reclama youtube lumeasatuluitv
update 12 Nov 2019

Politica și agricultura

Publicaţiile de specialitate nu fac sau n-ar trebui să facă politică. Sigur, atât timp cât interesele celor în slujba cărora se află nu sunt afectate ca urmare unor hotărâri politice. Am trăit în timp asemenea momente la care presa în general, dar mai cu seamă cea de specialitate, a reacţionat cu vehemenţă, determinând chiar schimbare de opinie la nivel guvernamental.

Ei bine, în ultimii ani, cu unele mici şi poate neînsemnate situaţii, nu am asistat la măsuri care să împiedice, de pildă, iniţiativa privată sau să priveze de drepturi legitime pe cei care fac, de regulă, să avem noi toţi ce pune pe masă de cel puţin trei ori pe zi. În ciuda chiar şi a unor ironii adresate iniţiatorilor unor măsuri care au condus la relansarea ori redescoperirea unor activităţi şi utilizarea eficientă a unor resurse şi materii prime, stimularea unor activităţi de producţie, multe dintre măsuri s-au dovedit a determina creştere economică.

N-aş putea spune însă acelaşi lucru atunci când se vorbeşte despre miliardele de lei alocate anual de guvernanţi nu pentru producţie, ci pentru  nemuncă, lene, sfidând astfel pe cei care contribuie substanţial inclusiv la bugetul din care se înfruptă beneficiarii acestor fabuloase sume.

Asistam cu ceva vreme în urmă la o discuţie iniţiată ad-hoc de către un grup de cetăţeni pe marginea unui subiect ce priveşte, aveam să constat, întreaga societate pusă pe treabă. Se referea la ideea pe care tocmai am înserat-o în fraza anterioară. Se făceau comparaţii, paralelisme între moduri de viaţă, între indivizi şi diverse categorii sociale. M-au dus atunci gândurile la problemele agricultorilor referitoare la forţa de muncă, calificată sau nu. Lipsa de lucrători în câmp ori pe tractoare, în vreme ce cârciumile satelor sau colţurile străzilor sunt pline de inşi care cerşesc ori beau pe datorie în aşteptarea ajutorului social. Apoi, subiectul aprins discutat făcea trimitere la infractorii de toate speţele „care trăiesc mai bine în puşcării decât la ei acasă. Masă, casă, televizor, timp de plimbare, în vreme ce noi, ăştia, muncim, plătim impozite, ba chiar şi doctorii, spitalele şi câte altele. Ei? Huzuresc pe banii noştri.“

N-am vrut să particip la discuţie pentru că, spuneam, presa de specialitate – agricolă, despre aceasta este vorba – nu face politică, dar nici nu poţi trece cu vederea anomaliile pe care le descoperi, susţinute de politicieni pentru câteva mii de voturi. Parcă prea mult costă. Dar când nu pui din propriul buzunar, mai contează?

Şi-apoi, fir-ar să fie, prea dese sunt campaniile electorale...

Ion Banu

Cu știuletele în... mână ne uităm încet la lună

Ne mândrim cu cea mai mare producție de porumb din Uniunea Europeană... O fi bine? O fi rău? Teoretic e bine, practic însă... Vorbeam deunăzi cu un mare fermier care-mi spunea că degeaba are o producție record la hectar dacă nu prea are unde s-o depoziteze. Și nici cu transportul recoltei situația nu stă prea bine. Dacă ne gândim bine, nu facem decât să culegem roadele entuziasmului de după 1990...

S-au distrus silozuri, s-a distrus într-o veselie generală sistemul de irigații... Și acum stai cu știuletele în mână și te uiți undeva în zare. Și te întrebi: „Ce să fac cu el?“ Asta în condițiile în care fabricile de procesare lipsesc, în condițiile în care silozurile sunt „sublime, dar lipsesc cu desăvârșire“, vorba lui Nenea Iancu. Iar răspunsul, pentru unii fermieri (sau intermediari), vine firesc: „Păi trimitem recolta cât se poate de repede la export!“ Și uite cum porumbul patriei ia calea exportului fără pic de regret... Numai că acum intervine ironia întregii situații. Porumbul pleacă de la agricultorul român cu 55 - 70 de bani kilogramul şi se întoarce înapoi în ţară sub forma unor produse...  pentru care plătim înzecit. Cu alte cuvinte, sunt 90% șanse ca atunci când țăranul merge la alimentară să cumpere mălai pentru mămăligă să cumpere un produs de import. Chiar dacă pe pachet scrie că e un mălai „cu tradiție românească“ să fie de fapt fabricat prin Ungaria, Franța, Italia ș.a.m.d. Cu alte cuvinte, țeapă... Și asta nu e nimic...

După porumb ne lăudăm și cu o producție record de cereale. Și de această dată exportăm grâu într-o veselie şi cumpăram de la străini produse din aluat congelat: pâine, baghete, produse de patiserie. De exemplu, anul trecut importurile de produse de panificație au valorat aproape 300 de milioane de euro, în timp ce exporturile de grâu au atins un miliard de euro. Ca și în povestea cu porumbul, în 2018, România a exportat grâu la un preţ mediu de aproape 80 de bani pe kilogram şi a importat produse de brutărie și patiserie la un preţ mediu de aproape 10 lei pe kilogram. Cu alte cuvinte, produsele cu valoare adaugată mare pe care România le importă sunt de 12 ori mai scumpe decât suma pe care o primeşte fermierul român pentru un kilogram de grâu. Și toate astea în condițiile în care România plătește pe gaze în acest moment la un nivel dublu faţă de prețul de pe pieţele internaţionale. Și tot așa și la electricitate, apă și ce-or mai fi...

Să mai vorbim de dublul standard? La alimente, de exemplu, Protecția Consumatorilor a constatat recent că 22,78% din totalul produselor verificate prezintă diferenţe în România faţă de versiunea comercializată în Vestul Europei. Altfel spus, probabil sunt șanse mari ca mămăliga făcută în Vest din porumb românesc să fie mai bună decât „mămăliga“ importată?

Ion BOGDAN

Ciobanul vietnamez

Cu atâta agitație în lume, cu atâtea discuții despre tot felul de nenorociri din jurul nostru, cu atâta tehnologie care ne înconjoară am fost oarecum surprins dar și adus cu picioarele pe pământ de o statistică europeană. Nu-i așa, că la o primă vedere, cel puțin în România, ai senzația că satele sunt pustii iar agricultorii și-au cam luat tălpășița în favoarea vieții la oraș? Ei bine, din respectiva cercetare sociologică am aflat că România este, între țările UE, țara cu cele mai ridicate ponderi ale populației angajate în agricultură. Potrivit Eurostat, aproape un sfert (23%) din populația României era ocupată în agricultură în 2018, ceea ce plasează România pe primul loc în Uniunea Europeană, unde media populației ocupate din sectorul agricol era de 4%. Mai exact, în rândul statelor membre, cea mai ridicată pondere a populației ocupate în agricultură se înregistra anul trecut în România (23% din totalul angajaților), Bulgaria (18%), Grecia (11%) şi Polonia (10%), în timp ce în domeniul industrial cel mai ridicat procent era în Cehia (37%), Slovacia (32%), Polonia (31%), Slovenia și România (ambele cu 30%). Aceeași statistică spune că, în agricultură, silvicultură și pescuit, în rândul statelor din estul şi sudul Uniunii Europene, 27 de regiuni diferite au raportat în 2016 un procent de angajați de cel puțin trei ori mai ridicat decât media UE de 4,5%, inclusiv cinci din șase regiuni din Bulgaria, opt din 13 regiuni din Grecia, șase regiuni din Polonia și cinci din opt regiuni din România.

