Şcoala, lăcaş de cult sau de cultură?!
Şcoala, alături de familie, a avut întotdeauna rolul său în educarea tinerei generaţii, iar dascălii menirea de a deschide căile spre cunoaştere.
Biserica la rândul său, prin cei a căror menire era de a aduce cuvântul Domnului printre enoriaşi, ar fi trebuit să vină cu elemente noi, specifice rolului declarat, în ceea ce priveşte educaţia populaţiei în general.
Istoria a dovedit însă că această instituţie, indiferent sub ce tutelă religioasă s-a manifestat, nu întotdeauna şi-a jucat rolul de educator, de îndrumător al enoriaşilor spre fapte bune, decât în măsura în care acestea însemnau supunere. Supunere în numele Domnului. De fapt în faţa celor care-şi doreau puterea cu orice preţ. Să ne amintim doar de urgiile inchiziţiei ale cărei fapte au lăsat pentru totdeauna un gust amar lumii întregi.
Revenind în vremurile noastre, mărturisesc că m-a surprins neplăcut agresiunea fără precedent a reprezentanţilor Bisericii în… importanta lor acţiune privind introducerea religiei în şcoli. Poate că fiecare dintre instituţii ar trebui să-şi respecte limitele şi rolul lor, manifestându-se doar în spaţiile destinate scopului pentru care au fost create. Imixtiunea bisericii în educaţie şi, cu atât mai mult în politică, mi se pare mult prea mult faţă de menirea declarată a acesteia.
Să faci lăcaş de cult din sala de clasă, ori să înlocuieşti tablourile marilor înaintaşi ai culturii, ştiinţei româneşti cu icoanele zecilor de sfinţi, sau în cel mai bun caz să le amesteci între ele, mi se pare încă un mod de a trimite tinerii de azi, adulţii de mâine cu sute de ani în urmă când posibilităţile de cunoaştere erau limitate sau menţinute în limitele în care lumea trebuia să rămână în ignoranţă.
Fără îndoială, sunt şi teologi care înţeleg rolul bisericii în acest secol XXI, înţeleg nevoia de educaţie etică, dar în aceeaşi măsură nevoia de educaţie civică, din păcate prea puţin prezentă în şcoala românească. Cu alte cuvinte, fac ce trebuie să facă într-o şcoală şi societate modernă. Din păcate primează cei care urmăresc îndoctrinarea copiilor cu dogma religioasă care, după opinia multora, împarte oamenii în buni şi răi, exact ce nu trebuie să facă şcoala. Pentru a forma oameni adevăraţi, şcoala cred că are nevoie de acele valori care modelează spiritul, valori universale comune tuturor şi poate mai puţin de religie.
Apoi, trebuie înţeles că religia nu se învaţă în şcoală, ci în familie şi în lăcaşul de cult, iar informaţii despre aceasta ar trebui adăugată istoriei în general, istoriei artei în special, literaturii şi ştiinţei.
Sunt multe lucruri ce pun sub mare semn de întrebare seriozitatea părţilor implicate în această dispută privind introducerea în programa şcolară a disciplinei „Educaţie religioasă“, pe care nu le-am putut înţelege: de ce „opţiunea“ bisericii pentru 13 ani de studiu a respectivei discipline, în vreme ce multe alte obiecte, importante pentru formarea viitorilor meseriaşi, specialişti, se studiază doar câte un an? Fără îndoială, interesele celor ce-şi doresc atât de mult asta sunt mari. „Se văd uşor pe sub sutană!“ – spunea cineva.
Apoi n-a reuşit nimeni să dovedească faptul că studierea religiei ne face mai religioşi. Atunci de ce atâta presiune pe Ministerul de resort? Evident, tot interese. Nu ale şcolii, ale părinţilor şi cu atât mai puţin ale elevilor.
Cei implicaţi în această acţiune se laudă cu numărul mare de solicitări pentru studierea religiei. De fapt, realitatea este că părinţii au fost nevoiţi să aleagă între a-şi ştii copii în siguranţă, fie participând şi la o oră de religie, decât să-i ştie liberi, nesupravegheaţi pe timpul orei respective. Dar de ce această disciplină nu s-a prins în orar înainte sau după celelalte ore? Evident, intenţionat.
Până la urmă, întreb şi eu, ce le dorim copiilor noştri, să înveţe pentru a deveni oameni independenţi, creativi, întreprinzători, ori să devină nişte docili, timoraţi, asistaţi, slugarnici, supuşi ai necunoaşterii uşor de manipulat?!
Oricum, religia nu-nseamnă ştiinţă şi nici invers. Poate doar educaţie psihică.
Ion BANU
