Amintiri de sub cristalul lunii din Istanbul (II)

La 11 ani după ce a fost numită Capitală Europeană a Culturii, regăsesc Istanbulul un oraș ce descântă și azi istoria, cultura, prin numeroasele locuri devenite Patrimonii Mondiale UNESCO, nelăsând trecerea timpului a-i fi ca un dușman, ba din contră, fiecare piatră, țesătură ori alte veșminte prețioase, sunt păstrate cu mare sfințenie de generațiile de oameni.

Palatul Dolmabahce

În cel mai mare Palat din Turcia, construit la inițiativa celui de-al 31-lea sultan al Imperiului, Abdulmecid I, ce a costat 35 de tone de aur, cu un design baroc, rococo, neoclasic și învăluit de arhitectura tradițională otomană, simt că m-am întors în timp și vreau să rămân acolo, să mă fac pierdută într-una dintre cele 285 de camere.

Urc scările și privirea-mi este atrasă de tavanele aurite, dar mai ales de candelabrele din cristal ce strălucesc ca și cum ar fi furat părticele din razele solare.

Are 750 de lămpi și 4,5 tone, este cel mai mare candelabru din cristal boem din lume și se află în Sala Ceremoniilor, acest monstru al frumuseții te farmecă numaidecât. Sala Albastră, Sala Roză, Biblioteca Sultanului sunt doar câteva din splendorile acestui palat, scaune cu tapițerii frumos nuanțate, draperii ce coboară negreșit pe linia ferestrelor către covoarele tradiționale turcești, pereții încărcați cu aur, toate la un loc fac un décor aglomerat, dar cu bun gust.

În fosta zonă harem a palatului, într-una din camere, ceasul s-a oprit la 9:05, este ora la care Mustafa Kemal Ataturk, fondatorul și primul președinte al Republicii Turcia, a murit, el petrecându-și aici ultima perioadă din viață. Ies în fermecata grădină a Palatului, către Poarta cu vedere înspre Bosfor, pare-mi-se a semăna cu o ieșire ce duce către Rai, aș numi-o Poarta Mării Raiului.

Albul Porții își deschide brațele către lacrima albastră de fericire a Bosforului, mă transpune în lumea de dincolo, unde nu există decât vise împlinite, închid ochii, îmi pun o dorință, las clipa să cânte valsul apei.

Piața Taksim

M-am așezat să gust din plăcinta cu brânză și carne de vită, alături de celebrul Ayran și miresmatica baclava, stau în tihnă în balconul unui local, de unde ascult acum chemarea la rugăciune pentru musulmani, acest cântec ce răsună ca și cum inima iese prin vocea celui ce striga…atâta dăruire… Bărbații se așează în locurile din mijlocul străzii, special amenajate pentru închinare și meditare, cât de solemn și liniștitor este momentul acesta!

Orice femeie dulce merită ceva dulce! Mă las păcălită timp de câteva minute, tot întind mâna după înghețata cu fistic și ciocolată pe care am comandat-o unui tinerel vânzător, după câteva scamatorii haioase, gust cu poftă aromele și încep să umblui hai-hui prin magazinele de pe bulevardul Independenței din Taksim.

Produse de orice fel, pentru toate gusturile, comercianți gata să-ți ofere discounturi și să negocieze, foarte buni negustori, ce știu să atragă clienții prin reclama pornită din viu-graiul lor, cam asta te așteaptă aici. Aur și argint, diverse pietre prețioase, de la care nu te poți abține, mai ales de ești femeie, te vrăjesc în a le lua cu tine.

Sultanitul, denumire dată în cinstea celor 36 de sultani ce au domnit în Imperiul Otoman, este piatra ce m-a ispitit imediat și pe care am luat-o acasă, ca să-mi amintească de versetele din Coran ale Hagiei Sofia, picăturile Bosforului, frumoșii leandri din Insula Prinților, Buyacada și restul comorilor din Istanbul ce nu ai cum să le dai uitării, ci lasă loc negreșit, pentru o data viitoare să-i descoperi tainele.

În tramvaiul nostalgiei am luat cu mine visele, dorințele, gândurile amestecate cu praf din lumina lunii, le duc, până la celălalt capăt de linie, le plimb printre mulțimea de localnici și turiști, prin această forfotă elegantă continuă, dându-le speranță, forță și curaj.

Încerc să mă strecor printre razele solare ce mă rătăcesc prin Istanbul, ajung în port, locul de unde plec să las și valurilor o parte din mine, Bosforul este o fantasmă, sclipirea lui mi se lipește de tâmple precum un timbru pe vedere, ce păstrează, în etern, imaginea miraculoasă a fericirii.

Trec pe sub Podul Bosfor, martorul tuturor, într-o viață în care nu există urât, ci doar însemnătatea de acum, bucuria de a fi, aici, pe mare, pe Pământ.

Aurora GRIGORE

GALERIE FOTO