Așadar, 23% dintre români sunt agricultori. La o privire mai atentă, situația este, puțin spus, dramatică. Și asta pentru că, în decurs de un deceniu, numărul de agricultori a scăzut semnificativ. Spun asta deoarece aceleași statistici arată că, la mijlocul deceniului trecut, aproximativ 33% dintre români erau agricultori – chiar dacă majoritatea erau agricultori mici și „foarte mici“. Ce să mai vorbim de 1990... Oricum, și atunci, dar și acum circa 40-45% dintre români locuiesc în localități rurale. Asta spun statisticile... Dacă ne gândim că peste 4 milioane de români au plecat să muncească în străinătate, procentul ar putea să scadă dramatic. Iar dacă mai punem la socoteală faptul că mulți conaționali din provincie au lăsat coasa pentru activități mai bănoase precum agro-turismul, tabloul pare complet. Ar trebui să ne mai mire faptul că de câțiva ani este o lipsă acută de mecanizatori în sectorul agricol? Că nu mai vrea nimeni să muncească pe tractor nici măcar pentru un salariu de peste o mie de euro pe lună? Dar nu trebuie să ne facem probleme... Mai avem o soluție... În cele din urmă, și agricultura recurge la aceeași metodă la care au apelat firmele de construcții de pe la noi. În ferme vor fi angajați muncitori străini. Și e foarte posibil ca Miorița să fie veghetată pe câmpiile și dealurile patriei de un cioban... vietnamez...

Ion Bogdan

Răul necesar

În naivitatea mea şi poate a multor semeni, socoteam la începutul erei internetului că acesta ne va face mai deştepţi, mai ageri în fapte şi gândire şi, evident, mai liberi, iar ca o conse­cinţă, mai sănătoşi. Mamele la rându-le, mai fericite pentru că au găsit antidotul năzdrăvăniilor pruncilor, a ţipetelor prin casă, ogradă, ori prin magazine la vederea a ceva ce-şi doresc. Suficient o tabletă, telefon ori laptop şi… linişte deplină.

Adulţii se întrec şi ei în a-şi înlocui bună parte din timpul pentru mişcare, plimbare, socializare cu butonarea instrumentelor pe care de-acum şi cei mai simplii oameni le au la îndemână.

De la mic la mare, oriunde s-ar afla – pe stradă, în maşini, la serviciu şi chiar în Parlament – mai toţi butonează, completându-şi zic, informaţiile, ori socializând pe această cale. Prietenii, grupuri, poveşti mai mult sau mai puţin personale, dar şi „informaţii“ care te fac să te gândeşti dacă au vreo legătură cu realitatea sau dacă mai există raţiune. Toate le găseşti pe „reţelele de socializare“. De, lumea se exprimă… liber.

Fenomenul s-a extins atât de mult încât au devenit o raritate indivizii fără astfel de preocupări.

Ei bine, cu toate avantajele pe care ni le oferă internetul, specialiştii din diverse medii, dar mai ales medici, avertizează asupra pericolului utilizării excesive a acestei „ultime cuceriri a ştiinţei“. Viaţa însăşi este în pericol, spun aceştia, categoriile cele mai vulnerabile fiind copiii şi adolescenţii. Acest RĂU NECESAR de-acum, poate fi de natură a ne lăsa fără urmaşi, a diminua populaţia şi astfel a depopula comunităţi întregi. Se adaugă astfel unei politici făcute pe genunchi, care a generat un adevărat exod al populaţiei lipsite, pe tărâmurile natale, de posibilitatea asigurării unui trai decent, dar şi a unei tendinţe secesioniste a multor ţări care au creat „şansa“ acestui fenomen, cu un scop bine definit.

Totul, fir-ar să fie, parcă se leagă şi, din păcate, mulţi dintre cei care şi-au dorit schimbarea în urmă cu treizeci de ani, abia acum încep să realizeze ce s-a vrut de fapt. Cert este că ţara a devenit tot mai săracă, fără forţa necesară – umană şi materială – de a-şi reveni. O ţară dependentă aproape în tota­litate de economiile altora, mai ceva ca după cel mai sângeros război.

Avem însă ceva în loc. INTERNETUL, răul necesar indispensabil vieţii de-acum şi, mare parte din media aservită mai degrabă intereselor străine, o media care ne oferă zilnic subiecte incitante, dar fără esenţă, fără sens, fără idei care să ne aducă pe făgaşul normal. Dar cine să aibă acest interes?

Ion BANU

MOTIVAŢIA ÎNTOARCERII

Auzim adesea vorbindu-se despre exodul populaţiei, mai ales al tinerilor, al milioanelor de români care şi-au părăsit baştinile în căutarea unor locuri de muncă care să le asigure veniturile necesare unui trai decent lor şi familiilor lor.

Asupra cauzelor acestui fenomen s-au emis ipoteze, teorii, mai mult sau mai puţin ancorate în realitate.

Cert este, spun sociologii, că statele dezvoltate au avut şi au nevoie de forţă de muncă ieftină, calificată şi de calitate, iar pentru a o avea au recurs la decapitalizarea potenţialilor „furnizori“ de capital uman. Este inutil să mai amintim despre imensitatea pierderilor pentru România ca urmare a acestui… fanatism menit a conduce la îmbogăţirea marilor corporaţii, a afaceriştilor de orice mână, industriaşi, bancheri etc.

Urmare a acestui fenomen, mii de localităţi sunt acum depopulate, îmbătrânite, fără capacitatea fizică şi materială de a exploata ce brumă de rosturi mai au în preajmă: pământ, animale… Mii de hectare au rămas neexploatate, gospodăriile ţărăneşti au dispărut, ori sunt pe cale de dispariţie în mai toată ţara. Zone întregi din deal şi munte, care cu doar trei decenii în urmă furnizau imense cantităţi de furaje pentru animale şi nu numai sau erau păşunate de acestea, sunt acum invadate de vegetaţie nefolositoare, chiar dăunătoare pentru mediu.

Subiectul, bine cunoscut şi larg dezbătut în multe locuri şi cu diverse ocazii, rămâne mai mereu fără finalitate. De fiecare dată oficialii de la diverse niveluri, propun soluţii care să motiveze întoarcerea a cel puţin unei părți dintre cei plecaţi.

Numai că, mai niciuna, nu este suficient de… motivantă fără susţinere reală din partea celor cu pâinea şi cuţitul. În schimbul unor… locuri de muncă certe şi bine remunerate, imposibil de a putea fi oferite acum acasă, spun analiştii economici, ar trebui elaborate strategii pe termen mediu şi lung prin care să fie sprijiniţi potenţialii doritori de a se angaja în procesul economic românesc. Multe resurse financiare din programul naţional de dezvoltare rurală, spun specialiştii, sociologii, ar trebui orientate către cei care trebuie să asigure viitorul acestui neam, aşadar către tineri, către iniţiativele lor care pot aduce plusvaloare. Orice iniţiativă, de mai mică sau mai mare anvergură, care poate crea locuri de muncă aducătoare de venituri şi valorifica potenţialul economic, turistic, social etc., de care dispune România, ar trebui susţinută.

Iată aşadar soluţii care ar putea motiva întoarcerea multora la baştină.

Ion BANU

FUGA DE ROMÂNIA

Mai toate statisticile din ultimele decenii scot în evidenţă o stare a lucrurilor care ar trebui să îngrijoreze. Nimic parcă nu mai este de natură a stimula optimismul românului, indiferent din ce clasă socială face parte.

O economie în degringoladă, o populaţie care nu-şi mai găseşte rosturile acasă, mai toate resursele ţării pe mâna străinilor, inclusiv peste 40% din cel mai important mijloc de producţie, PĂMÂNTUL, un învăţământ care nu se regăseşte şi o educaţie precară a tinerei generaţii ce va crea probleme în viitorul nu prea îndepărtat.

