cemrom iulie 2018
update 12 Nov 2018

Zoolandia

Prima oară am auzit de Halloween în 1990, când timid a intrat ca „sărbătoare“ și în noua Românie democratică. Apoi, an de an, sărbătoarea adulată în America a intrat, parțial, și în tradițiile noastre, fiind „sărbătorită“ mai degrabă pe la oraș. Ce aflăm de pe Internet despre această așa-zisă sărbătoare? Păi aflăm că numele de Halloween a fost folosit pentru prima oară în secolul al XVI-lea şi reprezintă o variantă scoţiană a denumirii „All-Hallows’-Even“ (Seara Tuturor Sfinţilor), fiind noaptea de dinaintea Zilei Tuturor Sfinţilor. În alte ţări avea loc Festivalul morţilor, ce începea pe 29 octombrie şi se termina pe 3 noiembrie. Deşi originea cuvântului Halloween este creştină, sărbătoarea ar avea rădăcini păgâne.

Sunt istorici care spun că, în timp ce unii etnologi au detectat originile sale în festivalul roman al Pomonei, zeiţa fructelor şi a seminţelor, sau în festivalul morţilor Parentalia, Halloweenul este legat mai degrabă de festivalul celtic Samhain, care vine din denumirea în irlandeza veche pentru „sfârşitul verii“. De fapt, Samhainul era văzut ca un moment când „uşa“ către Lumea de Apoi se deschidea pentru a permite sufletelor celor morţi şi ale altor fiinţe precum zânele să vină în lumea noastră. Mai trebuie să adăugăm că în cultura tradițională românească spiritele defuncților se manifestă printre cei vii în perioada marcată de zilele de ajun a două sărbători mari: Sf. Gheorghe (23 aprilie) și Sf. Dumitru (26 octombrie). Perioada de maximă activitate este în ajunul Sf. Andrei (30 noiembrie) fiind momentul în care, după credințele populare, se pogoară pe pământ sfinții patroni ai lupilor, Petru și Andrei, și se dezlănțuie forțele malefice reprezentate de strigoi și de lup.

Așadar, cam acestea ar fi, pe scurt, originile Halloween. Scriind asta mi-am adus aminte de un vis ciudat pe care l-am avut acum puțin timp... Se făcea că eram într-o redacție de ziar. Cred că totul se petrecea cândva în viitor... Doi indivizi purtau un dialog ciudat: „Auzi dom’le, să declare credința boală psihică!“, spune indignat interlocutorul mai în vârstă. „Mda, și asta după ce au transformat bisericile în magazine comunale sau cluburi“, răspunde celălalt interlocutor, mai tânăr. „Păi da, totul se leagă. Mai ții minte când a fost febra aia porcină cumplită din ’27? Când, practic, au interzis creșterea orătăniilor în curți? Când mulți țărani și-au făcut cotețe în subteran de a apărut după ani o nouă rasă de porci? Orbi și muți din cauza întunericului?“ „Păi acum cred că trecem la faza cu bisericile sub pământ. Altă cale nu văd... Urmează să ne mutam cu vițel și purcel pe Marte, că aici nu se mai poate...“.

Ion Bogdan

Consultare populară sau manipulare rurală?!

N-aş putea zice că referendum-ul abia consumat a fost tocmai de natură a lămuri lumea, mai ales pe cea din spaţiul rural, de ce a trebuit să meargă la urne. Nimic de pe buletinul de vot n-a fost suficient de explicit pentru a limpezi mintea oamenilor cu privire la motivul pentru care trebuia să pună ştampila pe DA sau NU: ce Lege, pentru ce revizuire… Se pot invoca prevederile Legii nr. 3/2000 cu privire la referendum, care precizează: Cetăţenii care participă la referendum au dreptul să se pronunţe prin DA sau NU la întrebarea înscrisă pe buletinul de vot: „Sunteţi de acord cu legea de revizuire a Constituţiei României în forma aprobată de Parlament?“.

O formulare standard de care, fără îndoială, trebuia să se ţină seamă. Dar, cine a oprit Parlamentul să nu modifice acest act normativ, astfel încât cetăţeanul să poată fi informat cât mai explicit, chiar şi pe buletinul de vot, despre subiectul acestui demers, aşa încât să poată decide în cunoştinţă de cauză?!

Iată de ce prezenţa la vot a fost atât de slabă, ori cei care s-au prezentat la urne au făcut-o în virtutea inerţiei, ori îndemnaţi de vecini, cunoştinţe, autorităţi locale. Pe ce au pus ştampila, doar Dumnezeu ştie şi, evident, indivizii în cauză. Poate că şi el a uitat, după ce a ieşit din spaţiul îngust în care trebuia să pună o banală ştampilă, pe o simplă hârtie cu două căsuţe.

Întâmplător am ascultat câteva opinii referitoare la subiect într-una din zilele referendum-ului, prilej cu care aveam să mă dumiresc asupra diverselor păreri ale oamenilor, care mai de care mai interesante, contradictorii uneori, incitaţi poate şi de câteva întrebări puse.

Iată una dintre ele.

„Păi e duminică, am ieşit de la biserică şi-am venit să votez, tot eram în drum. Nici nu ştiu pe cine am votat că nu mi-a spus nimeni care-i mai bun.“

Îl ascultam nedumerit, înţelegând că era total pe dinafara subiectului şi-i zic: „Păi era vorba de modificarea constituţiei cu referire la căsătorie!“

„A, da, parcă am auzit ceva la televizor, dar ce, să fiu de acord cu ăia care vor să se unească între ei? M-ar bate Dumnezeu, Dumnezeul nostru care a lăsat să se unească bărbat cu femeie, să facă copii şi să ducă lumea asta mai departe.

…Păi ce domnule, dumneata vii de la Bucureşti, poate şti mai multe, dar ăştia ne manipulează cu vorbele lor spuse frumos de parcă-ţi vine să-i crezi că ne vrea binele, dar când te uiţi în jur nu mai avem nimic. Au vândut tot pe nimic unora veniţi cu doi şfanţi în buzunar, ajunşi acum miliardari pe munca şi averea noastră. Ne-au vândut până şi copii prin toată lumea asta. Azi şi ieri, cu votarea asta, a fost încă o manipulare, cine ştie ce se ascunde în spatele acestui vot. Pe noi ăştia de la ţară ne cred proşti, uşor de păcălit. Gata, ne-au fraierit destul, să facă bine şi să dea legi egale pentru toţi, nu să plătească nemunca şi să ocrotească pe ţigani care au ajuns să ne dea în cap şi-n propria ogradă şi nimeni nu le face nimic. Până şi poliţiştii se tem de hoardele de ţigani deveniţi unii tâlhari la drumul mare. E normal asta?

Şi-aş mai spune eu multe, dar n-am loc şi nici vreme. Mă duc acasă că mi-e foame şi silă de tot. Ar face bine ăia de i-am ales, să ne redea demnitatea de altădată. Măcar aia de pe vremea lu’ Ceauşescu. L-au omorât degeaba, în locul lui au tăbărât ca hienele mai mulţi şi mai răi. Mult mai răi...“

N-am încercat să-l contrazic, mai cu seamă că alţi câţiva prezenţi la discuţie îi ţineau isonul.

Se vede treaba că printre oamenii satelor şi poate nu doar printre ei, mocneşte ceva generat de o nemulţumire generală. N-ar fi rău să se ţină seama de asta. Lumea nu mai este ca acum cincizeci sau o sută de ani în urmă, fără informaţie şi libertate de mişcare.  

I. Banu

Vrajba „ibridă“

Am decis să-mi petrec ultimul weekend de vară la mine, undeva la poalele Bucegilor. Și pe când mă plimbam pe cărări de munte, dădui din nou peste Vasilică, un cioban drag mie, înțelept foc... Nu o dată, am avut senzația că prin gura lui Vasilică vorbește, într-un fel numai de el știut, Miorița aia, lae-bucălae...

„Să trăiești nene Ioane“, mă întâmpină Vasilică la umbra unui brad, pe marginea potecii.

