijlocul câmpului?

Ce costuri presupune, pentru o economie şi aşa cu sacul gol, un asemenea mod de abordare a politicii în domeniul construcţiilor?

Cât de eficiente pot fi investiţiile pentru modernizarea localităţilor – pentru care se mai cer şi bani europeni – ce presupune alimentarea cu apă şi gaze, canalizare, infrastructură rutieră etc., în condiţiile în care extinderea pe orizontală este… fără margini?

Aş dori un răspuns al acelor edili care, în nevrednicia lor, au recurs la extinderea intravilanului în cel mai iraţional şi ineficient mod. Poate am desprinde din acesta şi adevărul nespus, dar… ştiut: acela de a obţine girul unor noi mandate în fruntea obştii.

Urât compromis. Cum la fel de urât este şi modul în care îşi afişează inşii bunele intenţii, în spatele cărora se află neregulile din care se înfruptă împreună cu acoliţii ce le ţin isonul, evident, motivat.

Vă întrebaţi, poate, ce m-a determinat să abordez acum, tocmai acum, acest sensibil subiect.

Ei bine, într-unul dintre ultimele drumuri prin ţară mi-a atras atenţia un buldozer care tocmai făcea loc betoanelor pentru, probabil, o nouă impunătoare construcţie. Un cernoziom, un pământ de cea mai bună calitate ce ar fi putut continua să ofere cele mai bune condiţii pentru creşterea şi dezvoltarea oricărei culturi, urma altele deja aflate în acea stare de neproductivitate agricolă. Cum aş fi putut să tac?!

Dar cui îi pasă de ce vrem, spunem ori credem noi?

Mă simt însă dator, asemenea multor semeni ai mei, să spun ceva. Poate cei din capul trebii catadicsesc, la rându-le, să facă măcar puţină ordine în domeniu. Nu de alta, dar prea se construieşte în dezordine, pe oriunde şi oricât, fără nicio restricţie. Ce să mai vorbim de legalitate, autorizaţii…

Ion Banu

Între a fi şi…

Aprinsa dispută dintre agricultori şi apicultori speram să ia sfârşit odată aduse argumente ştiinţifice care lămuresc cel puţin în parte subiectul. Se pare însă că aceasta este încă departe de a fi... stinsă.

În vreme ce apicultorii prezintă date furnizate de unele entităţi de cercetare din Europa, potrivit cărora produsele destinate combaterii dăunătorilor plantelor de cultură sunt nocive albinelor, agricultorii susţin, tot pe baza unor cercetări şi analize a stărilor de fapt, că, în lipsa măsurilor de combatere chimică a acestora, culturile ar putea fi compromise în proporţie de până la 100%.

Evident, fiecare parte priveşte speţa în primul rând din punct de vedere economic şi doar după aceea din cel ce vizează aspecte referitoare la mediu, după cum „pozează“ în cadrul disputelor.

Fără îndoială, ceea ce este artificial creat în natură şi folosit împotriva ei este nociv organismelor din ambele regnuri – vegetal şi animal. Dar cum s-ar putea altfel rezolva problema protecţiei plantelor şi animalelor – chiar şi a albinelor – împotriva bolilor şi dăunătorilor devenite tot mai agresive?! Apariţia unor biotipuri rezistente face tot mai necesară descoperirea de noi molecule (produse) care să poată face faţă presiunii tot mai mari a acestora.

Aspectul ce s-a acutizat în ultima vreme îmi aduce aminte de răspunsul unei importante personalităţi a cercetării româneşti din anii ’80 la întrebarea unor specialişti ce se referea tocmai la pericolul nocivităţii chimizării agriculturii pentru oameni şi natură. Ei bine, răspunsul a surprins, dar a şi pus pe gânduri auditoriul. După un moment de ezitare, respectiva persoană a spus: „Ce aţi alege, să moară câteva milioane de oameni de foame sau 1-2% de boli generate poate şi de chimizare?!“

O soluţie care să răspundă întregului lanţ trofic şi alimentar, se pare, este încă greu de găsit. Cum de altfel este greu, după opinia multor cercetători, să te pronunţi doar asupra unei singure cauze privind mortalităţile şi chiar dispariţia unor specii.

În cazul apiculturii, poate nu doar chimizarea, respectiv pesticidele, ar fi vinovate de diminuarea familiilor de albine, scăderea producţiilor şi decapitalizarea apicultorilor. Factori precum radiaţiile, undele electromagnetice generate inclusiv de amplificatoarele staţiilor reţelelor de telefonie mobilă, încălzirea globală care poate produce schimbări în structura şi compoziţia nectarului şi polenului multor specii melifere sunt factori care pot, de asemenea, produce anomalii în viaţa speciei. Sunt elemente asupra cărora cercetarea, la solicitarea apicultorilor, şi-a îndreptat atenţia în ultima vreme.

Sperăm şi la obţinerea unor rezultate şi pronunţarea asupra unor soluţii care să reducă, chiar să elimine total cauzele generatoare de dispute pe marginea acestora.

O soluţie care să răspundă ambelor părţi, spun inclusiv apicultorii, ar fi investiţia în descoperirea de noi produse de combatere mai puţin nocive pentru viaţă şi mediu. Pe de altă parte, fermierii susţin că aceasta presupune costuri suplimentare considerabile, ce ar putea fi suportate doar cu ajutorul statului care ar urma să subvenţioneze diferenţa de preţ.

Altfel…

Altfel continuăm să murim încet, dar sigur. Vom mai fi sau nu peste ani!

Rămânem însă cu speranţa în descoperirea de noi soluţii pentru protecţia a tot ce înseamnă viaţă aici şi oriunde pe planetă.

