Adama 750x100 30 martie
update 2 Apr 2020

Războiul invizibil

Omenirea s-a confruntat în decursul istoriei sale cu multe conflicte interstatale, interetnice, economice ori sociale ce s-au transformat de multe ori în conflagraţii mai mult sau mai puţin mondiale. Niciodată însă nu a cuprins întreg mapamondul precum „războiul“ din perioada în care acum ne aflăm, ale cărui consecinţe sunt devastatoare la nivel social şi, evident, economic. O stare devenită aproape imposibil de gestionat. Cad oameni de toate vârstele seceraţi de fantoma COVID 19.

Autorităţilor nu le-a mai rămas decât să recomande şi să impună măsuri pentru a limita dezastrul umanitar. Populaţiei – să le respecte. Din păcate, în inconştienţa specifică multora, toate acestea sunt ignorate.

Treceam zilele trecute printr-o localitate prahoveană sărăcită până nu demult de o populaţie dusă aiurea pentru un câştig mai bun, prin muncă mai mult sau mai puţin cinstită.

Dar asta este o altă poveste care trebuie atribuită unei anumite categorii de cetăţeni.

Ei bine, acum abia întorşi la baştină din „zonele roşii“ de teama „încarcerării“ menită a limita contaminarea generală, ori pur şi simplu speriaţi de eventuala „achiziţie“ a temutului virus scăpat de sub control precum o cireadă turbată din staul, inşii îşi etalează noua apartenenţă voiajeră occidentală prin întruniri gălăgioase sfidând orice recomandare privind izolarea faţă de semenii lor pentru evitarea răspândirii în comunitate a mult mediatizatului agent patogen. O stare de lucruri, o atmosferă ce seamănă teamă în rândul populaţiei respectivei comunităţi faţă de care, spun localnicii, nimeni nu ia măsuri.

Dar să lăsăm asta în seama celor îndrituiţi să aplice legea, mai cu seamă în perioada decretării stării de urgenţă. Sperăm s-o facă, altfel vom continua să asistăm la escaladarea acestui război invizibil generator de mii, multe mii de decese.

Mă întorc la ceea ce interesează agricultorii în această perioadă în care trebuie să pună bazele noii recolte a anului. Restricţiile impuse privind libera circulaţie, inclusiv a mărfurilor, în cazul lor al input-urilor necesare înfiinţării şi întreţinerii culturilor – se întreabă mulţi fermieri – în ce măsură pot fi depăşite? Care dintre autorităţi poate acorda „liberă trecere“ pentru astfel de activităţi. Se ştie că în agricultură timpul nu aşteaptă, o zi pierdută poate avea consecinţe greu de estimat. Or, în situaţia în care „trebuie să stăm în casă“, cum vor putea fi şi în câmp? Sunt furnizori de produse specifice care şi-au închis porţile sau, în cel mai bun caz, şi-a restrâns considerabil activitatea, situaţie care conduce la imposibilitatea aprovizionării cu cele obligatoriu necesare. Apoi, în ce condiţii mecanizatorii, personalul auxiliar se pot deplasa la locul de muncă, uneori la distanţe considerabile?

Sunt doar câteva din multitudinea de întrebări pe care şi le pun, le pun acum fermierii, în condiţiile atâtor restricţii, de altfel necesare în situaţia dată.

Să sperăm însă că acest război invizibil, cu un inamic invizibil, dar deosebit de periculos şi imprevizibil, va lua repede sfârşit. Astfel, limitările vor fi anulate şi viaţa va reintra în normal. Depinde, fără îndoială, de fiecare dintre noi.

Ion BANU

Raiul uitat

Stăteam zilele trecute în balconul casei mele de la ţară privind în josul drumului, tot mai lipsit de forfota pe care o ştiam în vremea copilăriei. Puţini copii, adolescenţi la fel de puţini, adulţi absenţi parcă la tot ceea ce se întâmplă în jurul lor. Din cele câteva zeci, poate sute de persoane existente cândva pe strada noastră, parte au trecut la cele veşnice, unele şi-au găsit rostul pe alte meleaguri, rămânând doar câteva familii, la rândul lor tot mai sărace în membri, fără perspectiva capacităţii fizice, materiale, de a creşte numeric.

Este ceea ce se constată, de altfel, în mai toată ţara, după anii 90: depopularea satului românesc. Nimeni nu şi-a imaginat la începuturi declinul demografic ce  urma să se întâmple cu consecinţe asupra economiei în general, iar pentru sat, asupra agriculturii şi serviciilor conexe.

Case părăsite, pământul la fel, dealuri fără animale şi oameni care să le aibă în grijă. Bogăţii care ar fi putut face satul şi ţara mai bogate, oameni mai sănătoşi, copii mai mulţi şi mai veseli.

Cândva, „colţul meu de rai“ în care ajung acum la fiecare sfârşit de săptămână, vuia de vocile cristaline ale copiilor, vara la fotbal cu mingi din păr de capră, şotron sau concurs de giugea, iarna la săniuş printre nămeţi ori schiat pe schiuri improvizate din scânduri de salcâm uşor îndoite la foc în care-ţi prindeai ciubotele cu resturi de cureluşe sau ceva sfori din cânepă. Nu erau, nu eram, lipsiţi nici de la treburile gospodăreşti, păscutul animalelor, dar nici de la şcoală. Era perioada în care începeai să capeţi experienţă şi să înţelegi valoarea a ceea ce faci. În veselia noastră perpetuă ce părea absentă faţă de realităţi, urmăream şi înţelegeam rostul obiceiurilor părinţilor, vecinilor, rudelor şi le ascultam poveţele. Ştiam, învăţam că trebuie să-i respectăm, să le dăm bineţe şi să spunem sărut-mâna mamei, tatei, bunicilor… Ştiam că învăţătorul este mama şi tata la şcoală, chiar şi după ce părăseam băncile clasei.

Aşa era atunci. Indrăznesc să cred că şi acum, în perioada tehnologizării, informatizării, democratizării, adesea prost înţeleasă, ne-ar „pica“ cum nu se poate mai bine reconsiderarea atitudinii faţă de şcoală şi dascăli, întoarcerea  la mişcarea în aer liber, iar cei mai mulţi dintre adulţi la atitudinea faţă de tot ce ne stă la dispoziţie, parcă aşteptând să ni le facem utile şi plăcute. Izvorul bogăţiei materiale şi spirituale se află lângă noi. Să nu le ignorăm.

Satul românesc trebuie să renască. Altfel, veşnicia acestuia va păli. Trebuie să ne trezim „din somnul cel de moarte“, iar primii care să ridice fruntea şi să privească în faţă realitatea şi pei cei în slujba cărora se află, fie şi vremelnic, trebuie să se afle aleşii neamului. Ar trebui să dispară interesele personale şi de grup. Să aşezăm ţara pe adevăratele sale temelii aducându-ne aminte de faptele înaintaşilor, istoria şi limba neamului care ne-a asigurat continuitatea milenii la rând. Trebuie să rămânem ceea ce-am fost, ba mai mult de atât.

ION BANU

Copiii de azi

Auzim deseori vorbindu-se despre regresul din învăţământ şi, evident, despre educaţia tinerei generaţii care, sincer vorbind, în multe situaţii lasă mult de dorit. Urmărind fenomenul, constat pe zi ce trece că schimbul nostru de mâine – oricât de isteți ar fi copiii noștri – o parte din el va fi  tot mai puţin ancorat în realităţile vieţii sociale viitoare. De ce aşa? Gurile rele spun că… aşa se vrea. Adică, o degringoladă generală, o populaţie tânără fără educaţie, cu puţină informaţie şi puţine cunoştinţe generale, „construită“ astfel pentru a putea fi uşor manipulată.

