Cu cădelniţa pe câmp

Un prezentator mai hâtru de la un post de radio făcea mai zilele trecute un comentariu referitor la agricultura zilelor noastre caniculare.

Făcea, de bună seamă, şi o comparaţie între agricultura şi agricultorii români şi cei din lumea la care, de regulă, facem mâna streaşină la ochi privindu-i, uneori cu invidie.

Şi povestea prezentatorul despre cum reuşesc agricultorii din unele ţări să învingă capriciile vremii, mai cu seamă în anii secetoşi. „Ei irigă din abundenţă, la noi merge popa cu cădelniţa în capul locului. Ei udă, noi ne rugăm divinităţii să ne ude.“

Comentariul, realizat mai în glumă, mai în serios, mi-a readus în minte vremurile în care pe mai toate câmpurile vedeai zi şi noapte mii de aspersoare ce aşterneau o adevărată ploaie artificială asupra plantelor ce nu mai aveau cum să ajungă în sufe­rinţă. Şi uite-aşa agricultorii, sub o coordonare responsabilă a statului, reuşeau salvarea a peste trei milioane şi jumătate de hectare cultivate.

România parcurge una dintre cele mai lungi perioade de secetă excesivă ce va avea consecinţe dintre cele mai grave asupra bugetului statului, veniturilor fermierilor aflaţi, mulţi dintre ei, în pragul falimentului şi, evident, asupra tuturor cetăţenilor ce se vor confrunta cu o creştere semnificativă a preţurilor multor produse agricole. Şi asta în condiţiile în care ţara se bucură de atâtea bazine hidrografice ce ar putea asigura apa necesară menţinerii în stare perfectă de vegetaţie a culturilor de pe aproape toate cele 14 milioane de hectare de teren agricol. Să nu mai vorbim de apa ca posibilă generatoare de energie.

Numai că priorităţile guvernelor, rămase mai toate pe hârtie, sunt altele: infrastructura rutieră, ajunsă în multe cazuri doar la nivel de studii de fezabilitate, privatizarea şi vânzarea a ceea ce a mai rămas, grija de a menţine viu interesul alegătorilor pentru a-i vota. Despre siguranţa alimentară a celor care i-au adus acolo unde sunt, nimic. Sau aproape nimic.

Prioritar ar trebui să devină ceea ce începuse Ceauşescu încă de prin anii ’70: regularizarea prin­cipalelor râuri interioare, acumularea apei şi utilizarea ei pentru producerea de energie şi irigarea culturilor. Concomitent, combaterea eroziunii solurilor pentru evitarea colmatării vadurilor. Sunt măsuri care ar conduce şi la evitarea inundaţiilor, uneori catastrofale, în anumite perioade.

Nimic nu este greu dacă se vrea, dacă există o conducere şi o gândire unitară „la vârf“. Bani sunt, mai ales dacă vor fi recuperaţi şi cei folosiţi ilegal din cei peste 115 miliarde de euro împrumutaţi de la instituţiile financiare internaţionale ce nu s-au regăsit niciodată în economie.

Când se vor pune în practică astfel de măsuri doar atunci poate nu vom mai apela la Taica Părinte să se roage în capul locului pentru neputinţa şi nevrednicia noastră. Altfel, asta va rămâne singura noastră speranţă: în genunchi cu faţa la Cel de Sus.

Ion Banu