reclama youtube lumeasatuluitv
update 20 May 2019

Adevăr cu capul spart

Nu-i aşa că trăiţi zilele acestea sentimentul veşnicului păcălit? Al celui luat de fraier care poate „înghiţi“ iar şi iar promisiuni deşarte, lansate pe toate căile de aceleaşi feţe de păcălici?

Au trecut 30 de ani din viața noastră trăită într-o aşa-zisă societate democratică în care o bună parte din timp ne-a fost furată de oameni în care am crezut la un moment dat.

O societate care, fără vrerea noastră, s-a transformat din producătoare în consumatoare, cu o economie şi infrastructură ce ne situează ca ţară pe ultimele locuri de pe continent.

Nu sunt resurse financiare, dar cresc vilele şi casele de vacanţă precum ciupercile după ploaie ca nicăieri în altă parte. Şi ca garnitura să fie completă, în aceeaşi manieră cresc centrele comerciale ce generează… „creşterea economică“ cu care se umflă-n pene cei aflaţi în capul trebii.

Ce ne-ar mai putea salva?

Agricultura ar putea fi şansa acestei ţări, numai că nouă nu prea ne pasă de pământ, de sănătatea lui. Ne lăsăm încă la mâna providenţei.

Putem da hrană, se spune, la peste 80 milioane de oameni, dar din statistici aflam că aproape 70% din ceea ce mâncăm vine dinafara ţării.

Peste un milion de hectare de pădure a dispărut de parcă ar fi trecut uraganul. Alte câteva milioane se află pe mâini străine.

Şcoala, a cărei menire este să ofere forţă de muncă ce ar trebui să preia frâiele economiei, administraţiei şi, de ce nu, ale politicului, este cea pe care o ştiţi, mereu reformată şi schimbată de nu mai ştiu generaţii întregi de tineri către ce se îndreaptă. Avem cel mai mare număr de analfabeţi din Europa şi, mai nou, analfabeți funcțional în mai toate eşaloanele instituţiilor publice.

Zeci de medici au luat drumul bejeniei şi nu se ştie dacă vor reveni, iar prin spitale „se moare cu zile“.

N-avem autostrăzi, n-avem infrastructură regională şi lista cu „nu avem“ e destul de lungă. În plus, credem că facem parte dintr-o familie europeană unde binele şi răul sunt împărțite în mod egal, dar se pare că mai este mult până când vom putea păşi pe aceeaşi cărare. Mentalitatea celor care ne reprezintă, dar şi a noastră – trebuie s-o recunoaştem – ne plasează în poziţia de oaia neagră a acestei familii.

Iată de ce cred că în trenul democraţiei europene reale suntem mereu la clasa a doua – pentru că nu există şi a treia – şi acolo cu un picior pe scară și cu unul pe peron.

Peste puţin timp îi vom alege pe cei ce ne vor reprezenta în Parlamentul European. Sperăm să fie acei oameni a căror viziune să fie mai mult decât simpla dorinţă de a fi politician european cu orice preţ, chiar şi cu riscul uneori al pierderii demnităţii.

Speranţa de mai bine rămâne singura noastră motivaţie. Ne-am dori ca răul, ca şi minciuna, să aibă picioare scurte, iar adevărul, fie el şi istoric, să nu mai fie „cu capul spart“ de așa zisul… adevăr juridic.

Ion Banu

Plânge pământul…

Nu vă imaginaţi lacrimi pe câmpul cultivat. Plânge doar pământul batjocorit de nerozii vremii care, fără milă şi respect pentru lege pentru semenii lor, dar mai cu seamă pentru viitorul acestui neam, îl scot din rosturile lui de a oferi… pâinea noastră cea de toate zilele.

Altădată liber în bătaia soarelui şi vântului, purtând mantia verde a vieţii dătătoare de viaţă, geme acum în bună parte sub povara insuportabilă a betoanelor, vilelor şi vastelor centre comerciale devenite singurele surse româneşti de creştere economică.

În vreme ce prin alte locuri pădurile sunt defrişate în cel mai barbar mod, sfidându-se cele mai elementare reguli de protecţie a ceea ce ne este mai mult decât necesar, adesea şi sub motivaţia creşterii suprafeţelor destinate culturilor agricole, milioane de hectare cu cele mai fertile soluri sunt fără milă scoase din circuitul agricol. Un dezmăţ al tuturor împotriva… tuturor.

Mă întreb, ce capete alese au dat undă verde construirii de… adevărate cartiere în chiar mijlocul câmpului?

Ce costuri presupune, pentru o economie şi aşa cu sacul gol, un asemenea mod de abordare a politicii în domeniul construcţiilor?

Cât de eficiente pot fi investiţiile pentru modernizarea localităţilor – pentru care se mai cer şi bani europeni – ce presupune alimentarea cu apă şi gaze, canalizare, infrastructură rutieră etc., în condiţiile în care extinderea pe orizontală este… fără margini?

Aş dori un răspuns al acelor edili care, în nevrednicia lor, au recurs la extinderea intravilanului în cel mai iraţional şi ineficient mod. Poate am desprinde din acesta şi adevărul nespus, dar… ştiut: acela de a obţine girul unor noi mandate în fruntea obştii.

Urât compromis. Cum la fel de urât este şi modul în care îşi afişează inşii bunele intenţii, în spatele cărora se află neregulile din care se înfruptă împreună cu acoliţii ce le ţin isonul, evident, motivat.

Vă întrebaţi, poate, ce m-a determinat să abordez acum, tocmai acum, acest sensibil subiect.

Ei bine, într-unul dintre ultimele drumuri prin ţară mi-a atras atenţia un buldozer care tocmai făcea loc betoanelor pentru, probabil, o nouă impunătoare construcţie. Un cernoziom, un pământ de cea mai bună calitate ce ar fi putut continua să ofere cele mai bune condiţii pentru creşterea şi dezvoltarea oricărei culturi, urma altele deja aflate în acea stare de neproductivitate agricolă. Cum aş fi putut să tac?!

Dar cui îi pasă de ce vrem, spunem ori credem noi?

Mă simt însă dator, asemenea multor semeni ai mei, să spun ceva. Poate cei din capul trebii catadicsesc, la rându-le, să facă măcar puţină ordine în domeniu. Nu de alta, dar prea se construieşte în dezordine, pe oriunde şi oricât, fără nicio restricţie. Ce să mai vorbim de legalitate, autorizaţii…

Ion Banu

Între a fi şi…

Aprinsa dispută dintre agricultori şi apicultori speram să ia sfârşit odată aduse argumente ştiinţifice care lămuresc cel puţin în parte subiectul. Se pare însă că aceasta este încă departe de a fi... stinsă.

În vreme ce apicultorii prezintă date furnizate de unele entităţi de cercetare din Europa, potrivit cărora produsele destinate combaterii dăunătorilor plantelor de cultură sunt nocive albinelor, agricultorii susţin, tot pe baza unor cercetări şi analize a stărilor de fapt, că, în lipsa măsurilor de combatere chimică a acestora, culturile ar putea fi compromise în proporţie de până la 100%.

Evident, fiecare parte priveşte speţa în primul rând din punct de vedere economic şi doar după aceea din cel ce vizează aspecte referitoare la mediu, după cum „pozează“ în cadrul disputelor.

Fără îndoială, ceea ce este artificial creat în natură şi folosit împotriva ei este nociv organismelor din ambele regnuri – vegetal şi animal. Dar cum s-ar putea altfel rezolva problema protecţiei plantelor şi animalelor – chiar şi a albinelor – împotriva bolilor şi dăunătorilor devenite tot mai agresive?! Apariţia unor biotipuri rezistente face tot mai necesară descoperirea de noi molecule (produse) care să poată face faţă presiunii tot mai mari a acestora.