Ion Banu

CAP cu... cap

Speram ca, după aproape trei decenii, lumea să înţeleagă importanţa coagulării forţelor întru prosperitatea tuturor. Adică a promotorilor, dar şi a aderenţilor la ideea organizării în structuri care să asigure stabilitate şi siguranţă în afaceri. Agricultura este, după cum se ştie, cea mai vulnerabilă la „evoluţia“ pieţei la nivel naţional, european şi internaţional, dar şi la schimbările climatice. Sunt aspecte care ar fi trebuit demult să dea de gândit nu doar autorităţilor, la care s-a tot făcut trimitere în ultima vreme, ci şi celor direct afectaţi de toate acestea. Evident, mă gândesc la organizarea agricultorilor, a fermierilor, a exploataţiilor mici în structuri care să permită folosirea noutăţilor în domeniu, a tehnologiilor novatoare, a tehnicii aflate într-o evoluţie fără precedent.

Teama sau reticenţa faţă de astfel de structuri este de-acum de neînţeles. Asocierea a ce se vrea acum cu fostele CAP-uri nu-şi mai găseşte raţionamentul. Apoi, astfel de structuri organizatorice s-au născut în lume cu sute de ani în urmă ca o necesitate a asigurării hranei în condiţii de… eficienţă economică, spunem astăzi şi, evident, de a cuceri cât mai multe pieţe. Făcând abstracţie de modalitatea în care în multe zone s-a cooperativizat agricultura în România, aceasta, pentru momentul istoric parcurs atunci, a fost o necesitate. Ca şi acum. Nu CAP-urile ca structură trebuie boicotate, renegate, ci principiile după care ele funcţionau, principii dictate politic.

Cooperativa agricolă nu înseamnă lipsirea membrilor săi de dreptul proprietăţii asupra bunurilor mobile şi imobile cu care vin în aceasta. Nici CAP-urile prin statutul lor nu prevedeau altfel, în fapt nimeni, nicicând şi prin niciun act normativ nu a lipsit de acest drept ţăranul român, motiv pentru care mulţi au judecat Legea nr. 18 ca fiind un non sens legislativ. De ce a fost nevoie de o lege de reîmproprietărire de vreme ce nu a existat niciuna prin care să se fi făcut exproprierea? – se spune în anumite cercuri nicicum de neglijat. Membrii cooperatori puteau decide singuri ce-şi doreau să facă cu proprietăţile lor din cooperativă, cu ce au agonisit împreună atâţia ani, nu îndemnaţi să „lichideze“ tot ce-au construit până atunci. Dar asta este de-acum o altă poveste de care trebuie totuşi să se ţină seama acum poate mai mult ca oricând pentru a se înţelege de fapt rosturile şi binefacerile unor astfel de structuri. În lipsa lor, riscul agricultorilor de a sărăci rămâne ridicat. Nu este totuna să cumperi mai scump în loc să beneficiezi de preţuri rezonabile ori să vinzi mai ieftin de vreme ce există posibilitatea de a valorifica eficient, la preţuri care să asigure profit. Or toate acestea se pot realiza doar prin coagularea ideilor, forţelor, eforturilor în cadrul unor astfel de structuri asociative pe care le numesc deschis Cooperative agricole, create de agricultori, din iniţiativa lor şi nu prin voinţa, fie şi legislativă, a statului.

Ion Banu

Banii istoriei...

În ce lume am ajuns să trăim? Nu ai bani și ai o boală tratabilă numai prin străinătățuri, „să fii sănătos“, asta e, ghinion... Nu ai bani să mănânci „sănătos“ – eco, bio sau cum s-o mai zice, ia colea otrăvuri cu multe E-uri de prin alimente, legume, fructe etc... Nu ai bani destui să pleci în concediu? N-are nimic, stai prin ogradă și meditează la nemurirea sufletului, te-ar sfătui cineva care-și petrece concediile prin locuri exotice. Nu ai bani pentru că nu ai serviciu? Asta e! Ghinion din nou... Ori nu ai fost destul de șmecher să-l fraierești pe vreunul să te angajeze, ori ești destul de bătrân încât să nu-i mai pese nimănui de tine... Cu alte cuvinte, dacă nu ai bani, ești „nimic“. Sigur, concluzia e una primitivă și nu ține cont de multe lucruri precum ideea de drept la viață, suflet, divinitate. Dar cum poate fi definită o societate care pune pe primul loc banii? Care pune pe primul loc câștigul? Ce nu se spune este că unde câștigă unul, pierde întotdeauna altul. Vrei recolte mari? Folosești „adjuvanți“, tu câștigi, consumatorul pierde sănătate. Unde mai pui chinul la care e supus ogorul. Iar exemplele pot continua... La infinit. Deunăzi citeam o știre. O premieră a ultimilor 30 de ani. Redau câteva fragmente din știre: „O biserică din județul Constanța a fost scoasă la licitație de către un executor judecătoresc din cauza unui litigiu între parohie și firma care a reconstruit clădirea, pentru stingerea unei datorii de aproximativ 360.000 de lei.

În 2009, parohia din localitatea Bugeac a decis reconstruirea vechii biserici, ce data din 1863, iar pentru aceasta a contractat o firmă. Societatea nu și-a primit însă banii datorați, astfel că a acționat Parohia Bugeac în instanță, iar în vara anului trecut o instanță a Judecătoriei Medgidia a încuviințat executarea silită a debitoarei, respectiv Parohia Bugeac, pentru recuperarea sumei de 359.736,31 lei debit și 300 lei cheltuieli de judecată conform titlului executoriu.“

Frumos, nu? Dacă nea Nicu este blamat că demola biserici, acum am ajuns să ni le „demolăm“ singuri pentru că nu mai avem... bani. Ce „bunătate“, ce „iertare“, ce „credință“?! Bănuțu’ e tot ce contează. Și încă ceva. Dacă pe vremea comunismului, indiferent de numărul de biserici demolate, oamenii își păstrau credința vie în „biserica din suflet“, cum bine spunea un clasic, acum a mai apărut o problemă... Oamenii au început să uite și, mai grav, să-și demoleze singuri chiar propriile biserici... din suflet...

La final, nu aș vrea să fiu înțeles greșit. Nu, banii nu sunt un lucru rău dacă îi privești cu cumpătare, înțelepciune și te raportezi la ei ca la o „unealtă“ cu ajutorul căreia poți să faci „lucruri“. Când viața ta se raportează numai și numai la bani înseamnă că tu ai devenit unealta lor, cu alte cuvinte „ți-au luat mințile“.

