Deşi sunt la o vârstă la care nu mă pot lăuda cu prea multă experienţă, ascult adesea ce se spune despre viitoarele generaţii de pensionari sau chiar ce va fi când, poate, voi ajunge și eu la pensie.

Nu pot spune că privesc îngrijorat spre acele vremuri, dar nici cu prea multă liniște. Mă încearcă mai degrabă o emoție stranie, generată de faptul ca suntem confuzi și nu știm prea multe despre cum vor fi acele vremuri.

Mă gândesc la pensie fără pensie nu doar pentru că aşa se crede că va fi în

Doar o bancă agricolă românească, poate a fermierilor, ar putea fi un cap de pod pentru o agricultură cu potențial. Nu lozincile rostite cu patimă jucată, din ce în ce mai fals, pot face agricultura să crească. În niciun caz! Nici fondurile care să acopere x% din pagube, doar cât să nu explodeze mămăliga. Nici amărâtele de subvenții (deși cine le privește din afară are o cu totul altă percepție, aceea că fermierii sunt cumva favorizați – o percepție care adâncește „grija“ pentru capra

Citeam cu ceva zile în urmă un titlu ce mi-a trezit curiozitatea: „Suntem sceptici în privința noii generații!“, titlu care m-a indignat și care m-a determinat să scriu acest articol.

Oare chiar ar trebui să fim priviți ca un „gol“ al societății sau această falsă impresie se datorează curajului, dorinței experimentării unui număr tot mai mare de idei în care credem cu adevărat? Poate că suntem priviți astfel și pentru că majoritatea celor care-și doresc schimbarea apreciază că nu o să fim

Mișcarea feministă a pătruns în România acum vreo două secole. Timid și numai în rândul burgheziei. Peste aproape un veac a apărut și primul rezultat: în 1929 femeile știutoare de carte au primit dreptul să voteze, iar în 1930, să candideze la funcțiile publice. Cu acel prilej s-a scris istorie, în sensul că, pentru prima dată în România, trei doamne au fost alese primar: Luiza Zavloschi, în județul Vaslui, Elena Eisenberg, în Dâmbovița și Marilina Bocu, în Arad.

De atunci au trecut 90 de ani