Mesajele strămoșilor, lecție de viață!

Într-o lume în care totul se mișcă prea repede, devine interesant să ne oprim o clipă pentru a (re)descoperi mesajele pe care ni le-au lăsat strămoșii noștri în legătură cu sectorul agricol.

Dacă urmărim începuturile agriculturii, încă din perioada paleoliticului superior (în jur de 10.000 de ani î.Hr.), legată fără îndoială de topirea ghețarilor care acopereau toată Europa, găsim scrieri făcute în jurul secolului al VIII-lea î.Hr. de Hesiod.

Alte scrieri există evident, dar mă concentrez pe un text al lui Virgiliu (secolul I î.Hr.) pentru că a folosit învățăturile pe care le-a tras din lucrările lui Cato Tunique și Terentius Varro care scriseseră înaintea lui în latină despre cultura agricolă.

Dacă toată lumea îl cunoaște pe Virgiliu prin „Eneida“ sa, suntem mai puțin familiarizați cu celelalte lucrări ale sale și în special, cu lucrarea „Georgicii“.

Această lucrare include 4 capitole: arătură, copaci și viță-de-vie, turme și albine.

Mecenas a fost cel care l-a încurajat pe Virgiliu să scrie această lucrare despre agricultură și beneficiul lucrării pământului.

Virgiliu a fost filozof și istoric, la rândul său geograf și astronom, fermier și teolog, apicultor și fizician, poet, Virgiliu a știut, ca și Lucrețiu, să privească cu tandrețe și blândețe la toate relele care afectează umanitatea.

Potrivit lui Mario Meunier, unul dintre traducători, el a început să-l scrie în jurul anului -38 î.Hr. și l-a reelaborat timp de 7 ani (de la -38 la -31 î.Hr.).

Virgiliu, arată deja simțul acut al observației naturii și al dezvoltării plantelor de către fermierii vremii. Ei au folosit aceste informații în practicile lor pentru a obține cele mai bune randamente posibile.

Este foarte bogat în informații și arată în ce măsură, chiar și la acea vreme, fermierii percepuseră deja în mod acut toate problemele agriculturii și chiar au dezvoltat soluții care se mai folosesc și astăzi. Desigur, ei nu au înțeles de ce era interesant să cultive într-un fel sau altul, dar abilitățile lor de observație și deducție le-au permis să pună în aplicare practici care se aplică și astăzi.

Pentru a ilustra aceste observații, voi comenta doar un mic pasaj dat mai jos din capitolul „Arătura“, care este deosebit de semnificativ pentru inteligența fermierilor din această perioadă:

„… Aceste legi și aceste pacte cu natura este cea care le-a impus mereu în anumite locuri alese, de pe vremea când Deucalion a aruncat asupra lumii pustii pietrele din care s-au născut oamenii, o rasă dură.

Așa că treci la treabă! Dacă este un pământ bogat pe care taurii robuști îl răstoarnă în primele luni ale anului, iar vara pudrată coace tărâmurile întinse în plină căldură a soarelui; dar dacă pământul este subțire, va fi de ajuns, când se va ridica Arcure, să-l îngrășești cu o brazdă subțire: acolo ca ierburile să nu dăuneze recoltelor fericite; nici, pentru ca nisipul steril să nu-și piardă puțină umiditate.

O dată la doi ani, vei lăsa pământul nerecoltat să se odihnească, iar câmpul inactiv se bazează pe abandonul forțelor întărite.

Sau, la schimbarea anotimpului, vei semăna spelta aurie, unde ai crescut în prealabil o recoltă copioasă de legume uscate cu păstăi tremurătoare, măzărițe cu boabe fine, sau tulpinile firave și smocuri de lupin amar. Un câmp de in, de fapt, arde pământul: ovăzul îl arde, ca și macii impregnați cu somnul pe care îl dă Lethe. Dar, în orice caz, alternanța ușurează munca pământului, cu condiția să nu ezitați să saturați pământurile aride cu gunoi de grajd și să împrăștiați cenușă sordidă peste câmpurile epuizate.