Aspectul ce s-a acutizat în ultima vreme îmi aduce aminte de răspunsul unei importante personalităţi a cercetării româneşti din anii ’80 la întrebarea unor specialişti ce se referea tocmai la pericolul nocivităţii chimizării agriculturii pentru oameni şi natură. Ei bine, răspunsul a surprins, dar a şi pus pe gânduri auditoriul. După un moment de ezitare, respectiva persoană a spus: „Ce aţi alege, să moară câteva milioane de oameni de foame sau 1-2% de boli generate poate şi de chimizare?!“

O soluţie care să răspundă întregului lanţ trofic şi alimentar, se pare, este încă greu de găsit. Cum de altfel este greu, după opinia multor cercetători, să te pronunţi doar asupra unei singure cauze privind mortalităţile şi chiar dispariţia unor specii.

În cazul apiculturii, poate nu doar chimizarea, respectiv pesticidele, ar fi vinovate de diminuarea familiilor de albine, scăderea producţiilor şi decapitalizarea apicultorilor. Factori precum radiaţiile, undele electromagnetice generate inclusiv de amplificatoarele staţiilor reţelelor de telefonie mobilă, încălzirea globală care poate produce schimbări în structura şi compoziţia nectarului şi polenului multor specii melifere sunt factori care pot, de asemenea, produce anomalii în viaţa speciei. Sunt elemente asupra cărora cercetarea, la solicitarea apicultorilor, şi-a îndreptat atenţia în ultima vreme.

Sperăm şi la obţinerea unor rezultate şi pronunţarea asupra unor soluţii care să reducă, chiar să elimine total cauzele generatoare de dispute pe marginea acestora.

O soluţie care să răspundă ambelor părţi, spun inclusiv apicultorii, ar fi investiţia în descoperirea de noi produse de combatere mai puţin nocive pentru viaţă şi mediu. Pe de altă parte, fermierii susţin că aceasta presupune costuri suplimentare considerabile, ce ar putea fi suportate doar cu ajutorul statului care ar urma să subvenţioneze diferenţa de preţ.

Altfel…

Altfel continuăm să murim încet, dar sigur. Vom mai fi sau nu peste ani!

Rămânem însă cu speranţa în descoperirea de noi soluţii pentru protecţia a tot ce înseamnă viaţă aici şi oriunde pe planetă.

Ion Banu

CAP cu... cap

Speram ca, după aproape trei decenii, lumea să înţeleagă importanţa coagulării forţelor întru prosperitatea tuturor. Adică a promotorilor, dar şi a aderenţilor la ideea organizării în structuri care să asigure stabilitate şi siguranţă în afaceri. Agricultura este, după cum se ştie, cea mai vulnerabilă la „evoluţia“ pieţei la nivel naţional, european şi internaţional, dar şi la schimbările climatice. Sunt aspecte care ar fi trebuit demult să dea de gândit nu doar autorităţilor, la care s-a tot făcut trimitere în ultima vreme, ci şi celor direct afectaţi de toate acestea. Evident, mă gândesc la organizarea agricultorilor, a fermierilor, a exploataţiilor mici în structuri care să permită folosirea noutăţilor în domeniu, a tehnologiilor novatoare, a tehnicii aflate într-o evoluţie fără precedent.

Teama sau reticenţa faţă de astfel de structuri este de-acum de neînţeles. Asocierea a ce se vrea acum cu fostele CAP-uri nu-şi mai găseşte raţionamentul. Apoi, astfel de structuri organizatorice s-au născut în lume cu sute de ani în urmă ca o necesitate a asigurării hranei în condiţii de… eficienţă economică, spunem astăzi şi, evident, de a cuceri cât mai multe pieţe. Făcând abstracţie de modalitatea în care în multe zone s-a cooperativizat agricultura în România, aceasta, pentru momentul istoric parcurs atunci, a fost o necesitate. Ca şi acum. Nu CAP-urile ca structură trebuie boicotate, renegate, ci principiile după care ele funcţionau, principii dictate politic.

Cooperativa agricolă nu înseamnă lipsirea membrilor săi de dreptul proprietăţii asupra bunurilor mobile şi imobile cu care vin în aceasta. Nici CAP-urile prin statutul lor nu prevedeau altfel, în fapt nimeni, nicicând şi prin niciun act normativ nu a lipsit de acest drept ţăranul român, motiv pentru care mulţi au judecat Legea nr. 18 ca fiind un non sens legislativ. De ce a fost nevoie de o lege de reîmproprietărire de vreme ce nu a existat niciuna prin care să se fi făcut exproprierea? – se spune în anumite cercuri nicicum de neglijat. Membrii cooperatori puteau decide singuri ce-şi doreau să facă cu proprietăţile lor din cooperativă, cu ce au agonisit împreună atâţia ani, nu îndemnaţi să „lichideze“ tot ce-au construit până atunci. Dar asta este de-acum o altă poveste de care trebuie totuşi să se ţină seama acum poate mai mult ca oricând pentru a se înţelege de fapt rosturile şi binefacerile unor astfel de structuri. În lipsa lor, riscul agricultorilor de a sărăci rămâne ridicat. Nu este totuna să cumperi mai scump în loc să beneficiezi de preţuri rezonabile ori să vinzi mai ieftin de vreme ce există posibilitatea de a valorifica eficient, la preţuri care să asigure profit. Or toate acestea se pot realiza doar prin coagularea ideilor, forţelor, eforturilor în cadrul unor astfel de structuri asociative pe care le numesc deschis Cooperative agricole, create de agricultori, din iniţiativa lor şi nu prin voinţa, fie şi legislativă, a statului.

Ion Banu

Banii istoriei...

În ce lume am ajuns să trăim? Nu ai bani și ai o boală tratabilă numai prin străinătățuri, „să fii sănătos“, asta e, ghinion... Nu ai bani să mănânci „sănătos“ – eco, bio sau cum s-o mai zice, ia colea otrăvuri cu multe E-uri de prin alimente, legume, fructe etc... Nu ai bani destui să pleci în concediu? N-are nimic, stai prin ogradă și meditează la nemurirea sufletului, te-ar sfătui cineva care-și petrece concediile prin locuri exotice. Nu ai bani pentru că nu ai serviciu? Asta e! Ghinion din nou... Ori nu ai fost destul de șmecher să-l fraierești pe vreunul să te angajeze, ori ești destul de bătrân încât să nu-i mai pese nimănui de tine... Cu alte cuvinte, dacă nu ai bani, ești „nimic“. Sigur, concluzia e una primitivă și nu ține cont de multe lucruri precum ideea de drept la viață, suflet, divinitate. Dar cum poate fi definită o societate care pune pe primul loc banii? Care pune pe primul loc câștigul? Ce nu se spune este că unde câștigă unul, pierde întotdeauna altul. Vrei recolte mari? Folosești „adjuvanți“, tu câștigi, consumatorul pierde sănătate. Unde mai pui chinul la care e supus ogorul. Iar exemplele pot continua... La infinit. Deunăzi citeam o știre. O premieră a ultimilor 30 de ani. Redau câteva fragmente din știre: „O biserică din județul Constanța a fost scoasă la licitație de către un executor judecătoresc din cauza unui litigiu între parohie și firma care a reconstruit clădirea, pentru stingerea unei datorii de aproximativ 360.000 de lei.

În 2009, parohia din localitatea Bugeac a decis reconstruirea vechii biserici, ce data din 1863, iar pentru aceasta a contractat o firmă. Societatea nu și-a primit însă banii datorați, astfel că a acționat Parohia Bugeac în instanță, iar în vara anului trecut o instanță a Judecătoriei Medgidia a încuviințat executarea silită a debitoarei, respectiv Parohia Bugeac, pentru recuperarea sumei de 359.736,31 lei debit și 300 lei cheltuieli de judecată conform titlului executoriu.“

Frumos, nu? Dacă nea Nicu este blamat că demola biserici, acum am ajuns să ni le „demolăm“ singuri pentru că nu mai avem... bani. Ce „bunătate“, ce „iertare“, ce „credință“?! Bănuțu’ e tot ce contează. Și încă ceva. Dacă pe vremea comunismului, indiferent de numărul de biserici demolate, oamenii își păstrau credința vie în „biserica din suflet“, cum bine spunea un clasic, acum a mai apărut o problemă... Oamenii au început să uite și, mai grav, să-și demoleze singuri chiar propriile biserici... din suflet...