Consecinţa? 5 milioane de români care au emigrat în căutarea unui loc de muncă prin mai toate ţările din Vest – 17% din populaţia activă a ţării. România se află acum pe „lăudabilul“ loc doi, după Siria, ca număr al populaţiei care emigrează – 9 persoane pe oră.

S-au pierdut – şi fenomenul continuă – peste 40.000 de medici care au părăsit ţara în perioada 2007 – 2017. Au luat drumul pribegiei peste 80.000 de tineri, dintre care 19% cu studii superioare, şcoliţi pe cheltuiala statului român, dar care produc acum plusvaloare în ţările de destinaţie. Mai trist este că sunt nevoiţi să accepte munci degradante, ceea ce conduce inevitabil la deconstrucţia şi declasarea identităţii umane. Sunt nevoiţi să-şi schimbe mentalitatea, să accepte principiile morale ale ţărilor şi populaţiilor unde lucrează (homosexualitatea, bigamia, neasumarea întemeierii unei familii etc.).

Peste 20% dintre cei plecaţi nu se mai întorc la baştină niciodată, iar cei care o fac şi vor să-şi înte­meieze un rost folosesc ciment franţuzesc, cărămidă poloneză, instalaţii electrice olandeze şi sanitare germane, pentru că în România nu se mai produce, dezvoltarea economică bazându-se, mai cu seamă, pe consum. Suficiente motive ca românii să… fugă de România. Chiar şi-atunci când vor zile de odihnă.

Am auzit multe comentarii pe marginea acestei teme, mulţi dintre utilizatorii unor astfel de date statistice întrebându-se cine se face vinovat de această situație. Nu este greu de intuit, mai cu seamă dacă ai fost martor, mai mult sau mai puţin activ, la transformările postdecembriste. Se face trimitere la clasa politică, lipsa de programe şi strategii de dezvoltare economică pe termen mediu şi lung, la nepotismul infiltrat în mai toate structurile care creează imobilism şi rezistenţă la schimbare, birocraţie, mită, recompense politice, toate acestea, dar şi altele, conducând la distrugerea sentimentului patriotic, religios, la dezunire, trădare, laşitate. Un mediu prielnic de a „închina“ ţara cui plăteşte mai mult.

Aşadar, multora dintre noi nu le mai bate-n piept inimă de român, se vând uşor pe doi lei, odată cu ei şi ce mai au prin preajmă. Şi, dacă nu ne mai aparţine aproape nimic, călcăm pe pământ străin în propria ogradă, ţara ar putea fi împărţită oricând, de oricine, fără nicio rezistenţă. 

Sperăm totuşi într-o generaţie care să simtă româneşte, să preia frâiele şi să aşeze ţara pe făgaşul său firesc, acolo unde s-a aflat de milenii.

Ion Banu

Degringolada legislativă

Parcurgeam zilele trecute paginile unui act normativ în intenţia de a ajuta un prieten să înţeleagă „scrisul“ dintre rânduri. N-a fost deloc greu să pricep, după ce, sigur, am mai răsfoit în timp şi alte asemenea documente, că „arhitecţii“ acestora sunt fie rău intenţionaţi, fie rupţi total de realităţile domeniului la care se referă. Sau, de ce nu, interesaţi ca respectivul act să servească în exclusivitate cuiva.

Ei bine, prost concepute, trecute „pe repede înainte“ prin Parlament sau Guvern, asemenea documente ajung mai degrabă să încurce lucrurile decât să reglementeze activităţi. Aşa se explică apariţia sintagmei, tot mai des întâlnite, „Legea care modifică Legea…“ ş.a.m.d. Valabil şi pentru HG-uri.

Şi uite-aşa, apar tot mai mulţi vinovaţi fără vină, inşi împotriva cărora oamenii investiţi să impună respectarea legilor nu pot proceda precum le dictează logica şi propriile convingeri ce-ar fi trebuit, de fapt, să se regăsească în acte normative. Numai că pentru asta, trebuie consultaţi profesioniştii, practicienii cu mulţi ani de experienţă în domeniile la care respectivele acte normative fac trimitere. Eventualele conflicte din societate, la nivel de individ, entitate economică, administrativă etc., n-ar mai fi greu de soluţionat, aşa cum de multe ori se întâmplă, iar eventualele soluţii n-ar mai fi contradictorii, ori interpretabile.

Sigur, nu putem generaliza şi nici nu ne putem erija în buni cunoscători ai domeniului. Numai că atunci când întâlneşti oameni al căror viitor este compromis ca urmare a unei decizii, ori hotărâri judecătoreşti greşite, generate nu doar de eventuala rea-credinţă a unui magistrat, ci mai degrabă de modul în care este conceput şi promovat un act normativ, parcă nu-ţi vine să rămâi impasibil.

„Aş da multe exemple de acte normative ale căror prevederi se contrazic, ori a căror interpretare te pot aduce din condei în stare de faliment – spunea recent un fermier trecut prin furcile caudine ale unui control financiar. Mi-ar lua mult timp şi nici nu am hârtiile în faţă pentru a dovedi ceea ce spun. Sunt numeroase situaţii, de multe ori identice, dar soluţiile sunt diferite. Asta înseamnă degringoladă legislativă. Unii fac, alţii desfac. Sunt ferm convins că o legislaţie clară, proiectată doar după o largă consultare a profesioniştilor din domeniul la care urmează să se refere, cu exemple clare şi judecarea consecinţelor aplicării acesteia, ar fi de natură a încuraja respectarea ei. Altfel, vom risca de fiecare dată să demolăm azi ce-am construit ieri. Şi-aş mai spune ceva: slăbiciunea şi nepriceperea unora dintre şefii de mari instituţii, lipsiţi de practica şi experienţa din domeniul pe care vremelnic îl conduce la un moment dat, nu fac decât să amplifice degringolada din societate. Cei care vor auzi sau vor citi ceea ce spun, sigur ştiu la ce mă refer.“

Comentariile sunt de prisos.

Ion Banu

Teroare sub soare…

41,5° Celsius la umbră. Oamenii mor sub arşiţa soarelui sau aleargă şi după o picătură de apă pentru a-şi stinge setea ori pentru a se răcori. Animalele pe imaş scot limba „de-un cot“ – cum spun sătenii. Culturile mai să se sfârşească sub „focul“ cerului. Secetă excesivă, mai cu seamă atmosferică, ce a urmat unei perioade de exces de umiditate.

Mai apoi, furtună, ploi torenţiale, grindină, inundaţii. Oameni speriaţi, deznădăjduiţi în urma urgiilor care i-a lăsat fără nimic, prin multe locuri chiar şi fără cei dragi. O adevărată teroare sub soare şi nori negri.

Cam acesta este tabloul generat de fenomenele ce se manifestă de câteva luni în România. Cine şi ce mai poate face când natura se dezlănţuie deja?!

Este o întrebare la care răspunsul poate fi găsit în măsurile care trebuie – ar fi trebuit – luate la nivel global, acum sau poate cu mulţi ani în urmă.

Încălzire globală, diminuarea stratului de ozon, fenomene extreme etc., sunt aspecte despre care se vorbeşte de câteva decenii, cu atât mai mult în zilele noastre. Doar atât, se vorbeşte, deşi asistăm la creşterea frecvenţei şi agresivităţii acestora.

Se vede treaba că modernitatea, modernizarea este o armă cu două tăişuri. Ne face viaţa comodă, dar distruge… global. Goana după îmbogăţire prin orice mijloace a unor grupuri de interese care au făcut să nu mai putem respira decât aer „îmbogăţit“ substanţial cu noxe, expansiunea omului către zonele naturale, virgine până nu de mult, sfidarea a tot ce ne înconjoară, conduc inevitabil la catastrofe şi, poate, la cataclisme pe care nu ni le putem imagina decât dacă ne aplecăm asupra studiilor evoluţiei vieţii pe Terra.

