AGRESIUNEA… MAHĂRILOR

Nu odată am citit ură pe faţa conaţionalilor noştri stresaţi de atâtea corvoade fizice, psihice şi mai cu seamă financiare generate de ambiguităţile şi lacunele legislative, lipsuri de tot felul, pe deasupra şi de agresiunea autorităţilor asupra intereselor lor fireşti.

De fapt, nu mă mai miră nimic, aşa că, chiar de-aş vrea s-o mai iau de la început, adică de prin anii ’90, nu mai pot. Şi nici nu mai trebuie. M-am plictisit. Nu mai trebuie decât să spun ceea ce deja este deconspirat de o parte a reprezentanţilor unor autorităţi.

În tot timpul scurs de atunci s-au născut şi renăscut indivizi care n-au făcut altceva decât să vâneze ce avea mai bun ţara asta. Sub masca nevoii de investiţii străine şi-au însuşit, ca să nu spun altfel, cât au putut chiar şi din ruine. Ruinele „crescute“ tot de ei. Şi când n-a mai ajuns, au vândut pe bani şi pe mită, iar când şi asta a fost pe gata, au pus biruri şi şi-au înmulţit vătafii să le strângă. Era prea puţin, aşa că şi-au completat golurile împrumutând miliarde de euro „pentru nevoile ţării“, o bună parte ajungând prin cele mai secrete bănci din lume, via Bucureşti. Şi toate astea sub oblăduirea „lupilor aflaţi paznici la stână“.

Ei, cam asta este trista realitate suportată de români. „O ceată de ţărănoi care pot trăi şi cu doi lei“.

Şi românii tac. Stau cuminţi. Deocamdată nu vorbesc decât între ei. Iar când mahării apar, pleacă umili capetele, semn de supuşenie. Încă îndură tăcuţi. Ca şi pe vremea de dinainte de ’89.

Guverne după guverne n-au făcut decât să născocească modalităţi de a aduna şi pune bani într-un sac fără fund. Tare aş vrea un sumar şi simplu calcul al sumelor stoarse de la populaţie, la care se adaugă cele peste o sută de miliarde împrumutate de la instituţiile financiare internaţionale, apoi cele de la Înalta Poartă, din care mai apoi să se scadă cheltuielile pe domenii. Mă tem de rezultat chiar dacă n-am niciun amestec în cheltuirea lor. Mai degrabă în… manipularea lor.

În multe ţări către care privim uneori poate cu invidie, oamenii sunt relaxaţi, muncesc fără teama zecilor de controale şi ameninţări, a zăngănitului de cătuşe sau a zilei de mâine.

„În România există o adevărată agresiune a mahărilor asupra propriei populaţii“ – îmi spunea recent o personalitate a lumii ştiinţifice. Şi a continuat: „În vreme ce media structurilor de îndrumare, verificare şi control în Uniunea Europeană este trei, în România media este peste şapte. Şi nu de îndrumare şi control, ci doar de control. Pe lângă presiunea fiscală populaţia, se află permanent şi sub presiunea unei avalanşe demenţiale de controale. În lipsa unei legislaţii clare, bine armonizate, cei care încearcă să facă ceva în ţara asta sunt efectiv maltrataţi cel puţin psihic. Ce place reprezentanţilor unei instituţii de control, nu place altora. Şi, curios, printre cei verificaţi nu prea am auzit să se afle şi aşa-zişii investitori străini. Chiar dacă, se ştie, aceștia nu prea participă financiar la bugetul nostru naţional…“

Mai este ceva de spus? Sunt lucruri cunoscute despre care multora le este teamă să vorbească. Pentru că „dacă ieşi din rând“, cum spunea un confrate, eşti ostracizat, apoi dat pe mâna DNA sau ANI. Sau pur şi simplu tras pe linia moartă.

Şi-apoi, cine i-ar auzi? Poate doar cei puşi să le închidă gura. La propriu şi la figurat.

Ion Banu