„Bună, măi Vasile. Ce faci?“

„Uite, șomez, nene Ioane. Șomez și cuget la ceva ce am auzit la radio“, îmi răspunde Vasilică cu un soi de complicitate în privire. „Și la ce cugeți tu Vasile?“, îl întreb curios.

„Păi la vrajba ibridă mă gândesc...?“

„La ce?“, îl întreb nelămurit.

„La vrajba ibridă. Să explic pe înțelesul mătălică. Adicătălea după ce cincizeci de anișori avurăm vrajba aia pe pământ de ținu pământul întreg țapăn de-i ziseră ei război rece, parcă, acu ăștia nesătui, declanșară vrajba asta ibridă ca să ne termine de tot și să ne ia tot“, încearcă să-mi explice, nu fără efort, Vasilică.

„Nu prea înțeleg Vasile, ce vrei să spui? Ce vrajbă ibridă?“

„Păi am auzit io la radio... Zicea un nene, colonel, general, nu mai știu... Zicea că România este asaltată de inamici externi care ne vor bogățiile. Aur, nu știu io despre ce o fi vorba. Și mai zicea nenea colonelu’ că toate ipidemiile astea de varicelă, variolă cum le-o fi zicând, sunt arme trimese la înaintare de cei puternici în toată lumea unde au interes. Că au folosit microbu’ în multe țări, mai ales în alea din clasa a treia. Tot din lucrătura asta e și strechea ce a dat în porci. Zicea nenea colonelu’ că România e sub asediu. M-a impresionat mult nene Ioane, zău așa...“

Mă uit năuc la Vasilică. De-a lungul timpului mi-a mai vărsat el perle, așa, din puțul gândirii – vorba unui clasic în viață, dar asta cu vrajba ibridă parcă e prea mult.

„Măi Vasile, cine-ți băgă mă prostiile astea în cap? Adică tu ai auzit că un colonel a vorbit despre un război hibrid, dus pe teritoriul României de o forță străină. Și această forță ne vrea bogățiile și d-asta încearcă să ne destabilizeze la cap cu boli precum rujeola sau pesta porcină africană? Asta vrei să zici Vasile?“

„Cam asta domnu’ Ion, da cu vorbele mele...“

„Păi și tu asta ai înțeles, că ne vrea cineva răul Vasile?“

„Păi binele cine să ni-l vrea, coane Ionel? Întreb și io...“

Ion Bogdan

Gangsterii câmpurilor

Sunt mai multe categorii de indivizi sau grupuri de indivizi, organizate atât de bine încât greu le poţi opune rezistenţă, ori depista interesele înainte de a şi le pune în practică. Despre „capul“ care duce „greul“ este, după cum se cunoaște din istoria orga­nizaţiilor mafiote, aproape imposibil să se ştie.

Pe la noi, prin „Românica noastră“ – ca să parafrazez un coleg – gangsterii câmpurilor, numiţi astfel de mulţi dintre fermierii cu care am prilejul să comunic, îşi fac discret apariţia, de regulă prin interpuşi, mai cu seamă în perioada strângerii roadelor câmpurilor. Adică toamna. Până atunci, unii dintre ei, ca să pară loiali faţă de cei de la care urmează să se înfrupte, promit şi acordă sprijin pentru obţinerea recoltelor sub diverse forme, sprijin pe care fermierii îl plătesc în recoltă. Cât costă acesta? Greu de spus. Cert este că la  preluarea producţiei oferă un preţ de multe ori batjocoritor. Legaţi prin contracte aparent benefice ambelor părţi, fermierii sunt obligaţi să accepte şi să livreze producţia celor care au avut abilitatea juridică să formuleze fraze total defavorabile vânzătorului.

Cum şi cine stabileşte nivelul preţurilor? Ei bine, sub masca aşa-zisei pieţe libere a produselor agricole, pe de o parte, dar şi cu sprijinul „legal“ al autorităţilor pe de altă parte, mai cu seamă cele financiar-bancare, se obţin acestea.

Mă întreb de multă vreme cum de muncim în România pe lei şi vindem, ori cumpărăm în valuta altor ţări?!

Apoi, cum se face că pe mai tot parcursul anului cumpărăm valuta scump, iar toamna, când trebuie să se valorifice producţia aceasta se ieftineşte fără ca Banca Naţională să mai intervină?

Iată de ce sunt suspectate autorităţile de intrarea în jocurile neloiale ale aşa-zişilor gangsteri ai câmpurilor, jocuri care în ultimă instanţă grevează şi asupra deficitului comercial. Cumpărăm scump şi vindem ieftin. Halal simţ comercial al celor îndrituiţi să apere interesele ţării.

Interesele ţării! Auzeam cu ceva vreme în urmă rostindu-se la mai fiecare luare de cuvânt expresia „interesul național“. Bine ar fi ca măcar acum, în al cincisprezecelea ceas, să se manifeste în mod real acesta din partea celor pe care ni i-am dorit în frunte. Poate ne-am recăpăta demnitatea de români şi, cel puţin în parte pentru început, a unei oarecare independenţe economice. Pentru că ajunge cât am îmbogăţit pe alţii veniţi cu doi lei pe tărâmurile noastre şi ajunşi acum miliardari. Cum au reuşit ei şi noi nu? Poate ne spun legiuitorii acestei ţari ce s-au perindat prin Palatul Parlamentului în ultimii 28 de ani.

I. BANU

Sub tirul incompetenţei

Ca să ai şansa în zilele noastre să ţi se recunoască meritele, calităţile – evident, dacă dispui de ele – trebuie obligatoriu să ai prin elita politică ori administrativă pe tata, mama sau măcar un unchi, o rudă mai apropiată ori mai îndepărtată. Altfel, eşti sortit eşecului profesional, intelectual şi material.

O simplă trecere în revistă a componenţei celor care ar trebui să slujească ţara de prin structurile politice, administrative şi chiar din unele entităţi economice îţi oferă oglinda clară a calităţii majorităţii acestora, determinată de nivelul de pregătire profesională, educaţie şi, mai ales de experienţa în domeniu atunci când este vorba de funcţii în structurile centrale şi nu numai. Dar cum toate acestea au lăsat de dorit în ultimii 25-26 de ani, mă întreb cum să fi putut deveni un bun profesionist şi să acumulezi experienţă – să nu mai vorbim de educaţie – pentru a servi naţiunii ca un bun funcţionar, muncitor, profesor sau medic?

Fără îndoială, printre cei la care am făcut referire se află şi elite, deveniţi astfel printr-o pregătire personală şi particulară serioasă – învăţământul şi economia nu mai sunt la nivelul la care ar fi putut oferi toate acestea – şi printr-o dorinţă acută de a se autodepăşi.

Din păcate, şi elitele pălesc uneori sub tirul incompetenţei autorităţilor generatoare de programe, proiecte şi măsuri menite parcă a stăvili iniţiativa şi spiritul concurenţei. În instituţii au dispărut motivaţiile pentru lucruri bine şi competent făcute. Iar dacă cineva performează, persoană fizică sau chiar juridică, repede se găsesc soluţii de înăbuşire a acesteia. O degringoladă generală ce conduce la ineficienţă, stare generată de neprofesioniştii despre care vorbeam ajunşi să coordoneze activităţi despre care habar nu au.

Ruşine pentru o societate care-şi abandonează cu atâta uşurinţă aurul cenuşiu de care încă dispune – să nu mai vorbim de cel galben lăsat „în conservare“, poate va veni cineva să-l „pălmuiască“ pe doi bani –, făcând loc incompetenţei în mai toate structurile, sub oblăduirea cârmuitorilor de ţară. De, apartenenţa politică, interesele personale şi de grup primează. Cui să-i ceri socoteală? De îndrăzneşti, eşti cel puţin marginalizat. Iar dacă insişti, intri sub tirul celor care, vezi Doamne, au menirea de a… institui şi apăra ordinea publică.

Mă îmbărbătează totuşi un gând – auzeam pe cineva spunând. „Nici-o dictatură n-a durat o veşnicie“. Aşa că sper ca, nu peste mult timp, să intrăm într-o firească normalitate.

Ştiu şi eu?