Oare va fi să fie ca viaţa s-o ia de la-nceput?

Să nu fim totuşi pesimişti. Să facem însă ca viaţa să reintre pe un făgaş normal eliminând din tot ce ne înconjoară ceea ce alterează mediul în care trăim, poate chiar şi parte măcar din ceea ce credem că ne face viaţa mai uşoară.

Apoi, să valorificăm raţional şi eficient resursele de care încă dispunem: apa, aerul, pământul şi pădurile. Sunt elemente fără de care viaţa nu poate exista.

Să manifestăm prudenţă în utilizarea a ceea ce ni se pune la dispoziţie, de multe ori în cel mai agresiv mod.

Să fim prietenoşi cu mediul în care trăim.

Să ne gândim şi la cei care vor veni după noi.

I. Banu

Încrâncenarea dulăilor

Nu-mi puteam imagina cu ceva ani în urmă că lumea o poate lua razna precum fiinţele „bântuite“, ori cu probleme de… sănătate. Şi mai grav este faptul că primii între cei cu minţi înfierbântate sunt tocmai inşii în care s-a investit încredere. Încredere că ne pot reprezenta.

Dar n-a fost să fie aşa în nicio legislatură de după acele evenimente din ’89. Societatea a fost repede dominată de oportunişti gata de orice sacrificiu – în afară de cel de a-şi da viaţa pentru o cauză în interesul neamului din care provin, aşa cum sugerau unii în campaniile electorale – doar pentru a escalada treptele puterii de unde să-şi poată arăta muşchii cu pâinea şi cuţitul pe care să le prezinte triumfător şi sfidător mulţimii.

„Eu sunt puterea şi dreptatea“ – par a spune unii dintre ei, arogându-şi drepturi ,,în numele poporului“, o putere care de fapt este doar în numele lor şi al acoliţilor lor, îngenuncheaţi la rându-le de propriile fărădelegi. „Nu pui alba, direcţia Jilava“.

Cam aşa stau lucrurile pe la nivelurile de care noi românii, docili cum ne ştim şi cum am fost din totdeauna, ascultăm cuminţi şi creduli, lăsându-ne manipulaţi în speranţa poate că vor veni şi vremuri mai bune.

Recentul proces electoral şi, mai cu seamă rezultatele sale, a generat încă un măr al discordiei în rândurile clasei politice. Şefi de partide, deţinători ai unor funcţii publice, aşa-zişi demnitari ori funcţionari publici, inşi de la care ar trebui să învăţăm a construi o societate civilizată, se dedau de fapt la… căţeleli ieftine precum dulăii ce se simt ameninţaţi în propria ogradă de haita de ocazie ieşită la drumul mare.

Nu-mi vine să cred ce aud din ce în ce mai des în spaţiul public din gura celor trimişi prin vot să ne ordoneze astfel viaţa încât să ne fie mai uşor. Cuvinte de ocară, expresii pe care nu credeam că le pot întâlni  vreodată, mi-a fost dat să le aud din gura unora al căror nume până nu de mult te trimitea într-o cu totul altă direcţie. O încrâncenare pe care n-o pot înţelege. Un mod de abordare specific de fapt, celor care n-au capacitatea de a-şi susţine un punct de vedere, de  a veni cu argumente convingătoare. Limitaţi în vorbă şi faptă, lipsiţi de cultura conversaţiei.

Dar aşa-i în democraţia dâmboviţeană. O adevărată încrâncenare a dulăilor. Cât mai mult pentru unii, nimic pentru alţii. Dacă ceva care ne-ar putea fi de folos tuturor nu le cade bine lor, ei bine nu… trece. Ce şi cui îi pasă de cei de dincolo de uşile în spatele cărora stau respectivii ferecaţi?!

Ion Banu

Profitul moral...

În acest număr al revistei la rubrica Magazin se află un articol care vorbește despre „ființe sintetice“. Mai exact, este vorba despre niște „mașinării“ organice care mănâncă, cresc, se deplasează, mor și se descompun. Este un concept nou prin care cercetătorii și-au propus să realizeze aceste mașinării organice care, deși nu sunt vii, sunt foarte realiste și se bazează pe propriul lor metabolism artificial, după cum se menționează în material. Așadar, poate nu peste mult timp vom vedea ferme cu găini sau porci artificiali...

Totuși, acest lucru este posibil, dar puțin probabil. De fapt, este un simbol al unei civilizații în care tehnologia a luat-o chiar înaintea civilizației. Însuși marele Albert Einstein spunea pe la jumătatea secolului trecut că „a devenit cumplit de evident că tehnologia ne-a depăşit umanitatea.“ Și pe vremea aceea tehnologia era la genunchiul broaștei comparativ cu ce este ea acum... Problema în sine nu este tehnologia... Ci oamenii... Pentru că oamenii decid cum să o aplice. În bine sau în rău. Chimizez pământul la maximum pentru profit fără să mă gândesc la ziua de mâine sau o las mai moale, profitul e mai mic, dar mai dau o șansă și copiilor mei să aibă un pământ bogat? Problema e că societatea te împinge să vrei totul aici și acum fără să te mai gândești la ziua de mâine. Iar în această situație este întreaga planetă, loc în care cuvântul „poluare“ este omniprezent și omnipotent. Cum s-a ajuns aici? De la slăbirea valorilor morale care a tras în jos întreaga civilizație... Care sunt valorile morale? Ar fi definite, printre altele, ca bunătate, cinste, bună-purtare ș.a.m.d. Un exemplu simplu. Una e un biciclist care respectă sau nu regulile de circulație, pentru că impactul asupra celor din jur e minim. Altfel se pune problema cu un șofer care nu dă doi bani pe regulile de circulație care poate deveni un pericol major pentru cei din trafic. Cu totul alta e povestea cu un șofer de tir, care, printr-un condus „imoral“, poate provoca o adevărată tragedie.

Ce ne facem cu un căpitan de vas? (vezi exemplul Titanicului) Dar cu un conducător de mare companie de deciziile căruia depind viețile a mii și mii de oameni? Ce ne facem dacă conducători de stat și de guverne nu dau doi bani pe ideea de moralitate? Păi nu ne mai facem nimic pentru că istoria a dovedit-o că orice decădere morală e urmată de un sfârșit firesc. Sună pesimist? La final redau o parte dintr-o știre care este foarte elocventă în simbolismul ei: „Sicriele Boeing: Goana după profit a ucis 346 de oameni. Boeing a operat modificări «agresive și riscante» la un sistem de inteligență artificială responsabil cu securitatea aeronavelor. Aceste modificări, la care s-au adăugat carențe în programul de antrenare a piloților, au cauzat catastrofele aparatelor 737 Max 8 din octombrie 2018 și martie 2019“. Și totul în numele profitului.

Ion BOGDAN

Câinii latră…

Se spune în popor că „dacă plouă-n mai, se face mălai“. Așadar, semn de bogăție și bucurie.

„Plouă ploaie și pământul îl înmoaie“. Sunt parte din versurile unei piese muzicale de divertisment pe care o ascultam cu multă vreme în urmă. Expresia – o putem lua și așa – se potrivește de minune zilelor lunii mai a acestui an, poate excesiv de umedă, pe deasupra și vijelioasă.

Ei bine, suntem de fapt la mâna providenței, nimic nu putem controla, mai cu seamă apa, esența vieții. Nu putem, deși măcar în parte am putea-o face. Numeroasele bazine hidrografice cu care ne-a hărăzit Cel de Sus, corect gestionate, apoi cursurile principale și secundare de apă, supuse unui program amplu de regularizare, ar putea conduce la o utilizare rațională și uniform repartizată a acesteia pe parcursul anului, funcție de nevoile oamenilor și a tot ce poate asigura existența noastră.