La final, nu aș vrea să fiu înțeles greșit. Nu, banii nu sunt un lucru rău dacă îi privești cu cumpătare, înțelepciune și te raportezi la ei ca la o „unealtă“ cu ajutorul căreia poți să faci „lucruri“. Când viața ta se raportează numai și numai la bani înseamnă că tu ai devenit unealta lor, cu alte cuvinte „ți-au luat mințile“.

Ion Bogdan

Preţul ignoranţei

Cu tot optimismul ce mă caracterizează, nu pot să nu realizez că ţara asta minunată, cu oameni bravi, se află acum pe marginea prăpastiei şi la capătul puterilor. Nu poate fi nimic mai trist, dezamăgitor, decât pierderea speranţei, a ceea ce ai iubit prin natura fiinţei tale: meleagurile natale – adică baştina, ţara, anii copilăriei. Să nu mai vorbim de cei dragi, de-un sânge.

Este consecinţa unei democraţii prost înţelese mai cu seamă de cei aleşi – păcatele noastre – să administreze ţara mai cu seamă în primul deceniu după evenimentele din ’89. Ne-a fost dat să ne căptuşim cu datini de împrumut, cu modele false, modelul omului care reuşeşte uşor, care „dă tunuri“, care ştie să facă bani, chiar dacă trebuie să înşele, să fure, de ce nu să ucidă. Ne-am pierdut până şi ultima urmă de moralitate, ce să mai vorbim de maniere, de educaţia din familie şi şcoală. Trăim azi, deşi se încearcă a se ascunde adevărul, într-un mediu semicultural şi parvenit, impulsiv şi brutal.

Numai că vremurile au dovedit că neamul în mijlocul căruia am avut privilegiul să ne naştem şi să învăţăm a-i urma obiceiurile, tradiţiile, deşi greu încercat de-a lungul istoriei a renăscut de fiecare dată, precum pasărea Phoenix, din propria-i cenuşă. N-a cedat în faţa barbarilor, a romanilor, turcilor și a atâtor invadatori în decursul veacurilor, ceea ce mă îndreptăţeşte să sper că va rezista şi acum în faţa celor ce ne vor colonie şi a acoliţilor lor naţionali, numai buni de a furniza forţă de muncă ieftină şi pâine. Atât. Deşi am dovedit că putem mult mai mult.

Şi-au mai dovedit ei, românii, asemenea străbunilor lor, că sunt răbdători, calmi, ascultători doar până îi înşeli aşteptările. Ferească Sfântul să se simtă batjocoriţi, ignoraţi. Urgia-i gata. Şi nu odată amintesc, prin nenumăratele lor acţiuni, cât de mare poate fi… preţul ignoranţei.

Aşadar, îndrăznesc a aprecia că se impune o administrare competentă, naţională şi naţionalistă. Corectă şi cinstită.

O administrare ancorată în realităţile neamului în frunte căruia i-a fost dat să se afle la un moment dat, care să respecte ceea ce a moştenit şi să valorifice potenţa  umană şi materială întru’… bunăstarea semenilor.

O administrare care să readucă în matca ei firească economia ţării, cu riscul de a scoate la iveală fărădelegile comise şi inşii vinovaţi.

Ar fi prea mult? Prea greu? Poate, dar nu imposibil.

Ion Banu

Fiind băiet păduri cutreieram?

„Fiind băiet păduri cutreieram / Şi mă culcam ades lângă isvor, / Iar braţul drept sub cap eu mi-l puneam. / S-aud cum apa sună-ncetişor: / Un freamăt lin trecea din ram în ram/ Şi un miros venea ador­mitor. / Astfel ades eu nopţi întregi am mas, / Blând îngânat de-al valurilor glas.“

Frumoase versurile primei strofe a poeziei scrise în 1878 de Mihai Eminescu – „Fiind băiet păduri cutreieram“! Țin minte și acum poezia copilăriei cu munții, mările, anotimpurile și oamenii ei. Și ca mine, o întreagă generație. Pe vremurile acelea, până nu demult, de fapt, circula o vorbă: „Românul s-a născut poet“, se tot spunea. Da, am fost un neam de poeți. Mai suntem acum? De câțiva ani am observat ceva. Vara, la mare, seara nu se mai plimbă nimeni, dar absolut nimeni pe faleze. Acum câțiva ani, când am observat fenomenul, mi-am zis că „poezia a murit“. Oamenii merg la mare să se „distreze“. Vor să uite de griji... Și tocmai această dorință a sufocat, a anihilat poezia din noi. La fel și la munte...

Unde sunt drumețiile, focurile de tabără, glumele de altădată? Păi, nu prea mai sunt... Iar motivul este același – prea multe îngrijorare față de ziua de mâine pentru ca oamenii să mai aibă timp și de alte „prostii“. De fapt, poezia nu este altceva decât o exprimare sufletească a unui sentiment... Dar ce nevoie mai avem noi de sentimente, când ratele la bănci sau „altele“ ne ocupă mintea toată ziua? Cineva spunea că, dacă un neam nu mai are poeți, nu o mai duce mult... Nu mai are viitor. Cu alte cuvinte, când uiți de fond (suflet), forma dispare... Sigur, „prostii“ filozofice, nu-i așa? După ce m-am uitat pe studiul intitulat „Diagnoza 2018 – Situația tineretului și așteptările sale“, comandat de Ministerul Tineretului și Sportului, mi-am dat seama că avem o problemă... Pe scurt... Potrivit cercetării sociologice, din care spicuiesc o foarte mică parte, 40% dintre tineri nu au încredere în Biserică, iar 20% vor să plece definitiv din țară. În ceea ce privește sistemul de învățământ, cea mai mare problemă în opinia tinerilor este faptul că nu îi pregătește pentru a fi capabili să dezvolte o afacere proprie. În ceea ce privește activitățile de tip voluntariat, majoritatea absolută a tinerilor români nu participă la niciun tip de astfel de activitate.

La întrebarea „care credeți că sunt principalele obstacole care i-ar împiedica pe tineri să-și continue studiile?“, majoritatea absolută a celor intervievați a răspuns că este vorba despre „dezinteresul tinerilor“ (98%), urmat de „nivelul de dificultate a studiilor“ (92%)! și „educația nu contează prea mult pentru succesul în viață“ (91%). De asemenea, 72% sunt nemulțumiți de faptul că trebuie să-și câștige singuri existența și să muncească. 48% dintre tineri doresc să-și deschidă o afacere în viitor, iar domeniile preferate sunt: comerț, servicii (31%), agricultură, zootehnie, piscicultură, silvicultură (19%), construcții și amenajări interioare (17%), turism (12%). Fără comentarii...

Ion Bogdan

Hop şi noi…

Nu c-am fi mai breji, frumoşi şi deştepţi decât alţii, dar… ne-a venit rândul. Ne şi gândim de-acum ce puternici vom deveni în aste şase luni la preşedinţia celui mai mare for european. Am început deja să ne arătăm muşchii, să ne etalăm „sclipirile“ materiei cenuşii, chit că ne încurcăm în limbă, hârtii şi comportament.

Lăsând gluma la o parte, socotesc că ar trebui să luăm lucrurile în serios şi după fiecare pas făcut să privim în urmă la ce am lăsat şi să gândim la ce-am vrea să găsim la întoarcere. Nu de alta, dar sunt multe de făcut, unele treburi negreşit fiind necesar a fi luate de la capăt.

Economia scârţâie, şcoala e de izbelişte, finanţele au cheltuit şi ultimul şfanţ din fundul sacului, ba chiar şi pe cei luaţi de la cămătarii lumii, leul a luat-o pe povârniş la vale. Până şi natura ne e potrivnică. „Apăi de – ar zice românul neaoş – la omul sărac, nici boii nu-i trag.“

Păi da, de n-om hrăni bine boii şi n-om unge butucii roţilor, nici că se va urni carul din loc.

