ipso august 2021    reclama youtube lumeasatuluitv

Irigaţiile, încă un vis neîmplinit

Scriam cu ceva ani în urmă în acest spațiu despre nevoia de apă în câmp pentru asigurarea realizării unor producții stabile. Și mai spuneam atunci că nimic nu poate constitui prioritate înaintea asigurării securității alimentare.

Ei bine, după aproape zece ani mai nimic nu s-a întâmplat în sensul celor apreciate la vremea respectivă.

Mă întrebam atunci – o fac și acum – cum ar fi să mă trezesc într-o zi și să aud pe toate canalele de ştiri că România este pe primul loc în Europa la producţii agricole obţinute, că are cea mai mare suprafaţă agricolă amenajată hidroameliorativ, inclusiv cu scopul protejării mediului, şi că a devenit de ceva vreme una dintre cele mai căutate destinaţii ale investitorilor, evident, nu doar străini.

Ar fi, cu siguranţă, posibil un astfel de scenariu dacă am avea guvernanţi responsabili, cu experienţă şi viziune, care să ştie cum să prioritizeze lucrurile nu doar pe hârtie, ci şi prin proiecte efectiv implementate în teritoriu.

La începutul anilor ’90 niciunul (dintre cei care au luat frâiele ţării în mână) n-a ştiut sau mai degrabă n-a vrut să valorifice proiectele valoroase elaborate până atunci, proiecte pe care nu trebuia decât să le eficientizeze şi să le actualizeze tehnologic.

Dar vremea a trecut şi ţara parcă nu-şi găseşte calea. Luptele politice, goana după putere fac să se uite de nevoile celor cărora li s-au... cerşit voturile la alegeri.

Revenind la priorităţi, un guvern responsabil pentru administrarea ţării ar trebui, spun specialiştii neancoraţi politic, să înceapă cu infrastructura şi irigaţiile. Infrastructura – pentru a se facilita accesul în zonele de interes economic şi turistic, suficient de multe pentru a aduce plus-valoare comunităţilor, irigaţiile – pentru a exploata la maximum potenţialul agricol de care ţara dispune din belşug. Să nu mai vorbim de angrenarea economiei în ansamblu, pe orizontală şi verticală.

Mă simt obligat să reamintesc – pentru a nu ştiu câta oară – că apa este principalul factor limitativ al producţiei agricole, iar, în condiţiile în care anii secetoşi se succed la intervale din ce în ce mai scurte, asigurarea acesteia pentru culturile agricole este din ce în ce mai acută.

România, din fericire – spun iarăși pentru a nu știu câta oară – dispune de numeroase bazine hidrografice şi, ca urmare, de imense cantităţi de apă care, bine şi raţional valorificate prin sisteme de aducţiune poate nu întotdeauna simple, ar putea rezolva problema fluctuaţiei nivelurilor de producţie, cu consecinţe benefice asupra... siguranţei naţionale până la urmă. Nu-i puţin lucru să asiguri hrana necesară propriului popor, ba chiar să poţi şi controla pieţe cu produse agroalimentare.

Pe de altă parte, asigurarea apei pe terenurile agricole, alături de perdelele forestiere de protecţie şi alte lucrări hidroameliorative, ar putea contribui substanţial la îmbunătăţirea mediului, la limitarea fenomenului de deşertificare etc. Sunt lucruri ușor de înțeles, dar se pare greu de prioritizat, de așezat înaintea intereselor individuale, de grup sau politice.

Să sperăm totuşi că raţiunea va învinge şi... irigaţiile – ca să mă refer doar la acestea – nu vor rămâne doar un vis.

Ion BANU

Adevăr sau dezinformare

După un an cu secetă pedologică și atmosferică fără precedent, urmat de un altul aproape la fel în multe din zonele țării, fenomene care au generat dificultăți financiare și organizatorice multor fermieri, iată că vine o bună parte dintre autorități care susțin o Românie cu producții record la cereale și plante tehnice.

Respectivele declarații îmi aduc aminte de vremurile de dinainte de ’89, când unitățile agricole de stat și cooperatiste erau obligate să se înscrie cu niveluri de producție uneori de peste 4-5 ori mai mari față de realitate.

Dacă pentru perioada respectivă aveam să înțeleg mai târziu motivele – rating-ul de țară pentru a menține România eligibilă financiar în fața instituțiilor financiare internaționale – ei bine, acum nu prea se înțelege cui folosesc respectivele afirmații, motiv pentru care mare parte dintre fermieri, mai cu seamă cei greu încercați ca urmare a fenomenelor meteo defavorabile, le apreciază ca fiind total lipsite de adevăr, mai degrabă dezinformare, manipulare mediatică a opiniei publice.

„Iată cel mai bun motiv de a nu investi în agricultură, în sistemele de irigații, în susținerea agriculturii și agricultorilor, mai cu seamă a celor mici și mijlocii: de ce să investești dacă lucrurile merg și așa, dacă chiar și fără investiții se fac producții…“, spunea recent un fermier supărat foc pe autoritățile cărora, spunea el, nu le pasă de cei care asigură hrana noastră cea de toate zilele.

Până la urmă, dacă ceea ce se petrece referitor la subiect este adevăr sau dezinformare, vom vedea după ce se va mai strânge câte ceva prin hambare. Până atunci, scepticismul marii majorități a celor direct implicați în domeniu și nu doar al lor continuă să le bântuie mințile.

Fără îndoială, în agricultură trebuie investit mult și mereu, mai cu seamă în condițiile schimbărilor climatice generatoare de fenomene meteorologice din ce în ce mai frecvente și mai agresive. Să ne aducem aminte că, în urmă cu 40-50 de ani, din 10 ani, 2-3 ani erau moderat secetoși și 7-8 favorabili și foarte favorabili pentru agricultură. În perioada în care ne aflăm raportul este invers.

Iată principalul motiv pentru care autoritățile trebuie să se implice mai mult, nu doar declarativ, în fenomenul agricol. Pe de altă parte, fermierul va trebui poate să regândească structura speciilor cultivate, a soiurilor și hibrizilor folosiți pentru fiecare zonă, poate chiar renunțarea în parte la culturile convenționale și orientarea către specii alternative, cu o mai bună adaptabilitate și toleranță la fenomenele meteo extreme. Dar pentru asta și cercetarea agricolă trebuie să se reinventeze.

Este cunoscut faptul că fără cercetare și investiții nu există viitor. Așadar, cercetării nu trebuia să i se ia, ci trebuia să i se dea, să-i fie alocate fondurile necesare unei bune și eficiente activități în beneficiul tuturor, de la fermier la consumator.

Dar să sperăm că ne vom trezi la realitate până nu va fi prea târziu. Altfel, vom continua să pendulăm între adevăr și dezinformare. Ca să nu spun... minciună.

Ion BANU

Inundații + Risipă = ?

Este jale mare pentru agricultura românească. Sigur, nu pentru toată lumea anul acesta, cel puțin din punctul de vedere al vremii, a fost dezastruos. În special zonele din sud și din centrul țării au fost cele mai lovite da valuri succesive de secetă sau inundații. Așadar, toată lumea suferă, de la producători care-și văd producțiile periclitate, la consumator care scoate mai mulți bani din buzunar. Dar, pentru prima oară în ultimii foarte mulți ani dezastrele nu au fost doar în zona noastră, ci în întreaga Europă, ba chiar în întreaga lume la un nivel fără precedent până acum… De exemplu, inundațiile din Germania și cele din China au fost clasificate de specialiști ca fiind unice în ultima mie de ani. Și se pare că nicio țară nu a scăpat de calamități. De exemplu, în mass-media se vorbește de faptul că cel mai grav îngheţ din Brazilia din ultimele două decenii a adus o lovitură mortală tinerilor copaci de cafea, în condițiile în care cafeaua este crucială pentru economia țării. Apoi, inundaţiile din regiunea strategică în creşterea porcilor din China au afectat fermele şi au sporit ameninţările cu boli ale animalelor. Căldura arzătoare şi seceta au uscat culturile de pe ambele părţi ale frontierei SUA-Canada. Iar în Europa ploile torenţiale au blocat efectiv tractoarele în câmpurile îmbibate cu apă. Totul se petrece în condițiile în care niciun alt sector economic nu este mai la mila naturii precum agricultura. Așadar, putem să spunem că situația este cel puțin îngrijorătoare... Iar meteorologii avertizează că acesta este doar începutul și că, de la an la an, situația se va agrava și mai mult. Este clar că se întâmplă ceva de proporții epice. Oare chiar merităm asta? Se pare că da…

În altă ordine de idei, dar strâns „legat“ de rândurile de mai sus, potrivit unui nou raport realizat de World Wildlife Fund și citat de presă, o cantitate estimată la 2,5 miliarde de tone de alimente s-a pierdut la nivelul fermelor sau a fost risipită de retaileri sau consumatori la nivel global. Asta înseamnă aproximativ 40% din producţia mondială. Astfel, potrivit raportului care se bazează pe studiile realizate de FAO, 1,2 miliarde de tone de alimente sunt pierdute la nivelul fermelor. La acestea se adaugă alt miliard de tone de alimente risipite la nivelul retailerilor şi consumatorilor. Iar raportul WWF mai arată că ţările cu venituri mari şi medii din Europa, America de Nord şi Asia industrializată sunt responsabile pentru 58% din alimentele risipite la nivel mondial până la momentul recoltării. Asta contrar opiniei de până acum care arăta că țările sărace ar fi principalele responsabile de pierderi.