Ion Bogdan

Preţul ignoranţei

Cu tot optimismul ce mă caracterizează, nu pot să nu realizez că ţara asta minunată, cu oameni bravi, se află acum pe marginea prăpastiei şi la capătul puterilor. Nu poate fi nimic mai trist, dezamăgitor, decât pierderea speranţei, a ceea ce ai iubit prin natura fiinţei tale: meleagurile natale – adică baştina, ţara, anii copilăriei. Să nu mai vorbim de cei dragi, de-un sânge.

Este consecinţa unei democraţii prost înţelese mai cu seamă de cei aleşi – păcatele noastre – să administreze ţara mai cu seamă în primul deceniu după evenimentele din ’89. Ne-a fost dat să ne căptuşim cu datini de împrumut, cu modele false, modelul omului care reuşeşte uşor, care „dă tunuri“, care ştie să facă bani, chiar dacă trebuie să înşele, să fure, de ce nu să ucidă. Ne-am pierdut până şi ultima urmă de moralitate, ce să mai vorbim de maniere, de educaţia din familie şi şcoală. Trăim azi, deşi se încearcă a se ascunde adevărul, într-un mediu semicultural şi parvenit, impulsiv şi brutal.

Numai că vremurile au dovedit că neamul în mijlocul căruia am avut privilegiul să ne naştem şi să învăţăm a-i urma obiceiurile, tradiţiile, deşi greu încercat de-a lungul istoriei a renăscut de fiecare dată, precum pasărea Phoenix, din propria-i cenuşă. N-a cedat în faţa barbarilor, a romanilor, turcilor și a atâtor invadatori în decursul veacurilor, ceea ce mă îndreptăţeşte să sper că va rezista şi acum în faţa celor ce ne vor colonie şi a acoliţilor lor naţionali, numai buni de a furniza forţă de muncă ieftină şi pâine. Atât. Deşi am dovedit că putem mult mai mult.

Şi-au mai dovedit ei, românii, asemenea străbunilor lor, că sunt răbdători, calmi, ascultători doar până îi înşeli aşteptările. Ferească Sfântul să se simtă batjocoriţi, ignoraţi. Urgia-i gata. Şi nu odată amintesc, prin nenumăratele lor acţiuni, cât de mare poate fi… preţul ignoranţei.

Aşadar, îndrăznesc a aprecia că se impune o administrare competentă, naţională şi naţionalistă. Corectă şi cinstită.

O administrare ancorată în realităţile neamului în frunte căruia i-a fost dat să se afle la un moment dat, care să respecte ceea ce a moştenit şi să valorifice potenţa  umană şi materială întru’… bunăstarea semenilor.

O administrare care să readucă în matca ei firească economia ţării, cu riscul de a scoate la iveală fărădelegile comise şi inşii vinovaţi.

Ar fi prea mult? Prea greu? Poate, dar nu imposibil.

Ion Banu

Fiind băiet păduri cutreieram?

„Fiind băiet păduri cutreieram / Şi mă culcam ades lângă isvor, / Iar braţul drept sub cap eu mi-l puneam. / S-aud cum apa sună-ncetişor: / Un freamăt lin trecea din ram în ram/ Şi un miros venea ador­mitor. / Astfel ades eu nopţi întregi am mas, / Blând îngânat de-al valurilor glas.“

Frumoase versurile primei strofe a poeziei scrise în 1878 de Mihai Eminescu – „Fiind băiet păduri cutreieram“! Țin minte și acum poezia copilăriei cu munții, mările, anotimpurile și oamenii ei. Și ca mine, o întreagă generație. Pe vremurile acelea, până nu demult, de fapt, circula o vorbă: „Românul s-a născut poet“, se tot spunea. Da, am fost un neam de poeți. Mai suntem acum? De câțiva ani am observat ceva. Vara, la mare, seara nu se mai plimbă nimeni, dar absolut nimeni pe faleze. Acum câțiva ani, când am observat fenomenul, mi-am zis că „poezia a murit“. Oamenii merg la mare să se „distreze“. Vor să uite de griji... Și tocmai această dorință a sufocat, a anihilat poezia din noi. La fel și la munte...

Unde sunt drumețiile, focurile de tabără, glumele de altădată? Păi, nu prea mai sunt... Iar motivul este același – prea multe îngrijorare față de ziua de mâine pentru ca oamenii să mai aibă timp și de alte „prostii“. De fapt, poezia nu este altceva decât o exprimare sufletească a unui sentiment... Dar ce nevoie mai avem noi de sentimente, când ratele la bănci sau „altele“ ne ocupă mintea toată ziua? Cineva spunea că, dacă un neam nu mai are poeți, nu o mai duce mult... Nu mai are viitor. Cu alte cuvinte, când uiți de fond (suflet), forma dispare... Sigur, „prostii“ filozofice, nu-i așa? După ce m-am uitat pe studiul intitulat „Diagnoza 2018 – Situația tineretului și așteptările sale“, comandat de Ministerul Tineretului și Sportului, mi-am dat seama că avem o problemă... Pe scurt... Potrivit cercetării sociologice, din care spicuiesc o foarte mică parte, 40% dintre tineri nu au încredere în Biserică, iar 20% vor să plece definitiv din țară. În ceea ce privește sistemul de învățământ, cea mai mare problemă în opinia tinerilor este faptul că nu îi pregătește pentru a fi capabili să dezvolte o afacere proprie. În ceea ce privește activitățile de tip voluntariat, majoritatea absolută a tinerilor români nu participă la niciun tip de astfel de activitate.