De fapt, nu cred că putem vorbi de o dictatură – ar fi culmea –, ci mai degrabă, cum spuneam, de incompetenţă prin anumite structuri.

Ion BANU

Vremuri grele...

„Vremea e după sufletul omului. Și așa a fost dintotdeauna. D-asta să nu vă mirați și să nu ziceți că vremea e din ce în ce mai rea. Pentru că așa sunt și oamenii“... Uitându-mă la televizor, la nenorocirile climatice care au lovit România, Europa și restul lumii nu am putut să nu-mi aduc aminte de vorbele spuse de un călugăr pe când vizitam, cu ani în urmă, o mănăstire din nordul Moldovei. Sigur, și acum 10 ani aveam probleme cu vremea, viituri erau și atunci, furtuni erau și atunci – „vreme extremă“ cum se spune la știri, dar nu am putut să nu remarc o mare diferență. Dacă în anii trecuți viitura, inundația loveau o dată și bine într-un loc, acum în același loc pot să apară și de trei ori într-o săptămână. Iar oamenii nu-și mai pot reveni în fire... Asta e problema! Și se pare că lucrurile vor fi tot mai rele, de la an la an, spun meteorologii.

Adevărul e că lucrurile au început să o ia razna după anul 2000. Iar în ultimii 10 ani toate problemele Pământului parcă s-au înmulțit. Și nu vorbesc aici doar de vreme. E limpede că ceva se întâmplă, că trecem printr-un proces de schimbare cu toții... Legat de subiect, mi-am adus aminte de o carte pe care am citit-o relativ recent și care se numește „Homo aggressivus“, scrisă de Dorian Furtună. „Într-un studiu publicat în 2013 în revista științifică Science, doi cercetători ai fenomenelor climaterice de la Stanford Woods Institute for the Environment avertizează că în acest secol schimbările climaterice ar putea să se producă în tempouri… de 10 ori mai accelerate decât orice alte schimbări climaterice care s-au produs în ultimii 65 de milioane de ani (deci, de la dispariţia dinozaurilor încoace).

Astfel, dacă emisiile de gaze se vor menţine în acelaşi volum şi efectul de seră se va acutiza, către sfârşitul secolului XXI temperatura în emisfera nordică va fi cu 5-6°C mai mare decât în prezent; verile aride vor deveni o normă, iar deşerturile vor acoperi o parte bună din teritorii. Ca să înţelegem ce înseamnă o majorare cu 5°C a temperaturii atmosferice globale, e destul să ne amintim că o asemenea creştere a temperaturii a pus capăt, acum 20 mii de ani, ultimei ere glaciare; numai că de această dată schimbările se vor produce mult mai rapid. Această «revoluţie climaterică» va cauza un stres nemaipomenit asupra tuturor ecosistemelor şi foarte multe specii vor trebui să se adapteze în plan comportamental, ecologic şi fiziologic noilor condiţii extreme, ceea ce e foarte dificil. Dacă anterior organismele aveau un răgaz de milenii pentru a evolua şi a se adapta, în curând ele vor trebui să se adapteze într-un timp record, de câteva decenii, sau să piară.“ Credeți că trăim vremuri grele? Se pare că se poate și mai rău...

Ion Bogdan

Poveste de adormit copiii

Chiar nu mai înțeleg nimic... Anul ăsta se fac 29 de ani de la Revoluție. La anul se fac 30... Și la un moment dat vom „face“, 50, 100 și tot așa... Ce le vom spune copiilor noștri atunci? Această întrebare mi-a venit zilele astea tot uitându-mă prin presă și văzând circul făcut de povestea cu gazele din Marea Neagră. Îmi aduc aminte de o știre de acum mai mulți ani care spunea că – potrivit unor cercetători –, în adâncul Mării Negre există un rezervor uriaș de hidrogen sulfurat care formează bule foarte periculoase, inflamabile și toxice. Astfel, din când în când acumulări de gaze ies la suprafață și ard cu un foc ciudat. Iar consemnări ale „apei care arde“ sunt făcute de sute de ani. Cu alte cuvinte, Marea Neagră este una destul de periculoasă și, după cum spunea un expert geolog, orice exploatare de resurse trebuie făcută cu mare, mare grijă.

Revenind la întrebarea „Ce le vom spune copiilor noștri atunci?“ – peste 50-100 de ani și în cazul scandalului legat de resursele din Marea Neagră, dar și a „celorlalte“, răspunsul ar fi „Nu (prea) știu...“ Probabil că voi recita din memorie câteva versuri din poezia lui Marin Sorescu „Trebuiau să poarte un nume“, care sună cam așa: „Eminescu n-a existat./A existat numai o ţară frumoasă/La o margine de mare/Unde valurile fac noduri albe,/Ca o barbă nepieptănată de crai/ Şi nişte ape ca nişte copaci curgători/În care luna îşi avea cuibar rotit./Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli/Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare,/Sau mai simplu: ciobani şi plugari,/Cărora le plăcea să spună,/Seara, în jurul focului poezii – «Mioriţa» şi «Luceafărul» şi «Scrisoarea III»./Dar fiindcă auzeau mereu/Lătrând la stâna lor câinii,/Plecau să se bată cu tătarii/Şi cu avarii şi cu hunii şi cu leşii/Şi cu turcii (...)“. Și cam atât... Pentru că, la următoarea năvălire, de după 1989, România n-a mai „rezistat“. Pentru că a urmat o serie de alegeri pe care oamenii au trebuit să le facă...

Primii care au ales au fost guvernanții care, începând cu 1990, au dezmembrat economia românească și au aruncat-o la coș ca pe „un morman de fier vechi“. Apoi, a urmat agricultura care a fost „dezmembrată“ și ea mai ales prin distrugerea sistemului de irigații. Apoi au urmat oamenii care au ales drumul străinătății ca să se îndestuleze acolo. Cei care au rămas s-au înstrăinat de școală, de părinți, de valorile morale, de credință... Au primit în schimb Mall-uri, telefoane mobile, obiecte de tot felul, vacanțe prin străinătate și o senzație de libertate pe care numai un jug de aur ți-o poate da. Și da, „Eminescu n-a existat“... Pentru că a fost uitat...

Ion Bogdan

Fuga de zeghe

Iată un titlu de editorial sugerat indirect de un coleg în timp ce încerca să mă convingă de vinovăţia unora pentru care se promovează legi speciale. N-am vrut să intru în polemici inutile cu cineva care-şi susţinea cu convingere un punct de vedere, cu atât mai mult cu cât nu-mi plac disputele politice şi nici să mă introduc în subiecte care nu mă prea privesc. Poate şi pentru că, în naivitatea mea, am avut mereu convingerea că aleşii neamului îşi fac treaba cu credinţă în interesul celor care i-au ales să-i reprezinte.

Fuga de zeghe, o expresie care până la urmă scoate în evidenţă interesul de a scăpa de răspundere pentru fapte ce contravin legilor statului. Puse în practică, acestea i-ar plasa pe vinovaţi în… zeghe şi, evident, în puşcării.

Mă surprinde însă altceva. În vreme ce probleme de mare importanţă pentru ţară, de altfel cuprinse şi în programul de guvernare al actualei coaliţii, „biblia“ acestora cum le place să spună, se lasă aşteptate a fi rezolvate, respectivii se încăpăţânează de aproape doi ani să modifice legi care, după opinia multora, nu reprezintă o urgenţă. Iată, zic şi eu, de ce populaţia în majoritatea ei socoteşte că aceste modificări, care au generat şi tensiuni între palate şi alte instituţii, sunt elaborate în interesul unora care-şi permit şi pot face asta acum.

M-aş bucura să mă înşel, ca la rândul său şi cel care încerca să mă convingă de vinovăţia şi compli­citatea unora din Parlament, cu referire, evident, la legile justiţiei şi codurile penale, să se înşele, dar ştiu şi eu?!

Mi-aduc aminte de bine-cunoscuta zicere referi­toare la omul presupus aflat sub influenţa alcoolului: dacă-i spune unul că este beat, respectivul reacţionează contrazicându-l într-un fel mai puţin ortodox. Dacă-i spune şi al doilea acelaşi lucru, începe să se gândească dacă nu cumva are dreptate. Dar dacă îi spune şi al treilea, deja pleacă la culcare.