Și mai vorbim de foamete în condițiile în care atâta mâncare se duce pe apa sâmbetei?

Ion Bogdan

Prețul mirajului

Am citit recent un studiu european care vine cu o informație ce nu mai surprinde pe nimeni. Concluzia studiului este că România se află printre ţările UE cu cel mai mare declin al populaţiei urbane şi rurale prognozat până în 2050. Astfel, potrivit celor de la Eurostat, populaţia urbană va creşte în 15 state membre UE, în perioada 2019-2050, şi va scădea în nouă state membre, inclusiv în România. În fruntea statelor membre care sunt preconizate să înregistreze creşteri ale populaţiei urbane până în 2050 se află Malta, cu un avans de 35,4%, urmată de Irlanda (29,2%) şi Suedia (25,1%). Pe de altă parte, în cazul statelor unde populaţia urbană este prognozat să scadă pe primul loc este Letonia (minus 17,7%), urmată de Grecia (minus 16,7%), Polonia (minus 10,3%) şi România (minus 8,6%). Tot în perioada 2019-2050 se estimează că populaţia rurală va creşte în doar patru state membre UE: Irlanda (24,5%), Suedia (10,9%), Danemarca (1,2%) şi Belgia (1%). În schimb, România este printre cele 20 de state membre care ar urma să înregistreze un declin al populaţiei rurale. Amploarea acestei scăderi va fi cea mai gravă în Lituania (minus 43,5%), Letonia (minus 37,6%), Bulgaria (minus 26,8%) şi România (minus 25%).

Ne mai miră ceva? Deja nu ne mai miră să vedem zeci de sate părăsite, sute, poate mii de case goale, ulițe pustii. Furați de mirajul Occidentului, în ultimii zeci de ani milioane de conaționali au hotărât să-și încerce norocul p-afară. Nu contează că în multe, foarte multe cazuri chiar, o duc mult mai prost decât ar fi dus-o în țară, nu contează că „mirajul“ le vinde doar ce priește cetățenilor din Vest… Nu, nu contează, tot ce contează e că respire aerul occidental. Într-adevăr, speranța moare ultima, de aceea stau și înghit traiul dur de acolo, poate-poate într-o zi vor avea un nivel de trai „pur“ occidental. Oare? Dacă punem la socoteală pandemia și urmările ei, în special economice, situația este departe de a fi roz.

Și apropo de case părăsite… Pe lângă casele mai mult sau mai puțin „bătrânești“ părăsite, au mai apărut de peste 10-15 ani în peisaj un altfel de case, împrăștiate prin toată țara… Este vorba de adevărate vile construite de cei care au ales calea străinătății… Vile care sunt construite pentru copii, care atunci când vor crește să se poată întoarce în țară definitiv sau doar în vacanță. Sau vile care sunt văzute drept „refugiu“ la bătrânețe al celor plecați.

Totuși, de ce au plecat acești oameni prin străinătățuri? De ani buni, de când fenomenul a luat amploare, s-au încercat zeci, sute, poate mii de răspunsuri la această întrebare… Sigur, mulți au plecat să schimbe „atmosfera“, nu le mai plăcea aerul de aici… Alții au plecat pentru banii care nu-i puteau face p-aici… Alții au plecat la studii și o eventuală lansare pe o traiectorie profesională occidentală… Alții pentru a se simți respectați… Și tot așa… Toți au avut motive serioase. Și toți sunt de înțeles… Iar dacă nu li se face dor de plaiurile natale, nu-i nicio problemă… E chiar mai bine… Problema e cu cei care au de gând să se întoarcă… Dacă vin cu bani mulți, e în regulă, nu vor mai trebui să muncească. Dacă nu, e o problemă, chiar mai multe… Deja România este luată cu asalt de mii de muncitori veniți în special din Asia care văd în România o șansă unică de a se realiza preofesional și personal. Mai ales acum, în condițiile în care mai multe țări occidentale nu mai primesc imigranți din diferite motive. Ironic, nu? Să vrei să reiei traseul invers și să nu prea poți…

Ion Bogdan

Nostalgia vremurilor trecute

Asistăm de mai mulți ani la dezbateri interminabile cu referire la organizarea, reorganizarea agriculturii și agricultorilor sub motivația, de altfel pertinentă, a eficientizării activităților agricole. Bag seama însă că se vrea să nu se facă ordine în... dezordine de vreme ce nu se pot pune lucrurile cap la cap.

Din fericire, mulți iubitori ai pământului au reușit să-și croiască drum prin hățișurile legislative, astfel că încă de la momentul trecerii în noua epocă a libertăților democratice și-au constituit exploatații agricole, multe demne și astăzi de apreciat, chiar dacă unele se află pe mâna unora care nu prea flutură deasupra capului steagul românesc. Dar asta înseamnă puțin peste 40% din suprafața agricolă a țării, diferența aflându-se încă în exploatarea unor proprietari ce nu-și găsesc drumul spre rosturi bine așezate, în ciuda inițiativelor unora, poate bine intenționați, de a structura forme asociative menite a le veni și acestora în ajutor.

Deși au fost multe inițiative legislative, unele astfel construite încât să nu poată ajunge la capătul drumului, nimic parcă nu s-a legat. Conservatorismul, individualismul, teama de a nu se piardă iarăși dreptul real asupra proprietății îi fac pe mulți reticenți la tot ce înseamnă tovărășie în rezolvarea adevăratelor provocări ale modernismului în domeniu. Îndemnurile, sloganurile de genul „doar uniți învingem“ și multe altele asemenea sunt doar de natură a retrezi teama reconstituirii acelor forme de asociere de dinainte de ’89.

Cu toate acestea, au fost constituite diverse forme asociative ai căror membri, mai mult sau mai puțin numeroși, au consimțit să-și unească forțele întru rezolvarea, măcar în parte, a celor mai acute probleme. Așadar, interesele primează, iar când acestea vor fi de natură a stimula inițiative, cu siguranță lucrurile vor căpăta alte valențe. Dar mai este ceva până acolo.

Sunt voci cu referire la numeroasele forme asociative care nu-și justifică existența, spun inși cu brațele pline de bețe gata de pus în roți – asociații, federații, ligi, patronate etc. Pe de altă parte, sunt și nostalgici ai vremurilor trecute care fac referire, ori de câte ori au prilejul, la buna organizare a economiei și mai ales a agriculturii în vremurile socialist-comuniste. Cert este că din tot trebuia aleasă doar neghina, restul să fi rămas măcar la dospit, nu aruncat odată cu aceasta. Dar nu e prea târziu pentru a reveni la moduri de lucru și organizare care să ne facă activitatea eficientă, iar pentru asta nici nu este nevoie de atâta... stufăriș legislativ pentru a pune la punct lucrurile. Este însă nevoie de inițiativă, voință și înțelegere a fenomenelor prezente, de perspectivă cu ancorare în experiențe demne de urmat. De aici și de pretutindeni. Să nu uităm de puterea exemplului, care poate face mai mult decât orice slogan, discurs, ori inițiativă legislativă. Cooperativele agricole pot fi soluția pentru deschiderea unui nou drum spre performanță, chiar dacă sună a nostalgie față de vremurilor deja apuse. Sigur, cu condiția ca ele să rămână în posesia și la dispoziția irevocabilă a membrilor săi.