Așa se odihnește pământul prin schimbarea produselor, iar în acest timp solul însuși care nu este arat, nu este lipsit de producție.

Adesea, de asemenea, a fost profitabil să dai foc câmpurilor sterpe și să livrezi miriștile ușoare flăcărilor agitate, fie pentru că pământul este astfel încărcat cu forțe ascunse și sucuri hrănitoare, fie pentru că focul îl curăță de orice răutate și provoacă ceea ce este de prisos, umiditatea însă se evapora, fie pentru că, căldura deschide mai multe pasaje și conducte întunecate prin care sucul urcă în lăstarii noi, fie dimpotrivă întărește solul, strânge venele căscate, împiedicând astfel ploile fine și violența sporită a unui soare devorator să le facă rău, sau frigul pătrunzător al lui Boreas să le consume.

Am văzut mulți oameni care tratează semințele și le udă, înainte de a le însămânța, cu un amestec de tescuri de nitru și ulei maro, astfel încât păstăile înșelătoare să aibă boabe mai mari și mai gata de gătit, chiar și încet. Am văzut și semințe, sortate pe îndelete și verificate cu mare grijă, totuși degenerate, dacă răbdarea omului nu s-a aplicat în fiecare an la alegerea manuală a celor mai mari, pe rând.

Aceasta este legea destinului: totul tinde să se altereze și să se degradeze mergând înapoi. Este aici ca cineva care, cu vâsle, își face barca să urce curentul unui râu; dacă, întâmplător, își eliberează brațele, albia de apă îl poartă în derivă în curentul său rapid…. »

Vă rog să urmăriți conceptele remarcabile existente la acea vreme și înțelese pe deplin acum!

De la început, fermierii au ținut cont de natura solurilor cultivate. Au folosit deja tracțiunea animală pentru a ara și importanța de a avea un sol curat (plivitul).

La fel, erau îngrijorați de reținerea apei în sol!

Intuitiv, strămoșii noștri înțeleseseră deja importanța leguminoaselor fără să știe în mod evident că acestea sunt capabile să fixeze azotul atmosferic în sol. Dar și rolul îngrășămintelor (dejecții grase) și al îmbogățirii solului cu cenușă bogată în calciu, potasiu și siliciu și care fac posibilă ridicarea pH-ului unui sol prea acid, precum și furnizarea altor elemente minerale.

Ei practică și arderea din aceleași motive. Focul ajută, de asemenea, la eliminarea bolilor și diverșilor dăunători, inclusiv a larvelor de insecte din sol.

Și mai remarcabil, din acest moment s-au practicat o formă de acoperire a semințelor cu pesticide (cel puțin substanțe repelente).

Apoi se dă o definiție excelentă a ceea ce numim astăzi selecția în masă, care, de fapt, a fost practicată până la începutul secolului XX. Abia din 1905, odată cu redescoperirea lucrării lui Mendel (1865), a fost implementată selecția genealogică și s-a dezvoltat genetica.

Ei înțeleg deja că există o degenerare naturală indiferent de modul de reproducere (de care nu sunt conștienți) a plantelor pe care le cultivă (auto-polenizate sau polenizate încrucișate). Ceea ce este destul de normal, deoarece conceptul de soiuri nu exista la acea vreme. Cu toate acestea, își dau seama că selecția în masă este o muncă în desfășurare care trebuie reînnoită în fiecare an.

Am putea continua să comentăm întregul text al acestei lucrari „Georgici“ și nu există nicio îndoială că celelalte capitole ar oferi o mulțime de informații crescătorilor și apicultorilor în special.

În cele din urmă, asta arată că strămoșii noștri știau foarte bine ce făceau pentru a obține în mod constant cele mai bune profituri posibile și foarte clar asta arată că știau mult mai mult decât toate mișcările pseudo-ecologiste actuale care nu știu să facă asta în folosul societății!

Dr. ing. Daniel BOTĂNOIU