Hei, iar am ajuns la vorbele de duh specifice celor în mijlocul cărora îmi place adesea să mă aflu. Dar de unde poţi afla adevărul adevărat decât de la cei care trăiesc fenomenele generate de neputinţa, ori… ne-voinţa celor aflaţi, vremelnic, în „capul trebii“? Că de, stau o vreme, arată cu degetul la cei de dinainte, mai meşteşugesc câteva vorbe, îşi umplu sacii şi pe-aici ţi-i drumul.

Ei bine, cum spuneam, sunt multe de făcut pentru a intra în rândul lumii. În afară de justiţie şi grija pentru cei certaţi cu legea, ar mai fi nevoie, acută nevoie de investiţii în tot ce poate aduce plusvaloare: ştiinţă, infrastructură, economie, cultură şi câte altele. Dacă tot am ajuns în „buricul târgului“, poate mai învăţăm câte ceva de la „târgoveţii“ în mijlocul cărora ne vom afla vreme de şase luni despre cum se administrează eficient o ţară. Uneori, până şi de la cei mai mici în trup şi faptă poţi învăţa ordinea lucrurilor din ogradă. Pentru că, se pare, mulţi nu ştiu nici cât de important este să faci şi să obţii ceea ce este necesar să pui zilnic pe masă, de cel puţin trei ori.

Mai zilele trecute am auzit un ins – nu-i pot spune decât aşa, chiar dacă ocupă acum un important fotoliu guvernamental – care, adresându-se unei personalităţi din lumea agricolă, întreba oarecum dojenitor, ce-i atât de important şi greu să faci agricultură?! „Ce, aia-i cercetare, ce se face în domeniul pe care-l plângeţi atât?“

Surprinzător, trist, dar adevărat. Nu ştie insul şi poate nu sunt puţini asemeni lui, cât de greu şi important este să lucrezi şi să ai grijă de ceva plin de viaţă, de la pământ, plantă sau animal şi până la ceea ce ajunge în farfurie.

De-asta spun că trebuie să mai învăţăm dacă nu ştim. De la oricine se dovedeşte raţional şi iubitor de glie şi neam, fie el şi de… oriunde.

Ion Banu

Încă una caldă

Curg pe bandă rulantă legile şi trec prin Parlament ca fulgerul atunci când nu există un interes major pentru subiect.

Nu mă îndoiesc că iniţiatorii – unii dintre ei – nu au bune intenţii, mai cu seamă când aceştia chiar îşi respectă menirea pe care o au la un moment dat.

Excesul de zel ar putea arunca însă în derizoriu dorinţele celor care-şi propun reguli după propriile idei ce se dovedesc a fi neancorate în realitate.

Mă gândesc la atâtea acte normative din domeniul învăţământului, sănătăţii, administraţiei publice, de ce nu şi din agricultură, care nu întot­deauna s-au dovedit a reflecta realităţile din societate şi domeniile la care se referă. Dovada? Numeroase altele menite a corecta pe primele: lege pentru modificarea legii… etc., mai multe asemenea pentru corectarea unui singur astfel de act normativ.

Iată acum încă una, caldă: Legea laptelui. Probabil va mai veni una a fumăritului, gunoiului, apei din bucătărie şi câte altele, dar care nu vor avea nicicum menirea de a rezolva numeroasele probleme reale cu care se confruntă societatea. Probabil va trece uşor prin Parlament – cu siguranţă mult mai repede decât mult dezbătutele legi ale justiţiei, de pildă, doar sunt acte normative importante pentru „membrii“ societăţii – pentru că interes pentru aceasta nu au parlamentarii, ci doar iniţiatorii aflaţi în slujba… lăptarilor.

Dar cine sunt aceştia şi cine i-a întrebat dacă au nevoie de reglementări în domeniu?!

Cui se adresează această lege?

Poate că mai degrabă era nevoie de o legislaţie prin care să se impună reguli stricte privind calitatea produselor agroalimentare pentru importatori, comercianţi şi nu dintre cele care favorizează furtul puţinilor bani din buzunarul românilor.

Câteva încercări în acest sens ale ministerului de resort au rămas fără finalitate pentru că nu există o corelaţie de idei şi interese între toate instituţiile cu responsabilităţi în domeniu.

Aşadar, aşteptăm încă o lege, pusă la „fiert“ câteva săptămâni într-un ceaun în care ar fi trebuit să amestece în primul rând cei cărora li se adresează. Numai că, se vede treaba, cei care agită amestecul sunt tot iniţiatorii, lăptarii încercând încă să-i înţeleagă sensul.

Ne-am obişnuit să spunem adesea că speranţa moare ultima. Să sperăm totuşi că emanaţiile legislative vor fi de bun augur pentru societate în ansamblul său şi nu doar pentru anumite grupuri de interese, ori pentru a-şi afirma unii puterea politică sau a funcţiei.

Ion Banu

Punct şi de la capăt

Asta facem de când ne ştim. Sfârşim un an şi o luăm de la capăt cu noi speranţe, urându-ne să avem un an mai bun decât cei sau cel care tocmai s-a încheiat.

Speranţe de mai bine decât ne-a fost cândva am avut şi acum vreo treizeci de ani. Ne-am dorit tot ceea ce credeam că au cei de dincolo. Adică libertate: de opinie, de mişcare, de-a te informa. Şi le avem, numai că pe la noi informarea înseamnă şi dezinformare, manipulare, iar libertatea pentru unii presupune şi a pune de-o parte cât mai mult pentru ei şi ai lor, fie şi din ce li se cuvine şi altora.

Pe scurt, cam asta trăim de ceva vreme în România. O stare de lucruri care deznădăjduieşte, determinând pe mulţi dintre semenii noştri să-şi părăsească „glia străbună“, părinţii, copiii, oameni care ar fi putut pune în valoare bogăţiile şi frumuseţile acestei ţări.

N-aş fi vrut să încep anul cu aspecte care nu prea fac cinste acestui neam graţie, evident, a unor guvernări defectuoase. 

O fac însă cu speranţa că în Noul An măcar, cei cu „pâinea şi cuţitul“ vor auzi glasul neamului, reflectat şi în aceste rânduri şi vor catadicsi măcar în al cincisprezecelea ceas să aducă România pe făgaşul său normal.

Pentru că ceea ce s-a întâmplat până acum n-a făcut decât să creeze premizele devalizării ţării şi migrării poate a celei mai valoroase forţe de muncă. Consecinţele? O ţară din ce în ce mai săracă, nevoită să trăiască din împrumuturi. O ţară în care se consumă mai mult decât se produce, ceea ce va conuce inevitabil, spun analiştii economici, la o criză economică de proporţii.

Iată motive care ne determină să facem trimitere şi comparaţie în acelaşi timp, cu vremurile din urmă în care economia era organizată, forţa de muncă eficient educată pentru muncă, o ţară în care, cu toate problemele conjuncturale ale diferitelor momente, economia funcţiona, iar acumulările permiteau dezvoltarea şi nu îndatorarea.

„Am sperat mereu în mai bine, de ce ne faceţi să tânjim după vremurile de dinainte pe care atunci le consideram cele mai grele? Ce putem spune acum despre ceea ce se întâmplă cu ţara asta în care totul este parcă mai rău decât atunci?...“ Este doar un fragment din strigătul unui român adresat recent unor guvernanţi cu prilejul unei întâlniri cu… alegătorii.

Recunosc, m-a surprins zicerea lui, curajul de a o face, dar n-am avut şi nici nu am argumente care să-l poată contrazice.

Ei, dar să trecem peste toate astea şi să sperăm că cei aflaţi la putere vor abandona interesele proprii pentru care se zbat de vreo doi-trei ani şi vor da prioritate… priorităţilor ţării. Iar cu banii împrumutaţi, care până acum nu prea se regăsesc în economie, să se repornească motoarele acesteia: investiţii şi iar investiţii care vor conduce la creştere economică şi bunăstarea românilor. Sper ca asta să se vrea.

La mulţi ani!

Ion Banu

Criza neputinţei

Spunem adesea că istoria se repetă. În modă, în comportamentul individual şi social, în economie.

