S-a întâmplat într-un sat transilvan

Dacă în cei 50 de ani de căsnicie n-a putut, oricât ar fi vrut, să-i ofere copiii doriţi şi mult aşteptaţi, vrednica şi buna lui soţie i-a „dăruit“, în schimb, din partea numeroşilor săi fraţi şi surori, nepoţi şi strănepoţi cu nemiluita. Dar parcă „plămădiţi“ din alt aluat. Cel al orăşenilor înfumuraţi, gălăgioşi şi hrăpăreţi. Astfel că, absolut toţi ai ei erau dornici de averi şi câştiguri nemuncite. Dovadă că, aflând că mătuşa lor o duce tot mai rău cu sănătatea, inima-i bolnavă ţintuind-o la pat, avură pretenţii ca toată agoniseala de o viaţă a celor doi soţi să fie cât mai repede trecută pe numele lor. Cu acte notariale de moştenire şi de Carte Funciară în toată regulă. Iar după moartea mătuşii lor să vândă tot şi să împartă banii, iar pe soţul supravieţuitor să-l interneze într-un cămin-spital de bătrâni dintr-un oraş cât mai îndepărtat de casele lor, în acest scop stabilind, în secret, ca rând pe rând să-i plătească bătrânului cheltuielile de întreţinere la cămin. Şi cum era cea mai înstărită familie din sat, aveau ce împărţi şi transforma în bani: o casă arătoasă şi o gospodărie bine rânduită în chiar centrul satului, o stână cu 500 de oi şi un grajd cu  20 de vaci cu lapte; un tractor modern cu remorcă, plug, semănătoare, combină, grapă, cositoare, greblă şi maşină pentru balotatul fânului şi paielor; generator de curent electric şi instalaţii pentru mulsul şi răcitul laptelui, precum şi câteva zeci de hectare de pământuri arabile, de păşuni, fâneţe şi păduri. Şi, cu toate că arareori le-au trecut pragul casei să le dea măcar „Bună ziua“, presupuşii „moştenitori“ atât de mult l-au şicanat pe bietul om bătrân să le împartă averea până când l-au adus în pragul disperării.

Ca urmare, şi-a luat lumea în cap, lăsând totul baltă şi mutându-se într-un sat apropiat. Însă nu mai înainte de a-şi lua din propria-i casă toate cele trebuincioase, inclusiv actele de proprietate, banii, cartea de rugăciuni, tabloul cu poza lor de la cununie şi icoana de deasupra patului, precum şi trăsura cu doi cai. Între timp l-a „tocmit“ să aibă de grijă de toate ale lor pe Ilarie, un vecin tânăr şi bun gospodar, dar care, până a nu veni la el ca tractorist-mecanizator, îşi făcea treburile în câmp luând utilajele agricole în împrumut. Nevoit de împrejurări şi dând ascultare sfaturilor primarului şi preotului din sat, badea Dumitru îl făcuse stăpân peste toate, iar pe buna lui nevastă bolnavă, Ana, cu consimţământul ei, a lăsat-o în îngrijirea şi ocrotirea Vetuţei, soţia lui Ilarie, gospodină vrednică şi mamă bună a cinci copii. Numai că, din cauza bolii şi a supărărilor, Ana va închide curând ochii pentru totdeauna. După încheierea în buna rânduială strămoşească şi creştinească a îngropăciunii, badea Dumitru va reveni în casa şi gospodăria lui, după care va pune lacăt pe poartă şi va dezlega din lanţuri câinii „răi ca focul“.

Au trecut de atunci cinci ani, dar nici picior de nepot, de nepoată, de strănepot şi strănepoată n-a mai păşit în curtea lui. Şi nici principalii vinovaţi pentru prostul şi neomenosul lor comportament. Adică părinţii acestora. Ca urmare, a hotărât ca la vremea potrivită să lase toate în bună regulă lui Ilarie şi soţiei acestuia, cu toţi cei cinci copii ai lor, cel mai vrednic dintre feciorii lor urmând să rămână stăpân pe casă şi pe întreaga gospodărie. Dar numai cu îndeplinirea unei singure condiţii omeneşti şi creştineşti: să aibă grijă de mormântul soţiei şi al lui, atât ei cât şi urmaşii urmaşilor lor! Şi le va lăsa încă ceva în grijă şi păstrare, cu mult mai valoros decât întreaga lui avere: omenia, cinstea, credinţa strămoşească în Dumnezeu, lada de zestre cu vechile haine româneşti, ca şi strana lui şi a soţiei sale din bătrâna biserică a satului!

Ioan Vulcan-Agniteanul