O generaţie ferecată între butoanele smartphone-urilor, tabletelor şi calculatoarelor de tot felul va fi cu atât mai mult ruptă de societate şi lipsită de capacitatea de a comunica, mai cu seamă în lipsa unui vocabular format prin lectură. Strămoşii noştri în urmă cu zeci de mii de ani au comunicat mai întâi prin semne, apoi articulând sunetele, care în timp au evoluat în cuvinte, socializând astfel în cadrul grupurilor şi între grupuri.

Să păstrăm aşadar acest trend al comunicării directe prin cuvinte, expresii, de ce nu, cât mai elevate şi nu doar prin reţelele de... socializare. Numai astfel evoluăm la rându-ne.

Revin la tânăra generaţie, mai ales la copiii care primesc o educaţie adecvată vârstei, începând cu cei şapte ani de-acasă şi continuând cu formarea lor pentru viaţă în şcoală, ba chiar şi prin activităţi extraşcolare.

Opus acelor... exemplare care creează probleme în şcoli, societate, chiar în familii, copii agresivi care nu se pot cu mai nimic împăca şi faţă de care nu se poate lua atitudine pentru că, nu-i așa, „afectăm personalitatea copilului“...

Dar, sunt şi copii care impresionează prin calitatea a tot ceea ce fac chiar de la vârste fragede.

Este, fără îndoială, rodul educaţiei, dar şi al unei îndrumări adecvate vârstei, atitudinii şi aptitudinilor fiecăruia, atent cultivate şi modelate în familie, şcoală, alte medii complementare. Sunt copii care citesc, gândesc trecând totul prin filtrul propriului sistem neuronal. Îi asculţi sau le citeşti gândurile privindu-i ori citindu-i atunci când plăcerea de a scrie le completează pe celelalte. Am la îndemână un astfel de exemplu, care am apreciat că merită a fi cunoscut. Sunt gândurile unuia dintre... copiii de azi. Este ceea ce înţeleg ei azi despre ce a fost ieri. Cu siguranţă aceştia vor fi cei care mâine vor schimba societatea din temelii.

Citiţi în pagina următoare.

Ion BANU

Ce te faci cu mârlănia?

Nu mă simt deloc confortabil în preajma inşilor cu aere de domn sub care, de fapt, stă ascuns un individ fără scrupule, arogant, agramat, rupt de orice realitate în care încearcă să se desfăşoare, în fine, un om fără nici cea mai vagă urmă de educaţie. Se pare că astfel de atitudini sunt specifice acelora care încearcă să-şi ascundă superficialitatea, lipsa de cunoaştere, incultura, încercând să domine uneori chiar prin intensitatea fonică a vorbelor, câteodată chiar şi vulgare.

Mi-a fost dat să întâlnesc astfel de oameni prin unele ministere şi alte instituţii ale statului, dar şi prin câteva multinaţionale care s-au grăbit să angajeze, uneori în funcţii cheie, inşi, mai cu seamă tineri, superficial testaţi sub aspectul cunoştinţelor profesionale, dar şi al educaţiei, al modului cum trebuie să interacţioneze în diferite împrejurări.

Nu dau sfaturi, doar trag concluzia şi simt nevoia s-o fac cu atât mai mult cu cât astfel de semnale le primesc adeseori din partea celor care au trecut prin acest gen de încercări în drumul lor către rezolvarea problemelor.

Presa în general, dar mai cu seamă cea de specialitate agricolă, fie ea scrisă, audio sau vizuală, nu este lipsită de astfel de surprize în încercarea ei de a desluşi… enigma unor astfel de comportamente. Am înţeles, poate în nebunia mea, că cei care de fapt trăiesc şi se desfăşoară într-un anumit loc, hărăzit prin natura lucrurilor, s-ar cuveni să se comporte nu ca stăpâni peste tot şi toate, ci ca… servanţi în slujba celor din banii cărora există: contribuabili, beneficiari ai unor servicii ori input-uri pentru desfăşurarea diverselor activităţi.

Trăim adesea experienţe în relaţiile cu exponenţii unor entităţi – economice sau administrative – joviali, atenţi, curtenitori până şi-au văzut saci-n căruţă, cum se spune, după care devin aroganţi, cu un comportament incompatibil cu poziţia pe care vremelnic o ocupă, o atitudine pe care cei mai mulţi o numesc… de mârlan.

Nu mi-aş fi imaginat cu ceva ani în urmă că am să ajung să abordez un astfel de subiect, fie el şi demn de luat în vârful peniţei, dar se pare că educaţia primită de cei mai mulţi în familie, la şcoală şi în societate lasă atât de mult de dorit încât, uşor, o parte a membrilor unei comunităţi pot ajunge într-o aşa degradare morală încât chiar şi expresia folosită mai devreme este poate prea blândă.

Sigur, nu putem generaliza, pentru că sunt şi semeni de-ai noştri care, indiferent unde se află, ce rol îndeplinesc la un moment dat pe scena vieţii, ce nivel de pregătire şi educaţie au, rămân aceiaşi OAMENI. Joviali, atenţi, sfătuitori, gata oricând să ajute şi să împărtăşească din experienţa lor. În faţa lor nu ne rămâne decât să ne înclinăm. Ca şi în faţa făuritorilor de pâine. Cuvintele, oricare şi oricâte ar fi, sunt prea puţine pentru a-i caracteriza. M-aş bucura ca astfel de oameni, de specialişti, să domine numeric pentru că, altfel…, ce te faci cu mârlănia?

Ion BANU

DARUL DIVINITĂŢII

Atâta dezordine economică, socială şi, mai ales, politică greu să-ţi fi imaginat cândva că ai să te confrunţi vreodată cu ea. Trăim într-o adevărată convulsie de idei, proiecte care nu duc nicăieri.

O ţară parcă a nimănui, dar zice-se, are stăpân. Ba chiar… stăpâni. Un ţinut rămas fără cârmă, fără motor şi nici măcar cu vânt în pupă, aflat, cum ar spune marinarii pe furtună, în derivă.

Cam aşa ar putea fi caracterizată România, iată, după treizeci de ani de democraţie deşănţată în care, de vrei s-o porneşti acum de undeva, nu găseşti nici măcar un firav capăt de aţă. Nu mai avem nimic, sau aproape nimic din ce aveam cândva, iar ca să ne mai ţinem pe picioare stăm cu mâna-ntinsă la bancherii lumii asemeni cerşetorilor în stradă. Măcar ei nu plătesc dobânzi...

Mă îngrozesc la gândul că vom putea curând călca pe vreascurile de deasupra gropii în care vom ajunge ca nişte sfârşiţi ai vremurilor.

„O situaţie în care s-a ajuns – explica recent un psiholog – pentru că oamenii, presaţi de nevoi, aflaţi sub un continuu stres, nu mai au timp să citească, să meargă la un spectacol şi, mai grav, să gândească. A devenit mai comod să se preia informaţia diseminată pe diverse canale aşa cum este transmisă fără să mai fie «filtrată» prin propria minte şi, ca atare, se procedează în consecinţă. Or, ştim că orice structură, partid, guvern, în funcţie de propriile interese, diseminează informaţia care avantajează. Toată lumea emite acum teorii, dă sfaturi, judecă. Dacă toate acestea ar fi trecute atent prin intelectul fiecăruia, cu siguranţă s-ar constata că mai totul este diversiune, manipulare şi-atunci am alege doar ceea ce este în spiritul legii şi al dorinţei reale a societăţii din care facem parte. Ne-am alege mai atent şi «stăpânii» care să ne reprezinte. Nu s-ar mai accepta cu atâta uşurinţă aberaţiile cu care suntem zilnic bombardaţi.“

Iată, aşadar, ce ne desparte de realitate. Să gândim este un dar al Divinităţii, să-l folosim cât mai intens pentru a ne întreţine valorile, printre ele aflându-se OMUL, menit a aduce plus­valoare vieţii. A discerne între bine şi rău trebuie să rămână în firea noastră. Doar aşa vom putea avea continuitate, linişte şi bunăstare.