Nimic mai adevărat. Vă amintiţi sau aţi aflat din diverse surse despre moda pantalonilor evazaţi ori strânşi pe trup, fuste scurte sau lungi, dezmăţul unora din perioada interbelică sau crizele economice din 1930-1932, 1980-1982, 1991-1993, 1997-2000 şi cea din 2008-2010.

Rămânând la partea de „istorie economică“, n-ar trebui neglijate avertismentele economiştilor de la nivel naţional şi mondial privind o iminentă criză economică, se pare mai criză decât toate celelalte, ce ne „paşte“ de ceva vreme.

O zicală, consacrată de-acum prin popor, sună cam aşa: cum ţi-aşterni, aşa dormi. Cât adevăr în câteva cuvinte ce se potrivesc ca o mănuşă stării naţiei de azi, rezultat al atâtor guvernări rămase repetente la capitolul administraţie. Guvernări care au permis sau stimulat „dezmăţul“ economic din anii ăştia… democratici. Am vândut ieftin, apoi am consumat şi am plătit fără măsură din banii altora. Un bun gospodar face mai întâi bani şi apoi consumă. Adică produce, acumulează şi apoi împarte din ce are.

Nu cred că mai este cineva care să caute răspuns la cauzele a ceea ce ar urma să se întâmple în economia ţării. Până şi un copil cu ceva cunoştinţe economice şi sociale realizează că nu te poţi dezvolta doar consumând. Nu poţi prospera plătind nemunca, educând pentru nemuncă. Pe deasupra, promovând nepotismul, stimulând afacerile ineficiente – ca să nu le spun altfel – pe banii statului.

„Cum şi unde se scurg banii noştri?“ – se întreabă mulţi semeni ai noştri, iar cei avizaţi răspund: în studii de fezabilitate mai scumpe decât investiţiile pentru care se fac, în salarii pentru un personal ineficient, supradimensionat, în structuri care învârt hârtii şi cer adeverinţe, în pensii „nesimţite“, cum chiar un beneficiar al unui astfel de venit spunea şi multe altele care n-ar trebui să se regăsească sub o guvernare responsabilă.

Şi unde ar trebui să se regăsească? Tot cei avizaţi răspund: cu prioritate în economie, în investiţii, în producţie, în tot ce poate aduce plusvaloare. N-ar mai trebui risipiţi banii prin ministere, agenţii, diverse autorităţi în care colcăie un personal de care n-ai loc să mai faci anticameră la un demnitar, inşi sau inse care habar n-au de ce sunt pe-acolo.

Ei bine, dacă tot vorbim de crize, s-ar părea că cea mai gravă este cea a neputinţei celor aflaţi cu pâinea şi cuţitul strâns ţinute-n braţe, o criză care generează dezordine socială şi economică. O neputinţă parcă voită.

Este sfârşit de an, un moment în care ar trebui să privim cu speranţă spre următorul. Să sperăm aşadar într-o reaşezare a lucrurilor, într-o gândire raţională, partinică a celor din vârful trebii – cum spunea adesea Gh. Verman la „Iarba verde de acasă“.

La mulţi ani, români! La mulţi ani prosperi!

I. Banu

,,Şobolăneala“ din presă

Mi-a fost dat să aud şi asta, iată, după aproape treizeci de ani de presă agricolă. M-a indignat cu atât mai mult cu cât expresia vine din partea unuia nu de mult intrat în breasla jurnaliştilor agrarieni. Sper din tot sufletul că a fost doar o ieşire de moment, iar expresia, alături de altele, nu reflectă crezul său despre… proaspeţii săi colegi de presă agricolă. Sper pentru că îl cunosc şi nu mi-a inspirat nicicum vreo undă de îndoială privind opiniile sale, de altfel fireşti pentru un om integru profesional.

Jurnalismul agrarian s-a dovedit o forţă în mediul în care se desfăşoară prin atitudini individuale şi colective şi prin informaţiile cu dublu sens furnizate. A avut întotdeauna o poziţie echidistantă faţă de politic şi instituţii, de oameni mai mult sau mai puţin influenţi. A fost mai degrabă părtinitoare – dacă insistarea pe aspecte care ţin de buna şi eficienta funcţionare a agriculturii în ansamblul său poate fi astfel numită – faţă de cei care fac să avem ce pune pe masă de cel puţin trei ori pe zi.

Nu cred că scoaterea în evidenţă a cuiva care a reuşit şi poate constitui exemplu pentru semenii lui poate fi numită „şobolăneală“. M-aş bucura să-mi fie cumva explicată expresia în context pentru că, oricât m-aş strădui, n-o înţeleg. Repet, poate a fost doar o ieşire sub imperiul unei presiuni psihice generate de ceva care a deranjat. Dar câte nu se petrec în jurul nostru care deranjează? E bine să fim totuşi cumpătaţi. Şi-apoi „încearcă să fii om de valoare şi nu neapărat un om de succes“ – spunea Albert Einstein.

Pe de altă parte, mă îndoiesc că vreo entitate media agricolă, alta decât cea care se declară prin liderul său ca fiind „singura instituţie de presă din România care apără fermierii“, şi-ar putea aroga această menire, chiar şi după zeci de ani de activitate în domeniu, deşi asta fac cu prisosinţă.

Sunt câteva emisiuni TV, radio şi publicaţii de specialitate care încearcă să fie de folos celor cărora se adresează prin mijloacele pe care le au la dispoziţie. Cu bani puţini, obţinuţi doar din serviciile prestate şi nu solicitându-i imperativ cuiva, colectivele respective se  străduiesc să ofere lumii agricole şi locuitorilor satelor informaţiile de care au nevoie, dar să şi realizeze o punte de legătură între aceştia şi autorităţi.

Poate că nu este suficient cât se face, tocmai de aceea, pentru o mai bună coordonare a eforturilor, agrarienii au hotărât să se asocieze într-o structură care, iată, deja dă roade: Asociaţia Presei Agricole din România. Poate că n-ar fi rău ca toţi colegii din breaslă să adere la aceasta. Cu siguranţă, eventualele opinii divergente ar fi mai bine gestionate într-un astfel de colectiv fără a se impune afişarea lor publică. Mai circulă prin lumea satului o zicală: „E bine să-ţi speli rufele în propria ogradă.“ Și mai zic românii în înțelepciunea lor: „Hoțul strigă hoții!“.

Cât adevăr mocneşte în lumea pe care uneori o ignorăm!

I. BANU

Vremea și vremurile

Ceva foarte grav se întâmplă cu vremea! Cu toții am simțit pe propria piele vremea extremă din ultimii ani. Mai ales pentru cine a călătorit în această vară prin Europa. Poate cel mai elocvent exemplu este dat de Italia sfârșitului de iulie. În nordul țării, în Munții Dolomiți, a fost o puternică furtună de zăpadă, asta în timp ce în sud, în Sicilia, s-au înregistrat peste 40° Celsius la umbră. Ca să nu mai vorbim de canicula extremă „întreruptă“ de furtuni în mai toată Europa și Orientul Mijlociu. Și toamna a adus vreme extremă de jur-împrejurul lumii. Uraganul Michael a ucis cel puţin șapte oameni în Statele Unite, lăsând în urmă distrugeri greu de imaginat. În Columbia, 11 oameni au murit într-o alunecare de teren provocată de ploi abundente.