La întrebarea „care credeți că sunt principalele obstacole care i-ar împiedica pe tineri să-și continue studiile?“, majoritatea absolută a celor intervievați a răspuns că este vorba despre „dezinteresul tinerilor“ (98%), urmat de „nivelul de dificultate a studiilor“ (92%)! și „educația nu contează prea mult pentru succesul în viață“ (91%). De asemenea, 72% sunt nemulțumiți de faptul că trebuie să-și câștige singuri existența și să muncească. 48% dintre tineri doresc să-și deschidă o afacere în viitor, iar domeniile preferate sunt: comerț, servicii (31%), agricultură, zootehnie, piscicultură, silvicultură (19%), construcții și amenajări interioare (17%), turism (12%). Fără comentarii...

Ion Bogdan

Hop şi noi…

Nu c-am fi mai breji, frumoşi şi deştepţi decât alţii, dar… ne-a venit rândul. Ne şi gândim de-acum ce puternici vom deveni în aste şase luni la preşedinţia celui mai mare for european. Am început deja să ne arătăm muşchii, să ne etalăm „sclipirile“ materiei cenuşii, chit că ne încurcăm în limbă, hârtii şi comportament.

Lăsând gluma la o parte, socotesc că ar trebui să luăm lucrurile în serios şi după fiecare pas făcut să privim în urmă la ce am lăsat şi să gândim la ce-am vrea să găsim la întoarcere. Nu de alta, dar sunt multe de făcut, unele treburi negreşit fiind necesar a fi luate de la capăt.

Economia scârţâie, şcoala e de izbelişte, finanţele au cheltuit şi ultimul şfanţ din fundul sacului, ba chiar şi pe cei luaţi de la cămătarii lumii, leul a luat-o pe povârniş la vale. Până şi natura ne e potrivnică. „Apăi de – ar zice românul neaoş – la omul sărac, nici boii nu-i trag.“

Păi da, de n-om hrăni bine boii şi n-om unge butucii roţilor, nici că se va urni carul din loc.

Hei, iar am ajuns la vorbele de duh specifice celor în mijlocul cărora îmi place adesea să mă aflu. Dar de unde poţi afla adevărul adevărat decât de la cei care trăiesc fenomenele generate de neputinţa, ori… ne-voinţa celor aflaţi, vremelnic, în „capul trebii“? Că de, stau o vreme, arată cu degetul la cei de dinainte, mai meşteşugesc câteva vorbe, îşi umplu sacii şi pe-aici ţi-i drumul.

Ei bine, cum spuneam, sunt multe de făcut pentru a intra în rândul lumii. În afară de justiţie şi grija pentru cei certaţi cu legea, ar mai fi nevoie, acută nevoie de investiţii în tot ce poate aduce plusvaloare: ştiinţă, infrastructură, economie, cultură şi câte altele. Dacă tot am ajuns în „buricul târgului“, poate mai învăţăm câte ceva de la „târgoveţii“ în mijlocul cărora ne vom afla vreme de şase luni despre cum se administrează eficient o ţară. Uneori, până şi de la cei mai mici în trup şi faptă poţi învăţa ordinea lucrurilor din ogradă. Pentru că, se pare, mulţi nu ştiu nici cât de important este să faci şi să obţii ceea ce este necesar să pui zilnic pe masă, de cel puţin trei ori.

Mai zilele trecute am auzit un ins – nu-i pot spune decât aşa, chiar dacă ocupă acum un important fotoliu guvernamental – care, adresându-se unei personalităţi din lumea agricolă, întreba oarecum dojenitor, ce-i atât de important şi greu să faci agricultură?! „Ce, aia-i cercetare, ce se face în domeniul pe care-l plângeţi atât?“

Surprinzător, trist, dar adevărat. Nu ştie insul şi poate nu sunt puţini asemeni lui, cât de greu şi important este să lucrezi şi să ai grijă de ceva plin de viaţă, de la pământ, plantă sau animal şi până la ceea ce ajunge în farfurie.

De-asta spun că trebuie să mai învăţăm dacă nu ştim. De la oricine se dovedeşte raţional şi iubitor de glie şi neam, fie el şi de… oriunde.

Ion Banu

Încă una caldă

Curg pe bandă rulantă legile şi trec prin Parlament ca fulgerul atunci când nu există un interes major pentru subiect.

Nu mă îndoiesc că iniţiatorii – unii dintre ei – nu au bune intenţii, mai cu seamă când aceştia chiar îşi respectă menirea pe care o au la un moment dat.

Excesul de zel ar putea arunca însă în derizoriu dorinţele celor care-şi propun reguli după propriile idei ce se dovedesc a fi neancorate în realitate.

Mă gândesc la atâtea acte normative din domeniul învăţământului, sănătăţii, administraţiei publice, de ce nu şi din agricultură, care nu întot­deauna s-au dovedit a reflecta realităţile din societate şi domeniile la care se referă. Dovada? Numeroase altele menite a corecta pe primele: lege pentru modificarea legii… etc., mai multe asemenea pentru corectarea unui singur astfel de act normativ.

Iată acum încă una, caldă: Legea laptelui. Probabil va mai veni una a fumăritului, gunoiului, apei din bucătărie şi câte altele, dar care nu vor avea nicicum menirea de a rezolva numeroasele probleme reale cu care se confruntă societatea. Probabil va trece uşor prin Parlament – cu siguranţă mult mai repede decât mult dezbătutele legi ale justiţiei, de pildă, doar sunt acte normative importante pentru „membrii“ societăţii – pentru că interes pentru aceasta nu au parlamentarii, ci doar iniţiatorii aflaţi în slujba… lăptarilor.

Dar cine sunt aceştia şi cine i-a întrebat dacă au nevoie de reglementări în domeniu?!

Cui se adresează această lege?

Poate că mai degrabă era nevoie de o legislaţie prin care să se impună reguli stricte privind calitatea produselor agroalimentare pentru importatori, comercianţi şi nu dintre cele care favorizează furtul puţinilor bani din buzunarul românilor.

Câteva încercări în acest sens ale ministerului de resort au rămas fără finalitate pentru că nu există o corelaţie de idei şi interese între toate instituţiile cu responsabilităţi în domeniu.

Aşadar, aşteptăm încă o lege, pusă la „fiert“ câteva săptămâni într-un ceaun în care ar fi trebuit să amestece în primul rând cei cărora li se adresează. Numai că, se vede treaba, cei care agită amestecul sunt tot iniţiatorii, lăptarii încercând încă să-i înţeleagă sensul.