Păi, în cazul la care făcea referire colegul meu de breaslă, dacă cei mai mulţi spun că nu e bine, de ce nu se lasă respectivii susţinători ai acelor modificări păgubaşi şi să se apuce de altceva? De pildă, de infrastructura ţării, de punerea în valoare a resurselor ţării – aurul verde, galben şi cenuşiu de care încă dispune ţara, pământul pe care ni l-a dăruit Bunul Dumnezeu, rămânându-ne doar să-l îngrijim şi să-l valorificăm cum trebuie şi în interesul celor pe teritoriul cărora se află – de cultură, sănătate şi multe altele de care acest neam are atâta nevoie?! Iată adevăratele probleme care ar trebui să preocupe pe toată lumea. De ce trebuie să ne cantonăm pe lucruri care, spun  cei mai mulţi, privesc doar un grup de interese şi nu majoritatea care şi-a investit prin votul lor încrederea în cei aleşi? Este o întrebare la care tare aş vrea să aflu un răspuns.

Ion Banu

Stejarul Centenar

Pe drumuri de munte gândurile se limpezesc, iar pasul pe care tocmai l-ai făcut prin iarbă se pierde în secunda care tocmai s-a dus. Urcam în una din zilele astea pe o pantă ușoară din Bucegi și mă gândeam, ca tot românul, la nemurirea sufletului, cu tot ce ar vrea să însemne o astfel de stare. Și nu, nu mă gândeam la ce mă gândesc de obicei în asemenea momente... La nemurirea sufletului, la mersul planetei, galaxiei, universului ș.a.m.d. Mă gândeam la valul de furie ce a cuprins România. De unde atâta furie? De unde atâta ură? De unde atâta violență în spirit, gândire, acțiuni? Nu știu... Intuiesc, dar nu știu ceva cert, cu dovezi...

Ce nu înțeleg: majoritatea protestatarilor se iau de un anumit partid, numindu-i „hoți“ susținuți fiind de un alt partid aflat de cealaltă parte a eșicherului politic. Problema e nu în ce partid sunt „hoții“ problema e „în ce partid nu sunt“. Și ca să merg cu logica mai departe – în ce loc din lumea occidentală „civilizată“ poate fi numit un singur politician „imaculat“. „Ca să-și mai reducă din riscuri, în vest, unii au inventat instituția lobby-ului, care ghici ciupercă ce-i?“, încerca să-mi explice cu ani în urmă un amic priceput în ale economiei și politicii. Mă rog, astea sunt chestiuni prea complicate pentru mine. Întotdeauna am considerat că genialitatea constă în simplitate, iar lucrurile complicate nu fac decât să ascundă lucrurile care se doresc ascunse.

Problema e că situația politică de la noi e mult prea complicată și pentru o agendă ocultă... Și așa, cu mâinile la spate și cu pasul molcom, trec de un copac gros de pe marginea cărăruii de munte și dau să mă așez pe un bolovan, să-mi trag sufletul. Șed cu vuietul gândurilor de mai sus în cap când remarc, la nici doi metri de mine un personaj idilic, așezat pe un trunchi de copac cu mâinile și capul sprijinite într-un baston. Dau, așa parcă cu jenă un „bună ziua“ și rămân cu gândurile mele, încercând să găsesc un sens la toată nebunia asta. „Bună dragule“, îmi răspunde domnul cu alură de cioban mioritic trecut de 70 de ani. „Ce faci dragule? La ce te gândești?“, mă întreabă cu voce molcomă persoana. „La nimic deosebit“, răspund eu luat prin surprindere de întrebarea sinceră a domnului. „Ceva ar fi...“, plusez eu totuși, hotărât fiind să profit, dacă se poate spune așa, de un dram de înțelepciune „populară“.

Pentru că se vedea după vorbă și port că omul e crescut și născut prin munții patriei. „Domnul meu...“, încep eu. „Ion. Ion mă numesc“, spune el. „Așadar“, încep eu cumva nesigur pe întrebare...“ „Știți ce se întâmplă prin țară?“ „Nu știu decât că vor un război între frate și soră, mamă și fiu, soț și soție. Nu am multe date, dar încearcă din nou să ne dezbine. De data asta definitiv și pentru mult timp.“ „Păi de ce?“, întreb eu naiv... „Păi d-aia. Vor ce vor de zeci de ani încoace. Vor ce au vrut și în ’89 și după. Dar acum e momentul și o vor cel mai tare“... „Și ce vor?“ „Vor să scoată Unirea și efectele ei din cartea de istorie. Și nu oricând, ci acum în an Centenar,“ zice omul plecând insinuând cu mâna un salut la frunte... „Păi, și ce vor?“, insist eu cu întrebarea, dar omul deja dispăruse după un stejar bătrân...

Ion BOGDAN

Fenomenul „nu se poate“

Se petrec multe lucruri în vremurile noastre tulburi, pline de incertitudini, nesiguranţă şi dezmăţ. S-a umplut lumea de neaveniţi, rod al inculturii şi sărăcirii de ştiinţă. De bun simţ, respect faţă de cei care mai ştiu a face câte ceva sănătos şi durabil în lumea asta, nici nu mai poate fi vorba.

Sunt de-a dreptul indignat când văd sau întâlnesc inşi cu blugii sfârtecaţi sfidându-şi semenii, ori valorile consacrate sau indivizi la trei ace care au ajuns în fotolii şi birouri cu trei uşi neștiind nici pe care au intrat şi nici pe unde ar urma să iasă. Nu mai vorbesc de câte-o fătucă blondă, cu fustiţa până-n şolduri, dar care nu pricepe nici măcar sensul unui text scris citeţ de mâna unui intelectual ancorat în realităţile momentului. Şi când nu pricep rosturile unui lucru sau fenomen, spun cu un aer degajat, „nu se poate“.

Ce simplă detaşare de răspunderea luării unei decizii!

Ei bine oameni buni, de astfel de „exemplare“ avem parte în lumea asta dominată de bani şi nonvalori. O lume în care nu mai contează nici măcar rosturile vieţii pentru o anumită categorie de parveniţi în urma unor „tunuri“ trase de tata ori bunicul, la rândul lor dovedindu-se imorali ca să nu spun zapcii unei societăţi de a cărei stare nu le pasă.

Aud uneori, ascult şi încerc să înţeleg vorbele iscusite ale unor inşi bine ancoraţi în structuri ce ar trebui să fie responsabile pentru viaţa celor în fruntea cărora se află, dar degeaba. Simt doar o grosolană manipulare menită a ascunde fărădelegi. Mă întreb cum de nu se pricepe că, deşi stăm încă pe imense bogăţii, continuăm să ne zbatem în sărăcie, cerşind pe la porţile instituţiilor financiare internaţionale, pentru a putea ţine pasul cu micile nevoi ale naţiunii?!

Cum de nu sunt bani pentru infrastructura rutieră şi agricolă, pentru cultură şi alte atâtea nevoi când „munţii noştri aur poartă“? Ce interese obscure fac să… nu facem?

Ei bine, nici că se va putea desface zăvoarele bunăstării până când realităţile, bine ascunse acum de grupuri de interese, nu vor ieşi la iveală.

Până când nu vom ştii de ce bogăţiile supraterane şi subterane nu sunt exploatate în beneficiul celor pe teritoriul cărora se află.

Până când nu vom face să dispară definitiv fenomenul „nu se poate“, cu tot cu cei care-l propovăduiesc şi susţin.

Până când experienţa, ştiinţa şi buna credinţă nu-şi va regăsi locul cuvenit în societate şi rândurile noastre.

Până când, în fine, nu ne vom face singuri curăţenie prin propria ogradă.