Ion BANU

Ziceri, pilde și... întrebări

Există în popor multe vorbe înţelepte, aşa-numitele proverbe, pilde, zicale şi zicători, scrise sau transmise prin viu grai din generaţie în generaţie, toate având un substrat puternic ancorat în realităţile vremii, vremurilor, dar şi în obiceiurile şi tradiţiile neamului.

A-şi pune poalele-n cap este una dintre zicale, expresie care într-un mod subtil, face trimitere la acei indivizi ce-şi pun la mezat – o altă expresie folosită uneori cu uşor iz sarcastic – totul fără niciun fel de discernământ.

Ei bine, indivizilor „ajunşi în capul trebii“, vremurilor pe care le trăim, mai cu seamă cele de după „loviluţie“, li se potriveşte ca o mănuşă respectiva expresie.

Sub masca aşa-zisei democraţii, liberalismului şi libertăţilor de tot felul, a falsei nevoi de investiţii străine, indivizi autoinstalaţi în fruntea unui stat până atunci bine şi corect aşezat economic – poate cu unele mici excepţii – au scos totul la vânzare după o iraţională şi ineficientă evaluare şi privatizare.

Mă întreb, asemenea multor români mai greu de manipulat, pe cine-am deranjat atât de tare încât a trebuit să fim aduşi atât de repede în sapă de lemn? Adică săraci şi dependenţi în totalitate economic şi financiar de marile corporaţii, după o independenţă aproape totală prin anii `80?

Cine şi ce interese, în afara celor naţionale, au avut şi jocurile cui le-au făcut respectivii de şi-au pus cu atâta uşurinţă „poalele-n cap“, adică lăsând la vedere şi dispoziţia oricui neavenit imensele bogăţii ale ţării?

Cine-şi permite să ţină ascunse rezervele naturale ale ţării sub motivaţia ineficienţei exploatării lor, în vreme ce altele sunt exploatate doar în beneficiul… exploatatorilor?

Cum de românii n-au avut acces în piaţă precum aşa-zişii investitori străini? Cum de aceiaşi români n-au avut acces la credite ieftine precum investitorii de aiurea pentru a putea cumpăra măcar o parte din investiţiile româneşti? Sigur că investitorii străini au venit la pachet cu băncile care au creditat cu oricât, la costuri aproape de neglijat, orice achiziţie de pe tărâmurile româneşti. O fi fost oare întâmplătoare „bunăvoinţa“ acestora?

Sunt o parte din miile de întrebări pe care orice om raţional şi le pune, ale căror răspunsuri se cunosc, dar care nu vor fi rostite decât poate atunci când… făuritorii dezastrului economic vor trebui să dea socoteală pentru faptele lor, de va fi să se întâmple asta vreodată.

Până atunci însă rămâne să ne zbatem în nevoi, să ne lăsăm manipulaţi pentru că asta place şi să permitem inocularea tinerei generaţii cu ideea dezastrului socialist.

Fără îndoială că evenimentele din `89 au adus şi unele schimbări la care românii tânjeau demult: libertatea de mişcare şi informare. Ba chiar şi de exprimare. Numai că aceste deziderate au fost însoţite de condamnabile măsuri neeconomice pe care românii nu şi le-au dorit. Să ne amintim doar de bine-cunoscutele sloganuri „mai bine importăm decât să irigăm“ şi „industria românească, un maldăr de fiare vechi“.

Ce-am primit în schimb? Politică şi politici care a dus în degringoladă întreaga viaţă socială, economică şi educaţională, inteligent mascată de aşa-zisul sprijin european  despre care puţini ştiu cât costă România şi pe români.

Dar, până va fi să tragem linie… ne supunem Înaltei Porţi de la Bruxelles. Acum. Doar avem experienţa capului plecat acumulată în atâtea secole, nu? Iar celui care a îndrăznit să ridice fruntea capul i-a fost tăiat sau trupul împroşcat cu plumbi.

„Trădare, trădare, dar s-o ştim şi noi!“

Ion BANU

URARE DE AN NOU

A mai trecut un an. Parcă mai repede decât cei de dinaintea lui, poate şi urmare a atâtor evenimente petrecute într-o succesiune la care greu uneori ne putem conecta.

Dar vremurile trec, cu bunele şi relele lor, altele vin poate la fel. Speranţa fiecăruia însă, cel puţin la început de AN când ne urăm de bine, este de natură a încuraja să mergem mai departe.  Adică pe un drum la capătul căruia să descoperim noi motive pentru a ne putea susţine în a face mai mult decât în anul care a trecut şi, de ce nu, mai puţin decât în următorii.

Fără îndoială, mediul în care ne desfăşurăm - în familie, la locul de muncă, în societate – influenţează calitatea individului sub aspect educaţional, calitatea şi eficienţa activităţii sale şi, nu în ultimul rând, sănătatea la care facem referire de fiecare dată când ne salutăm, ne strângem mâna, ori ne transmitem o urare. Cât de importantă este respectarea regulilor într-o societate!

Suntem până la urmă, părtaşii sau victimele unor stări de lucruri generate la nivel global, a unor tendinţe de ,,înnobilare” a tradiţiilor şi obiceiurilor strămoşeşti care au stat la temelia existenţei durabile a unei naţii pe un teritoriu, cu metehne de tot felul menite a altera tot ce este de calitate construit poate în milenii. Strădaniile unora de a conserva ce au mai valoros – lingvistic, educaţional, religios - pare să pălească sub presiunea acestui rău venit, sau adus, de aiurea. Un rău inteligent cosmetizat cu tehnologii ,,de ultimă generaţie” care poate face şi mai rău vieţii fiecăruia dintre noi, vieţii acestei minunate planete prea îngăduitoare cu neghiobiile noastre. Ferească Cel de Sus de răzbunarea ei.

Să sperăm totuşi că raţiunea va învinge, că omul răului va deveni OMUL binelui prin renunţarea la tendinţele sale secesioniste, de dominare a tot şi toate, a conştiinţei umane. Guvernele trebuie să-şi pună în ordine priorităţile, chiar dacă asta ar presupune intrarea în contradicţie cu forţe oculte. Trebuie să-şi respecte semenii din rândul cărora provin, obiceiurile şi tradiţiile lor, valorile intelectuale şi educaţionale spre binele tuturor şi mai cu seamă a generaţiilor viitoare.

Asta urez eu tuturor, în primul rând alor noştri, acum la început de AN NOU.

Şi, dacă tot am vorbit de obiceiuri, transmit tuturor românilor  tradiţionalul LA MULŢI ANI!                                           

Ion Banu

Lumea Nouă

În 1492 Columb a plecat în căutarea unor tărâmuri noi fără a avea nici cea mai vagă idee ce urma să descopere. O lume nouă, ostilă intruşilor, avea să-l întâmpine.  O lume care mai târziu dispărea în bună parte sub presiunea celor care se credeau superiori şi erau hotărâţi să îi stăpânească teritoriile şi, de bună seamă, să înşface din bogăţiile ,,Indiilor de Vest“: spanioli, portughezi, olandezi, francezi, englezi...

Vizitând recent parte din zona la care fac referire – nordul Americii de Sud, parte din insulele Antilelor Mari – am încercat să fac o punte peste timp pentru a înţelege viaţa celor de-atunci şi de-acum, după mai bine de jumătate de mileniu de la venirea europenilor aici.

O lume cu adevărat nouă, în curs de emancipare, dar mai săracă în bogăţii şi cu încă multe sechele ale perioadei sclavagiste – abolită prin 1863 – perioadă în care a fost adusă aici ,,marfă umană“ din Africa. Rar mai întâlneşti acum populaţie indigenă. Doar prin junglă, şi asta defrişată prin multe locuri, mai descoperi câte o mică comunitate de… amerindieni.