Ne-am obişnuit să spunem adesea că speranţa moare ultima. Să sperăm totuşi că emanaţiile legislative vor fi de bun augur pentru societate în ansamblul său şi nu doar pentru anumite grupuri de interese, ori pentru a-şi afirma unii puterea politică sau a funcţiei.

Ion Banu

Punct şi de la capăt

Asta facem de când ne ştim. Sfârşim un an şi o luăm de la capăt cu noi speranţe, urându-ne să avem un an mai bun decât cei sau cel care tocmai s-a încheiat.

Speranţe de mai bine decât ne-a fost cândva am avut şi acum vreo treizeci de ani. Ne-am dorit tot ceea ce credeam că au cei de dincolo. Adică libertate: de opinie, de mişcare, de-a te informa. Şi le avem, numai că pe la noi informarea înseamnă şi dezinformare, manipulare, iar libertatea pentru unii presupune şi a pune de-o parte cât mai mult pentru ei şi ai lor, fie şi din ce li se cuvine şi altora.

Pe scurt, cam asta trăim de ceva vreme în România. O stare de lucruri care deznădăjduieşte, determinând pe mulţi dintre semenii noştri să-şi părăsească „glia străbună“, părinţii, copiii, oameni care ar fi putut pune în valoare bogăţiile şi frumuseţile acestei ţări.

N-aş fi vrut să încep anul cu aspecte care nu prea fac cinste acestui neam graţie, evident, a unor guvernări defectuoase. 

O fac însă cu speranţa că în Noul An măcar, cei cu „pâinea şi cuţitul“ vor auzi glasul neamului, reflectat şi în aceste rânduri şi vor catadicsi măcar în al cincisprezecelea ceas să aducă România pe făgaşul său normal.

Pentru că ceea ce s-a întâmplat până acum n-a făcut decât să creeze premizele devalizării ţării şi migrării poate a celei mai valoroase forţe de muncă. Consecinţele? O ţară din ce în ce mai săracă, nevoită să trăiască din împrumuturi. O ţară în care se consumă mai mult decât se produce, ceea ce va conuce inevitabil, spun analiştii economici, la o criză economică de proporţii.

Iată motive care ne determină să facem trimitere şi comparaţie în acelaşi timp, cu vremurile din urmă în care economia era organizată, forţa de muncă eficient educată pentru muncă, o ţară în care, cu toate problemele conjuncturale ale diferitelor momente, economia funcţiona, iar acumulările permiteau dezvoltarea şi nu îndatorarea.

„Am sperat mereu în mai bine, de ce ne faceţi să tânjim după vremurile de dinainte pe care atunci le consideram cele mai grele? Ce putem spune acum despre ceea ce se întâmplă cu ţara asta în care totul este parcă mai rău decât atunci?...“ Este doar un fragment din strigătul unui român adresat recent unor guvernanţi cu prilejul unei întâlniri cu… alegătorii.

Recunosc, m-a surprins zicerea lui, curajul de a o face, dar n-am avut şi nici nu am argumente care să-l poată contrazice.

Ei, dar să trecem peste toate astea şi să sperăm că cei aflaţi la putere vor abandona interesele proprii pentru care se zbat de vreo doi-trei ani şi vor da prioritate… priorităţilor ţării. Iar cu banii împrumutaţi, care până acum nu prea se regăsesc în economie, să se repornească motoarele acesteia: investiţii şi iar investiţii care vor conduce la creştere economică şi bunăstarea românilor. Sper ca asta să se vrea.

La mulţi ani!

Ion Banu

Criza neputinţei

Spunem adesea că istoria se repetă. În modă, în comportamentul individual şi social, în economie.

Nimic mai adevărat. Vă amintiţi sau aţi aflat din diverse surse despre moda pantalonilor evazaţi ori strânşi pe trup, fuste scurte sau lungi, dezmăţul unora din perioada interbelică sau crizele economice din 1930-1932, 1980-1982, 1991-1993, 1997-2000 şi cea din 2008-2010.

Rămânând la partea de „istorie economică“, n-ar trebui neglijate avertismentele economiştilor de la nivel naţional şi mondial privind o iminentă criză economică, se pare mai criză decât toate celelalte, ce ne „paşte“ de ceva vreme.

O zicală, consacrată de-acum prin popor, sună cam aşa: cum ţi-aşterni, aşa dormi. Cât adevăr în câteva cuvinte ce se potrivesc ca o mănuşă stării naţiei de azi, rezultat al atâtor guvernări rămase repetente la capitolul administraţie. Guvernări care au permis sau stimulat „dezmăţul“ economic din anii ăştia… democratici. Am vândut ieftin, apoi am consumat şi am plătit fără măsură din banii altora. Un bun gospodar face mai întâi bani şi apoi consumă. Adică produce, acumulează şi apoi împarte din ce are.

Nu cred că mai este cineva care să caute răspuns la cauzele a ceea ce ar urma să se întâmple în economia ţării. Până şi un copil cu ceva cunoştinţe economice şi sociale realizează că nu te poţi dezvolta doar consumând. Nu poţi prospera plătind nemunca, educând pentru nemuncă. Pe deasupra, promovând nepotismul, stimulând afacerile ineficiente – ca să nu le spun altfel – pe banii statului.

„Cum şi unde se scurg banii noştri?“ – se întreabă mulţi semeni ai noştri, iar cei avizaţi răspund: în studii de fezabilitate mai scumpe decât investiţiile pentru care se fac, în salarii pentru un personal ineficient, supradimensionat, în structuri care învârt hârtii şi cer adeverinţe, în pensii „nesimţite“, cum chiar un beneficiar al unui astfel de venit spunea şi multe altele care n-ar trebui să se regăsească sub o guvernare responsabilă.