Ion Banu

Bălăceala publică

Am asistat, la fel ca toată lumea, la „războiul“ – cum îl numesc televiziunile, de fapt la bălăceala publică la care se pretează oamenii politici de la noi. Iar bătălia se poartă pe toate fronturile și e atât de gravă, încât nu mai au mult și vor începe să se bată în plângeri penale și să se aresteze unii pe alții. Imaginea României de acum seamănă mult cu cea a Italiei din anii ’70. Și atunci, unele anumite servicii, străine Italiei, încercau prin orice metode să împiedice venirea stângii la putere. Și de aici tot circul, numai că, spre deosebire de Italia acelor vremuri, în România încă nu au avut loc nici atentate teroriste și nici asasinate politice. Sigur, această paralelă este doar o supoziție, fiind susținută doar de similaritatea scenariilor. De fapt, nimeni nu poate știi ce se întâmplă cu adevărat. Care sunt culisele și dedesubturile afacerii... Nici cei care cred că știu, de fapt nu știu mai nimic, pentru că așa funcționează lucrurile când sunt implicate anumite servicii sau organizații  mai mult sau mai puțin secrete. Indiferent de actorii „secreți“ un lucru e sigur.

Clasa politică românească este, credem noi, total iresponsabilă. De fapt, crede că este, dar nu este pregătită de lupta la care s-a înhămat. Se știe că atunci când conduci o trotinetă, ai un anumit grad de respon­sabilitate. Când conduci o motocicletă ești ceva mai responsabil. Și mai responsabil trebuie să fii când conduci o mașină. Când vine vorba de o mașină sport sau de un TIR, evident, responsabilitatea trebuie să fie la cote maxime. Tocmai de aceea avem și atâtea accidente grave pe șoselele patriei: oameni irespon­sabili până la limita inconștienței au dat de bani și pentru a-și „calibra“ statutul social își iau mașini puternice și scumpe pe care, în cele din urmă, nu le pot stăpânii și sfârșesc în șanț. „Costel“, a dat de ceva bani după ce a muncit pe afară, și-a luat o rablă puternică și, total iresponsabil fiind – din toate punctele de vedere – sfârșește, oarecum logic, într-un copac. La fel și oamenii politici „românești“... Poate că inițial (în anii ’90), au intrat în politică cu bune intenții. Iar apoi au observat că pot să parvină. Și au dat de bani.

De bani mulți... Și le-a plăcut. Iar mai apoi se știa că politica e o afacere din care poți să faci bani. Și așa ne-am pomenit cu cohorte întregi de politicieni preocupați doar de propriile interese. Ale lor și ale neamului lor. D-asta se plătesc „locurile“ de parlamentar, ăsta e motivul pentru care amatorii din politică ocupă absolut degeaba scaune de demnitari. Cu mici excepții... Ei bine, omenirea trăiește acum o perioadă de maximă tensiune. Se refac, la nivel mondial, sferele de influență politică și economică. Politicienii români au fost prinși într-un război economic mondial pe care nu-l înțeleg. Și fac ceea ce știu: aruncă pisica pe unde apucă. Ceea ce le trebuie sunt niște consilieri cu adevărat bine intenționați care să le deschidă ochii. Pentru că dacă nu se trezesc, peste câțiva ani ne vom aminti cu nostalgie de România... Chiar și de cea cu statut de colonie cum răutăcios zic unii...

Ion Bogdan

Săraca țară...

După ce că fermierul român e cocoșat de treburile cotidiene, de taxe, impozite, de secetă, se creează acum o conjunctură care nu anunță deloc vremuri bune. Pe la începutul lunii, comisarul european pentru Buget şi Resurse Umane, Günther Oettinger, a anunţat că viitoarea Politica Agricolă Comună (PAC) va dispune de mai puţini bani, mai precis cu 5 procente decât sumele alocate până acum.

Decizia a venit ca un răspuns la criticile cum că în prezent 80% din subvenţiile europene sunt direcţionate către... 20% dintre ferme. De aceea, Comisia Europeană a solicitat o plafonare a subvenţiilor pe exploataţie la pragul de 60.000 de euro. Evident că asta va afecta cu vârf și îndesat pe unii dintre noi. „Asta înseamnă că fermele de dimensiuni medii, cu 40 ha sau mai puţin, nu ar trebui să fie afectate de această dimi­nuare a bugetului PAC“, a ținut să liniștească comisarul pe Agricultură şi Dezvoltare Rurală, Phil Hogan. Stați, că asta e nimic față de ce urmează. Am aflat cu o oarecare stupoare că președintele Klaus Johannis a trimis spre analiză Curții Constituționale două acte normative.

E vorba de Legea privind aprobarea Programului de susținere a crescătorilor de suine pentru activitatea de reproducție și Legea privind aprobarea Programului de susţinere pentru activitatea de reproducţie, incubaţie şi de creştere în sectorul avicol. În sesizarea președintelui Iohannis se precizează că: „din ansamblul normelor europene și interne rezultă că măsurile ce constituie ajutor de stat pot fi adoptate și acordate numai sub condiția autorizării de către Comisia Europeană. (...) Drept urmare, adoptarea unei legi care să acorde ajutor de stat cu nesocotirea acestor norme este de natură să încalce nu numai prevederile art. 148 alin. (2) şi (4), dar şi pe cele ale art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componența sa privind principiul legalității şi principiul securităţii raporturilor juridice“, arată instituția Președinției.

De cealaltă parte, oficialii MADR sunt de părere că președintele pune fermierii într-o situație dificilă. „Nu putem să nu exprimăm regretul că această lege care vine să echilibreze un sector important din economia agrară românească se lovește, constant, de folosirea tuturor tertipurilor de natură juridică care au ca efect întârzierea aplicării lor și, evident, punerea într-o situație economică dificilă atât a fermierilor, cât și a consumatorilor români“, se arată în comunicatul MADR. Sigur, poate că la modul rațional președintele are dreptate, dar totuși, să ții (indiferent de motiv) parte străinătății parcă e cam mult... Pentru că, nu-i așa, cele mai afectate de cele două legi ar fi firmele de prin străinătățuri... Și asta lăsând la o parte faptul că fermierii din vest primesc ajutoare de stat de tot felul, la greu...

Ion BOGDAN

Câte bordeie…

Este bine cunoscută zicala printre români. Ea se potriveşte cum nu se poate mai bine acum când fiecare dintre instituţiile centrale şi corespondentele lor din teritoriu interpretează actele normative de pildă, după cum le taie capul… interpreţilor lor. Sau, după cum le dictează interesele, personale sau de grup.

Dacă ar trebui să mă refer la câte astfel de acte normative sunt tălmăcite uneori de inşi care sunt rupţi de realităţile din teritoriu, să nu mai spun de cei care „creionează“ astfel de documente ce ar trebui să reglementeze viaţa socio-economică, culturală etc. a românilor, nu cred că mi-ar ajunge paginile unui număr al acestei publicaţii.

O să încerc să rămân în zona de interes a agricultorilor, în general a locuitorilor satelor, oameni care fără o minimă cultură legislativă, devin cele mai uşoare victime ale notarilor, bancherilor, Oficiilor de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, birocraţilor de pe la multe structuri cu care, vor, nu vor, trebuie să relaţioneze pentru o speţă sau alta, indivizi care cer hârtii, cât mai multe hârtii care să dovedească… nimic.

De pildă, pentru accesarea fondurilor europene pe oricare dintre măsuri, solicitantului i se cer, în funcţie de judeţ, zonă etc., avize, adeverinţe, declaraţii care, judecate în raport cu obiectul proiectului, n-au nici-o legătură cu acesta.

Să vă dau un exemplu? Iată-l: pentru un proiect privind achiziţii de utilaje agricole sunt solicitate – repet, în funcţie de judeţ – aviz de la DSP, DSVSA, mediu, ape etc. Ce legătură au veterinarii de pildă, cu tractorul, plugul, ori semănătoarea?! Mulţi dintre cei din respectiva breaslă rămân la rându-le uimiţi, dar dacă autorităţile o cer…

Apoi, pentru toate acestea se plătesc taxe, se pierde timp, se consumă nervi. Motivaţia autorităţilor: „s-au petrecut abuzuri şi vrem să le evităm!“ Păi, dacă pentru asta trebuie să supui unei birocraţii excesive un neam întreg, să-mi fie iertat, dar este lipsă de raţiune. „Când cineva comite un abuz, să fie pedepsit exemplar, nu să chinuie pe toţi ceilalţi pentru fapta sa“ – îmi spunea unul dintre miile de solicitanţi de fonduri europene pentru investiţii în agricultură.

