Bizară situaţie! Să începi noul an şcolar auzind clopoţelul deodată din clasă, din stradă, sau din dormitor, măcar şi imaginar, este ca şi cum ai vrea să asculţi muzică, sau orice altceva, putând să le faci de oriunde.

Şcoala nu este un joc „de-a v-aţi ascunselea“, ori loc de promenadă, ci unul în care se educă şi formează generaţii. Nimic n-ar trebui să împiedice asta, nici măcar un război sau o pandemie.

Dreptul la educaţie îl au, conform Legii fundamentale, toţi cetăţenii. Evident şi la

Zonă de munte. Undeva pe lângă o culme a Bucegilor. Cald... Intru în pădure și m-așez pe un bolovan. Undeva în zare se vede colțul unei localități. Al unui sat. E liniște peste tot. Nu tu Covid, nu tu măști, nu tu... nimic. Îmi vin în minte frânturi din istoria ultimilor 30 de ani. Ani frumoși și zbuciumați și grei. Ani în care satul românesc a suferit mult. S-a plecat prin străinătățuri pe la muncile câmpului. Înainte vreme, sătenii plecau prin marile orașe românești să lucreze în industrie

Se vorbește adesea despre resurse și rolul lor în existența noastră, în viața economică și socială a unei comunități. Întotdeauna a existat interes pentru exploatarea lor, dar arareori pentru activități prin care să li se adauge plusvaloare.

Despre români și România se spune că se află pe „tărâmul Domnului“ ceea ce înseamnă, se înțelege, că dispun de tot ce poate fi mai frumos și dătător de tot ce poate avea nevoie o comunitate pentru a trăi frumos, în liniște și fără grija zilei de

„Admirând“ în toată splendoarea lor vremurile actuale, cu pandemii, crize de tot felul – economice, politice sociale etc., m-am întrebat: „Și totuși, cum s-a ajuns aici?“ De exemplu, dintotdeauna, până pe la mijlocul anilor ’90, copiii își trăiau copilăria ca niște adevărați copii. Adică, începând cu clasa întâi, părinții îți puneau cheia de gât și dus erai. În special, dacă trăiai la țară și nu era prea frig afară, te mai întorceai seara după ziua de școală și cu o porție zdravănă de joacă