Ion Banu

Îți mai aduci aminte... doamnă?

Surprinzătoarea întrebare era adresată, mai în glumă, mai în serios, celor care refuzau să înțeleagă rosturile vremurilor și trăirilor de dinainte și de după momentul unor evenimente ce au scris ori aveau să scrie istorie.

Există, cum de altfel este firesc, opinii diferite ale istoricilor, filozofilor, politicienilor față de diversele momente ale parcursului unei națiuni de-a lungul istoriei, adevărul pur rămânând întotdeauna însă undeva în negura timpului care poate nu se va ridica niciodată. Doar ce trăiești și vezi rămâne certitudine, ceea ce transmiți și se transmite capătă accente de incertitudine din ce în ce mai mari de la o generație la alta. Istoria a demonstrat-o...

Cine, de ce și ce interese au stat, de pildă, la baza celor mai importante evenimente precum conflictele armate de mai mică sau mai mare amploare, „revoluțiile“ naționale etc., iată doar câteva din întrebările care nu-și găsesc un răspuns cert pentru opinia publică.

Revenind la ceea ce a schimbat cursul istoriei românilor cu mai bine de treizeci de ani în urmă, cei mai mulți din categoria celor care și-au consumat ani din viață înainte și după evenimente se întreabă de ce a fost nevoie de atâtea sacrificii umane, materiale, educaționale și culturale pentru a schimba un regim, un sistem. Nimeni nu poate da un răspuns cert în afara motivației simple privind necesitatea înlăturării unei dictaturi (cu alta, spun mulți). Cert este că s-a câștigat ceva: libertatea de mișcare, informare, exprimare – despre ultima ar mai fi de discutat. Prea puțin față de pierderile din economie și sistemul educațional al populației, în general, și al tinerei generații, în special. Nici măcar „compensațiile“ acordate de Europa sub formă de subvenții și alte măsuri nu le pot acoperi.

Fără îndoială, în ultimii ani s-au făcut ceva progrese în economie prin numeroasele investiții realizate, dar de unde s-a plecat și de unde s-ar fi putut pleca? Și, până la urmă, care sunt principalii beneficiari ai importantelor sume alocate pentru acestea? Da, s-ar putea invoca „necesitatea dezvoltării echilibrate a tuturor statelor membre“, numai că cei bogați sunt acum mai bogați, iar restul împing încă la căruța bătrânului continent. „Să le dăm cât să nu spună că s-au sacrificat degeaba“, își spun în barbă mai-marii Europei.

Cam așa ar putea fi judecate lucrurile după cum decurg ele. Ce va urma? Depinde de cât de mult și până unde vor înclina capul „negociatorii“ noștri în fața mai-marilor de la Bruxelles. PNRR-ul transmis și însușit mai ceva decât școlărește a dat o notă acestora care nu o depășește pe cea de trecere văzând suma și alocările pe domenii. Este inadmisibil ca unui sector vital pentru orice națiune – agricultura – să nu i se aloce niciun leu, măcar pentru lumânarea de veghe. Orice motivație nu poate anula corigența, poate chiar repetarea anului.

Întorcându-ne la întrebarea aceea retorică, să ne amintim măcar de câteva aspecte privind organizarea economiei de dinainte de ’90 asupra căreia n-ar fi rău dacă am reflecta mai mult. Trec adesea pe lângă obiective care altădată înglobau o imensă forță de muncă și care produceau, aduceau o plus valoare deloc de neglijat, astăzi ruine, ori privatizate pe doi lei care nicicum nu ajung la nivelul de producție de altădată. Cum era? „Îți mai aduci aminte... doamnă?“ Iată întrebarea la care puțini mai pot da un răspuns.

Ion Banu

„Dați bani, pungașilor...“

Cu ceva vreme în urmă, pe un post de televiziune era prezentat un animal sălbatic, o căprioară, care în urma unui accident a rămas fără un picior. Prin grija unui om de bine și a unui veterinar a fost salvată din gura jivinelor sau poate chiar a unor... jinduitori de carne proaspătă de vânat. Se străduia săraca, chiar așa, în trei picioare, să supraviețuiască. Se vedea cât de colo ce greu îi era, dar impresiona efortul său de a rămâne în rândul suratelor sale.

Mi-a revenind în minte respectiva imagine urmărind interminabilele dezbateri pe marginea Planului Național de Redresare și Reziliență (PNRR), în care agricultura nu se regăsește. Ce-i drept, sunt puțini bani – cu puțin peste 29 mld euro – față de uriașele nevoi ale României. Și pâinea este puțină pentru o familie săracă, dar ea este împărțită după nevoi și vârstă tuturor membrilor ei. Nu la fel au procedat plămăduitorii români ai respectivului plan cu suma alocată României.

S-a împărțit tuturor, mai puțin pentru agricultură care astfel rămâne precum sărmana căprioară, cu handicapul său peren. Adică, tot mai săracă. Greu să-i ajungi pe alții din urmă șchiopătând și abia trăgându-ți sufletul. Fără suportul necesar... redresării și rezilienței, agricultura urmează să lupte în continuare pentru supraviețuire cu puținii bani din subvenții și alte câteva resurse, acordate precum dai bolnavului „o gură de oxigen“, așa încât să rămână fie în rândul lumii, fie și la coada ei. Despre dezvoltare și performanță... mai vedem.

Încă îmi amintesc strigătul unor fermieri cu prilejul unui miting: „Dați bani, pungașilor, nu ziceți că n-aveți. Mâncare vreți? Dați bani!“ – urmat, firește, de alte și alte... sloganuri, semn de suferință a domeniului.

Fără îndoială, nevoi sunt multe, investițiile în infrastructură, învățământ, sănătate și altele sunt la fel de importante, dar oricum am vrea, resursa alimentară, necesitatea asigurării ei, trebuie să primeze. Fără aceasta, nimic din celelalte nu poate fi realizat.

Greu de înțeles o astfel de... rânduire a banilor, de prioritizare a lor, atâta vreme cât se știu constrângerile – naturale – din agricultură și nevoia asigurării securității alimentare a țării. 

Mă întreb, care ar fi reacția mai-marilor țării – parlamentari, guvernanți și alte câteva categorii de învârtitori de hârtii – absenți de cele mai multe ori la „strigătul“ fermierilor, dacă măcar o zi ar rămâne fără să aibă ce pune pe masă?! Poate cineva ar îndrăzni să spună, IMPORTĂM! Au mai spus-o și alții pe la începutul anilor ’90 și iată, ne-am trezit datori vânduți străinătății. Există o zicală în popor: „Mai aproape ți-e cămașa decât haina.“

Așadar, să avem grijă și să folosim eficient ce avem lângă noi, pentru noi, până nu vom deveni pradă ușoară „jivinelor“ de oriunde.

Să punem puțin suflet, din puținul pe care poate îl mai avem, în construcția domeniului, dezvoltarea și modernizarea acestuia pentru a deveni tot mai performant, capabil să producă măcar cât să ne-ajungă. Altfel, va rămâne cu handicapul său, precum sărmana căprioară.

Ion Banu

Viața și rosturile ei

Se spune că, atunci când ne dorim chiar și imposibilul, speranța moare ultima. Este până la urmă un mod de viață, uneori un fel de a ne întreține psihic idealurile cel puțin până să descoperim cărarea împlinirii lor.

De cele mai multe ori însă, când suntem încercați de diverse greutăți – dezechilibre financiare, stări sufletești greu de suportat, dificultăți relaționale ori boli mai mult sau mai puțin grave – ne lăsăm pradă gândurilor și pasăm speranța în grija divinității. Batem la porțile „vindecătorilor de suflete“, cu credința depășirii tuturor relelor. Uităm însă ori nu realizăm că, de fapt, puterea împlinirii a tot ce socotim a ne fi necesar stă în noi, în modul cum gândim, organizăm, muncim. Este important să vrei și să lupți pentru... vrerea ta.

Fără îndoială, sunt și lucruri care nu ne stau în putere a le depăși, precum trecerea dincolo de granițele vieții pământești. Este greu și puțin confortabil să gândești astfel de scenarii, numai că orice drum, contrar vrerii noastre, începe de undeva și sfârșește, sigur, altundeva. Mai devreme sau mai târziu. Depinde de calitatea lui și a celui care îl parcurge, de puterea fizică și psihică a acestuia.