În rest, etnii din toată lumea, fiecare cu obiceiurile, tradiţiile şi credinţa lor. O lume, parte din ea risipită pe oriunde poate câştiga mai mult. Cei rămaşi, mulţi dintre ei, aşteaptă precum puii de înaripate să le vină câte ceva ,,de-afară“ pentru a mai goli din market-urile chinezeşti aflate la tot pasul.  Parcă… așa cam cum este pe la noi.

Nu, n-am vrut să spun povestea unei călătorii, ci să prezint o stare de lucruri care, se pare, este caracteristică aproape lumii întregi, Europa şi România ca parte a ei, nefăcând excepţie. Globalizarea, despre care se vorbeşte de ceva vreme, se pare că este pe cale a se înfăptui. Dar ce înseamnă globalizare? După cum evoluează lucrurile şi din presupunerile sociologilor, politologilor şi economiştilor, ar părea că asta presupune concentrarea puterii la nivelul unui grup de state dezvoltate, chiar a unui grup de indivizi. Iar puterea înseamnă stăpânirea a tot şi toate. Miliardele de locuitori ai planetei? La dispoziţia celor cu pâinea şi cuţitul dispuşi să facă orice şi oricât pentru a exista.

Apoi, ce s-a petrecut prin unele părţi ale lumii cu sute şi mii de ani în urmă, sub o formă mai… elevată se petrece acum în Europa şi nu numai. Oamenii nu se mai mişcă acum ca marfă, ci împinşi de nevoia unui altfel de trai, atraşi conştient şi interesat de cei care vor forţă de muncă ieftină. Iar ca să li se arate îngăduinţă, bunăvoinţă, sunt primiţi cu ,,căţel şi purcel“, adică la pachet cu toate obiceiurile şi vrerile lor, ba chiar şi cu limba gata s-o impună până şi celor în bătătura cărora poposesc. Spun gurile rele că peste ani, după aşa-zisa… islamizare a Europei, atât de mult clamată de mai mulţi lideri europeni, vom mai găsi câte un sătuc de europeni şi de români de bună seamă, pe meleagurile noastre doar prin cătune aflate pe nu ştiu ce costişă ori vârf de munte pe unde musafirii împământeniţi de la o vreme ne vor mai îngădui să existăm.

Dar să fim optimişti. Dacii, înaintaşii şi urmaşii lor au existat pe aceste meleaguri de mii de ani. Obiceiurile şi limba lor au fost leagăn al multor altora de pe acest continent în ciuda a atâtor năvălitori care au tânjit la aceste ţinuturi. Măcar în memoria lor nu trebuie să cedăm oricărui neavenit. Ceea ce am spus mai înainte, sigur şi sub imperiul celor văzute prin lumea asta, citite şi ascultate prin multe locuri importante, este doar o fabulaţie. Luaţi-o ca atare, dar nu neglijaţi totuşi… fabulaţia.

Ion BANU

La mâna a treia

Iată, au trecut și alegerile... Până la urmă avem ce merităm, cu bune și cu rele în plan personal, social sau economic. Iar în societatea contemporană cele trei se împletesc. La o primă vedere economicul influențează socialul și politicul. La o privire mult mai profundă starea interioară a fiecărui individ se adună într-o sumă din care rezultă bunăstarea materială și spirituală a societății. După această logică starea în care se află societatea românească depinde de fiecare dintre noi. Numai că asta e mai greu de judecat, deci de analizat. Și totuși, cum am ajuns aici? La această întrebare putem răspunde momentan doar prin prisma unei judecăți sociale și economice. Iar cum economicul primează... Puțini știu că în prima parte a acestui an a murit economistul Constantin Cojocaru.

Trebuie spus că profesorul Cojocaru a fost, alături de prof. Anghel Rugină, unul dintre primii economiști reveniți în România după 1990, adevărați profesioniști care au încercat să ofere soluții pentru o trecere inteligentă la capitalism. Din păcate, nici unul, nici celălalt nu au fost ascultați. În anii ’90 a fost una dintre vocile lucide și a atras atenția că România va avea mari probleme dacă nu devine mai „responsabilă“... Se referea la oamenii politici „flămânzi“ de atunci. În mai multe luări de poziție Cojocaru a precizat că privatizarea a făcut distrugeri în România mult mai mari decât cele două războaie mondiale în ceea ce înseamnă pierderile de capital şi consecinţele sociale. „Noi trebuie să le spunem oamenilor că singura cale de a ajunge la bunăstare e munca proprie, producţia, economisirea unei părţi din ce produci pentru a investi şi a crea capitalul nostru propriu. (...) „În Elveția, stat de la care România ar trebui să ia exemplu, capitalul nu este concentrat, nu este oligarhizat, dar este distribuit către o masă mare de oameni.

Este o economie puternic tehnologizată. Important este că elveţienii au acumulat capital dar au reuşit să şi-l şi păstreze. Acest capital, odată acumulat, rămâne şi tot creşte. Şi nu există altă soluţie pe lume să creşti bunăstarea decât crescând valoarea capitalului utilizat în economie. El în mod natural creşte de la un an la altul dacă nu intervin factori destructivi, cum ar fi un război sau cum ar fi ceva mai rău decât războiul – privatizările din fostele ţări comuniste. Privatizarea a făcut distrugeri mult mai mari decât cele două războaie mondiale; mă refer la pierderile de avuţie, de capital. Asta este explicaţia. Nu are nicio legătură cu faptul că în Elveţia băncile sunt foarte solide şi din cauza asta foarte mulţi deţinători de lichidităţi îşi depun banii acolo.

Asta se datorează stabilităţii economice a Elveţiei care provine din caracterul democratic al capitalului“, explica cu ani în urmă într-un interviu Constantin Cojocaru. Concluzia? „În România, cel puțin, marea majoritate a avuției care se acumulase până în 1989 a trecut în proprietatea străinilor, dar s-au ales și cozile de topor din interior. Avem și noi miliardari, mai mult sau mai puțin de carton, dar există o pătură de 5-6% dintre români care s-au îmbogățit cât alții în 2-300 de ani. Acesta este prețul trădării, al vânzării, simplu, românește“, mai spunea economistul. Pare o viziune extremistă? Sau naivă... Se poate, dar realitatea îl contrazice... Realitate care ne spune că Elveția este o țară de primă mână... Iar orice comparație e inutilă...

Ion Bogdan

„Supărat sunt, Doamne…“

…auzim adesea pronunţându-se semeni de-ai noştri referindu-se la starea naţiei din vremurile pe care le trăim.

Evident, este vorba despre atmosfera politică la nivel naţional, apoi despre educaţie, sănătate, infrastructură, în fine, despre starea economiei şi nivelul de trai.

De-ar fi să intru în dialog cu vreunul dintre ei nu cred că aş putea avea argumente care să le spulbere, măcar în parte, supărarea afişată, justificată de altfel aproape în totalitate.

Încerc adesea să găsesc o explicaţie pertinentă pentru tot ce se întâmplă în societatea românească, la nenumăratele nemulţumiri generatoare de tensiuni sociale. Este greu să descopăr măcar una care să justifice ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Pentru că, aşa cum spun oamenii, nicio ţară nu-şi vinde pământul, aurul, petrolul, gazele, pădurile, apa, forţa de muncă, diversele servicii aşa cum o face România de aproape 30 de ani.

Apoi şcoala, educaţia, cultura în general, nu oferă nici măcar speranţa unor generaţii viitoare educate pentru muncă, pentru bună convieţuire familială şi socială. Cum ar putea fi altfel, de vreme ce în familie copiii nu mai primesc învăţăturile străbune privind respectul faţă de părinţi şi apropiaţi, faţă de semenii lor în general. Nu întâmplător se face referire la cât contează cei şapte ani de-acasă.