Acumulările pe principalele cursuri de apă ar putea constitui, de asemenea, o imensă resursă producătoare de energie „verde“, iar pe deasupra, protecția localităților, locuințelor și terenurilor agricole împotriva inundațiilor.

Am asistat vreme de aproape o lună la numeroase dezbateri electorale. N-am prea auzit vorbindu-se despre astfel de subiecte deși țara este de la o vreme adesea pradă unor fenomene extreme, perioade de secetă excesivă, ori de furtuni și ploi generatoare de inundații, pierderi materiale și chiar de vieți omenești. Dar cine poate pune pe primul loc altceva în această perioadă decât interesul partidelor și a reprezentanților lor de a-și trimite la Înalta Poartă de la Bruxelles cât mai mulți reprezentanți?

Se vorbește de raționamente, interes național și grija față de țară și cetățenii ei, dar mai puțin despre ceea ce ne poate oferi siguranță și protecție, o viață fără grija față de ceea ce s-ar putea întâmpla azi, mâine, peste o săptămână, luni sau ani!

Fără îndoială, nu se pot controla în totalitate fenomenele naturale, din păcate cu o periodicitate și intensitate tot mai îngrijorătoare, dar nici nu ne oprește cineva să investim în lucrări care să diminueze, semnificativ chiar, efectele acestora. Investiții în regularizări ale cursurilor de apă și acumulări ale acesteia, apoi în lucrări de combatere a eroziunii solurilor pentru a se evita degradarea terenurilor mai ales a celor în pantă, dar și colmatarea, ca efect al acestui fenomen, a vadurilor cursurilor de apă, ar fi cu siguranță de natură a pune în siguranță comunitățile, resursele naturale și alimentare.

Dar ce spun eu?! Mai este o vorbă printre oamenii acestui popor mereu păcălit și tot el dojenit: „Câinii latră, ursul merge“. Dar până când? Patrupedele, tot ignorate și întărâtate, s-ar putea năpusti asupra uriașului. Doi sau trei e mai greu, dar o haită-ntreagă cu siguranță-l devorează.

Până la urmă, orice naș are nașul lui. Tot o vorbă din popor…

Ion Banu

Adevăr cu capul spart

Nu-i aşa că trăiţi zilele acestea sentimentul veşnicului păcălit? Al celui luat de fraier care poate „înghiţi“ iar şi iar promisiuni deşarte, lansate pe toate căile de aceleaşi feţe de păcălici?

Au trecut 30 de ani din viața noastră trăită într-o aşa-zisă societate democratică în care o bună parte din timp ne-a fost furată de oameni în care am crezut la un moment dat.

O societate care, fără vrerea noastră, s-a transformat din producătoare în consumatoare, cu o economie şi infrastructură ce ne situează ca ţară pe ultimele locuri de pe continent.

Nu sunt resurse financiare, dar cresc vilele şi casele de vacanţă precum ciupercile după ploaie ca nicăieri în altă parte. Şi ca garnitura să fie completă, în aceeaşi manieră cresc centrele comerciale ce generează… „creşterea economică“ cu care se umflă-n pene cei aflaţi în capul trebii.

Ce ne-ar mai putea salva?

Agricultura ar putea fi şansa acestei ţări, numai că nouă nu prea ne pasă de pământ, de sănătatea lui. Ne lăsăm încă la mâna providenţei.

Putem da hrană, se spune, la peste 80 milioane de oameni, dar din statistici aflam că aproape 70% din ceea ce mâncăm vine dinafara ţării.

Peste un milion de hectare de pădure a dispărut de parcă ar fi trecut uraganul. Alte câteva milioane se află pe mâini străine.

Şcoala, a cărei menire este să ofere forţă de muncă ce ar trebui să preia frâiele economiei, administraţiei şi, de ce nu, ale politicului, este cea pe care o ştiţi, mereu reformată şi schimbată de nu mai ştiu generaţii întregi de tineri către ce se îndreaptă. Avem cel mai mare număr de analfabeţi din Europa şi, mai nou, analfabeți funcțional în mai toate eşaloanele instituţiilor publice.

Zeci de medici au luat drumul bejeniei şi nu se ştie dacă vor reveni, iar prin spitale „se moare cu zile“.

N-avem autostrăzi, n-avem infrastructură regională şi lista cu „nu avem“ e destul de lungă. În plus, credem că facem parte dintr-o familie europeană unde binele şi răul sunt împărțite în mod egal, dar se pare că mai este mult până când vom putea păşi pe aceeaşi cărare. Mentalitatea celor care ne reprezintă, dar şi a noastră – trebuie s-o recunoaştem – ne plasează în poziţia de oaia neagră a acestei familii.

Iată de ce cred că în trenul democraţiei europene reale suntem mereu la clasa a doua – pentru că nu există şi a treia – şi acolo cu un picior pe scară și cu unul pe peron.

Peste puţin timp îi vom alege pe cei ce ne vor reprezenta în Parlamentul European. Sperăm să fie acei oameni a căror viziune să fie mai mult decât simpla dorinţă de a fi politician european cu orice preţ, chiar şi cu riscul uneori al pierderii demnităţii.

Speranţa de mai bine rămâne singura noastră motivaţie. Ne-am dori ca răul, ca şi minciuna, să aibă picioare scurte, iar adevărul, fie el şi istoric, să nu mai fie „cu capul spart“ de așa zisul… adevăr juridic.

Ion Banu

Plânge pământul…

Nu vă imaginaţi lacrimi pe câmpul cultivat. Plânge doar pământul batjocorit de nerozii vremii care, fără milă şi respect pentru lege pentru semenii lor, dar mai cu seamă pentru viitorul acestui neam, îl scot din rosturile lui de a oferi… pâinea noastră cea de toate zilele.

Altădată liber în bătaia soarelui şi vântului, purtând mantia verde a vieţii dătătoare de viaţă, geme acum în bună parte sub povara insuportabilă a betoanelor, vilelor şi vastelor centre comerciale devenite singurele surse româneşti de creştere economică.

În vreme ce prin alte locuri pădurile sunt defrişate în cel mai barbar mod, sfidându-se cele mai elementare reguli de protecţie a ceea ce ne este mai mult decât necesar, adesea şi sub motivaţia creşterii suprafeţelor destinate culturilor agricole, milioane de hectare cu cele mai fertile soluri sunt fără milă scoase din circuitul agricol. Un dezmăţ al tuturor împotriva… tuturor.

Mă întreb, ce capete alese au dat undă verde construirii de… adevărate cartiere în chiar mijlocul câmpului?

Ce costuri presupune, pentru o economie şi aşa cu sacul gol, un asemenea mod de abordare a politicii în domeniul construcţiilor?

Cât de eficiente pot fi investiţiile pentru modernizarea localităţilor – pentru care se mai cer şi bani europeni – ce presupune alimentarea cu apă şi gaze, canalizare, infrastructură rutieră etc., în condiţiile în care extinderea pe orizontală este… fără margini?

Aş dori un răspuns al acelor edili care, în nevrednicia lor, au recurs la extinderea intravilanului în cel mai iraţional şi ineficient mod. Poate am desprinde din acesta şi adevărul nespus, dar… ştiut: acela de a obţine girul unor noi mandate în fruntea obştii.

Urât compromis. Cum la fel de urât este şi modul în care îşi afişează inşii bunele intenţii, în spatele cărora se află neregulile din care se înfruptă împreună cu acoliţii ce le ţin isonul, evident, motivat.

Vă întrebaţi, poate, ce m-a determinat să abordez acum, tocmai acum, acest sensibil subiect.