„Pe de altă parte – continuă interlocutorul meu – să vrei să întabulezi un teren, casă etc., te costă mai mult decât valoarea respectivului imobil. Notariatele şi Oficiile de cadastru au ajuns stat în stat. Ei stabilesc tarife, ei iau banii şi tot ei, la urmă, huzuresc. Păi, este corect domnule?“

Ce i-aş putea răspunde?! Este un adevăr trist, poate cu unele diferenţe de la un judeţ la altul. Cert este că dintotdeauna cadastru a fost la instituţia care coordonează, mai nou, creionează politicile pentru agricultură. Dacă ar fi rămas unde a fost mereu, cu siguranţă aveam chiar şi cadastru funciar executat până acum. Dar aşa, vom mai aştepta încă ani buni, chiar dacă din 2020 nu se vor mai acorda subvenţii pe suprafaţă decât pentru terenurile cadastrate.

Dar, cum spuneam, câte bordeie, tot atâtea obiceie! Să fie consecinţa absenţei unei legislaţii clare şi obligatorii – la propriu? A unei structuri şi organizări a instituţiilor raţionale? Cu siguranţă.

Ce să mai spun?! Baftă la bordeie, că obiceie avem, slavă domnului.

Ion Banu

Lupta din noi înșine

M-am uitat cu groază la câteva știri care au umplut în ultimul timp spațiul mediatic românesc. Nu intru în detalii doar amintesc câteva: într-o zi un tânăr și-a aruncat de la balconul etajului 10 bunicul invalid. Într-altă zi, alt tânăr și-a bătut cumplit (tot) bunicul, l-a băgat în portbagajul mașinii și apoi l-a aruncat pe un câmp. O femeie și-a omorât fetița de numai doi ani... Și ultima: un bărbat și-a omorât nevasta și cei doi copii după care și-a făcut selfie cu cadavrele...

Dacă ar fi să mergem mai departe cu știrile „de groază“ în fiecare dimineață suntem bombardați cu accidentele tragice care înroșesc șoselele țării. Copii de toate vârstele uciși de bolizii șoselelor, femei gravide, bărbați mor în cele mai groaznice accidente. De altfel, România se situează pe primul loc în Uniunea Europeană ca număr de decedați pe șoselele patriei raportat la numărul de locuitori.

Văzând aceste tragedii nu poți să nu remarci scenariul de groază în care trăim. De unde toată această nebunie? De unde acest „sâmbure“ al strechei care pare că ne-a lovit pe toți?

Înainte de a încerca un răspuns mi-am adus aminte de o istorioară povestită de un prieten stabilit în Germania, povestită lui de un vecin de apartament. „Așadar, spunea neamțul, după ce am participat la mișcările de stradă din 89, împreună cu un grup de est-germani am pășit emoționat în Berlinul de Vest, însoțiți de un grup de vest-germani. Mă minunam de luminile de pe străzi și de coloratura peisajului. La un moment dat, fiind la baza principalei străzi comerciale din Berlin, unul dintre vestici, întinde mâna în lungul străzii pline de magazine și ne spune pe un ton victorios «V-ați câștigat libertatea de a avea ce vă doriți!». Iar pe mine m-a lovit firesc întrebarea: «Pentru asta era să mor? Pentru obiecte?»“.

Sigur, vecinul amicului din Germania se înșela, putem spune. Ce înseamnă de fapt libertatea câștigată în urma evenimentelor din 1989? Fundamental, înseamnă accesul la o piață de consum diversificată, dar și libertatea de a face afaceri, de a călători și altele…

Înțelepții lumii (cei care nu sunt băgați în seamă de cultura materialistă occidentală) spun că singura libertate pentru care merită să te lupți este cea interioară, cea sufletească. Restul sunt iluzii. Tocmai lipsa acestei libertăți duce la tragediile care ne marchează zilnic existența. De ce? Făcând abstracție de existența sufletului, materialismul occidental ignoră cu bună știință și normele morale sub sintagma „Ce nu este interzis este permis“. Or, când un om se trezește în fața libertății absolute, fără nicio urmă de constrângere morală (sau religioasă – vezi Cele Zece Porunci), se suie la loc în copacul de unde a coborât acum mii de ani, mânat din spate de reminiscențele sălbatice din el.

Așadar, lipsa barierelor morale naște monștrii. Monștrii ai nesimțirii, ai lipsei de respect, ai egoismului, ai binelui propriu absolut în detrimentul binelui colectiv. Ce e de făcut? Cam ce faci când două animale sălbatice se bat… Aștepți să se termine lupta… Iar în cazul nostru nu există decât o luptă reală: cea interioară…

Ion Bogdan

ROMÂNIE, ÎNCOTRO

Bântuie în mai toată ţara gripa, indolenţa, indiferenţa şi prostia. Pe deasupra, natura parcă intră-n ton cu toate astea creând o atmosferă de-a dreptul deprimantă. Mor oameni, mai grav, copii, tinerii se întrec în a pleca oriunde-şi pot găsi linişte sufletească şi, mai cu seamă, financiară, bătrânii îşi numără mărunţeii pe care trebuie să-i împartă între pâine şi medicamente, alte zeci, poate sute de mii îşi duc zilele pe străzi şi prin canale.

Cei rămaşi fără griji pe tărâmurile natale sunt, mulţi dintre ei, cei care au jefuit ţara sau au contribuit la asta, lăfăindu-se acum în palate şi maşini de lux, majoritatea continuându-şi şi acum opera sub masca apartenenţelor politice ori a funcţiilor înalte de unde învaţă arta manipulării şi minciunii.

Alţii, mult prea mulţi din păcate, s-au împăcat cu gândul unui trai modest, sărmani prin satele izolate ori prin blocurile oraşelor de un gri deprimant.

Puţini dintre „cerşetorii“ de voturi simt pulsul ţării, nevoile oamenilor. Le simt însă şi le trăiesc cu adevărat pe-ale lor.

Pe cine interesează că satele dispar odată cu oamenii? Că aproape nimic din ce aveam, nu mai avem? Că suntem încă la coada Europei în ceea ce priveşte infrastructura, nivelul de trai, puterea de cumpărare, presiunea fiscală şi, mai nou cuantificat, gradul de fericire?

Cui îi pasă că pământurile fug la vale sub presiunea puhoaielor nestăvilite de lucrări hidroameliorative, că mănoasele câmpii suferă de lipsa apei sau de excesul ei în lipsa sistemelor de irigaţii şi a celor de desecare? Că sunt încă imense suprafeţe necultivate sau nevalorificate la adevăratul lor potenţial din lipsa resurselor financiare şi tehnice ale deţinătorilor lor?

„Se întrevăd vremuri şi mai grele!“ – îmi spunea un agricultor într-una din zilele trecute. Se referea la climă şi efectele ei, dar şi la ce va fi poate, după 2020. „Nimeni nu se gândeşte – a continuat interlocutorul meu – cum se va putea face agricultură fără subvenţii sau cu ele mult diminuate, ori şi mai grav, dacă relaţiile comerciale specifice uniunii ţărilor noastre se alterează. Acum depindem de input-urile asigurate de multinaţionale, de tehnică străină, fiindcă nimic nu se mai fabrică în România. Aici este vorba şi de siguranţa naţională despre care se vorbeşte doar în CSAT unde, din păcate, nu sunt abordate şi subiecte privind siguranţa alimentară şi nu numai. Prioritare sunt subiectele privind apărarea, deşi nu ştiu de cine trebuie să ne apărăm, pentru care se avansează cheltuieli de miliarde, dar despre obiective care să conducă la dezvoltarea infrastructurii şi economiei, valorificarea potenţialului turistic, susţinerea sănătăţii, învăţământului, cercetării, creşterea producţiei şi diminuarea importurilor se vorbeşte tot mai puţin.“

Cam aceasta este opinia multor români despre… starea naţiunii române şi perspectivele ei. Mă întreb dacă vor exista cumva, cândva, urechi care să le audă şi minte care să le ducă pe un făgaş normal. Pentru că până acum…

Ion BANU

Ce n-am da să fim ca la-nceput

Este greu de înţeles ce vor aleşii, către ce direcţie vor să ne îndrepte, deși promit că suntem mai gata scoşi, chipurile, din această lume cenuşie, în care, de fapt, parcă nimic nu se leagă.

