Prețul răbdării: o mie de miliarde...
De vreo două decenii şi jumătate surprizele curg precum apele în cascada Niagara. Nu apuci să te obişnuieşti cu unele că vin alte câteva, mai toate dintre cele care te răvăşesc într-atât încât nu ştii încotro s-o iei, de care treabă să te-apuci, sau dacă mai merită vreun efort pentru ceea ce ţi-ai propus cândva să faci.
Este atmosfera pe care o trăiesc mulţi români ce se simt părăsiţi, furaţi, lăsaţi fără ce-au moştenit de la străbuni, până şi fără conştiinţa de a se respecta între ei. O societate care nu mai este capabilă să nască valori, ci mai degrabă monştri.
Evenimentele din ’89 n-au făcut decât să dea frâu liber fărădelegilor, ţara încăpând pe mâna unor indivizi care au devalizat, pas cu pas, tot ce a existat bine făcut de oameni, ori dat de natură. Aproape nimic nu ne mai aparţine. Au năvălit pe plaiurile noastre mioritice, precum barbarii odinioară, indivizi de oriunde, cu ceva mărunţiş rătăcit prin buzunare cu care au reuşit, cu complicitatea autorităţilor de la mai toate nivelurile, să preia bunuri, pământuri, până şi sufletul oamenilor lăsaţi de izbelişte de către statul care ar fi trebuit să le ofere şansa de a se pune în slujba ţării în care s-au născut, crescut, format ca oameni de nădejde pentru neam.
Ei bine, în vreme ce acei „investitori“ străini se află acum, aici, în topul celor mai bogaţi, fiii ţării pentru care s-au investit miliarde de euro în pregătirea lor pentru piaţa muncii, slujesc necăjiţi alte neamuri de pe nu ştiu câte meleaguri. Halal administraţie republicană.
Dar surprizele nu s-au oprit la acei „coate goale“ cum ar spune Caragiale, ele au continuat cu multinaţionalele şi băncile străine, cărora li s-au deschis larg porţile, trecându-se în uitare tot ce avea mai valoros România: învăţământul, cercetarea, industria proprie, considerată de primul Prim Ministru de după ’89, „un maldăr de fiare vechi“ şi, nu în ultimul rând, agricultura faţă de care acelaşi premier aprecia la vremea respectivă că „este mai eficient să importăm decât să irigăm“. Mare dezastru pentru care cel puţin câteva zeci de indivizi ar trebui judecaţi pentru înaltă trădare naţională. Experţii apreciază că România a pierdut în cei 26 de ani, ca urmare a devalizării ei prin toate mijloacele şi metodele, aproximativ o mie de miliarde de euro. Mai mult decât ar fi pierdut ţara de la Ştefan Cel Mare până în 1989. Cine răspunde pentru asta? Cine va răspunde în faţa urmaşilor noştri? Cu siguranţă istoria, dacă nu o înaltă instanţă judecătorească, îi va judeca aspru pe făptaşii dezastrului naţional din aceste vremuri.
Dar românul este blând şi răbdător. Ştie să îndure şi poate duce mult, dar numai până când se simte înşelat, manipulat şi batjocorit. Ferească Dumnezeu să se umple paharul.
Revin la multinaţionale, multe dintre ele de mare impact pentru economia ţării, în impas după demolarea ei, dar aflate într-o concurenţă neloială cu firmele, instituţiile naţionale de acelaşi profil, situaţie faţă de care se fac vinovate toate guvernele postdecembriste. Sigur, părtaşe la această stare de lucruri sunt şi multe entităţi media care au promovat, uneori chiar agresiv activitatea acestora, convinse poate de necesitatea creşterii economice prin intervenţia pe piaţă a acestora.
Nu mai puţin adevărat este că ambele părţi aveau interese comune, comuniune care a funcţionat doar până când o parte din multinaţionale s-au văzut deja bine ancorate în economia ţării. Există o vorbă la români: „După ce te-ai văzut cu sacii-n căruţă, nu-ţi mai pasă de cei care i-au încărcat“. Aşa se face – iată altă surpriză – că unele dintre marile companii cu capital străin, precum Monsanto, ca să dau totuşi un exemplu, ajunse la o cotă de piaţă care le satisface, nivel la care şi-a adus aportul, cum spuneam şi entităţile media, au redus drastic cheltuielile la capitolul promovare. Rău când cozile de topor ajung topoare – spunea cineva.
Aşadar, surprize au fost şi vor mai fi. Din păcate prea puţine care să ne stimuleze măcar un vag surâs în colţul gurii. Cel puţin până acum.
Ion Banu
Revista Lumea Satului nr. 24, 16-31 decembrie 2016 – pag. 5