Ei bine, într-unul dintre ultimele drumuri prin ţară mi-a atras atenţia un buldozer care tocmai făcea loc betoanelor pentru, probabil, o nouă impunătoare construcţie. Un cernoziom, un pământ de cea mai bună calitate ce ar fi putut continua să ofere cele mai bune condiţii pentru creşterea şi dezvoltarea oricărei culturi, urma altele deja aflate în acea stare de neproductivitate agricolă. Cum aş fi putut să tac?!

Dar cui îi pasă de ce vrem, spunem ori credem noi?

Mă simt însă dator, asemenea multor semeni ai mei, să spun ceva. Poate cei din capul trebii catadicsesc, la rându-le, să facă măcar puţină ordine în domeniu. Nu de alta, dar prea se construieşte în dezordine, pe oriunde şi oricât, fără nicio restricţie. Ce să mai vorbim de legalitate, autorizaţii…

Ion Banu

Între a fi şi…

Aprinsa dispută dintre agricultori şi apicultori speram să ia sfârşit odată aduse argumente ştiinţifice care lămuresc cel puţin în parte subiectul. Se pare însă că aceasta este încă departe de a fi... stinsă.

În vreme ce apicultorii prezintă date furnizate de unele entităţi de cercetare din Europa, potrivit cărora produsele destinate combaterii dăunătorilor plantelor de cultură sunt nocive albinelor, agricultorii susţin, tot pe baza unor cercetări şi analize a stărilor de fapt, că, în lipsa măsurilor de combatere chimică a acestora, culturile ar putea fi compromise în proporţie de până la 100%.

Evident, fiecare parte priveşte speţa în primul rând din punct de vedere economic şi doar după aceea din cel ce vizează aspecte referitoare la mediu, după cum „pozează“ în cadrul disputelor.

Fără îndoială, ceea ce este artificial creat în natură şi folosit împotriva ei este nociv organismelor din ambele regnuri – vegetal şi animal. Dar cum s-ar putea altfel rezolva problema protecţiei plantelor şi animalelor – chiar şi a albinelor – împotriva bolilor şi dăunătorilor devenite tot mai agresive?! Apariţia unor biotipuri rezistente face tot mai necesară descoperirea de noi molecule (produse) care să poată face faţă presiunii tot mai mari a acestora.

Aspectul ce s-a acutizat în ultima vreme îmi aduce aminte de răspunsul unei importante personalităţi a cercetării româneşti din anii ’80 la întrebarea unor specialişti ce se referea tocmai la pericolul nocivităţii chimizării agriculturii pentru oameni şi natură. Ei bine, răspunsul a surprins, dar a şi pus pe gânduri auditoriul. După un moment de ezitare, respectiva persoană a spus: „Ce aţi alege, să moară câteva milioane de oameni de foame sau 1-2% de boli generate poate şi de chimizare?!“

O soluţie care să răspundă întregului lanţ trofic şi alimentar, se pare, este încă greu de găsit. Cum de altfel este greu, după opinia multor cercetători, să te pronunţi doar asupra unei singure cauze privind mortalităţile şi chiar dispariţia unor specii.

În cazul apiculturii, poate nu doar chimizarea, respectiv pesticidele, ar fi vinovate de diminuarea familiilor de albine, scăderea producţiilor şi decapitalizarea apicultorilor. Factori precum radiaţiile, undele electromagnetice generate inclusiv de amplificatoarele staţiilor reţelelor de telefonie mobilă, încălzirea globală care poate produce schimbări în structura şi compoziţia nectarului şi polenului multor specii melifere sunt factori care pot, de asemenea, produce anomalii în viaţa speciei. Sunt elemente asupra cărora cercetarea, la solicitarea apicultorilor, şi-a îndreptat atenţia în ultima vreme.

Sperăm şi la obţinerea unor rezultate şi pronunţarea asupra unor soluţii care să reducă, chiar să elimine total cauzele generatoare de dispute pe marginea acestora.

O soluţie care să răspundă ambelor părţi, spun inclusiv apicultorii, ar fi investiţia în descoperirea de noi produse de combatere mai puţin nocive pentru viaţă şi mediu. Pe de altă parte, fermierii susţin că aceasta presupune costuri suplimentare considerabile, ce ar putea fi suportate doar cu ajutorul statului care ar urma să subvenţioneze diferenţa de preţ.

Altfel…

Altfel continuăm să murim încet, dar sigur. Vom mai fi sau nu peste ani!

Rămânem însă cu speranţa în descoperirea de noi soluţii pentru protecţia a tot ce înseamnă viaţă aici şi oriunde pe planetă.

Ion Banu

CAP cu... cap

Speram ca, după aproape trei decenii, lumea să înţeleagă importanţa coagulării forţelor întru prosperitatea tuturor. Adică a promotorilor, dar şi a aderenţilor la ideea organizării în structuri care să asigure stabilitate şi siguranţă în afaceri. Agricultura este, după cum se ştie, cea mai vulnerabilă la „evoluţia“ pieţei la nivel naţional, european şi internaţional, dar şi la schimbările climatice. Sunt aspecte care ar fi trebuit demult să dea de gândit nu doar autorităţilor, la care s-a tot făcut trimitere în ultima vreme, ci şi celor direct afectaţi de toate acestea. Evident, mă gândesc la organizarea agricultorilor, a fermierilor, a exploataţiilor mici în structuri care să permită folosirea noutăţilor în domeniu, a tehnologiilor novatoare, a tehnicii aflate într-o evoluţie fără precedent.

Teama sau reticenţa faţă de astfel de structuri este de-acum de neînţeles. Asocierea a ce se vrea acum cu fostele CAP-uri nu-şi mai găseşte raţionamentul. Apoi, astfel de structuri organizatorice s-au născut în lume cu sute de ani în urmă ca o necesitate a asigurării hranei în condiţii de… eficienţă economică, spunem astăzi şi, evident, de a cuceri cât mai multe pieţe. Făcând abstracţie de modalitatea în care în multe zone s-a cooperativizat agricultura în România, aceasta, pentru momentul istoric parcurs atunci, a fost o necesitate. Ca şi acum. Nu CAP-urile ca structură trebuie boicotate, renegate, ci principiile după care ele funcţionau, principii dictate politic.

Cooperativa agricolă nu înseamnă lipsirea membrilor săi de dreptul proprietăţii asupra bunurilor mobile şi imobile cu care vin în aceasta. Nici CAP-urile prin statutul lor nu prevedeau altfel, în fapt nimeni, nicicând şi prin niciun act normativ nu a lipsit de acest drept ţăranul român, motiv pentru care mulţi au judecat Legea nr. 18 ca fiind un non sens legislativ. De ce a fost nevoie de o lege de reîmproprietărire de vreme ce nu a existat niciuna prin care să se fi făcut exproprierea? – se spune în anumite cercuri nicicum de neglijat. Membrii cooperatori puteau decide singuri ce-şi doreau să facă cu proprietăţile lor din cooperativă, cu ce au agonisit împreună atâţia ani, nu îndemnaţi să „lichideze“ tot ce-au construit până atunci. Dar asta este de-acum o altă poveste de care trebuie totuşi să se ţină seama acum poate mai mult ca oricând pentru a se înţelege de fapt rosturile şi binefacerile unor astfel de structuri. În lipsa lor, riscul agricultorilor de a sărăci rămâne ridicat. Nu este totuna să cumperi mai scump în loc să beneficiezi de preţuri rezonabile ori să vinzi mai ieftin de vreme ce există posibilitatea de a valorifica eficient, la preţuri care să asigure profit. Or toate acestea se pot realiza doar prin coagularea ideilor, forţelor, eforturilor în cadrul unor astfel de structuri asociative pe care le numesc deschis Cooperative agricole, create de agricultori, din iniţiativa lor şi nu prin voinţa, fie şi legislativă, a statului.

Ion Banu

Banii istoriei...