Vă întrebați, poate, ce mă determină să fac tocmai acum filozofia vieții nu fără sfârșit. Este un subiect care nu-mi face plăcere nici măcar să-l gândesc și cu atât mai mult să-l abordez aici și acum.

Ei bine, trecerea recentă în neființă și mult prea devreme a câtorva dintre cunoștințele, prietenii și colegii de breaslă mi-a creat o așa stare încât a apărut parcă din neant dorința de a comenta subiectul și, mai cu seamă, despre ultima dintre ele: moartea prematură și bruscă a lui Adrian Rădulescu. O veste care a cutremurat lumea agricolă și nu numai. Un OM, un bun specialist, întreprinzător, bun organizator, un optimist. Poate atunci când veți citi aceste rânduri evenimentul va fi deja demult consumat, dar cu siguranță greu, foarte greu de uitat multă vreme.

Uite așa este viața: trecătoare. Un ins, la un moment dat, în încercarea de a face filozofia acesteia, susținea că „viața este un non sens. Dacă tot mori, de ce trebuie să te naști?!“ –spunea respectivul. Este un mod de abordare a ceea ce suntem, a existenței noastre. Până la urmă, totul are sens în univers, uneori greu de explicat, lăsând astfel loc diverselor interpretări filozofice ori biblice.

Viața, se spune, este un dar căruia trebuie să-i dăm sens prin ceea ce facem în timpul ei. Să ne bucurăm de fiecare clipă, zi, an, de realizări care să ne ofere satisfacția unui timp trăit frumos, cu împliniri de care să fie mândri cei care ne vor urma. Altfel, trăim degeaba.

Ion Banu

România rustică?

Țin minte că, în urmă cu 10-20 de ani, tot vedeam cu diferite ocazii fie în presă, fie pe viu, străini care se minunau de România... „Ce frumoasă este țara dumneavoastră, ce rustică este, o minunăție!“, exclamau străinii din acele vremuri, aproape gâtuiți de emoție. Și, sincer, nu prea înțelegeam de ce... Apoi, au fost cazuri și mai ciudate, din punctul meu de vedere. Este vorba de străinii veniți de aiurea, în special din Europa, care vindeau tot ce aveau la ei acasă și se mutau, cu cățel, cu purcel în România... Și nu oriunde, ci în cotloane de țară uitate de lume. Nu găsisem încă o explicație... Sigur, am fost turist în multe țări din lume, inclusiv în Europa, dar, ca orice turist, vizitam și eu zonele de importanță turistică. Apoi, în urmă cu câțiva ani, am fost de vreo două ori în zona rurală a Germaniei. Și am observat câteva lucruri. Chiar dacă erau în zona rurală, nu am văzut niciun „sat“, niciun țăran, nicio vacă pe „ulițe“.

În schimb, am văzut gazon tuns până în buza pădurii și culturi de cereale perfecte, în sensul că diferența de înălțime între plante era de vreun centimetru, doi. „Mda, precizie tipic nemțească“, mi-am zis și am uitat... Apoi am vizitat Slovacia, pe care am bătut-o în lung și-n lat. La fel... Gazon în curte, oratănii ioc, iar „țăranii“ erau prezenți doar în cărți și revistele vechi. Apoi am vizitat o zonă rustică din Franța... La fel... De fapt, în toată Europa e așa. Poate cu foarte, foarte mici excepții. Și am înțeles de ce se îndrăgosteau străinii de plaiurile mioritice. Pentru că își păstraseră puritatea. Pentru că mai simțeai natura așa cum era ea, fără sistematizări, fără îmbunătățiri, fără așa-zisa civilizație. Și mi-am adus aminte de ce spunea cândva un filozof: „Niciodată cultura n-a distrus civilizaţia, dar civilizaţia poate fi moartea culturii şi, de obicei, cultura moare din cauza civilizaţiei.“ Nu știu dacă este sau nu așa, dar cert este că ceva se întâmplă. Se întâmplă ca atunci când te îngrijești de coroana copacului și uiți de rădăcini. Sau ca atunci când, din cauza exagerării formei, moare conținutul.

Dar cel mai trist lucru care a confirmat cumva că România e pe cale să prindă „civilizația“ din urmă l-am trăit în urmă cu mai multe săptămâni. Eram undeva la țară, iar stăpâna casei în care mă aflam mi-a spus că este foarte supărată fiindcă anul acesta, pentru prima dată, nu mai are cine să-i cosească iarba. Din simplul motiv că oamenii au renunțat să mai crească vaci în gospodărie... Animale în general... Pentru că e mai rentabil să cumperi de la magazin... Bineînțeles că am rămas fără cuvinte, iar singurul lucru care mi-a venit în minte a fost că ceea ce nu au reușit comuniștii – să distrugă vatra strămoșească – se întâmplă acum... Și totul în numele „civilizației“... Și poate, peste ani, celebra Miorița va începe ceva de genu’: „Pe-un tronson de plai/ Pe-un program de rai“... nu de alta, da’ să fie în concordanță cu directivele europene...

Ion Bogdan

Banii viitorului

Dintotdeauna a existat o monedă de schimb, iar când aceasta lipsea fizic schimbul se făcea direct în produse, cunoscut sub denumirea de troc sau, mai nou, barter. Țăranii, precum negustorii, știau mereu valoarea a ceea ce aveau de vânzare, astfel că schimbul era echitabil sau devenea astfel după o prealabilă negociere.

Istoria a oferit prilejul unor schimbări ce s-au dorit a fi tot mai facile pentru schimburile comerciale. Astfel, au apărut monezi sub mai multe denumiri, de diferite mărimi, valori și consistențe, apoi bacnote, de asemenea de diferite valori, în funcție de potențialul economic dintr-o anumită perioadă, de evoluția sau involuția acestuia.

Leul ca monedă a apărut abia în 1867, după care a avut o evoluție interesantă, aceasta fiind influențată și de evenimentele sociale, politice și economice ce au urmat.

Ei bine, cum toate lucrurile au suferit schimbări majore, mai cu seamă în ultimii 30 de ani, nu se putea ca banii de azi, leul în speță, să rămână neafectați. Grație politicilor de tot felul, guvernate de nici nu mai știi cine, leul românesc a ajuns mai întâi chel, apoi schilod, urmează să i se ia pielea și treaba-i gata.

Glumim noi dar, cum ar spune Nea Mitică din Valea Mare, purceaua-i moartă-n coteț. Plastică expresive, dar ea reflectă cum nu se poate mai bine realitatea zilelor noastre percepută astfel până și de către cei mai neinițiați în ale economiei. Evident, referirea este la devalorizarea leului, devalizarea economiei și, ca o consecință, la criza economică pe care guvernanții încearcă s-o mascheze inclusiv prin împrumuturi uriașe prin care se străduiesc să dea impresia unei... creșteri economice. Și mai trist este că se acceptă împrumuturi la un nivel al dobânzilor uriaș – până la 2,75%, față de 0,2-0,5% negociate de alte state – ce vor fi greu de suportat pe termen lung de o economie în colaps.

Pe de altă parte, se vorbește tot mai des în ultima vreme despre bani, despre leul românesc, valoarea și viitorul lui incert și poate invizibil peste nu prea mult timp. Ofertele băncilor tot mai încurajatoare în a folosi bani virtuali vor duce cu siguranță monezile actuale către muzee. Să ne gândim totuși la partea practică a lucrurilor, la stilul de viață al celor mai mulți, la obiceiuri și tradiții.

Dintotdeauna banii au avut corespondență materială, echivalând valoarea mărfurilor, a diverselor produse și servicii. Cei mai mulți se întreabă, de vor lipsi fizic banii din buzunar, cum o să mai poată plăti marfa unui mic producător în piață ori micile servicii oferite ocazional de către unii întreprinzători? Este apreciată totuși intenția generală de a se supune fiscalizării veniturile, indiferent de proveniență, volum ori deținător, dar oricum ar fi, banii trebuie să existe și fizic alături de cei virtuali, criptomonede și altele câte-or mai fi. Ei nu aduc fericirea, dar fără ei ești tot mai nefericit.

Ion Banu

Calea globalizării

Ne mâhnim de fiecare dată la primirea unei vești care ne tulbură viața sau care îi schimbă sensul. Este în firea omului să se simtă trișat, deranjat când ceva, ori cineva intervine în locul în care se simte confortabil.