În şcoală s-a ajuns ca elevii să „educe“ profesorii şi nu invers. A devenit periculos pentru orice cadru didactic să atenţioneze abaterile elevilor, iar de îndrăzneşte s-o facă sar părinţii în ajutorul lor, apoi media în general, acuzând nu abaterile de la norme ale celor vinovaţi, ci pe cei care au catadicsit să deranjeze odraslele. Uităm că un om îşi „şlefuieşte“ caracterul în primii ani de viaţă şi şcoală. Să privim doar în stradă, prin diverse instituţii, la generaţiile ce ne vin din urmă şi tragem uşor concluziile privind viitorul naţiei. Fără îndoială, sunt şi excepţii. Multe. Dar cu o floare nu se face primăvară, spune o vorbă din bătrâni.

Să mai spun de sănătate? Se ştie că, dacă nu pui „ceva“ pentru „domn doctor“ eşti lăsat să mori sau, în cel mai bun caz, tratat cu ceva care convine şi farmaciştilor, deşi plăteşti lunar din salariu sume importante pentru sănătate.

La infrastructură nu mă mai refer pentru că se cunosc datele: câţiva kilometri de autostradă pe an. Noroc cu fondurile europene care au contribuit cât de cât la… modernizarea satelor. A unor sate.

Ne lăudăm în schimb cu creştere economică, numai că din datele statistice aceasta se bazează pe consum şi nu pe producţie, ceea ce creează, aproape inevitabil – spun economiştii –, premisele unei crize economice de proporţii.

Aşadar, cum spuneam, nu prea sunt argumente care să-i facă pe oameni mai fericiţi, mai încrezători în viitorul lor şi al ţinuturilor mioritice despre care ne place să spunem că ne aparţin. Încă.

Ion BANU

Politica și agricultura

Publicaţiile de specialitate nu fac sau n-ar trebui să facă politică. Sigur, atât timp cât interesele celor în slujba cărora se află nu sunt afectate ca urmare unor hotărâri politice. Am trăit în timp asemenea momente la care presa în general, dar mai cu seamă cea de specialitate, a reacţionat cu vehemenţă, determinând chiar schimbare de opinie la nivel guvernamental.

Ei bine, în ultimii ani, cu unele mici şi poate neînsemnate situaţii, nu am asistat la măsuri care să împiedice, de pildă, iniţiativa privată sau să priveze de drepturi legitime pe cei care fac, de regulă, să avem noi toţi ce pune pe masă de cel puţin trei ori pe zi. În ciuda chiar şi a unor ironii adresate iniţiatorilor unor măsuri care au condus la relansarea ori redescoperirea unor activităţi şi utilizarea eficientă a unor resurse şi materii prime, stimularea unor activităţi de producţie, multe dintre măsuri s-au dovedit a determina creştere economică.

N-aş putea spune însă acelaşi lucru atunci când se vorbeşte despre miliardele de lei alocate anual de guvernanţi nu pentru producţie, ci pentru  nemuncă, lene, sfidând astfel pe cei care contribuie substanţial inclusiv la bugetul din care se înfruptă beneficiarii acestor fabuloase sume.

Asistam cu ceva vreme în urmă la o discuţie iniţiată ad-hoc de către un grup de cetăţeni pe marginea unui subiect ce priveşte, aveam să constat, întreaga societate pusă pe treabă. Se referea la ideea pe care tocmai am înserat-o în fraza anterioară. Se făceau comparaţii, paralelisme între moduri de viaţă, între indivizi şi diverse categorii sociale. M-au dus atunci gândurile la problemele agricultorilor referitoare la forţa de muncă, calificată sau nu. Lipsa de lucrători în câmp ori pe tractoare, în vreme ce cârciumile satelor sau colţurile străzilor sunt pline de inşi care cerşesc ori beau pe datorie în aşteptarea ajutorului social. Apoi, subiectul aprins discutat făcea trimitere la infractorii de toate speţele „care trăiesc mai bine în puşcării decât la ei acasă. Masă, casă, televizor, timp de plimbare, în vreme ce noi, ăştia, muncim, plătim impozite, ba chiar şi doctorii, spitalele şi câte altele. Ei? Huzuresc pe banii noştri.“

N-am vrut să particip la discuţie pentru că, spuneam, presa de specialitate – agricolă, despre aceasta este vorba – nu face politică, dar nici nu poţi trece cu vederea anomaliile pe care le descoperi, susţinute de politicieni pentru câteva mii de voturi. Parcă prea mult costă. Dar când nu pui din propriul buzunar, mai contează?

Şi-apoi, fir-ar să fie, prea dese sunt campaniile electorale...

Ion Banu

Cu știuletele în... mână ne uităm încet la lună

Ne mândrim cu cea mai mare producție de porumb din Uniunea Europeană... O fi bine? O fi rău? Teoretic e bine, practic însă... Vorbeam deunăzi cu un mare fermier care-mi spunea că degeaba are o producție record la hectar dacă nu prea are unde s-o depoziteze. Și nici cu transportul recoltei situația nu stă prea bine. Dacă ne gândim bine, nu facem decât să culegem roadele entuziasmului de după 1990...

S-au distrus silozuri, s-a distrus într-o veselie generală sistemul de irigații... Și acum stai cu știuletele în mână și te uiți undeva în zare. Și te întrebi: „Ce să fac cu el?“ Asta în condițiile în care fabricile de procesare lipsesc, în condițiile în care silozurile sunt „sublime, dar lipsesc cu desăvârșire“, vorba lui Nenea Iancu. Iar răspunsul, pentru unii fermieri (sau intermediari), vine firesc: „Păi trimitem recolta cât se poate de repede la export!“ Și uite cum porumbul patriei ia calea exportului fără pic de regret... Numai că acum intervine ironia întregii situații. Porumbul pleacă de la agricultorul român cu 55 - 70 de bani kilogramul şi se întoarce înapoi în ţară sub forma unor produse...  pentru care plătim înzecit. Cu alte cuvinte, sunt 90% șanse ca atunci când țăranul merge la alimentară să cumpere mălai pentru mămăligă să cumpere un produs de import. Chiar dacă pe pachet scrie că e un mălai „cu tradiție românească“ să fie de fapt fabricat prin Ungaria, Franța, Italia ș.a.m.d. Cu alte cuvinte, țeapă... Și asta nu e nimic...

După porumb ne lăudăm și cu o producție record de cereale. Și de această dată exportăm grâu într-o veselie şi cumpăram de la străini produse din aluat congelat: pâine, baghete, produse de patiserie. De exemplu, anul trecut importurile de produse de panificație au valorat aproape 300 de milioane de euro, în timp ce exporturile de grâu au atins un miliard de euro. Ca și în povestea cu porumbul, în 2018, România a exportat grâu la un preţ mediu de aproape 80 de bani pe kilogram şi a importat produse de brutărie și patiserie la un preţ mediu de aproape 10 lei pe kilogram. Cu alte cuvinte, produsele cu valoare adaugată mare pe care România le importă sunt de 12 ori mai scumpe decât suma pe care o primeşte fermierul român pentru un kilogram de grâu. Și toate astea în condițiile în care România plătește pe gaze în acest moment la un nivel dublu faţă de prețul de pe pieţele internaţionale. Și tot așa și la electricitate, apă și ce-or mai fi...

Să mai vorbim de dublul standard? La alimente, de exemplu, Protecția Consumatorilor a constatat recent că 22,78% din totalul produselor verificate prezintă diferenţe în România faţă de versiunea comercializată în Vestul Europei. Altfel spus, probabil sunt șanse mari ca mămăliga făcută în Vest din porumb românesc să fie mai bună decât „mămăliga“ importată?