În Europa au fost nenumărate coduri portocalii şi galbene de vânt, în Irlanda, Ţara Galilor, nordul Angliei şi în Scoţia. Acolo a ajuns și ciclonul Callum, cu rafale de 200 de kilometri pe oră. În Sardinia (Italia) s-au înregistrat noi inundaţii, iar în India un ciclon a lovit cu putere Coasta de Est a ţării. La noi, în România, e secetă. Sunt locuri unde pământul poate fi „întors“ doar cu târnăcopul... Una peste alta, se pare că suntem deja în cea mai gravă perioadă de secetă din ultimii 50 de ani. Iar prognozele pentru următoarele perioade nu sunt deloc îmbucurătoare. Meteorologii spun că în următoarele decenii va ploua din ce în ce mai puțin în lunile de vară. Cele mai afectate zone vor fi sudul, sud-estul, Estul, vestul României, dar și Câmpia Transilvaniei. Iar cantitățile de precipitații se vor diminua considerabil, potrivit simulărilor efectuate de meteorologi. Din această cauză, calendarul lucrărilor agricole ar putea fi decalat, în funcție de rezerva de apă din sol, dar și de adaptarea unor soiuri rezistente la temperaturi ridicate și la secetă. Totodată, nu este exclus ca în perioada 2021-2050 să avem de-a face cu o intensificare a valurilor de căldură. Asta ar duce și la creșterea numărului de nopți tropicale, pe fondul schimbărilor climatice, spun meteorologii. Și asta nu e nimic...

Un studiu publicat în revista The Lancet Planetary Health arată că, în următorii 80 de ani, este foarte probabil ca doi din trei europeni să aibă de suferit din cauza vremii extreme. Astfel, este posibil ca, până la sfârşitul secolului, numărul europenilor care îşi vor pierde viaţa din cauza dezastrelor climatice să crească de 50 de ori... Au fost analizate efectele dezastrelor între 1981 şi 2010 pentru a face o estimare cu privire la modul în care se schimbă clima şi impactul asupra vieții oamenilor. Aceste descoperiri arată că, în special din cauza valurilor de căldură, numărul deceselor va fi în creştere, de la 2.700 morţi pe an între 1981 şi 2010, până la 151.500 morţi pe an în perioada 2071-2100. Par cifre alarmiste? Să nu uităm de canicula din 2003 care a ucis în Europa 70.000 de oameni, din care 50.000 numai în Franța. Adevărul e că, atunci când vine vorba de vreme, noi, oamenii, nu putem face nimic. Poate doar să ne rugăm...

Ion Bogdan

Zoolandia

Prima oară am auzit de Halloween în 1990, când timid a intrat ca „sărbătoare“ și în noua Românie democratică. Apoi, an de an, sărbătoarea adulată în America a intrat, parțial, și în tradițiile noastre, fiind „sărbătorită“ mai degrabă pe la oraș. Ce aflăm de pe Internet despre această așa-zisă sărbătoare? Păi aflăm că numele de Halloween a fost folosit pentru prima oară în secolul al XVI-lea şi reprezintă o variantă scoţiană a denumirii „All-Hallows’-Even“ (Seara Tuturor Sfinţilor), fiind noaptea de dinaintea Zilei Tuturor Sfinţilor. În alte ţări avea loc Festivalul morţilor, ce începea pe 29 octombrie şi se termina pe 3 noiembrie. Deşi originea cuvântului Halloween este creştină, sărbătoarea ar avea rădăcini păgâne.

Sunt istorici care spun că, în timp ce unii etnologi au detectat originile sale în festivalul roman al Pomonei, zeiţa fructelor şi a seminţelor, sau în festivalul morţilor Parentalia, Halloweenul este legat mai degrabă de festivalul celtic Samhain, care vine din denumirea în irlandeza veche pentru „sfârşitul verii“. De fapt, Samhainul era văzut ca un moment când „uşa“ către Lumea de Apoi se deschidea pentru a permite sufletelor celor morţi şi ale altor fiinţe precum zânele să vină în lumea noastră. Mai trebuie să adăugăm că în cultura tradițională românească spiritele defuncților se manifestă printre cei vii în perioada marcată de zilele de ajun a două sărbători mari: Sf. Gheorghe (23 aprilie) și Sf. Dumitru (26 octombrie). Perioada de maximă activitate este în ajunul Sf. Andrei (30 noiembrie) fiind momentul în care, după credințele populare, se pogoară pe pământ sfinții patroni ai lupilor, Petru și Andrei, și se dezlănțuie forțele malefice reprezentate de strigoi și de lup.

Așadar, cam acestea ar fi, pe scurt, originile Halloween. Scriind asta mi-am adus aminte de un vis ciudat pe care l-am avut acum puțin timp... Se făcea că eram într-o redacție de ziar. Cred că totul se petrecea cândva în viitor... Doi indivizi purtau un dialog ciudat: „Auzi dom’le, să declare credința boală psihică!“, spune indignat interlocutorul mai în vârstă. „Mda, și asta după ce au transformat bisericile în magazine comunale sau cluburi“, răspunde celălalt interlocutor, mai tânăr. „Păi da, totul se leagă. Mai ții minte când a fost febra aia porcină cumplită din ’27? Când, practic, au interzis creșterea orătăniilor în curți? Când mulți țărani și-au făcut cotețe în subteran de a apărut după ani o nouă rasă de porci? Orbi și muți din cauza întunericului?“ „Păi acum cred că trecem la faza cu bisericile sub pământ. Altă cale nu văd... Urmează să ne mutam cu vițel și purcel pe Marte, că aici nu se mai poate...“.

Ion Bogdan

Consultare populară sau manipulare rurală?!

N-aş putea zice că referendum-ul abia consumat a fost tocmai de natură a lămuri lumea, mai ales pe cea din spaţiul rural, de ce a trebuit să meargă la urne. Nimic de pe buletinul de vot n-a fost suficient de explicit pentru a limpezi mintea oamenilor cu privire la motivul pentru care trebuia să pună ştampila pe DA sau NU: ce Lege, pentru ce revizuire… Se pot invoca prevederile Legii nr. 3/2000 cu privire la referendum, care precizează: Cetăţenii care participă la referendum au dreptul să se pronunţe prin DA sau NU la întrebarea înscrisă pe buletinul de vot: „Sunteţi de acord cu legea de revizuire a Constituţiei României în forma aprobată de Parlament?“.

O formulare standard de care, fără îndoială, trebuia să se ţină seamă. Dar, cine a oprit Parlamentul să nu modifice acest act normativ, astfel încât cetăţeanul să poată fi informat cât mai explicit, chiar şi pe buletinul de vot, despre subiectul acestui demers, aşa încât să poată decide în cunoştinţă de cauză?!

Iată de ce prezenţa la vot a fost atât de slabă, ori cei care s-au prezentat la urne au făcut-o în virtutea inerţiei, ori îndemnaţi de vecini, cunoştinţe, autorităţi locale. Pe ce au pus ştampila, doar Dumnezeu ştie şi, evident, indivizii în cauză. Poate că şi el a uitat, după ce a ieşit din spaţiul îngust în care trebuia să pună o banală ştampilă, pe o simplă hârtie cu două căsuţe.

Întâmplător am ascultat câteva opinii referitoare la subiect într-una din zilele referendum-ului, prilej cu care aveam să mă dumiresc asupra diverselor păreri ale oamenilor, care mai de care mai interesante, contradictorii uneori, incitaţi poate şi de câteva întrebări puse.

Iată una dintre ele.

„Păi e duminică, am ieşit de la biserică şi-am venit să votez, tot eram în drum. Nici nu ştiu pe cine am votat că nu mi-a spus nimeni care-i mai bun.“

Îl ascultam nedumerit, înţelegând că era total pe dinafara subiectului şi-i zic: „Păi era vorba de modificarea constituţiei cu referire la căsătorie!“

„A, da, parcă am auzit ceva la televizor, dar ce, să fiu de acord cu ăia care vor să se unească între ei? M-ar bate Dumnezeu, Dumnezeul nostru care a lăsat să se unească bărbat cu femeie, să facă copii şi să ducă lumea asta mai departe.

…Păi ce domnule, dumneata vii de la Bucureşti, poate şti mai multe, dar ăştia ne manipulează cu vorbele lor spuse frumos de parcă-ţi vine să-i crezi că ne vrea binele, dar când te uiţi în jur nu mai avem nimic. Au vândut tot pe nimic unora veniţi cu doi şfanţi în buzunar, ajunşi acum miliardari pe munca şi averea noastră. Ne-au vândut până şi copii prin toată lumea asta. Azi şi ieri, cu votarea asta, a fost încă o manipulare, cine ştie ce se ascunde în spatele acestui vot. Pe noi ăştia de la ţară ne cred proşti, uşor de păcălit. Gata, ne-au fraierit destul, să facă bine şi să dea legi egale pentru toţi, nu să plătească nemunca şi să ocrotească pe ţigani care au ajuns să ne dea în cap şi-n propria ogradă şi nimeni nu le face nimic. Până şi poliţiştii se tem de hoardele de ţigani deveniţi unii tâlhari la drumul mare. E normal asta?