Şi unde ar trebui să se regăsească? Tot cei avizaţi răspund: cu prioritate în economie, în investiţii, în producţie, în tot ce poate aduce plusvaloare. N-ar mai trebui risipiţi banii prin ministere, agenţii, diverse autorităţi în care colcăie un personal de care n-ai loc să mai faci anticameră la un demnitar, inşi sau inse care habar n-au de ce sunt pe-acolo.

Ei bine, dacă tot vorbim de crize, s-ar părea că cea mai gravă este cea a neputinţei celor aflaţi cu pâinea şi cuţitul strâns ţinute-n braţe, o criză care generează dezordine socială şi economică. O neputinţă parcă voită.

Este sfârşit de an, un moment în care ar trebui să privim cu speranţă spre următorul. Să sperăm aşadar într-o reaşezare a lucrurilor, într-o gândire raţională, partinică a celor din vârful trebii – cum spunea adesea Gh. Verman la „Iarba verde de acasă“.

La mulţi ani, români! La mulţi ani prosperi!

I. Banu

,,Şobolăneala“ din presă

Mi-a fost dat să aud şi asta, iată, după aproape treizeci de ani de presă agricolă. M-a indignat cu atât mai mult cu cât expresia vine din partea unuia nu de mult intrat în breasla jurnaliştilor agrarieni. Sper din tot sufletul că a fost doar o ieşire de moment, iar expresia, alături de altele, nu reflectă crezul său despre… proaspeţii săi colegi de presă agricolă. Sper pentru că îl cunosc şi nu mi-a inspirat nicicum vreo undă de îndoială privind opiniile sale, de altfel fireşti pentru un om integru profesional.

Jurnalismul agrarian s-a dovedit o forţă în mediul în care se desfăşoară prin atitudini individuale şi colective şi prin informaţiile cu dublu sens furnizate. A avut întotdeauna o poziţie echidistantă faţă de politic şi instituţii, de oameni mai mult sau mai puţin influenţi. A fost mai degrabă părtinitoare – dacă insistarea pe aspecte care ţin de buna şi eficienta funcţionare a agriculturii în ansamblul său poate fi astfel numită – faţă de cei care fac să avem ce pune pe masă de cel puţin trei ori pe zi.

Nu cred că scoaterea în evidenţă a cuiva care a reuşit şi poate constitui exemplu pentru semenii lui poate fi numită „şobolăneală“. M-aş bucura să-mi fie cumva explicată expresia în context pentru că, oricât m-aş strădui, n-o înţeleg. Repet, poate a fost doar o ieşire sub imperiul unei presiuni psihice generate de ceva care a deranjat. Dar câte nu se petrec în jurul nostru care deranjează? E bine să fim totuşi cumpătaţi. Şi-apoi „încearcă să fii om de valoare şi nu neapărat un om de succes“ – spunea Albert Einstein.

Pe de altă parte, mă îndoiesc că vreo entitate media agricolă, alta decât cea care se declară prin liderul său ca fiind „singura instituţie de presă din România care apără fermierii“, şi-ar putea aroga această menire, chiar şi după zeci de ani de activitate în domeniu, deşi asta fac cu prisosinţă.

Sunt câteva emisiuni TV, radio şi publicaţii de specialitate care încearcă să fie de folos celor cărora se adresează prin mijloacele pe care le au la dispoziţie. Cu bani puţini, obţinuţi doar din serviciile prestate şi nu solicitându-i imperativ cuiva, colectivele respective se  străduiesc să ofere lumii agricole şi locuitorilor satelor informaţiile de care au nevoie, dar să şi realizeze o punte de legătură între aceştia şi autorităţi.

Poate că nu este suficient cât se face, tocmai de aceea, pentru o mai bună coordonare a eforturilor, agrarienii au hotărât să se asocieze într-o structură care, iată, deja dă roade: Asociaţia Presei Agricole din România. Poate că n-ar fi rău ca toţi colegii din breaslă să adere la aceasta. Cu siguranţă, eventualele opinii divergente ar fi mai bine gestionate într-un astfel de colectiv fără a se impune afişarea lor publică. Mai circulă prin lumea satului o zicală: „E bine să-ţi speli rufele în propria ogradă.“ Și mai zic românii în înțelepciunea lor: „Hoțul strigă hoții!“.

Cât adevăr mocneşte în lumea pe care uneori o ignorăm!

I. BANU

Vremea și vremurile

Ceva foarte grav se întâmplă cu vremea! Cu toții am simțit pe propria piele vremea extremă din ultimii ani. Mai ales pentru cine a călătorit în această vară prin Europa. Poate cel mai elocvent exemplu este dat de Italia sfârșitului de iulie. În nordul țării, în Munții Dolomiți, a fost o puternică furtună de zăpadă, asta în timp ce în sud, în Sicilia, s-au înregistrat peste 40° Celsius la umbră. Ca să nu mai vorbim de canicula extremă „întreruptă“ de furtuni în mai toată Europa și Orientul Mijlociu. Și toamna a adus vreme extremă de jur-împrejurul lumii. Uraganul Michael a ucis cel puţin șapte oameni în Statele Unite, lăsând în urmă distrugeri greu de imaginat. În Columbia, 11 oameni au murit într-o alunecare de teren provocată de ploi abundente.

În Europa au fost nenumărate coduri portocalii şi galbene de vânt, în Irlanda, Ţara Galilor, nordul Angliei şi în Scoţia. Acolo a ajuns și ciclonul Callum, cu rafale de 200 de kilometri pe oră. În Sardinia (Italia) s-au înregistrat noi inundaţii, iar în India un ciclon a lovit cu putere Coasta de Est a ţării. La noi, în România, e secetă. Sunt locuri unde pământul poate fi „întors“ doar cu târnăcopul... Una peste alta, se pare că suntem deja în cea mai gravă perioadă de secetă din ultimii 50 de ani. Iar prognozele pentru următoarele perioade nu sunt deloc îmbucurătoare. Meteorologii spun că în următoarele decenii va ploua din ce în ce mai puțin în lunile de vară. Cele mai afectate zone vor fi sudul, sud-estul, Estul, vestul României, dar și Câmpia Transilvaniei. Iar cantitățile de precipitații se vor diminua considerabil, potrivit simulărilor efectuate de meteorologi. Din această cauză, calendarul lucrărilor agricole ar putea fi decalat, în funcție de rezerva de apă din sol, dar și de adaptarea unor soiuri rezistente la temperaturi ridicate și la secetă. Totodată, nu este exclus ca în perioada 2021-2050 să avem de-a face cu o intensificare a valurilor de căldură. Asta ar duce și la creșterea numărului de nopți tropicale, pe fondul schimbărilor climatice, spun meteorologii. Și asta nu e nimic...