Ion BOGDAN

Ciobanul vietnamez

Cu atâta agitație în lume, cu atâtea discuții despre tot felul de nenorociri din jurul nostru, cu atâta tehnologie care ne înconjoară am fost oarecum surprins dar și adus cu picioarele pe pământ de o statistică europeană. Nu-i așa, că la o primă vedere, cel puțin în România, ai senzația că satele sunt pustii iar agricultorii și-au cam luat tălpășița în favoarea vieții la oraș? Ei bine, din respectiva cercetare sociologică am aflat că România este, între țările UE, țara cu cele mai ridicate ponderi ale populației angajate în agricultură. Potrivit Eurostat, aproape un sfert (23%) din populația României era ocupată în agricultură în 2018, ceea ce plasează România pe primul loc în Uniunea Europeană, unde media populației ocupate din sectorul agricol era de 4%. Mai exact, în rândul statelor membre, cea mai ridicată pondere a populației ocupate în agricultură se înregistra anul trecut în România (23% din totalul angajaților), Bulgaria (18%), Grecia (11%) şi Polonia (10%), în timp ce în domeniul industrial cel mai ridicat procent era în Cehia (37%), Slovacia (32%), Polonia (31%), Slovenia și România (ambele cu 30%). Aceeași statistică spune că, în agricultură, silvicultură și pescuit, în rândul statelor din estul şi sudul Uniunii Europene, 27 de regiuni diferite au raportat în 2016 un procent de angajați de cel puțin trei ori mai ridicat decât media UE de 4,5%, inclusiv cinci din șase regiuni din Bulgaria, opt din 13 regiuni din Grecia, șase regiuni din Polonia și cinci din opt regiuni din România.

Așadar, 23% dintre români sunt agricultori. La o privire mai atentă, situația este, puțin spus, dramatică. Și asta pentru că, în decurs de un deceniu, numărul de agricultori a scăzut semnificativ. Spun asta deoarece aceleași statistici arată că, la mijlocul deceniului trecut, aproximativ 33% dintre români erau agricultori – chiar dacă majoritatea erau agricultori mici și „foarte mici“. Ce să mai vorbim de 1990... Oricum, și atunci, dar și acum circa 40-45% dintre români locuiesc în localități rurale. Asta spun statisticile... Dacă ne gândim că peste 4 milioane de români au plecat să muncească în străinătate, procentul ar putea să scadă dramatic. Iar dacă mai punem la socoteală faptul că mulți conaționali din provincie au lăsat coasa pentru activități mai bănoase precum agro-turismul, tabloul pare complet. Ar trebui să ne mai mire faptul că de câțiva ani este o lipsă acută de mecanizatori în sectorul agricol? Că nu mai vrea nimeni să muncească pe tractor nici măcar pentru un salariu de peste o mie de euro pe lună? Dar nu trebuie să ne facem probleme... Mai avem o soluție... În cele din urmă, și agricultura recurge la aceeași metodă la care au apelat firmele de construcții de pe la noi. În ferme vor fi angajați muncitori străini. Și e foarte posibil ca Miorița să fie veghetată pe câmpiile și dealurile patriei de un cioban... vietnamez...

Ion Bogdan

Răul necesar

În naivitatea mea şi poate a multor semeni, socoteam la începutul erei internetului că acesta ne va face mai deştepţi, mai ageri în fapte şi gândire şi, evident, mai liberi, iar ca o conse­cinţă, mai sănătoşi. Mamele la rându-le, mai fericite pentru că au găsit antidotul năzdrăvăniilor pruncilor, a ţipetelor prin casă, ogradă, ori prin magazine la vederea a ceva ce-şi doresc. Suficient o tabletă, telefon ori laptop şi… linişte deplină.

Adulţii se întrec şi ei în a-şi înlocui bună parte din timpul pentru mişcare, plimbare, socializare cu butonarea instrumentelor pe care de-acum şi cei mai simplii oameni le au la îndemână.

De la mic la mare, oriunde s-ar afla – pe stradă, în maşini, la serviciu şi chiar în Parlament – mai toţi butonează, completându-şi zic, informaţiile, ori socializând pe această cale. Prietenii, grupuri, poveşti mai mult sau mai puţin personale, dar şi „informaţii“ care te fac să te gândeşti dacă au vreo legătură cu realitatea sau dacă mai există raţiune. Toate le găseşti pe „reţelele de socializare“. De, lumea se exprimă… liber.

Fenomenul s-a extins atât de mult încât au devenit o raritate indivizii fără astfel de preocupări.

Ei bine, cu toate avantajele pe care ni le oferă internetul, specialiştii din diverse medii, dar mai ales medici, avertizează asupra pericolului utilizării excesive a acestei „ultime cuceriri a ştiinţei“. Viaţa însăşi este în pericol, spun aceştia, categoriile cele mai vulnerabile fiind copiii şi adolescenţii. Acest RĂU NECESAR de-acum, poate fi de natură a ne lăsa fără urmaşi, a diminua populaţia şi astfel a depopula comunităţi întregi. Se adaugă astfel unei politici făcute pe genunchi, care a generat un adevărat exod al populaţiei lipsite, pe tărâmurile natale, de posibilitatea asigurării unui trai decent, dar şi a unei tendinţe secesioniste a multor ţări care au creat „şansa“ acestui fenomen, cu un scop bine definit.

Totul, fir-ar să fie, parcă se leagă şi, din păcate, mulţi dintre cei care şi-au dorit schimbarea în urmă cu treizeci de ani, abia acum încep să realizeze ce s-a vrut de fapt. Cert este că ţara a devenit tot mai săracă, fără forţa necesară – umană şi materială – de a-şi reveni. O ţară dependentă aproape în tota­litate de economiile altora, mai ceva ca după cel mai sângeros război.

Avem însă ceva în loc. INTERNETUL, răul necesar indispensabil vieţii de-acum şi, mare parte din media aservită mai degrabă intereselor străine, o media care ne oferă zilnic subiecte incitante, dar fără esenţă, fără sens, fără idei care să ne aducă pe făgaşul normal. Dar cine să aibă acest interes?

Ion BANU

MOTIVAŢIA ÎNTOARCERII

Auzim adesea vorbindu-se despre exodul populaţiei, mai ales al tinerilor, al milioanelor de români care şi-au părăsit baştinile în căutarea unor locuri de muncă care să le asigure veniturile necesare unui trai decent lor şi familiilor lor.

Asupra cauzelor acestui fenomen s-au emis ipoteze, teorii, mai mult sau mai puţin ancorate în realitate.

Cert este, spun sociologii, că statele dezvoltate au avut şi au nevoie de forţă de muncă ieftină, calificată şi de calitate, iar pentru a o avea au recurs la decapitalizarea potenţialilor „furnizori“ de capital uman. Este inutil să mai amintim despre imensitatea pierderilor pentru România ca urmare a acestui… fanatism menit a conduce la îmbogăţirea marilor corporaţii, a afaceriştilor de orice mână, industriaşi, bancheri etc.

Urmare a acestui fenomen, mii de localităţi sunt acum depopulate, îmbătrânite, fără capacitatea fizică şi materială de a exploata ce brumă de rosturi mai au în preajmă: pământ, animale… Mii de hectare au rămas neexploatate, gospodăriile ţărăneşti au dispărut, ori sunt pe cale de dispariţie în mai toată ţara. Zone întregi din deal şi munte, care cu doar trei decenii în urmă furnizau imense cantităţi de furaje pentru animale şi nu numai sau erau păşunate de acestea, sunt acum invadate de vegetaţie nefolositoare, chiar dăunătoare pentru mediu.

Subiectul, bine cunoscut şi larg dezbătut în multe locuri şi cu diverse ocazii, rămâne mai mereu fără finalitate. De fiecare dată oficialii de la diverse niveluri, propun soluţii care să motiveze întoarcerea a cel puţin unei părți dintre cei plecaţi.

Numai că, mai niciuna, nu este suficient de… motivantă fără susţinere reală din partea celor cu pâinea şi cuţitul. În schimbul unor… locuri de muncă certe şi bine remunerate, imposibil de a putea fi oferite acum acasă, spun analiştii economici, ar trebui elaborate strategii pe termen mediu şi lung prin care să fie sprijiniţi potenţialii doritori de a se angaja în procesul economic românesc. Multe resurse financiare din programul naţional de dezvoltare rurală, spun specialiştii, sociologii, ar trebui orientate către cei care trebuie să asigure viitorul acestui neam, aşadar către tineri, către iniţiativele lor care pot aduce plusvaloare. Orice iniţiativă, de mai mică sau mai mare anvergură, care poate crea locuri de muncă aducătoare de venituri şi valorifica potenţialul economic, turistic, social etc., de care dispune România, ar trebui susţinută.