Şi-aş mai spune eu multe, dar n-am loc şi nici vreme. Mă duc acasă că mi-e foame şi silă de tot. Ar face bine ăia de i-am ales, să ne redea demnitatea de altădată. Măcar aia de pe vremea lu’ Ceauşescu. L-au omorât degeaba, în locul lui au tăbărât ca hienele mai mulţi şi mai răi. Mult mai răi...“

N-am încercat să-l contrazic, mai cu seamă că alţi câţiva prezenţi la discuţie îi ţineau isonul.

Se vede treaba că printre oamenii satelor şi poate nu doar printre ei, mocneşte ceva generat de o nemulţumire generală. N-ar fi rău să se ţină seama de asta. Lumea nu mai este ca acum cincizeci sau o sută de ani în urmă, fără informaţie şi libertate de mişcare.  

I. Banu

Vrajba „ibridă“

Am decis să-mi petrec ultimul weekend de vară la mine, undeva la poalele Bucegilor. Și pe când mă plimbam pe cărări de munte, dădui din nou peste Vasilică, un cioban drag mie, înțelept foc... Nu o dată, am avut senzația că prin gura lui Vasilică vorbește, într-un fel numai de el știut, Miorița aia, lae-bucălae...

„Să trăiești nene Ioane“, mă întâmpină Vasilică la umbra unui brad, pe marginea potecii.

„Bună, măi Vasile. Ce faci?“

„Uite, șomez, nene Ioane. Șomez și cuget la ceva ce am auzit la radio“, îmi răspunde Vasilică cu un soi de complicitate în privire. „Și la ce cugeți tu Vasile?“, îl întreb curios.

„Păi la vrajba ibridă mă gândesc...?“

„La ce?“, îl întreb nelămurit.

„La vrajba ibridă. Să explic pe înțelesul mătălică. Adicătălea după ce cincizeci de anișori avurăm vrajba aia pe pământ de ținu pământul întreg țapăn de-i ziseră ei război rece, parcă, acu ăștia nesătui, declanșară vrajba asta ibridă ca să ne termine de tot și să ne ia tot“, încearcă să-mi explice, nu fără efort, Vasilică.

„Nu prea înțeleg Vasile, ce vrei să spui? Ce vrajbă ibridă?“

„Păi am auzit io la radio... Zicea un nene, colonel, general, nu mai știu... Zicea că România este asaltată de inamici externi care ne vor bogățiile. Aur, nu știu io despre ce o fi vorba. Și mai zicea nenea colonelu’ că toate ipidemiile astea de varicelă, variolă cum le-o fi zicând, sunt arme trimese la înaintare de cei puternici în toată lumea unde au interes. Că au folosit microbu’ în multe țări, mai ales în alea din clasa a treia. Tot din lucrătura asta e și strechea ce a dat în porci. Zicea nenea colonelu’ că România e sub asediu. M-a impresionat mult nene Ioane, zău așa...“

Mă uit năuc la Vasilică. De-a lungul timpului mi-a mai vărsat el perle, așa, din puțul gândirii – vorba unui clasic în viață, dar asta cu vrajba ibridă parcă e prea mult.

„Măi Vasile, cine-ți băgă mă prostiile astea în cap? Adică tu ai auzit că un colonel a vorbit despre un război hibrid, dus pe teritoriul României de o forță străină. Și această forță ne vrea bogățiile și d-asta încearcă să ne destabilizeze la cap cu boli precum rujeola sau pesta porcină africană? Asta vrei să zici Vasile?“

„Cam asta domnu’ Ion, da cu vorbele mele...“

„Păi și tu asta ai înțeles, că ne vrea cineva răul Vasile?“

„Păi binele cine să ni-l vrea, coane Ionel? Întreb și io...“

Ion Bogdan

Gangsterii câmpurilor

Sunt mai multe categorii de indivizi sau grupuri de indivizi, organizate atât de bine încât greu le poţi opune rezistenţă, ori depista interesele înainte de a şi le pune în practică. Despre „capul“ care duce „greul“ este, după cum se cunoaște din istoria orga­nizaţiilor mafiote, aproape imposibil să se ştie.

Pe la noi, prin „Românica noastră“ – ca să parafrazez un coleg – gangsterii câmpurilor, numiţi astfel de mulţi dintre fermierii cu care am prilejul să comunic, îşi fac discret apariţia, de regulă prin interpuşi, mai cu seamă în perioada strângerii roadelor câmpurilor. Adică toamna. Până atunci, unii dintre ei, ca să pară loiali faţă de cei de la care urmează să se înfrupte, promit şi acordă sprijin pentru obţinerea recoltelor sub diverse forme, sprijin pe care fermierii îl plătesc în recoltă. Cât costă acesta? Greu de spus. Cert este că la  preluarea producţiei oferă un preţ de multe ori batjocoritor. Legaţi prin contracte aparent benefice ambelor părţi, fermierii sunt obligaţi să accepte şi să livreze producţia celor care au avut abilitatea juridică să formuleze fraze total defavorabile vânzătorului.

Cum şi cine stabileşte nivelul preţurilor? Ei bine, sub masca aşa-zisei pieţe libere a produselor agricole, pe de o parte, dar şi cu sprijinul „legal“ al autorităţilor pe de altă parte, mai cu seamă cele financiar-bancare, se obţin acestea.

Mă întreb de multă vreme cum de muncim în România pe lei şi vindem, ori cumpărăm în valuta altor ţări?!

Apoi, cum se face că pe mai tot parcursul anului cumpărăm valuta scump, iar toamna, când trebuie să se valorifice producţia aceasta se ieftineşte fără ca Banca Naţională să mai intervină?

Iată de ce sunt suspectate autorităţile de intrarea în jocurile neloiale ale aşa-zişilor gangsteri ai câmpurilor, jocuri care în ultimă instanţă grevează şi asupra deficitului comercial. Cumpărăm scump şi vindem ieftin. Halal simţ comercial al celor îndrituiţi să apere interesele ţării.

Interesele ţării! Auzeam cu ceva vreme în urmă rostindu-se la mai fiecare luare de cuvânt expresia „interesul național“. Bine ar fi ca măcar acum, în al cincisprezecelea ceas, să se manifeste în mod real acesta din partea celor pe care ni i-am dorit în frunte. Poate ne-am recăpăta demnitatea de români şi, cel puţin în parte pentru început, a unei oarecare independenţe economice. Pentru că ajunge cât am îmbogăţit pe alţii veniţi cu doi lei pe tărâmurile noastre şi ajunşi acum miliardari. Cum au reuşit ei şi noi nu? Poate ne spun legiuitorii acestei ţari ce s-au perindat prin Palatul Parlamentului în ultimii 28 de ani.

I. BANU

Sub tirul incompetenţei

Ca să ai şansa în zilele noastre să ţi se recunoască meritele, calităţile – evident, dacă dispui de ele – trebuie obligatoriu să ai prin elita politică ori administrativă pe tata, mama sau măcar un unchi, o rudă mai apropiată ori mai îndepărtată. Altfel, eşti sortit eşecului profesional, intelectual şi material.

O simplă trecere în revistă a componenţei celor care ar trebui să slujească ţara de prin structurile politice, administrative şi chiar din unele entităţi economice îţi oferă oglinda clară a calităţii majorităţii acestora, determinată de nivelul de pregătire profesională, educaţie şi, mai ales de experienţa în domeniu atunci când este vorba de funcţii în structurile centrale şi nu numai. Dar cum toate acestea au lăsat de dorit în ultimii 25-26 de ani, mă întreb cum să fi putut deveni un bun profesionist şi să acumulezi experienţă – să nu mai vorbim de educaţie – pentru a servi naţiunii ca un bun funcţionar, muncitor, profesor sau medic?