Un studiu publicat în revista The Lancet Planetary Health arată că, în următorii 80 de ani, este foarte probabil ca doi din trei europeni să aibă de suferit din cauza vremii extreme. Astfel, este posibil ca, până la sfârşitul secolului, numărul europenilor care îşi vor pierde viaţa din cauza dezastrelor climatice să crească de 50 de ori... Au fost analizate efectele dezastrelor între 1981 şi 2010 pentru a face o estimare cu privire la modul în care se schimbă clima şi impactul asupra vieții oamenilor. Aceste descoperiri arată că, în special din cauza valurilor de căldură, numărul deceselor va fi în creştere, de la 2.700 morţi pe an între 1981 şi 2010, până la 151.500 morţi pe an în perioada 2071-2100. Par cifre alarmiste? Să nu uităm de canicula din 2003 care a ucis în Europa 70.000 de oameni, din care 50.000 numai în Franța. Adevărul e că, atunci când vine vorba de vreme, noi, oamenii, nu putem face nimic. Poate doar să ne rugăm...

Ion Bogdan

Zoolandia

Prima oară am auzit de Halloween în 1990, când timid a intrat ca „sărbătoare“ și în noua Românie democratică. Apoi, an de an, sărbătoarea adulată în America a intrat, parțial, și în tradițiile noastre, fiind „sărbătorită“ mai degrabă pe la oraș. Ce aflăm de pe Internet despre această așa-zisă sărbătoare? Păi aflăm că numele de Halloween a fost folosit pentru prima oară în secolul al XVI-lea şi reprezintă o variantă scoţiană a denumirii „All-Hallows’-Even“ (Seara Tuturor Sfinţilor), fiind noaptea de dinaintea Zilei Tuturor Sfinţilor. În alte ţări avea loc Festivalul morţilor, ce începea pe 29 octombrie şi se termina pe 3 noiembrie. Deşi originea cuvântului Halloween este creştină, sărbătoarea ar avea rădăcini păgâne.

Sunt istorici care spun că, în timp ce unii etnologi au detectat originile sale în festivalul roman al Pomonei, zeiţa fructelor şi a seminţelor, sau în festivalul morţilor Parentalia, Halloweenul este legat mai degrabă de festivalul celtic Samhain, care vine din denumirea în irlandeza veche pentru „sfârşitul verii“. De fapt, Samhainul era văzut ca un moment când „uşa“ către Lumea de Apoi se deschidea pentru a permite sufletelor celor morţi şi ale altor fiinţe precum zânele să vină în lumea noastră. Mai trebuie să adăugăm că în cultura tradițională românească spiritele defuncților se manifestă printre cei vii în perioada marcată de zilele de ajun a două sărbători mari: Sf. Gheorghe (23 aprilie) și Sf. Dumitru (26 octombrie). Perioada de maximă activitate este în ajunul Sf. Andrei (30 noiembrie) fiind momentul în care, după credințele populare, se pogoară pe pământ sfinții patroni ai lupilor, Petru și Andrei, și se dezlănțuie forțele malefice reprezentate de strigoi și de lup.

Așadar, cam acestea ar fi, pe scurt, originile Halloween. Scriind asta mi-am adus aminte de un vis ciudat pe care l-am avut acum puțin timp... Se făcea că eram într-o redacție de ziar. Cred că totul se petrecea cândva în viitor... Doi indivizi purtau un dialog ciudat: „Auzi dom’le, să declare credința boală psihică!“, spune indignat interlocutorul mai în vârstă. „Mda, și asta după ce au transformat bisericile în magazine comunale sau cluburi“, răspunde celălalt interlocutor, mai tânăr. „Păi da, totul se leagă. Mai ții minte când a fost febra aia porcină cumplită din ’27? Când, practic, au interzis creșterea orătăniilor în curți? Când mulți țărani și-au făcut cotețe în subteran de a apărut după ani o nouă rasă de porci? Orbi și muți din cauza întunericului?“ „Păi acum cred că trecem la faza cu bisericile sub pământ. Altă cale nu văd... Urmează să ne mutam cu vițel și purcel pe Marte, că aici nu se mai poate...“.

Ion Bogdan

Consultare populară sau manipulare rurală?!

N-aş putea zice că referendum-ul abia consumat a fost tocmai de natură a lămuri lumea, mai ales pe cea din spaţiul rural, de ce a trebuit să meargă la urne. Nimic de pe buletinul de vot n-a fost suficient de explicit pentru a limpezi mintea oamenilor cu privire la motivul pentru care trebuia să pună ştampila pe DA sau NU: ce Lege, pentru ce revizuire… Se pot invoca prevederile Legii nr. 3/2000 cu privire la referendum, care precizează: Cetăţenii care participă la referendum au dreptul să se pronunţe prin DA sau NU la întrebarea înscrisă pe buletinul de vot: „Sunteţi de acord cu legea de revizuire a Constituţiei României în forma aprobată de Parlament?“.

O formulare standard de care, fără îndoială, trebuia să se ţină seamă. Dar, cine a oprit Parlamentul să nu modifice acest act normativ, astfel încât cetăţeanul să poată fi informat cât mai explicit, chiar şi pe buletinul de vot, despre subiectul acestui demers, aşa încât să poată decide în cunoştinţă de cauză?!