Fără îndoială, regulile impuse în ultima vreme, persistența lor ce face să se schimbe un anumit ritual al existenței noastre, conduc în multe cazuri la stări psihice și fizice cu consecințe asupra întregului mediu în care ne desfășurăm: familie, loc de muncă, societate.

În vremurile pe care le trăim nu doar pandemia creează disconfort general, ci și nesiguranța în actul conducerii, măsurile luate pompieristic, impuse apoi la nivel național și local care, de cele mai multe ori, oferă motiv de condamnare a celor care conduc țara la un moment dat. Nu-i puțin lucru să te vezi în neputința de a-ți produce ceea ce ai nevoie, deși știi că poți, să te împrumuți ca să trăiești de la o zi la alta, ori să te simți urmărit la tot pasul ca un posibil infractor.

Tehnologia de care beneficiază omenirea acum este, fără îndoială, benefică atâta vreme cât oferă facilitățile desfășurării unei activități și a unui volum de muncă într-un timp mai scurt și de calitate cu eforturi fizice reduse, posibilitate de cunoaștere și comunicare rapidă. Doar atât. Utilizarea acesteia cu scop restrictiv ori pentru a crea posibilitatea conducerii globale a societăților și cetățenilor acestora, idee vehiculată deja în multe medii, este de-a dreptul împotriva firii lucrurilor, a naturii umane însăși.

Uniunea economică, apoi uniunea monetară către care se tinde reprezintă preludiul unei uniuni politice, spun analiștii în domeniu, care presupune, spun aceștia, globalizarea întregii activități economice, sociale, politice. Câtă vreme acest parcurs aduce beneficii componentei umane nu avem a ne teme, numai că intrarea într-o federație a atâtor popoare cu obiceiuri, tradiții, limbă diferite este o provocare uriașă pentru… globaliști. Dar până acolo mai este de parcurs un drum lung, cu încă multe sensuri și necunoscute. Cel puțin pentru cei rămași pradă diversionismului.

Revenind la ale noastre, apropiate sufletului și preocupărilor zilnice, presupun că nu lasă indiferentă populația, mai cu seamă cea din mediul rural, făuritoare a ceea ce trebuie să punem pe masă de cel puțin trei ori pe zi, starea agriculturii, grija față de pământ și viitorul satului românesc.

Ei bine, dacă industrie nu mai avem, servicii proprii nici atât, măcar față de pământ să avem respect și să păstrăm așa cum ni l-au lăsat înaintașii noștri. El a avut și are un rol bine definit. Să îl respectăm măcar și pentru faptul că a stat la originea cuvântului ȚARĂ – țărână, țarină, țăran… Pe deasupra, ne-a oferit și bună parte din viața și bogățiile lui. Până la urmă, șansa de a exista cu bunele și relele noastre. Nu cred că există român care să agreeze ideea de a călca pe pământ străin în propria țară. A se lua aminte. Chiar și de-ar fi să ne... globalizăm.

Ion Banu

Pe ulițele Satului

Încercam într-una din zile să mă strecor pe uliţa unui sat vrâncean în căutarea unui crescător de animale. Îi aflasem rosturile de la unul dintre… tovarăşii lui de suferinţă, după cum îi plăcea să spună.

Mergeam şi parcă paşii îmi erau tot mai mici după ce frământasem vreo doi kilometri de drum plin de gropi, şanţuri şi noroi. Ninsese şi soarele, uşor pătrunzător prin stratul subţire de ozon, topise deja puţina zăpadă căzută.

Urcam şi mai purtam de grijă şi operatorului meu căruia încercam să-i dau o mână de ajutor la căratul echipamentelor. Mai aveam ceva până la destinaţia aflată la piciorul unui munte, paravan pentru curenţii specifici anotimpului de iarnă-primăvară.

Auzim lătratul câinilor, doar atât, semn că eram aproape de omul pe care-l căutam şi treburile lui. Mai că începusem să ne temem de ceea ce ar fi putut urma. În acea pustietate agitarea paznicilor patrupezi presupunea pentru stăpânul lor apariţia unui intrus în… imensa lor ogradă.

Auzim în sfârşit un fluierat, un hăulit şi câteva cuvinte rostite, după care linişte. Era ritualul specific domolirii dulăilor din pornirile lor agresive.

Îl vedem pe om apărând de după o construcţie specifică activităţii lui. Probabil un saivan de oi. Ne venea agale în întâmpinare cu un ochi către noi şi cu altul către paznicii ogrăzii lui a căror reacţie poate fi neprevăzută.

Ne salutăm de la distanţă pentru a înţelege că avem gânduri bune. Se apropie şi începem să dialogăm, mai întâi uzând de expresii scurte, mai degrabă interogatoare. Ne apropiem repede, omul nostru începe să-şi deschidă sufletul şi să ne povestească despre viaţa şi familia lui, dar nu înainte de a ne spune amarul legat de drumuri, iluminat electric, sprijinul acordat fermierilor şi multe altele de care autorităţilor, spune interlocutorul nostru, nu le pasă.

„Nu-i pasă nimănui, domnule, de noi, ăştia care de bine, de rău, nu cerem bani de la stat, le dăm noi, dar măcar să-i vedem că ne sunt alături. Nu-i punem să mulgă, să îngrijească animalele, să le dea de mâncare, e treaba noastră, dar să le simţim măcar bunăvoinţa. De drumuri? N-aţi văzut pe unde aţi venit? Trebuie să pui doi cai la o teleguţă să ajungi aici iarna ori după ploi. Cred că ar trebui ca din banii ăştia mulţi europeni de care se vorbeşte atât să se facă drumurile, domnule. Ia uitaţi-vă aici câtă frumuseţe, ce zonă şi pentru creşterea animalelor, dar şi pentru vacanţe. Eu stau aici de 20 de ani, mi-am făcut casă, lângă mine, mai sus, mai sunt câteva familii, ne-am putea extinde şi să facem rai aici, dar cine va veni pe drumurile astea?“

Un sat vrâncean, parte dintr-o localitate renumită. Asemeni acestuia sunt multe în ţară, locuri deosebite, parte „din grădina Domnului“ cum ne place să spunem, care ar putea aduce plus-valoare. Mulţi bani pentru o ţară săracă. Dar pentru asta trebuie voinţă, pricepere şi bani. Bani sunt, mai trebuie restul.

Ion Banu

Viață prefăcută…

Pentru prima dată în acest an am ajuns la țară. Străbat agale potecile copilăriei admirând peisajul încă amorțit de o iarnă care ninge cu ultimele ei puteri… În față, în susul ulicioarei, își face apariția un personaj pe care-l știu de-o viață: Nea Ionel. I-am admirat întotdeauna tăria de caracter și modul sincer în care vorbește despre orice. Mai ales despre trebile obștii din care face parte. Mă vede și mă salută respectuos. La fel fac și eu. Fără să zică nimic și în ciuda fulguielii de afară se așază pe o băncuță aflată la câțiva metri de noi. Îmi face semn să vin lângă el... O fac și, din politețe, îl întreb ce mai face... „Nu mai fac nimic iau totul de-a gata“, îmi răspunde Nea Ionel fără să stea pe gânduri. Și continuă: „Vaca am dat-o de pomană unui flăcău din satul vecin. Oile le-am vândut acum vreun an. Am rămas cu o capră... Atât mai am. O capră... Unde sunt vremile când aveam zeci de animale de nu aveam timp nici să mănânc, nici să dorm?“, se întreabă Nea Ionel cu tristețe și cu o urmă de lacrimă în colțul ochilor... Și continuă: „Acum toată lumea cumpără de la supermarket și carne, și fructe, și legume. Nimeni nu mai cultivă, nu mai crește animale aici la noi în sat. Am auzit că în toată comuna e la fel...