Fără îndoială, printre cei la care am făcut referire se află şi elite, deveniţi astfel printr-o pregătire personală şi particulară serioasă – învăţământul şi economia nu mai sunt la nivelul la care ar fi putut oferi toate acestea – şi printr-o dorinţă acută de a se autodepăşi.

Din păcate, şi elitele pălesc uneori sub tirul incompetenţei autorităţilor generatoare de programe, proiecte şi măsuri menite parcă a stăvili iniţiativa şi spiritul concurenţei. În instituţii au dispărut motivaţiile pentru lucruri bine şi competent făcute. Iar dacă cineva performează, persoană fizică sau chiar juridică, repede se găsesc soluţii de înăbuşire a acesteia. O degringoladă generală ce conduce la ineficienţă, stare generată de neprofesioniştii despre care vorbeam ajunşi să coordoneze activităţi despre care habar nu au.

Ruşine pentru o societate care-şi abandonează cu atâta uşurinţă aurul cenuşiu de care încă dispune – să nu mai vorbim de cel galben lăsat „în conservare“, poate va veni cineva să-l „pălmuiască“ pe doi bani –, făcând loc incompetenţei în mai toate structurile, sub oblăduirea cârmuitorilor de ţară. De, apartenenţa politică, interesele personale şi de grup primează. Cui să-i ceri socoteală? De îndrăzneşti, eşti cel puţin marginalizat. Iar dacă insişti, intri sub tirul celor care, vezi Doamne, au menirea de a… institui şi apăra ordinea publică.

Mă îmbărbătează totuşi un gând – auzeam pe cineva spunând. „Nici-o dictatură n-a durat o veşnicie“. Aşa că sper ca, nu peste mult timp, să intrăm într-o firească normalitate.

Ştiu şi eu?

De fapt, nu cred că putem vorbi de o dictatură – ar fi culmea –, ci mai degrabă, cum spuneam, de incompetenţă prin anumite structuri.

Ion BANU

Vremuri grele...

„Vremea e după sufletul omului. Și așa a fost dintotdeauna. D-asta să nu vă mirați și să nu ziceți că vremea e din ce în ce mai rea. Pentru că așa sunt și oamenii“... Uitându-mă la televizor, la nenorocirile climatice care au lovit România, Europa și restul lumii nu am putut să nu-mi aduc aminte de vorbele spuse de un călugăr pe când vizitam, cu ani în urmă, o mănăstire din nordul Moldovei. Sigur, și acum 10 ani aveam probleme cu vremea, viituri erau și atunci, furtuni erau și atunci – „vreme extremă“ cum se spune la știri, dar nu am putut să nu remarc o mare diferență. Dacă în anii trecuți viitura, inundația loveau o dată și bine într-un loc, acum în același loc pot să apară și de trei ori într-o săptămână. Iar oamenii nu-și mai pot reveni în fire... Asta e problema! Și se pare că lucrurile vor fi tot mai rele, de la an la an, spun meteorologii.

Adevărul e că lucrurile au început să o ia razna după anul 2000. Iar în ultimii 10 ani toate problemele Pământului parcă s-au înmulțit. Și nu vorbesc aici doar de vreme. E limpede că ceva se întâmplă, că trecem printr-un proces de schimbare cu toții... Legat de subiect, mi-am adus aminte de o carte pe care am citit-o relativ recent și care se numește „Homo aggressivus“, scrisă de Dorian Furtună. „Într-un studiu publicat în 2013 în revista științifică Science, doi cercetători ai fenomenelor climaterice de la Stanford Woods Institute for the Environment avertizează că în acest secol schimbările climaterice ar putea să se producă în tempouri… de 10 ori mai accelerate decât orice alte schimbări climaterice care s-au produs în ultimii 65 de milioane de ani (deci, de la dispariţia dinozaurilor încoace).

Astfel, dacă emisiile de gaze se vor menţine în acelaşi volum şi efectul de seră se va acutiza, către sfârşitul secolului XXI temperatura în emisfera nordică va fi cu 5-6°C mai mare decât în prezent; verile aride vor deveni o normă, iar deşerturile vor acoperi o parte bună din teritorii. Ca să înţelegem ce înseamnă o majorare cu 5°C a temperaturii atmosferice globale, e destul să ne amintim că o asemenea creştere a temperaturii a pus capăt, acum 20 mii de ani, ultimei ere glaciare; numai că de această dată schimbările se vor produce mult mai rapid. Această «revoluţie climaterică» va cauza un stres nemaipomenit asupra tuturor ecosistemelor şi foarte multe specii vor trebui să se adapteze în plan comportamental, ecologic şi fiziologic noilor condiţii extreme, ceea ce e foarte dificil. Dacă anterior organismele aveau un răgaz de milenii pentru a evolua şi a se adapta, în curând ele vor trebui să se adapteze într-un timp record, de câteva decenii, sau să piară.“ Credeți că trăim vremuri grele? Se pare că se poate și mai rău...

Ion Bogdan

Poveste de adormit copiii

Chiar nu mai înțeleg nimic... Anul ăsta se fac 29 de ani de la Revoluție. La anul se fac 30... Și la un moment dat vom „face“, 50, 100 și tot așa... Ce le vom spune copiilor noștri atunci? Această întrebare mi-a venit zilele astea tot uitându-mă prin presă și văzând circul făcut de povestea cu gazele din Marea Neagră. Îmi aduc aminte de o știre de acum mai mulți ani care spunea că – potrivit unor cercetători –, în adâncul Mării Negre există un rezervor uriaș de hidrogen sulfurat care formează bule foarte periculoase, inflamabile și toxice. Astfel, din când în când acumulări de gaze ies la suprafață și ard cu un foc ciudat. Iar consemnări ale „apei care arde“ sunt făcute de sute de ani. Cu alte cuvinte, Marea Neagră este una destul de periculoasă și, după cum spunea un expert geolog, orice exploatare de resurse trebuie făcută cu mare, mare grijă.

Revenind la întrebarea „Ce le vom spune copiilor noștri atunci?“ – peste 50-100 de ani și în cazul scandalului legat de resursele din Marea Neagră, dar și a „celorlalte“, răspunsul ar fi „Nu (prea) știu...“ Probabil că voi recita din memorie câteva versuri din poezia lui Marin Sorescu „Trebuiau să poarte un nume“, care sună cam așa: „Eminescu n-a existat./A existat numai o ţară frumoasă/La o margine de mare/Unde valurile fac noduri albe,/Ca o barbă nepieptănată de crai/ Şi nişte ape ca nişte copaci curgători/În care luna îşi avea cuibar rotit./Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli/Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare,/Sau mai simplu: ciobani şi plugari,/Cărora le plăcea să spună,/Seara, în jurul focului poezii – «Mioriţa» şi «Luceafărul» şi «Scrisoarea III»./Dar fiindcă auzeau mereu/Lătrând la stâna lor câinii,/Plecau să se bată cu tătarii/Şi cu avarii şi cu hunii şi cu leşii/Şi cu turcii (...)“. Și cam atât... Pentru că, la următoarea năvălire, de după 1989, România n-a mai „rezistat“. Pentru că a urmat o serie de alegeri pe care oamenii au trebuit să le facă...

Primii care au ales au fost guvernanții care, începând cu 1990, au dezmembrat economia românească și au aruncat-o la coș ca pe „un morman de fier vechi“. Apoi, a urmat agricultura care a fost „dezmembrată“ și ea mai ales prin distrugerea sistemului de irigații. Apoi au urmat oamenii care au ales drumul străinătății ca să se îndestuleze acolo. Cei care au rămas s-au înstrăinat de școală, de părinți, de valorile morale, de credință... Au primit în schimb Mall-uri, telefoane mobile, obiecte de tot felul, vacanțe prin străinătate și o senzație de libertate pe care numai un jug de aur ți-o poate da. Și da, „Eminescu n-a existat“... Pentru că a fost uitat...

Ion Bogdan

Abonează-te la acest feed RSS