Iată de ce prezenţa la vot a fost atât de slabă, ori cei care s-au prezentat la urne au făcut-o în virtutea inerţiei, ori îndemnaţi de vecini, cunoştinţe, autorităţi locale. Pe ce au pus ştampila, doar Dumnezeu ştie şi, evident, indivizii în cauză. Poate că şi el a uitat, după ce a ieşit din spaţiul îngust în care trebuia să pună o banală ştampilă, pe o simplă hârtie cu două căsuţe.

Întâmplător am ascultat câteva opinii referitoare la subiect într-una din zilele referendum-ului, prilej cu care aveam să mă dumiresc asupra diverselor păreri ale oamenilor, care mai de care mai interesante, contradictorii uneori, incitaţi poate şi de câteva întrebări puse.

Iată una dintre ele.

„Păi e duminică, am ieşit de la biserică şi-am venit să votez, tot eram în drum. Nici nu ştiu pe cine am votat că nu mi-a spus nimeni care-i mai bun.“

Îl ascultam nedumerit, înţelegând că era total pe dinafara subiectului şi-i zic: „Păi era vorba de modificarea constituţiei cu referire la căsătorie!“

„A, da, parcă am auzit ceva la televizor, dar ce, să fiu de acord cu ăia care vor să se unească între ei? M-ar bate Dumnezeu, Dumnezeul nostru care a lăsat să se unească bărbat cu femeie, să facă copii şi să ducă lumea asta mai departe.

…Păi ce domnule, dumneata vii de la Bucureşti, poate şti mai multe, dar ăştia ne manipulează cu vorbele lor spuse frumos de parcă-ţi vine să-i crezi că ne vrea binele, dar când te uiţi în jur nu mai avem nimic. Au vândut tot pe nimic unora veniţi cu doi şfanţi în buzunar, ajunşi acum miliardari pe munca şi averea noastră. Ne-au vândut până şi copii prin toată lumea asta. Azi şi ieri, cu votarea asta, a fost încă o manipulare, cine ştie ce se ascunde în spatele acestui vot. Pe noi ăştia de la ţară ne cred proşti, uşor de păcălit. Gata, ne-au fraierit destul, să facă bine şi să dea legi egale pentru toţi, nu să plătească nemunca şi să ocrotească pe ţigani care au ajuns să ne dea în cap şi-n propria ogradă şi nimeni nu le face nimic. Până şi poliţiştii se tem de hoardele de ţigani deveniţi unii tâlhari la drumul mare. E normal asta?

Şi-aş mai spune eu multe, dar n-am loc şi nici vreme. Mă duc acasă că mi-e foame şi silă de tot. Ar face bine ăia de i-am ales, să ne redea demnitatea de altădată. Măcar aia de pe vremea lu’ Ceauşescu. L-au omorât degeaba, în locul lui au tăbărât ca hienele mai mulţi şi mai răi. Mult mai răi...“

N-am încercat să-l contrazic, mai cu seamă că alţi câţiva prezenţi la discuţie îi ţineau isonul.

Se vede treaba că printre oamenii satelor şi poate nu doar printre ei, mocneşte ceva generat de o nemulţumire generală. N-ar fi rău să se ţină seama de asta. Lumea nu mai este ca acum cincizeci sau o sută de ani în urmă, fără informaţie şi libertate de mişcare.  

I. Banu

Vrajba „ibridă“

Am decis să-mi petrec ultimul weekend de vară la mine, undeva la poalele Bucegilor. Și pe când mă plimbam pe cărări de munte, dădui din nou peste Vasilică, un cioban drag mie, înțelept foc... Nu o dată, am avut senzația că prin gura lui Vasilică vorbește, într-un fel numai de el știut, Miorița aia, lae-bucălae...

„Să trăiești nene Ioane“, mă întâmpină Vasilică la umbra unui brad, pe marginea potecii.

„Bună, măi Vasile. Ce faci?“

„Uite, șomez, nene Ioane. Șomez și cuget la ceva ce am auzit la radio“, îmi răspunde Vasilică cu un soi de complicitate în privire. „Și la ce cugeți tu Vasile?“, îl întreb curios.

„Păi la vrajba ibridă mă gândesc...?“

„La ce?“, îl întreb nelămurit.

„La vrajba ibridă. Să explic pe înțelesul mătălică. Adicătălea după ce cincizeci de anișori avurăm vrajba aia pe pământ de ținu pământul întreg țapăn de-i ziseră ei război rece, parcă, acu ăștia nesătui, declanșară vrajba asta ibridă ca să ne termine de tot și să ne ia tot“, încearcă să-mi explice, nu fără efort, Vasilică.

„Nu prea înțeleg Vasile, ce vrei să spui? Ce vrajbă ibridă?“

„Păi am auzit io la radio... Zicea un nene, colonel, general, nu mai știu... Zicea că România este asaltată de inamici externi care ne vor bogățiile. Aur, nu știu io despre ce o fi vorba. Și mai zicea nenea colonelu’ că toate ipidemiile astea de varicelă, variolă cum le-o fi zicând, sunt arme trimese la înaintare de cei puternici în toată lumea unde au interes. Că au folosit microbu’ în multe țări, mai ales în alea din clasa a treia. Tot din lucrătura asta e și strechea ce a dat în porci. Zicea nenea colonelu’ că România e sub asediu. M-a impresionat mult nene Ioane, zău așa...“

Mă uit năuc la Vasilică. De-a lungul timpului mi-a mai vărsat el perle, așa, din puțul gândirii – vorba unui clasic în viață, dar asta cu vrajba ibridă parcă e prea mult.

„Măi Vasile, cine-ți băgă mă prostiile astea în cap? Adică tu ai auzit că un colonel a vorbit despre un război hibrid, dus pe teritoriul României de o forță străină. Și această forță ne vrea bogățiile și d-asta încearcă să ne destabilizeze la cap cu boli precum rujeola sau pesta porcină africană? Asta vrei să zici Vasile?“

„Cam asta domnu’ Ion, da cu vorbele mele...“

„Păi și tu asta ai înțeles, că ne vrea cineva răul Vasile?“

„Păi binele cine să ni-l vrea, coane Ionel? Întreb și io...“

Ion Bogdan

Abonează-te la acest feed RSS