„Satul de odinioară a rămas viu doar în amintirea celor care mai trăiesc... Mai ții minte când erai mic, cum te băgai prin toate animalele mele, ce fericit erai?“ „Mi-aduc aminte“, îi răspund cu juma’ de gură. „Vremurile erau idilice înainte, Nea Ioane... Animalele erau animale, viața – viață, copilăria-copilărie...“ „Acum, ce mai avem?“ se întreabă Nea Ioan ca pentru sine. „Nimic. Totul e prefăcut, artificial, fără rost și sens. Nimic nu mai are valoare. Nici măcar munca. Să luăm creșterea orătăniilor, de exemplu. Acum sunt ferme mari unde animalele – porci, vite, găini, curcani – sunt crescute la grămadă pentru bani, mulți bani.“ Simt nevoia să-l completez și zic: „Iar în unele ferme animalele nici măcar nu mai sunt îngrijite de oameni, ci de roboți.“

Nea Ionel se uită pe furiș la mine și-și face semnul Crucii. „Sunt crescute animalele de roboți?“, mă întreabă parcă nevenindu-i să creadă... „Da, la noi încă nu sunt prea multe ferme robotizate, dar în Occident sunt...“ Simt nevoia să continui, simțindu-i privirea mirată și zic: „Oamenii luminați ai lumii ne zic că tehnologia e o binecuvântare. Și că societatea noastră se va dezvolta nespus. De exemplu, Nea Ionele, deja se dorește ca pe viitor să se renunțe cu totul la creșterea animalelor și să mâncăm numai carne artificială.“ „Cum adică?“, își arată nelămurirea. „Păi, carnea se scoate la o imprimantă specială și e artificială 100%...“ „Nu înțeleg... Dar de ce fac asta?“ „Pentru că“, încerc eu să răspund, „mai-marii lumii au ajuns la concluzia că animalele poluează aerul și ar fi mai bine să mâncăm carne artificială.“

„Animalele poluează? Păi nu animalele poluează, ci trebuie să fie mașinile... Animalele sunt naturale... Chiar dacă sunt multe. Plantele iubesc poluarea produsă de animale. Știu sigur asta. De ce sunt ei îngrijorați? Cred că sunt îngrijorați pentru că tot ei au tăiat pădurile. O mână spală pe alta, nu-i așa?”

Ion Bogdan

LUMEA SATULUI ÎN LUMEA EI

Nostalgia vremurilor copilăriei petrecute în lumea mirifică a satului în care, asemeni multora, m-am născut, crescut şi unde am prins gustul muncii câmpului şi creşterii animalelor deodată cu cel al cărţii şi scrisului în limbajul neaoş românesc s-a înrădăcinat atât de adânc în mintea mea încât a ajuns să-mi fie de-a dreptul călăuză în ceea ce aveam să fac mai târziu.

Îmbietoarele cărări spre civilizaţia excesivă, asfalt şi betoane, fie ele şi frumos ornamentate, bucătăria de sub microunde la uşă şi-atât de multe alte lucruri cuceritoare de minţi slabe n-au reuşit să mă desprindă de rădăcini. Cui oare ar putea să nu-i placă moalele ierbii de sub tălpile dezgolite de „petrolul“ frumos ţesut, aerul proaspăt mai ales după o ploaie de vară, pomii înfloriţi şi bâzâitul harnicelor albine printre ele? Ori cireada de vaci în amurg întorcându-se de la imaş? Sau laptele proaspăt abia muls? Să nu mai vorbim de mămăliga rece coaptă pe plită şi unsă cu magiun înfulecată în mers spre treburile din bătătură de care acum abia ne-aducem aminte?!

Doamne, câte lucruri ne poate oferi – încă – viaţa la ţară, existenţa în lumea satului!

Am parcurs un drum lung, n-aş spune anevoios, până să ajung acolo de unde să pot oferi la rându-mi ceva satului de unde îmi trag şi-acum seva izbucnirilor mele alfabetice pe care le rânduiesc adesea în scrieri şi fapte. Am scris mult despre viaţa şi munca la ţară, despre truda celor care fac să avem ce pune pe mese, despre obiceiurile şi tradiţiile specifice ruralului românesc, dar parcă prea puţin am făcut pentru ceea ce respect cu toată fiinţa mea.  Şi-atunci…

Atunci am încercat să împlinesc un vis. Dar parcă tot puţin înseamnă „construcţia“ unei publicaţii dedicate celor care au constituit izvor de civilizaţie şi trăinicie de-a lungul veacurilor. O publicație căreia i-am dat un nume, aș zice, predestinat: LUMEA SATULUI – revista care de cincisprezece ani, prin colectivul său redacţional de excepţie, a încercat să relanseze ancora trăiniciei a tot ce s-a creat în acest spațiu: limba, tradițiile și obiceiurile, până la urmă tot ce înseamnă cultură și civilzație ce greu își poate găsi asemănare printre alte popoare.

Comunitățile rurale, constituite într-o formă asociativă în urmă cu 24 de ani, cu rosturi bine definite, este parte acum și la ceea ce am dorit să fie LUMEA SATULUI: un port-drapel al făuritorilor de pâine, civilizației rurale, al valorilor acestui neam greu încercat de-a lungul timpului.

Așadar, ASOCIAȚIA COMUNELOR DIN ROMÂNIA, ce a dovedit în timp preocupare și interes pentru modernizarea și bunăstarea satului românesc, de altfel scopul existenței sale, este de acum și părtașa reașezării revistei LUMEA SATULUI în LUMEA EI. În lumea pentru care a luat ființă. Cu siguranță comunicarea și promovarea imenselor valori zăgăzuite încă în spațiul rural vor căpăta de-acum alte valențe, grație tuturor celor care și-au dat girul pentru un astfel de parteneriat.

Ion Banu

IGNORANŢA POLITICĂ

Păi, să vezi că te îngropi şi să-ţi mai tragi şi tu pământ pe creştet este de-acum nu doar neștiință sau lipsă de previziune, ci și o mare neghiobie.

Încerc, în mintea mea mai puțin inițiată în ale economiei, să privesc lucrurile precum orice bun gospodar în propria ogradă. Dacă-ți pui în cămară și la teșcherea, ai. De nu, rabzi și-aștepți poate, poate va cădea vreo pară mălăiață... Ori mergi în genunchi pe la porți străine pentru o bucată dintr-un rest de pâine.

Ei bine, bagatelizăm noi lucrurile, făcând haz de necaz – specific nouă, românilor –, dar lucrurile sunt cum nu se poate mai grave, spun specialiștii în domeniu. Atât de grave încât nu se știe „pe unde vom scoate cămașa“, ca să parafrazez expresia unui analist economic a cărui prezentare într-un mediu destul de elevat părea documentată, chiar bine ancorată în realitate.

Am tras atunci încă o dată concluzia că nu s-a știut sau nu s-a vrut niciodată să fie scoasă neghina dintre boabele sănătoase ori să fie luat exemplul celor care nu doar fac paradă cu așa-zisele drepturi ale omului, ci aplică reguli stricte, obligații care conduc la bunăstarea și siguranța tuturor. Numai că regulile trebuie să înceapă din vârf, iar propagarea lor să fie resimțită până la ultima suflare din... regat.

Mă gândesc la cât de nepricepuți să fi fost – ca să nu folosesc un alt cuvânt care poate ar fi reflectat mai bine realitatea de față – cei de până acum aflați la cârma țării încât să vândă economia pe mai nimic. Apoi, ca s-o țină pe linia de plutire, să o îndatoreze cu mult peste potența ei de a rambursa într-un timp care să permită revenirea pe propriile picioare, astfel încât să nu mai ai grija zilei de mâine. Cât de nepriceput să fii încât, în vreme de criză, să vinzi și să nu investești?!

Ignoranță politică, spun unii, iar alții mai radicali numesc o astfel de abordare trădare națională. Din păcate, nu am suficiente argumente pentru a putea contrazice evidențele, deși aș vrea să cred că nici unii, nici alții n-au dreptate. Punând însă cifrele pe masă, este evident că ne aflăm pe nisipuri mișcătoare. Cu peste 120 de miliarde de euro datorie externă, din care circa 10 miliarde împrumutate numai în câteva luni ale ultimului an, și cu un grad de acoperire a acestei datorii cu puțin peste 70% nu cred că ar trebui să doarmă liniștiți cârmuitorii țării. Sunt sume care, din păcate, nu prea se regăsesc în economie și-atunci te întrebi pe ce canale și prin ce unghere s-au scurs.

Sunt doar trei cifre dintre atâtea, dar care oferă imaginea aproape completă a unei stări de fapt deloc îmbucurătoare. O stare pe care, de altfel, o resimțim cu toții, iar răul cel mai rău, se pare, n-a trecut. Trist este că încă mai sunt tendințe de  creștere a datoriei, în vreme ce țara lâncezește. Suntem în groapă și încă mai săpăm la ea!

Ion Banu

Fapte bune, vremuri grele...

