Nu odată am citit ură pe faţa conaţionalilor noştri stresaţi de atâtea corvoade fizice, psihice şi mai cu seamă financiare generate de ambiguităţile şi lacunele legislative, lipsuri de tot felul, pe deasupra şi de agresiunea autorităţilor asupra intereselor lor fireşti.

De fapt, nu mă mai miră nimic, aşa că, chiar de-aş vrea s-o mai iau de la început, adică de prin anii ’90, nu mai pot. Şi nici nu mai trebuie. M-am plictisit. Nu mai trebuie decât să spun ceea ce deja

„Urgie, mon cher“ – îmi zicea într-una dintre zile, mai în glumă, mai în serios o veche cunoştinţă din ministerul de resort. Curios, solicit câteva amănunte, deşi aspectul nu prea se afla în sfera mea obişnuită de preocupări.

Evident, referirile erau la unele măsuri pompieristice pe care ministrul Irimescu le-ar fi luat în ultima vreme: schimbarea organigramei cu scopul eliminării unor funcţionari care deranjau, nu neapărat ministrul

Se spune despre noi, românii, că suntem foc de isteţi, dar niciodată suficient de mintoşi încât să facem ce trebuie mai întâi pentru noi şi apoi pentru alţii. Am făcut ce-am făcut şi de vreun sfert de veac ne-am cam ales cu praful de pe tobă. Ce-a fost mai bun a luat drumul străinătăţii. Şi cărarea este încă deschisă.

„Nu-i bai“ – spunea un prieten – măcar am rămas cu ceva: vârâtul mâinii până la cot, fiindcă

Mă aşteptam ca viticultorii şi producătorii de vinuri români, asemenea celor din ţările cu tradiţie în domeniu, să fie laolaltă în orice împrejurare, să bată palma la orice eveniment dedicat lor, să-şi împărtăşească din bunele şi relele petrecute peste timp şi să-şi rostească într-un glas nevoile breslei. Se pare însă că nu e ce-am vrea să fie, deşi declarativ se împărtăşeşte tot mai mult ideea generală privind asocierea, comuniunea celor al căror