Stăteam zilele trecute în balconul casei mele de la ţară privind în josul drumului, tot mai lipsit de forfota pe care o ştiam în vremea copilăriei. Puţini copii, adolescenţi la fel de puţini, adulţi absenţi parcă la tot ceea ce se întâmplă în jurul lor. Din cele câteva zeci, poate sute de persoane existente cândva pe strada noastră, parte au trecut la cele veşnice, unele şi-au găsit rostul pe alte meleaguri, rămânând doar câteva familii, la rândul lor tot mai sărace în membri, fără perspectiva

Auzim deseori vorbindu-se despre regresul din învăţământ şi, evident, despre educaţia tinerei generaţii care, sincer vorbind, în multe situaţii lasă mult de dorit. Urmărind fenomenul, constat pe zi ce trece că schimbul nostru de mâine – oricât de isteți ar fi copiii noștri – o parte din el va fi  tot mai puţin ancorat în realităţile vieţii sociale viitoare. De ce aşa? Gurile rele spun că… aşa se vrea. Adică, o degringoladă generală, o populaţie tânără fără educaţie, cu puţină informaţie şi

Nu mă simt deloc confortabil în preajma inşilor cu aere de domn sub care, de fapt, stă ascuns un individ fără scrupule, arogant, agramat, rupt de orice realitate în care încearcă să se desfăşoare, în fine, un om fără nici cea mai vagă urmă de educaţie. Se pare că astfel de atitudini sunt specifice acelora care încearcă să-şi ascundă superficialitatea, lipsa de cunoaştere, incultura, încercând să domine uneori chiar prin intensitatea fonică a vorbelor, câteodată chiar şi vulgare.

Mi-a

Atâta dezordine economică, socială şi, mai ales, politică greu să-ţi fi imaginat cândva că ai să te confrunţi vreodată cu ea. Trăim într-o adevărată convulsie de idei, proiecte care nu duc nicăieri.

O ţară parcă a nimănui, dar zice-se, are stăpân. Ba chiar… stăpâni. Un ţinut rămas fără cârmă, fără motor şi nici măcar cu vânt în pupă, aflat, cum ar spune marinarii pe furtună, în derivă.

Cam aşa ar putea fi caracterizată România, iată, după treizeci de ani de democraţie deşănţată în care, de