Se întreabă lumea ce va fi peste o zi, o lună, un an sau cum va fi viaţa fiecăruia dintre noi de-acum încolo. Este greu de estimat într-o lume bulversată de-atâtea probleme, tensiuni economice, sociale, pandemii pentru care, se pare, greu se găsesc soluţii.

După un an în care cea mai cumplită criză sanitară a schimbat mersul firesc al lucrurilor în lume la care, pentru România, s-a mai adăugat criza din agricultură generată de secetă, totul parcă se îndreaptă acum către ceva nedefinit, pe un drum care, se pare, duce… nicăieri.

Se va schimba lumea?

Optimiştii spun „da“ şi vin cu argumente. Criza sanitară, dar nu numai aceasta, ne-a arătat şi ne-a învăţat cum putem trăi curat, în linişte, ordonat şi cu puţin. Ne-a învăţat sau ne-a obligat să înţelegem. Să sperăm că lecţia este însuşită de toţi, indiferent de locul sau fotoliul pe care-l ocupă la un moment dat. Ţara, Europa, oricât ar fi de… ofertante, nu pot da mai mult decât au. Oferă însă alternative, dacă s-a reținut câte ceva din școala anului abia încheiat, pentru a trăi decent. Este necesar doar să ne reinventăm, să acceptăm noi înșine alternative de viață, chiar dacă acestea nu ating întotdeauna standardele de viață cu care ne-am obișnuit. Apoi, să fim mai buni, mai concilianți și... cu cei șapte ani de-acasă. Dacă mai sunt cum îi știam. Să oferim fără a dori să ni se ofere. Să fim capabili de... fapte bune în orice moment.

Pesimiştii prevăd o aşa-zisă resetare a vieţii pe mapamond care, în opinia lor, ar conduce la reorganizarea administrativ-teritorială a planetei, la schimbarea ordinii sociale şi economice, pandemia fiind asociată cu un război total care ne-a readus în minte şi trup frica. Acea stare care face din omenire tot ce-şi doresc… ordonatorii lumii.

Așadar, după ei, vin vremuri grele.

Să revenim însă la ceea ce știm, vedem, palpăm. Cert este că lucrurile, viața fiecăruia dintre noi va căpăta și percepe, fără să realizăm, alte valențe. Până și europenii de la Bruxelles, cu tot optimismul lor, vor acum schimbări care să conducă la o viață curată și echilibrată economic. Sunt idei care se vor transpune în proiecte, legi, directive asupra cărora ar trebui să reflectăm de pe acum pentru a nu le simți ca pe un tăvălug năprasnic în momentul transpunerii lor.

Protejarea mediului în care trăim a devenit o prioritate majoră care va genera, în sfârșit, măsuri categorice pentru toți potențialii poluatori, inclusiv pentru agricultură. Și pentru că suntem prin ceea ce facem partenerii fermierilor și nu potrivnicii acestora cum s-ar putea înțelege din repetatele afirmații ale unora care se erijează în... singurii apărători „forțoși“ ai lor, le sugerăm să urmărească propunerile pentru noua PAC pentru a fi pregătiți, cel puțin moral, în momentul implementării acesteia. Altfel, am putea spune că... vin vremuri grele. Nimic nu este greu dacă vom avea capacitatea de a ne reseta noi înșine concepția despre viață, dorințe și muncă.

Ion Banu

LEGENDELE NEAMULUI

„Cât timp va exista, undeva în lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului nostru este salvată“ – spunea Mircea Eliade.

Mare adevăr pentru cei care se identifică cu scrierile poetului, în versuri sau în proză, în articole de ziar, ori zisele la vremea sa cu diverse prilejuri.

Cu zece ani în urmă, ca o recunoaştere a valorii culturale a operei eminesciene, Academia Română a declarat data de 15 ianuarie, ziua naşterii poetului „nepereche“, Ziua Culturii Naţionale. O zi pe care Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR) a marcat-o în acest an așa cum s-ar cuveni s-o facă orice entitate culturală, dar mai cu seamă școala românescă ai căror elevi, de la micii învățăcei până la absolvenții de școli superioare, pare să fi uitat de marile valori culturale ale neamului. Ce să mai spunem de cele universale! Câți mai știu acum de Lucian Blaga, Tudor Arghezi, George Bacovia, Ion Creangă, George Coșbuc, Ion Barbu, Mircea Eliade, Cezar Petrescu, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, I.L. Caragiale, Marin Preda, Nichita Stănescu, Marin Sorescu Ana Blandiana, sau Delavrancea, Slavici, Hașdeu și mulți alții cu al căror nume am completa câteva pagini? Iată adevăratele legende ale neamului!

Nu ar trebui să începem o zi fără să ne aducem aminte și de a rosti măcar câteva vorbe, versuri dintre cele care să ne aducă aminte că suntem români, că dăinuim pe aceste meleaguri de milenii, că străbunii noștrii au vărsat sânge pentru fiecare palmă de pământ și pentru păstrarea identității neamului prin limbă, tradiții și obiceiuri, niciodată schimbate de cineva sau ceva.

„Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie“, apoi „La arme“ „De la Nistru pân’la Tisa“, fenomenala „Luceafarul“, Scrisorile..., „Ce te legeni codrule“, sunt doar câteva din poeziile lui Eminescu

ce-mi vin acum în minte și care, citindu-le, nu se poate să nu trezească măcar un pic de respect pentru înaintașii, ba chiar pentru contemporanii onești, poeți, scriitori ori cârmuitori ai neamului din care facem parte.

Lumea, vremurile ce-i drept, s-au cam schimbat. Oare și noi, oamenii? Ne-am uitat obârșiile? Am întâlnim inși cărora le este rușine să vorbească despre obârșia lor rurală... Alții, când ajung prin lume, nu recunosc că sunt români...

Nu tebuie să ne uităm istoria, iar dacă n-o știm s-o învățăm. Doar așa ne putem recunoaște pe noi înșine, ne înțelegem rosturile pe aceste meleaguri și putem avea viitor. Trebuie să ne păstrăm și să ne apărăm identitatea prin orice mijloace, inclusiv prin cele folosite de artiștii condeiului de-a lungul timpului.

Să ne dezicem de cei care, din interese ce n-au nimic comun cu cele ale națiunii, își ignoră istoria, trecutul, obârșia. Să luptăm pentru asta măcar atât cât au făcut-o... legendele neamului – poeți, scriitori, eseiști, istorici – de-a lungul vremurilor.

Săptămâna presei românești, o altă serie de evenimente desfășurate sub egida UZPR, cu siguranță va readuce în atenție importante aspecte din viața jurnalismului de-a lungul timpului. Vor fi momente care vor scoate în evidență, pe lângă importanța jurnalismului onest, bine ancorat în realitățile cotidiene și necesitatea de a lupta pentru siguranța actului jurnalistic în contextul unei democrații încă... deslânate. Succes UZPR.

Ion Banu

UN NOU ÎNCEPUT

I-am ales, s-au ales, acum zice-se, au pornit la treabă. Nu știu de unde să înceapă sau dacă se impune a continua de unde-au rămas.

Așadar, Un NOU AN, un nou ciclu parlamentar. La ora la care scriu aceste rânduri încă nu sunt terminate… jocurile. Cine și pe ce locuri să se așeze, cine și pentru cine să pună umărul că de, fiecăruia îi vine rândul și trebuie să ai mereu un as în mânecă.

Parlament, grupuri parlamentare, comisii și comisioare, funcții parlamentare. Cine mai știe pe ale căror interese le mai slujesc aleșii celor 30% dintre cei îndreptățiți să voteze?!

Guvern, ministere și miniștri, apoi ceilalți care trebuie răsplătiți pentru munca de partid. Despre ce știu și câte pot face la noile locuri de muncă nu este mai important decât interesul de a sluji cu credință „culoarea“ politică propulsatoare.

Mi-ar plăcea să cred că s-a învățat câte ceva din vechile cicluri parlamentare și guvernamentale, din greșelile comise în timp ca urmare a jocurilor politice asociate perfect cu nepriceperea și, de ce nu, cu reaua credință a unora despre care vorbesc adesea analiștii, disecatori de idei și fapte. Cum s-ar putea explica altfel – se întreabă adesea cei mai mulți –nerealizarea sau uriașele întârzieri în realizarea unor mari investiții de interes național? Apoi imensele sume împrumutate de la instituțiile financiare internaționale care nu se prea regăsesc în economia reală a țării? Cum se poate ca un studiu de fezabilitate să coste mai mult decât investiția în sine? Iată doar câteva dintre motivele care creează suspiciune și neîncredere, subiecte de dezbateri și critici considerate îndreptățite de către cei care radiografiază faptele.