În ce lume am ajuns să trăim? Nu ai bani și ai o boală tratabilă numai prin străinătățuri, „să fii sănătos“, asta e, ghinion... Nu ai bani să mănânci „sănătos“ – eco, bio sau cum s-o mai zice, ia colea otrăvuri cu multe E-uri de prin alimente, legume, fructe etc... Nu ai bani destui să pleci în concediu? N-are nimic, stai prin ogradă și meditează la nemurirea sufletului, te-ar sfătui cineva care-și petrece concediile prin locuri exotice. Nu ai bani pentru că nu ai serviciu? Asta e! Ghinion din nou... Ori nu ai fost destul de șmecher să-l fraierești pe vreunul să te angajeze, ori ești destul de bătrân încât să nu-i mai pese nimănui de tine... Cu alte cuvinte, dacă nu ai bani, ești „nimic“. Sigur, concluzia e una primitivă și nu ține cont de multe lucruri precum ideea de drept la viață, suflet, divinitate. Dar cum poate fi definită o societate care pune pe primul loc banii? Care pune pe primul loc câștigul? Ce nu se spune este că unde câștigă unul, pierde întotdeauna altul. Vrei recolte mari? Folosești „adjuvanți“, tu câștigi, consumatorul pierde sănătate. Unde mai pui chinul la care e supus ogorul. Iar exemplele pot continua... La infinit. Deunăzi citeam o știre. O premieră a ultimilor 30 de ani. Redau câteva fragmente din știre: „O biserică din județul Constanța a fost scoasă la licitație de către un executor judecătoresc din cauza unui litigiu între parohie și firma care a reconstruit clădirea, pentru stingerea unei datorii de aproximativ 360.000 de lei.

În 2009, parohia din localitatea Bugeac a decis reconstruirea vechii biserici, ce data din 1863, iar pentru aceasta a contractat o firmă. Societatea nu și-a primit însă banii datorați, astfel că a acționat Parohia Bugeac în instanță, iar în vara anului trecut o instanță a Judecătoriei Medgidia a încuviințat executarea silită a debitoarei, respectiv Parohia Bugeac, pentru recuperarea sumei de 359.736,31 lei debit și 300 lei cheltuieli de judecată conform titlului executoriu.“

Frumos, nu? Dacă nea Nicu este blamat că demola biserici, acum am ajuns să ni le „demolăm“ singuri pentru că nu mai avem... bani. Ce „bunătate“, ce „iertare“, ce „credință“?! Bănuțu’ e tot ce contează. Și încă ceva. Dacă pe vremea comunismului, indiferent de numărul de biserici demolate, oamenii își păstrau credința vie în „biserica din suflet“, cum bine spunea un clasic, acum a mai apărut o problemă... Oamenii au început să uite și, mai grav, să-și demoleze singuri chiar propriile biserici... din suflet...

La final, nu aș vrea să fiu înțeles greșit. Nu, banii nu sunt un lucru rău dacă îi privești cu cumpătare, înțelepciune și te raportezi la ei ca la o „unealtă“ cu ajutorul căreia poți să faci „lucruri“. Când viața ta se raportează numai și numai la bani înseamnă că tu ai devenit unealta lor, cu alte cuvinte „ți-au luat mințile“.

Ion Bogdan

Preţul ignoranţei

Cu tot optimismul ce mă caracterizează, nu pot să nu realizez că ţara asta minunată, cu oameni bravi, se află acum pe marginea prăpastiei şi la capătul puterilor. Nu poate fi nimic mai trist, dezamăgitor, decât pierderea speranţei, a ceea ce ai iubit prin natura fiinţei tale: meleagurile natale – adică baştina, ţara, anii copilăriei. Să nu mai vorbim de cei dragi, de-un sânge.

Este consecinţa unei democraţii prost înţelese mai cu seamă de cei aleşi – păcatele noastre – să administreze ţara mai cu seamă în primul deceniu după evenimentele din ’89. Ne-a fost dat să ne căptuşim cu datini de împrumut, cu modele false, modelul omului care reuşeşte uşor, care „dă tunuri“, care ştie să facă bani, chiar dacă trebuie să înşele, să fure, de ce nu să ucidă. Ne-am pierdut până şi ultima urmă de moralitate, ce să mai vorbim de maniere, de educaţia din familie şi şcoală. Trăim azi, deşi se încearcă a se ascunde adevărul, într-un mediu semicultural şi parvenit, impulsiv şi brutal.

Numai că vremurile au dovedit că neamul în mijlocul căruia am avut privilegiul să ne naştem şi să învăţăm a-i urma obiceiurile, tradiţiile, deşi greu încercat de-a lungul istoriei a renăscut de fiecare dată, precum pasărea Phoenix, din propria-i cenuşă. N-a cedat în faţa barbarilor, a romanilor, turcilor și a atâtor invadatori în decursul veacurilor, ceea ce mă îndreptăţeşte să sper că va rezista şi acum în faţa celor ce ne vor colonie şi a acoliţilor lor naţionali, numai buni de a furniza forţă de muncă ieftină şi pâine. Atât. Deşi am dovedit că putem mult mai mult.

Şi-au mai dovedit ei, românii, asemenea străbunilor lor, că sunt răbdători, calmi, ascultători doar până îi înşeli aşteptările. Ferească Sfântul să se simtă batjocoriţi, ignoraţi. Urgia-i gata. Şi nu odată amintesc, prin nenumăratele lor acţiuni, cât de mare poate fi… preţul ignoranţei.

Aşadar, îndrăznesc a aprecia că se impune o administrare competentă, naţională şi naţionalistă. Corectă şi cinstită.

O administrare ancorată în realităţile neamului în frunte căruia i-a fost dat să se afle la un moment dat, care să respecte ceea ce a moştenit şi să valorifice potenţa  umană şi materială întru’… bunăstarea semenilor.

O administrare care să readucă în matca ei firească economia ţării, cu riscul de a scoate la iveală fărădelegile comise şi inşii vinovaţi.

Ar fi prea mult? Prea greu? Poate, dar nu imposibil.

Ion Banu

Fiind băiet păduri cutreieram?

„Fiind băiet păduri cutreieram / Şi mă culcam ades lângă isvor, / Iar braţul drept sub cap eu mi-l puneam. / S-aud cum apa sună-ncetişor: / Un freamăt lin trecea din ram în ram/ Şi un miros venea ador­mitor. / Astfel ades eu nopţi întregi am mas, / Blând îngânat de-al valurilor glas.“

Frumoase versurile primei strofe a poeziei scrise în 1878 de Mihai Eminescu – „Fiind băiet păduri cutreieram“! Țin minte și acum poezia copilăriei cu munții, mările, anotimpurile și oamenii ei. Și ca mine, o întreagă generație. Pe vremurile acelea, până nu demult, de fapt, circula o vorbă: „Românul s-a născut poet“, se tot spunea. Da, am fost un neam de poeți. Mai suntem acum? De câțiva ani am observat ceva. Vara, la mare, seara nu se mai plimbă nimeni, dar absolut nimeni pe faleze. Acum câțiva ani, când am observat fenomenul, mi-am zis că „poezia a murit“. Oamenii merg la mare să se „distreze“. Vor să uite de griji... Și tocmai această dorință a sufocat, a anihilat poezia din noi. La fel și la munte...

