Chemătorii nuntaşilor din satele româneşti

Uliţele care străbat puzderia de sate şi cătune, aşezate de o parte şi de alta a cursului mijlociu al Oltului şi pe streaşina împădurită a Munţilor Făgăraş, răsună de glasurile chemătorilor şi chemătoarelor la nunţile feciorilor şi fetelor care de mâine-poimâine vor fi soţi şi soţie. Iar apoi, mame şi taţi de copii.

Şi aşa o ţin într-una, între cele două mari posturi creştineşti, înscrise în filele Calendarului Anului Bisericesc: cel al Crăciunului şi al Paştilor. Şi mi se pare firesc, creştinesc şi omenesc să se întâmple aşa, mai ales în familiile ţăranilor români, pentru că „mai-marii domni ai oraşelor“ îşi căsătoresc copiii „ascunzându-i“ în limuzinele lor luxoase, dotate cu casetofoane şi claxoane zgomotoase. Iar pentru ca „kitsch-ul“ să fie pe deplin, „nuntaşii-domni“ (însă, în marea lor majoritate, cu uitate „rădăcini“ înfipte în ţărâna vetrelor satelor) îşi împodobesc maşinile cu flori artificiale, cu baloane colorate şi cu păpuşi pluşate.

În schimb, românii-plugari, ciobani şi pădurari ai satelor transilvane, mai întâi de ospeţele-nunţilor, fierb în cazane de aramă ţuica de prune şi de mere aromate şi dulci; limpezesc şi trag vinurile de pe drojdie; taie şi pârjolesc porcii, afumându-le cărnurile, cârnaţii şi caltaboşii; pritocesc varza murată din butoaie; decojesc nucile cozonacilor şi macină la moară făina albă din noul grâu pentru pâinea coaptă pe vatra încinsă a cuptoarelor, ca şi pentru prăjiturile ţărăneşti şi adevărate, umplute cu brânză de vaci şi de oaie, dar şi cu magiunuri şi dulceţuri din prune, afine, mure şi zmeur de pădure. Numai într-un târziu tocmesc caii, căruţele şi săniile, peste ale căror „loitre“ părinţii şi neamurile mirilor rânduiesc covoare şi ţesături frumos meşteşugite, întregul alai al nuntaşilor străbătând uliţele satelor în acordul ceteraşilor şi în chiuitul chemătorilor la ospeţe. Cum este şi cazul celor care ne-au ieşit în cale pe lungile şi pitoreştile drumuri şi văi ale unor sate începând cu Şinca Veche, Vad, Şercaia şi până dincolo de Tălmăcel şi Boiţa, urcând pe „Drumul regelui“ peste munţii Lotrului şi Cindrelului, până în înalta şi pitoreasca Jină a Mărginimii Sibiului. Iar de acolo, mai departe, spre cea mai spectaculoasă şosea a lumii: „Transalpina“.

Ţineţi-o tot aşa! Adevărat, româneşte! Ca în vremea străbunilor! Chiar dacă reveniţi în sate doar pentru a vă cununa creştineşte în faţa altarului bisericii în care poate aţi fost botezaţi voi sau părinţii, bunicii şi străbunicii voştri! De veţi continua să faceţi aşa (spre ciuda, mânia şi disperarea unora), tragem nădejdea că nu ne vor pieri nici neamul şi nici graiul. Dar nici omenia, credinţa străbună, cântecul doinit, jocul popular, haina românească şi drapelul colorat în roşu, galben şi albastru! Aşa cum cu fală poartă eşarfe tricolore, prinse la brâu, „chemătorii“ la nunţile şi ospeţiile satelor.

Ioan Vulcan-Agniteanul