Iată aşadar soluţii care ar putea motiva întoarcerea multora la baştină.

Ion BANU

FUGA DE ROMÂNIA

Mai toate statisticile din ultimele decenii scot în evidenţă o stare a lucrurilor care ar trebui să îngrijoreze. Nimic parcă nu mai este de natură a stimula optimismul românului, indiferent din ce clasă socială face parte.

O economie în degringoladă, o populaţie care nu-şi mai găseşte rosturile acasă, mai toate resursele ţării pe mâna străinilor, inclusiv peste 40% din cel mai important mijloc de producţie, PĂMÂNTUL, un învăţământ care nu se regăseşte şi o educaţie precară a tinerei generaţii ce va crea probleme în viitorul nu prea îndepărtat.

Consecinţa? 5 milioane de români care au emigrat în căutarea unui loc de muncă prin mai toate ţările din Vest – 17% din populaţia activă a ţării. România se află acum pe „lăudabilul“ loc doi, după Siria, ca număr al populaţiei care emigrează – 9 persoane pe oră.

S-au pierdut – şi fenomenul continuă – peste 40.000 de medici care au părăsit ţara în perioada 2007 – 2017. Au luat drumul pribegiei peste 80.000 de tineri, dintre care 19% cu studii superioare, şcoliţi pe cheltuiala statului român, dar care produc acum plusvaloare în ţările de destinaţie. Mai trist este că sunt nevoiţi să accepte munci degradante, ceea ce conduce inevitabil la deconstrucţia şi declasarea identităţii umane. Sunt nevoiţi să-şi schimbe mentalitatea, să accepte principiile morale ale ţărilor şi populaţiilor unde lucrează (homosexualitatea, bigamia, neasumarea întemeierii unei familii etc.).

Peste 20% dintre cei plecaţi nu se mai întorc la baştină niciodată, iar cei care o fac şi vor să-şi înte­meieze un rost folosesc ciment franţuzesc, cărămidă poloneză, instalaţii electrice olandeze şi sanitare germane, pentru că în România nu se mai produce, dezvoltarea economică bazându-se, mai cu seamă, pe consum. Suficiente motive ca românii să… fugă de România. Chiar şi-atunci când vor zile de odihnă.

Am auzit multe comentarii pe marginea acestei teme, mulţi dintre utilizatorii unor astfel de date statistice întrebându-se cine se face vinovat de această situație. Nu este greu de intuit, mai cu seamă dacă ai fost martor, mai mult sau mai puţin activ, la transformările postdecembriste. Se face trimitere la clasa politică, lipsa de programe şi strategii de dezvoltare economică pe termen mediu şi lung, la nepotismul infiltrat în mai toate structurile care creează imobilism şi rezistenţă la schimbare, birocraţie, mită, recompense politice, toate acestea, dar şi altele, conducând la distrugerea sentimentului patriotic, religios, la dezunire, trădare, laşitate. Un mediu prielnic de a „închina“ ţara cui plăteşte mai mult.

Aşadar, multora dintre noi nu le mai bate-n piept inimă de român, se vând uşor pe doi lei, odată cu ei şi ce mai au prin preajmă. Şi, dacă nu ne mai aparţine aproape nimic, călcăm pe pământ străin în propria ogradă, ţara ar putea fi împărţită oricând, de oricine, fără nicio rezistenţă. 

Sperăm totuşi într-o generaţie care să simtă româneşte, să preia frâiele şi să aşeze ţara pe făgaşul său firesc, acolo unde s-a aflat de milenii.

Ion Banu

Degringolada legislativă

Parcurgeam zilele trecute paginile unui act normativ în intenţia de a ajuta un prieten să înţeleagă „scrisul“ dintre rânduri. N-a fost deloc greu să pricep, după ce, sigur, am mai răsfoit în timp şi alte asemenea documente, că „arhitecţii“ acestora sunt fie rău intenţionaţi, fie rupţi total de realităţile domeniului la care se referă. Sau, de ce nu, interesaţi ca respectivul act să servească în exclusivitate cuiva.

Ei bine, prost concepute, trecute „pe repede înainte“ prin Parlament sau Guvern, asemenea documente ajung mai degrabă să încurce lucrurile decât să reglementeze activităţi. Aşa se explică apariţia sintagmei, tot mai des întâlnite, „Legea care modifică Legea…“ ş.a.m.d. Valabil şi pentru HG-uri.

Şi uite-aşa, apar tot mai mulţi vinovaţi fără vină, inşi împotriva cărora oamenii investiţi să impună respectarea legilor nu pot proceda precum le dictează logica şi propriile convingeri ce-ar fi trebuit, de fapt, să se regăsească în acte normative. Numai că pentru asta, trebuie consultaţi profesioniştii, practicienii cu mulţi ani de experienţă în domeniile la care respectivele acte normative fac trimitere. Eventualele conflicte din societate, la nivel de individ, entitate economică, administrativă etc., n-ar mai fi greu de soluţionat, aşa cum de multe ori se întâmplă, iar eventualele soluţii n-ar mai fi contradictorii, ori interpretabile.

Sigur, nu putem generaliza şi nici nu ne putem erija în buni cunoscători ai domeniului. Numai că atunci când întâlneşti oameni al căror viitor este compromis ca urmare a unei decizii, ori hotărâri judecătoreşti greşite, generate nu doar de eventuala rea-credinţă a unui magistrat, ci mai degrabă de modul în care este conceput şi promovat un act normativ, parcă nu-ţi vine să rămâi impasibil.

„Aş da multe exemple de acte normative ale căror prevederi se contrazic, ori a căror interpretare te pot aduce din condei în stare de faliment – spunea recent un fermier trecut prin furcile caudine ale unui control financiar. Mi-ar lua mult timp şi nici nu am hârtiile în faţă pentru a dovedi ceea ce spun. Sunt numeroase situaţii, de multe ori identice, dar soluţiile sunt diferite. Asta înseamnă degringoladă legislativă. Unii fac, alţii desfac. Sunt ferm convins că o legislaţie clară, proiectată doar după o largă consultare a profesioniştilor din domeniul la care urmează să se refere, cu exemple clare şi judecarea consecinţelor aplicării acesteia, ar fi de natură a încuraja respectarea ei. Altfel, vom risca de fiecare dată să demolăm azi ce-am construit ieri. Şi-aş mai spune ceva: slăbiciunea şi nepriceperea unora dintre şefii de mari instituţii, lipsiţi de practica şi experienţa din domeniul pe care vremelnic îl conduce la un moment dat, nu fac decât să amplifice degringolada din societate. Cei care vor auzi sau vor citi ceea ce spun, sigur ştiu la ce mă refer.“

Comentariile sunt de prisos.

Ion Banu

Teroare sub soare…

41,5° Celsius la umbră. Oamenii mor sub arşiţa soarelui sau aleargă şi după o picătură de apă pentru a-şi stinge setea ori pentru a se răcori. Animalele pe imaş scot limba „de-un cot“ – cum spun sătenii. Culturile mai să se sfârşească sub „focul“ cerului. Secetă excesivă, mai cu seamă atmosferică, ce a urmat unei perioade de exces de umiditate.

Mai apoi, furtună, ploi torenţiale, grindină, inundaţii. Oameni speriaţi, deznădăjduiţi în urma urgiilor care i-a lăsat fără nimic, prin multe locuri chiar şi fără cei dragi. O adevărată teroare sub soare şi nori negri.

Cam acesta este tabloul generat de fenomenele ce se manifestă de câteva luni în România. Cine şi ce mai poate face când natura se dezlănţuie deja?!