Unde sunt drumețiile, focurile de tabără, glumele de altădată? Păi, nu prea mai sunt... Iar motivul este același – prea multe îngrijorare față de ziua de mâine pentru ca oamenii să mai aibă timp și de alte „prostii“. De fapt, poezia nu este altceva decât o exprimare sufletească a unui sentiment... Dar ce nevoie mai avem noi de sentimente, când ratele la bănci sau „altele“ ne ocupă mintea toată ziua? Cineva spunea că, dacă un neam nu mai are poeți, nu o mai duce mult... Nu mai are viitor. Cu alte cuvinte, când uiți de fond (suflet), forma dispare... Sigur, „prostii“ filozofice, nu-i așa? După ce m-am uitat pe studiul intitulat „Diagnoza 2018 – Situația tineretului și așteptările sale“, comandat de Ministerul Tineretului și Sportului, mi-am dat seama că avem o problemă... Pe scurt... Potrivit cercetării sociologice, din care spicuiesc o foarte mică parte, 40% dintre tineri nu au încredere în Biserică, iar 20% vor să plece definitiv din țară. În ceea ce privește sistemul de învățământ, cea mai mare problemă în opinia tinerilor este faptul că nu îi pregătește pentru a fi capabili să dezvolte o afacere proprie. În ceea ce privește activitățile de tip voluntariat, majoritatea absolută a tinerilor români nu participă la niciun tip de astfel de activitate.

La întrebarea „care credeți că sunt principalele obstacole care i-ar împiedica pe tineri să-și continue studiile?“, majoritatea absolută a celor intervievați a răspuns că este vorba despre „dezinteresul tinerilor“ (98%), urmat de „nivelul de dificultate a studiilor“ (92%)! și „educația nu contează prea mult pentru succesul în viață“ (91%). De asemenea, 72% sunt nemulțumiți de faptul că trebuie să-și câștige singuri existența și să muncească. 48% dintre tineri doresc să-și deschidă o afacere în viitor, iar domeniile preferate sunt: comerț, servicii (31%), agricultură, zootehnie, piscicultură, silvicultură (19%), construcții și amenajări interioare (17%), turism (12%). Fără comentarii...

Ion Bogdan

Hop şi noi…

Nu c-am fi mai breji, frumoşi şi deştepţi decât alţii, dar… ne-a venit rândul. Ne şi gândim de-acum ce puternici vom deveni în aste şase luni la preşedinţia celui mai mare for european. Am început deja să ne arătăm muşchii, să ne etalăm „sclipirile“ materiei cenuşii, chit că ne încurcăm în limbă, hârtii şi comportament.

Lăsând gluma la o parte, socotesc că ar trebui să luăm lucrurile în serios şi după fiecare pas făcut să privim în urmă la ce am lăsat şi să gândim la ce-am vrea să găsim la întoarcere. Nu de alta, dar sunt multe de făcut, unele treburi negreşit fiind necesar a fi luate de la capăt.

Economia scârţâie, şcoala e de izbelişte, finanţele au cheltuit şi ultimul şfanţ din fundul sacului, ba chiar şi pe cei luaţi de la cămătarii lumii, leul a luat-o pe povârniş la vale. Până şi natura ne e potrivnică. „Apăi de – ar zice românul neaoş – la omul sărac, nici boii nu-i trag.“

Păi da, de n-om hrăni bine boii şi n-om unge butucii roţilor, nici că se va urni carul din loc.

Hei, iar am ajuns la vorbele de duh specifice celor în mijlocul cărora îmi place adesea să mă aflu. Dar de unde poţi afla adevărul adevărat decât de la cei care trăiesc fenomenele generate de neputinţa, ori… ne-voinţa celor aflaţi, vremelnic, în „capul trebii“? Că de, stau o vreme, arată cu degetul la cei de dinainte, mai meşteşugesc câteva vorbe, îşi umplu sacii şi pe-aici ţi-i drumul.

Ei bine, cum spuneam, sunt multe de făcut pentru a intra în rândul lumii. În afară de justiţie şi grija pentru cei certaţi cu legea, ar mai fi nevoie, acută nevoie de investiţii în tot ce poate aduce plusvaloare: ştiinţă, infrastructură, economie, cultură şi câte altele. Dacă tot am ajuns în „buricul târgului“, poate mai învăţăm câte ceva de la „târgoveţii“ în mijlocul cărora ne vom afla vreme de şase luni despre cum se administrează eficient o ţară. Uneori, până şi de la cei mai mici în trup şi faptă poţi învăţa ordinea lucrurilor din ogradă. Pentru că, se pare, mulţi nu ştiu nici cât de important este să faci şi să obţii ceea ce este necesar să pui zilnic pe masă, de cel puţin trei ori.

Mai zilele trecute am auzit un ins – nu-i pot spune decât aşa, chiar dacă ocupă acum un important fotoliu guvernamental – care, adresându-se unei personalităţi din lumea agricolă, întreba oarecum dojenitor, ce-i atât de important şi greu să faci agricultură?! „Ce, aia-i cercetare, ce se face în domeniul pe care-l plângeţi atât?“

Surprinzător, trist, dar adevărat. Nu ştie insul şi poate nu sunt puţini asemeni lui, cât de greu şi important este să lucrezi şi să ai grijă de ceva plin de viaţă, de la pământ, plantă sau animal şi până la ceea ce ajunge în farfurie.

De-asta spun că trebuie să mai învăţăm dacă nu ştim. De la oricine se dovedeşte raţional şi iubitor de glie şi neam, fie el şi de… oriunde.

Ion Banu

Încă una caldă

Curg pe bandă rulantă legile şi trec prin Parlament ca fulgerul atunci când nu există un interes major pentru subiect.

Nu mă îndoiesc că iniţiatorii – unii dintre ei – nu au bune intenţii, mai cu seamă când aceştia chiar îşi respectă menirea pe care o au la un moment dat.

Excesul de zel ar putea arunca însă în derizoriu dorinţele celor care-şi propun reguli după propriile idei ce se dovedesc a fi neancorate în realitate.

Mă gândesc la atâtea acte normative din domeniul învăţământului, sănătăţii, administraţiei publice, de ce nu şi din agricultură, care nu întot­deauna s-au dovedit a reflecta realităţile din societate şi domeniile la care se referă. Dovada? Numeroase altele menite a corecta pe primele: lege pentru modificarea legii… etc., mai multe asemenea pentru corectarea unui singur astfel de act normativ.

Iată acum încă una, caldă: Legea laptelui. Probabil va mai veni una a fumăritului, gunoiului, apei din bucătărie şi câte altele, dar care nu vor avea nicicum menirea de a rezolva numeroasele probleme reale cu care se confruntă societatea. Probabil va trece uşor prin Parlament – cu siguranţă mult mai repede decât mult dezbătutele legi ale justiţiei, de pildă, doar sunt acte normative importante pentru „membrii“ societăţii – pentru că interes pentru aceasta nu au parlamentarii, ci doar iniţiatorii aflaţi în slujba… lăptarilor.

Dar cine sunt aceştia şi cine i-a întrebat dacă au nevoie de reglementări în domeniu?!

Cui se adresează această lege?

Poate că mai degrabă era nevoie de o legislaţie prin care să se impună reguli stricte privind calitatea produselor agroalimentare pentru importatori, comercianţi şi nu dintre cele care favorizează furtul puţinilor bani din buzunarul românilor.

Câteva încercări în acest sens ale ministerului de resort au rămas fără finalitate pentru că nu există o corelaţie de idei şi interese între toate instituţiile cu responsabilităţi în domeniu.

Aşadar, aşteptăm încă o lege, pusă la „fiert“ câteva săptămâni într-un ceaun în care ar fi trebuit să amestece în primul rând cei cărora li se adresează. Numai că, se vede treaba, cei care agită amestecul sunt tot iniţiatorii, lăptarii încercând încă să-i înţeleagă sensul.

Ne-am obişnuit să spunem adesea că speranţa moare ultima. Să sperăm totuşi că emanaţiile legislative vor fi de bun augur pentru societate în ansamblul său şi nu doar pentru anumite grupuri de interese, ori pentru a-şi afirma unii puterea politică sau a funcţiei.

Ion Banu

Abonează-te la acest feed RSS