„Aș vrea să văd – îmi spunea o importantă personalitate neangajată politic – la transporturi, de pildă, un ministru trecut prin furcile caudine ale unor acțiuni care să fi răspuns unor deziderate, capabil acum, după ani de experiență, să pună cu adevărat în practică măcar programul guvernamental fluturat în campaniile electorale.

Apoi, la învățământ, un ministru capabil să așeze domeniul în matca sa adevărată, aceea care să realizeze cu adevărat educație și formare pentru economie, cultură, artă etc. La fel pentru finanțe, cultură, sport și celelalte“.

Adaug eu agricultura despre care nici acum nu s-a înțeles că este indispensabilă, cea care oferă siguranță și securitate mai ceva decât toate trupele NATO. Un domeniu care se impune a avea în frunte un om integru, cu multă experiență și bun cunoscător al domeniului și, nu în ultimul rând, bun comunicator. Aici, ca niciunde de altfel, nu trebuie să-și facă loc oportuniștii oricât ar da din coate și oricâte umere ar fi antrenate în a-i împinge într-un astfel de fotoliu.“

Ei bine, suntem la un nou început. De fapt, o repetiție a ceea ce se tot întâmplă la fiecare patru ani pentru că niciodată noi-veniții n-au dat prea mulți bani pe ce-au făcut cei de dinaintea lor. Acum sunt tot ei în bună parte. Poate va fi altfel?!

Să sperăm că viața, experiența lor și a altora ca ei îi fac pe cei din capul trebii, cum îmi place să spun, mai înțelepți și iubitori de neam, nu doar de neamul lor politic și familial.

Dar, pentru că suntem, cum spuneam, la început nu doar de an, să le urăm succes, iar nouă tuturor tradiționalul LA MULȚI ANI!

Ion Banu

NICIO SPERANȚĂ...

Ca de obicei, pentru noul an ne urăm de bine, sperând ca acesta să fie mai bun și mai bogat decât precedentul. Optimiștii strâng baierele grijilor și laolaltă strigă: „Cele rele să se spele, cele bune să se-adune“. Scepticii își spun trist în barbă: „Nicio speranță!“

Anul 2020 a fost poate cel mai complicat, greu și lipsit de aproape tot ce ne-ar fi putut oferi bucuria unor lucruri bine făcute. Poate cel mai greu din ultimul secol, dacă luăm în calcul universalitatea fenomenelor. Dar știm, natura, în care ne regăsim fiecare dintre noi, învinge, se reface, reînvie, practic își urmează drumul, ciclu după ciclu, așa cum a făcut-o de milioane de ani. Murim și înviem ca pasărea Phoenix din propria-i cenușă.

Apoi, tot natura ne-a dezvăluit secretele selecției naturale: rezistă ceea ce se poate adapta ușor, este mai viguros, mai sănătos.

În viață, în afaceri, în tot ceea ce facem este la fel. Reziști dacă ai o conduită sănătoasă, rosturi bine alese, verticalitate și seriozitate. Adică, să ai principii pe care să le respecți. Din păcate, ne abatem prea des de la ele, ceea ce generează, an de an, neîmpliniri, cu consecințe dintre cele mai grave pentu societate, pentru țară.

Curând trecem într-un an nou, de data aceasta cu alți inși în capul trebii, dar parcă nu prea pe picioarele lor. Se sfădesc, se-adună și se despart, până la urmă își dau mâna măcar până înșfacă pâinea și cuțitul. După... mai vedem.

Cam așa se derulează filmul de treizeci de ani. Același la fiecare patru ani, cu ilustrație și roluri caragialiene bine jucate, cu replici din interiorul acestora. Iar noi, spectatorii, batem din palme la fel, din patru în patru ani (sau cinci, depinde de ciclu), apoi ne plângem pe umeri în loc să spargem scena înainte de a i se pune podeaua. Nu este un îndemn la răzvrătire, ci la rațiune care înseamnă chiar și a-ți spune cuvântul atunci când vrei să fii reprezentat. 

Dar să fim optimiști măcar la gândul că natura își are cursul ei, dând sens și vieții noastre pe care, vrem, nu vrem, va trebui s-o suportăm chiar și-atunci când ne prăbușim. Important este să fim pregătiți nu doar pentru ceea ce este sublim. „Nu numai o durere îți poate tulbura o fericire, ci și altă fericire“ – spunea Lucian Blaga.

Viața, civilizația sunt ca moda: ciclice.  După ani te-ntorci de unde-ai plecat și o iei de la cap, dar la un alt nivel și cu o altă experiență care te va face să gândești de două ori înainte de a porni spre vârf. Dacă nu ai coarda bine întinsă, prăbușirea-i iminentă.

Revenind la ale noastre, ei bine, avem motiv totuși să fim bucuroși. Vine vaccinul, avem și ploi, poate în noul an și recolte bogate. Ce poate fi mai important decât sănătatea și să ai ce pune pe masă? Să ne urăm, așadar, mai ales acum, la trecerea peste an, ca măcar pe acestea să le avem. Restul...

LA MULȚI ANI!

Ion Banu

SCHIMBAREA BATE PE LA UȘI…

Unii i-ar deschide, alţii poate nu. Şi asta pentru că în ultima vreme mai toată lumea vorbește speriată despre ce va fi să fie după atâtea stări de urgență și alertă care au bulversat economia, au generat șomaj, aruncând societatea într-un marasm mai cu seamă psihic și spiritual.

Scriam în numărul trecut despre amalgamul de informații, mai cu seamă de pe rețelele de socializare, ai căror autori promovează senzaționalul și nicidecum realitatea cu care societatea se confruntă. Până la urmă oamenii sunt derutați, înclină între a crede, sau nu, ceea ce citesc. O stare care îi îndepărtează de la adevăratele lor probleme.

Surprinzător este faptul că inși de la care aștepți o poziție rațională față de ceea ce se întâmplă în jurul lor se lasă manipulați, ba chiar manipulează la rându-le, luând ca temei ceea ce se aruncă în piață ca informație, neverificată însă.

Fără îndoială, în anii ce vor veni lucrurile se vor schimba, dar asta nu înseamnă că va fi neapărat mai rău ca până acum. Cel puțin pentru cei mai mulți dintre noi. Poate, spun analiștii, era necesară o... resetare a societăților și economiilor lumii care, spun tot ei, începuseră să se „altereze“. Nu știu cum s-ar mai putea traduce asta, dar cine știe, poate au dreptate.

Orice schimbare însă, mai cu seamă dacă se produce brusc, deranjează, bulversează. În primul rând pe cei din categoria celor care au acumulat cu mult peste nevoile lor reale. Nu-i puțin lucru să cobori dintr-un palat și să urci într-un apartament modest ori să ajungi într-o căsuță la margine de sat. Dar chiar și așa, important este să ai ce pune pe masă. Iată de ce se tem mulți semeni ai noștri.

Schimbarea va bate la uşi, depinde cu ce va veni. Oricum, va depinde de fiecare dintre noi cum ne vom organiza societățile, cum vom trăi în anii ce vor urma. Important este să ne unim forțele și să producem. Să producem în primul rând hrană, apoi toate celelalte necesare funcționării economiei în ansamblul său. Să eliminăm tot ce este nociv și să punem în loc tot ce poate fi cu adevărat în interesul tuturor.

Pentru ceea ce spun și scriu s-ar putea să fiu caracterizat cel puțin ca un idealist... irealist. Niciodată nu am îmbrățișat idei despre care n-am avut siguranța că reflectă realitatea. Nici acum nu o fac decât în măsura în care simt ce se petrece în jur.

Ei bine, mass-media, cea liberă de obligații, are un rol deosebit în a informa și educa populația în spirit civic, prezentând realități mobilizatoare și nicidecum de natură a descuraja. Branșa aceasta trebuie la rându-i să se unească pentru a crea curente de opinii care să conducă la progres. Diversiunea trebuie să dispară, indiferent de cine și în ce scop vrea s-o promoveze.

Așadar, să fim optimiști. În popor există o expresie: „Tot răul este spre bine“.

Ion BANU

Abonează-te la acest feed RSS