În vreme ce guvernanţii se văd într-o mare plină cu lapte şi miere, dispuşi nevoie mare să ne mai dea şi nouă câte-o linguriţă, lumea este tot mai săracă, ţara tot mai lipsită de cele necesare pentru a oferi românilor o viaţă măcar decentă pe acest tărâm binecuvântat de Dumnezeu.

Citeam zilele trecute un comentariu referitor la previziunile privind politicile Uniunii după 2020 care nu par a fi prea încurajatoare, mai cu seamă pentru sectorul care trebuie să ne asigure ceea ce trebuie să punem pe masa de cel puţin trei ori pe zi: agricultura. Apoi, analizam opiniile euroscepticilor care, din păcate, sunt tot mai mulţi, opinii potrivit cărora politicile UE sunt depăşite de evenimente ceea ce ar impune o nouă ordine europeană. Ca orice român poate, mă gândeam ce-ar însemna pentru noi această… nouă ordine?!

Ei bine, pentru România, spun economiştii, analiştii, dacă „noua ordine“ ar însemna dizolvarea UE, s-ar putea traduce în dezastru. Dezastru economic, social, poate mai puţin cultural pentru că aici nu prea s-au găsit „investitori“ care să impună alte reguli. Până acum.

Fără sprijin comunitar, în condiţiile în care nimic nu ne mai aparţine şi nici nu mai există din ceea ce am avut cu douăzeci şi şapte de ani în urmă, ar însemna o stare asemănătoare celei de după război când a trebuit să fie totul reconstruit din temelii.

Şi tot ei, analiştii economici, poate după un calcul de genul „ce-am avut şi ce-am pierdut“, în sens realist însă, au scos în evidenţă faptul că din România s-au furat după 1990 şi până în prezent peste 113 miliarde de dolari, la care se adaugă alte pierderi care ar putea fi comparate cu ce s-a prădat de mai toate imperiile la un loc în decursul istoriei.

Într-o astfel de stare economică în care ne aflăm am fi îndreptăţiţi să ne întrebăm, ce n-am da să fim ca la-nceput. Adică, aşa cum eram pe la începutul anilor ’90, de unde am fi putut porni într-o economie de piaţă eficientă şi corect gestionată, fără impostorii înşurubaţi în averea statului care însemna pe-atunci peste două miliarde de dolari, la care se adăugau alte opt miliarde pe care România le avea de încasat din investiţii şi datorii. Impostori care au transformat aceste resurse şi capitalul productiv al ţării în vile şi maşini de lux, în vreme ce în jurul lor „prospera“ sărăcia. 

Asta este ţara mea de care guvernanţii ar trebui să se ocupe şi nu doar de construcţia turnurilor de fildeş unde nu-i mai poate atinge nimeni. Fiindcă încă se poate, încă mai avem resurse să putem construi şosele, consolida economia mică şi mare, poate şi oameni care să susţină raţional politicile menite a  conduce la performanţă şi bunăstare.

Ion Banu

Revoluţia aristocraţilor

De mai bine de două luni, pe oriunde se întâlnesc două sau mai multe persoane, subiectul principal al discuţiilor, disputelor, dezbaterilor a rămas unul singur: revoluţia fiscală. Ba chiar au fost susţinute conferinţe, mese rotunde pe acest subiect arzător.

Idei, aprecieri, comentarii, condamnări ale clasei politice, toate ducând, în opinia acestora, la o singură concluzie: trădarea interesului individual şi naţional.

Recent, s-a mai adăugat un subiect: lupta împotriva corupţiei – pardon, împotriva celor care se luptă cu corupţia – care, după aprigele dispute pe marginea legilor justiţiei, a culminat cu demiteri, revocări etc. O confruntare care, se pare, este departe de a se fi terminat, pentru că niciuna dintre părţile „beligerante“ nu admite ridicarea steagului alb.

Două subiecte care au pus românii pe jar, împărţindu-i în mai multe tabere, fiecare dintre ele, manipulate sau nu, condamnând o parte sau alta, în funcţie de interesele personale sau de grup.

Prin natura firii, ascult oamenii şi încerc să le înţeleg păsurile, trecându-le, firesc, prin filtrul minţii.

Ei bine, spun cei mai mulţi, pe lângă interesele unora de a scăpa de condamnarea pentru fărădelegile săvârşite, se pare că, cel puţin al doilea subiect, este mai degrabă o diversiune menită a distrage atenţia de la adevăratele probleme ale României şi românilor, printre care mult disputata „revoluţie fiscală“, la care se adaugă multe altele despre care am mai amintit în numerele trecute ale revistei, tot pe acest spaţiu.

N-aş spune că n-au dreptate, mai cu seamă cei din mediul de afaceri autohtone, când se ştie de-acum cât de „înghesuiţi“ se simt cei de la cârma ţării văzându-se cu mâna în fundul sacului rămas fără nici-un sfanţ, incapabili să se achite de promisiunile electorale, nevoiţi acum să strângă chinga şi pentru doi lei. Motivaţia? Nu sunt bani sau, mai finanţist spus, resurse financiare. Păi n-au cum să fie când lucrurile sunt prost administrate, când cheltuielile sunt mai mari decât ceea ce se produce.

Orice individ raţional înţelege că nu creşterea salariilor şi pensiilor – de fapt, o falsă creştere – era prioritară, ci mai degrabă investiţiile în economie care ar fi generat creşterea veniturilor ţării şi, implicit, a populației ei. Nu achiziţionarea de tehnică militară pentru care se cheltuiesc sute de miliarde de dolari, doar ca să intrăm în graţiile nu ştiu cărei mari puteri militare era prioritară, ci stimularea mediului de afaceri pentru a deveni performant, capabil să susţină o balanţă comercială cel puţin echilibrată. Nu de aproape 500 de parlamentari are nevoie ţara, care ne costă alte câteva sute de miliarde, ci de câteva zeci care cu siguranţă ar asigura o activitate legislativă mult mai eficientă decât cea de până acum. „Nu de hoţi şi penali avem nevoie în frunte, ci de profesionişti curaţi, oneşti ale căror interese coincid cu cele ale majorităţii acestui neam“ – mai susţin oamenii. Şi tot ei adaugă:

„Aceasta nu este revoluţia noastră, ci a aristocraţilor acestei ţări. Lupta noastră este menită să asigure linişte, un mediu constructiv, siguranţă legislativă şi financiară. Vrem prea mult?“

Cine ar putea avea opinii contrare acestora? Aş vrea să le aud!

Ion Banu

Impozitarea prostiei, salvarea statului

Așadar, domnii guvernanți sunt hotărâți să aducă bani, cât mai mulți bani la buget. După ce au născocit povestea cu Formularul 600 unde liber-profesioniștii ar urma să fie impozitați (deci și o parte dintre lucrătorii din agricultură) acu li s-a cășunat pe Biserică. „Adică vor să o impoziteze“, s-a zis inițial... Apoi, reprezentanții autorităților au venit cu precizări și au zis că, de fapt, statul nu va lua niciun ban la modul real, ci împreună cu oamenii bisericii, vor să gestioneze banii care vor fi dați în scopuri caritabile. Adică statul să decidă ce sume vor merge la acțiunile de caritate, umanitare.