Este o întrebare la care răspunsul poate fi găsit în măsurile care trebuie – ar fi trebuit – luate la nivel global, acum sau poate cu mulţi ani în urmă.

Încălzire globală, diminuarea stratului de ozon, fenomene extreme etc., sunt aspecte despre care se vorbeşte de câteva decenii, cu atât mai mult în zilele noastre. Doar atât, se vorbeşte, deşi asistăm la creşterea frecvenţei şi agresivităţii acestora.

Se vede treaba că modernitatea, modernizarea este o armă cu două tăişuri. Ne face viaţa comodă, dar distruge… global. Goana după îmbogăţire prin orice mijloace a unor grupuri de interese care au făcut să nu mai putem respira decât aer „îmbogăţit“ substanţial cu noxe, expansiunea omului către zonele naturale, virgine până nu de mult, sfidarea a tot ce ne înconjoară, conduc inevitabil la catastrofe şi, poate, la cataclisme pe care nu ni le putem imagina decât dacă ne aplecăm asupra studiilor evoluţiei vieţii pe Terra.

Oare va fi să fie ca viaţa s-o ia de la-nceput?

Să nu fim totuşi pesimişti. Să facem însă ca viaţa să reintre pe un făgaş normal eliminând din tot ce ne înconjoară ceea ce alterează mediul în care trăim, poate chiar şi parte măcar din ceea ce credem că ne face viaţa mai uşoară.

Apoi, să valorificăm raţional şi eficient resursele de care încă dispunem: apa, aerul, pământul şi pădurile. Sunt elemente fără de care viaţa nu poate exista.

Să manifestăm prudenţă în utilizarea a ceea ce ni se pune la dispoziţie, de multe ori în cel mai agresiv mod.

Să fim prietenoşi cu mediul în care trăim.

Să ne gândim şi la cei care vor veni după noi.

I. Banu

Încrâncenarea dulăilor

Nu-mi puteam imagina cu ceva ani în urmă că lumea o poate lua razna precum fiinţele „bântuite“, ori cu probleme de… sănătate. Şi mai grav este faptul că primii între cei cu minţi înfierbântate sunt tocmai inşii în care s-a investit încredere. Încredere că ne pot reprezenta.

Dar n-a fost să fie aşa în nicio legislatură de după acele evenimente din ’89. Societatea a fost repede dominată de oportunişti gata de orice sacrificiu – în afară de cel de a-şi da viaţa pentru o cauză în interesul neamului din care provin, aşa cum sugerau unii în campaniile electorale – doar pentru a escalada treptele puterii de unde să-şi poată arăta muşchii cu pâinea şi cuţitul pe care să le prezinte triumfător şi sfidător mulţimii.

„Eu sunt puterea şi dreptatea“ – par a spune unii dintre ei, arogându-şi drepturi ,,în numele poporului“, o putere care de fapt este doar în numele lor şi al acoliţilor lor, îngenuncheaţi la rându-le de propriile fărădelegi. „Nu pui alba, direcţia Jilava“.

Cam aşa stau lucrurile pe la nivelurile de care noi românii, docili cum ne ştim şi cum am fost din totdeauna, ascultăm cuminţi şi creduli, lăsându-ne manipulaţi în speranţa poate că vor veni şi vremuri mai bune.

Recentul proces electoral şi, mai cu seamă rezultatele sale, a generat încă un măr al discordiei în rândurile clasei politice. Şefi de partide, deţinători ai unor funcţii publice, aşa-zişi demnitari ori funcţionari publici, inşi de la care ar trebui să învăţăm a construi o societate civilizată, se dedau de fapt la… căţeleli ieftine precum dulăii ce se simt ameninţaţi în propria ogradă de haita de ocazie ieşită la drumul mare.

Nu-mi vine să cred ce aud din ce în ce mai des în spaţiul public din gura celor trimişi prin vot să ne ordoneze astfel viaţa încât să ne fie mai uşor. Cuvinte de ocară, expresii pe care nu credeam că le pot întâlni  vreodată, mi-a fost dat să le aud din gura unora al căror nume până nu de mult te trimitea într-o cu totul altă direcţie. O încrâncenare pe care n-o pot înţelege. Un mod de abordare specific de fapt, celor care n-au capacitatea de a-şi susţine un punct de vedere, de  a veni cu argumente convingătoare. Limitaţi în vorbă şi faptă, lipsiţi de cultura conversaţiei.

Dar aşa-i în democraţia dâmboviţeană. O adevărată încrâncenare a dulăilor. Cât mai mult pentru unii, nimic pentru alţii. Dacă ceva care ne-ar putea fi de folos tuturor nu le cade bine lor, ei bine nu… trece. Ce şi cui îi pasă de cei de dincolo de uşile în spatele cărora stau respectivii ferecaţi?!

Ion Banu

Profitul moral...

În acest număr al revistei la rubrica Magazin se află un articol care vorbește despre „ființe sintetice“. Mai exact, este vorba despre niște „mașinării“ organice care mănâncă, cresc, se deplasează, mor și se descompun. Este un concept nou prin care cercetătorii și-au propus să realizeze aceste mașinării organice care, deși nu sunt vii, sunt foarte realiste și se bazează pe propriul lor metabolism artificial, după cum se menționează în material. Așadar, poate nu peste mult timp vom vedea ferme cu găini sau porci artificiali...

Totuși, acest lucru este posibil, dar puțin probabil. De fapt, este un simbol al unei civilizații în care tehnologia a luat-o chiar înaintea civilizației. Însuși marele Albert Einstein spunea pe la jumătatea secolului trecut că „a devenit cumplit de evident că tehnologia ne-a depăşit umanitatea.“ Și pe vremea aceea tehnologia era la genunchiul broaștei comparativ cu ce este ea acum... Problema în sine nu este tehnologia... Ci oamenii... Pentru că oamenii decid cum să o aplice. În bine sau în rău. Chimizez pământul la maximum pentru profit fără să mă gândesc la ziua de mâine sau o las mai moale, profitul e mai mic, dar mai dau o șansă și copiilor mei să aibă un pământ bogat? Problema e că societatea te împinge să vrei totul aici și acum fără să te mai gândești la ziua de mâine. Iar în această situație este întreaga planetă, loc în care cuvântul „poluare“ este omniprezent și omnipotent. Cum s-a ajuns aici? De la slăbirea valorilor morale care a tras în jos întreaga civilizație... Care sunt valorile morale? Ar fi definite, printre altele, ca bunătate, cinste, bună-purtare ș.a.m.d. Un exemplu simplu. Una e un biciclist care respectă sau nu regulile de circulație, pentru că impactul asupra celor din jur e minim. Altfel se pune problema cu un șofer care nu dă doi bani pe regulile de circulație care poate deveni un pericol major pentru cei din trafic. Cu totul alta e povestea cu un șofer de tir, care, printr-un condus „imoral“, poate provoca o adevărată tragedie.

Ce ne facem cu un căpitan de vas? (vezi exemplul Titanicului) Dar cu un conducător de mare companie de deciziile căruia depind viețile a mii și mii de oameni? Ce ne facem dacă conducători de stat și de guverne nu dau doi bani pe ideea de moralitate? Păi nu ne mai facem nimic pentru că istoria a dovedit-o că orice decădere morală e urmată de un sfârșit firesc. Sună pesimist? La final redau o parte dintr-o știre care este foarte elocventă în simbolismul ei: „Sicriele Boeing: Goana după profit a ucis 346 de oameni. Boeing a operat modificări «agresive și riscante» la un sistem de inteligență artificială responsabil cu securitatea aeronavelor. Aceste modificări, la care s-au adăugat carențe în programul de antrenare a piloților, au cauzat catastrofele aparatelor 737 Max 8 din octombrie 2018 și martie 2019“. Și totul în numele profitului.

Ion BOGDAN

Abonează-te la acest feed RSS