Parcă și văd un birou nou-nouț înființat la Patriarhie plin-ochi cu funcționari de stat care, cu cele mai bune și creștinești intenții, socotesc ei cu abacu’ în brațe, unde să meargă banii lăcașurilor de cult. Foarte isteț, foarte așa, incitant cum vrea statu’ să-și bage coada peste tot. Dar să nu credeți cumva că e vina statului nostru. Nu... De vină e modelu’ venit de undeva din puțu’ gândirii unuia (care sigur nu e român) și care privește oamenii ca vitele în țarc. Sau ca porcii în coteț. Sau ca porcii împreună cu găinile în coteț, că vorba aia tre’ să fie diversitate... Mda... Și în timp ce mă gândeam ce stat prost avem, mă sună un amic căruia îi povestesc de revolta mea. Și ce zice omu’? „Da, la prima vedere pare că și-a băgat dracu’ coada în povestea asta cu impozitarea Bisericii, dar... explică amicu’ meu...

Dar să nu uităm că aceeași instituție are business-uri, aceeași instituție are tarife – bineînțeles neoficiale și privite ca donații – la nunți, botezuri, înmormântări și altele. La prima vedere se pretează la impozitare, dar crede-mă, nimeni niciodată nu va avea curajul să facă asta. Iar motivul e simplu: biserica este autonomă față de stat, iar orice impozit plătit va dizolva această autonomie lucru care nu va fi acceptat de nimeni...“ Cam asta mi-a zis amicu’... Să-i dau dreptate, să nu-i dau, habar n-am. Dar cert e un lucru: dacă statul sau altcineva (poate UE) ar inventa un impozit pe prostie aplicat la deciziile și declarațiile aberante ale oamenilor politici din ultimii 29 de ani, cu siguranță că statul român ar deveni cel mai bogat din lume. Iar după ce România ar deveni cea mai bogată țară, cu siguranță și-ar câștiga și marele respect cuvenit printre națiunile lumii. Și, bineînțeles că, peste ani, toată lumea ar uita care este originea respectului care ne-a făcut cunoscuți... Iar cei câțiva „deștepți“ care ar dori să amintească lumii că banii au fost făcuți din prostie pură, ar fi etichetați drept „elemente destabilizatoare“ și vânate de... Ghiciți voi...

Ion Bogdan

Camerele agricole istorie sau perspectivă?!

Încerca cineva zilele trecute să-mi afle părerea despre camerele agricole a căror facere, se vede treaba, este tare greoaie. Câteva acte normative, o mie de păreri ale unora puşi pe „moşit“ şi uite-aşa, au… murit. Ştiţi povestea copilului cu multe moaşe.

Ei bine, sunt printre cei care susţin orice iniţiativă care ar putea conduce către progres, indiferent de inițiator. Numai că, interese nu prea ortodoxe, ambiţii şi orgolii mai mult sau mai puţin justificate, manifestate de diverse grupuri, au făcut ca totul să se năruie înainte de a avea ce. Adică, înainte ca acestea, camerele zic, să prindă contur.

Am stat mai apoi şi-am cugetat încercând să înţeleg vrerea părţilor. Nu mi-a fost prea greu, dar disecând subiectul mi-am format, să zicem, propria opinie. 

Mă gândesc de pildă, dacă nu cumva înfiinţarea unei noi structuri în agricultură ar conduce la o supra-structurare a acesteia în condiţiile în care există deja o mulţime de asociaţii, federaţii, confederaţii, cooperative etc., pe deasupra şi Direcţiile Agricole Judeţene, APIA, AFIR, alte structuri în teritoriu?! Până la urmă, cui se adresează agricultorul mic sau mare? Care ar putea fi atribuţiile camerelor agricole în acest context, comparându-le pe cele declarate cu ale celorlalte structuri?

Poate că în primii ani de după ’90, când lumea toată era în febra demolării, camerele agricole şi-ar fi putut găsi mai repede locul şi rolul, înlocuind direcţiilor agricole de pildă. Poate şi alte structuri existente la acea vreme. Dar acum?

Mulţi dintre susţinătorii înfiinţării camerelor propun printre altele preluarea, sau transferarea unor atribuţii de la actualele structuri de stat şi private către acestea. Păi, dacă nu se vine cu ceva nou, cu atribuţii noi, inedite în sprijinul agricultorilor mici şi mari, atunci de ce le declarăm necesare?

Preocupându-ne prea mult de aceste aspecte, care ar putea conduce doar la creşterea numărului de şefi în agricultură, mă tem că riscăm să ne scape din vedere lucruri mult mai importante.

De pildă, înfiinţarea şi dezvoltarea capacităţilor de procesare a producţiilor agro-zootehnice în cadrul actualelor structuri private ale agricultorilor, cadastrarea terenurilor agricole, zoo-tehnicizarea agriculturii ca soluţie pentru valorificarea superioară a producţiei principale şi secundare din sectorul vegetal, soluţii pentru dezvoltarea fermelor de familie, pentru valo­rificarea resurselor umane şi naturale din zonele de deal şi munte etc. şi, nu în ultimul rând, politicile agricole de după 2020 care nu sunt prea îmbu­curătoare pentru agricultori în general şi pentru români în special.

Apoi, ar trebui să ne preocupe mai mult ceea ce înseamnă identitate naţională, culturală, produsul românesc şi valorificarea lui în condiţii care să aducă profit celor care-l produc.

Iată aşadar, ceea ce ar trebui să ne preocupe şi pentru ce ar trebui să luptăm. Cel puţin acum. 

Ion Banu

NEBUNIA PUTERII

Mai că nu-ţi vine să crezi ce poate debita uneori câte un ales al neamului. Asculţi, urmăreşti ideea, apoi scuturi uşor din cap să te trezeşti în speranţa că poate ai visat ceea ce ai auzit.

Mai zilele trecute un parlamentar, bag seama mare iubitor al bolizilor pe patru roţi, propunea un nivel al impozitării acestora mult sub cel pentru autoturismele cu capacitate cilindrică mai mică, urmând ca diferenţa să fie compensată printr-un nivel mai mare al taxelor aplicate celor din urmă. Nu realizează insul şi poate nici cei care catadicsesc să-i susţină ideea că o astfel de măsură ar fi împotriva naturii, împotriva a tot ce se încearcă a se întreprinde pentru diminuarea poluării mediului și nu doar atât.

Oare nu ne sunt de ajuns deciziile care au condus la distrugerea transportului feroviar şi maritim – cele mai eficiente şi puţin poluante – în favoarea dezvoltării celui terestru extrem de poluant şi costisitor nu doar prin consumul de combustibil fosil, ci mai ales prin nevoia de a dezvolta infrastructura pentru acest gen de transport?!

Propunerea mi-a adus aminte şi de alte greşeli făcute de politicienii noştri. De pildă, anularea taxei de mediu pentru autoturisme care a condus la transferarea mai rapidă a cimitirului de maşini din vestul Europei în biata noastră ţărişoară şi aşa îmbâcsită de tot ce poate fi mai poluant, de la maşini gunoaie la ceea ce se impune a îngurgita zilnic pentru a exista.

Să mai amintesc şi altele? Sunt multe, de pildă permisiunea de a se vinde pământul, cel mai de preţ bun al unei naţiuni, oricui vine măcar cu ceva mărunţei prin buzunare. Apoi deciziile care au condus la distrugerea economiei în ansamblul său, dar și a industriei, considerată de un prim-ministru „maldăr de fiare vechi“, a agriculturii, socotind acelaşi ins că „este mai eficient să importăm decât să irigăm“, şi a mai multor domenii care ne dezonorează neamul din cauza unor politicieni care în cei 27-28 de ani s-au aservit străinătăţii sub masca nevoii de investiţii străine. O aservire, se înţelege, nu gratuită.

Şi uite-aşa am ajuns, din producători importanţi pe piaţa mondială, importanţi importatori şi consumatori de tot ce vrei, singurul aspect cu care ne mândrim când vorbim de creştere economică. Halal creştere bazată pe consum plătit cu bani de împrumut pe care nici nepoţii nepoţilor noştri nu vor reuşi să-l ramburseze.

Şi-atunci cum ar putea fi altfel caracterizate asemenea demersuri, atitudini şi măsuri ale celor cu pâinea şi cuţitul decât nebunii generate de putere și dorința de a-și… doldorá buzunarele?

Ion Banu

Abonează-te la acest feed RSS