Maria Tănase Marin, şlefuitor de cântec şi talente

Maria Tănase Marin trece printre solişti şi auditoriu drept o interpretă de muzică populară care aduce în scenă un cântec curat, exprimat cu mare acurateţe a simbolurilor şi cu mult respect pentru zona folclorică pe care a reprezentat-o, Muntenia sau, mai aproape, Prahova. Poate tocmai de aceea a găsit de cuviinţă să servească folclorul şi altfel, ca realizator şi producător de emisiuni TV. Sau, mai înainte, ca pedagog şi şlefuitor de tinere talente, în calitate de profesor la Şcoala Populară de Artă şi Liceul de Artă „Carmen Sylva“ din Ploieşti. A absolvit Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti, Facultatea de Pedagogie Muzicală, studii continuate cu un doctorat în etnomuzicologie, cu tema „Muzica folclorică prahoveană în actualitate“, un subiect dificil tocmai pentru că este prima explorare amplă a domeniului muzical din zonă.

– Un interviu cu dvs. este amplu pentru că aveţi o carieră bogată. Aşadar, să parcurgem prima dată ipostaza de interpret. De fapt, greşesc, pentru că e greu să separ interpretul de pedagog, de producătorul de emisiuni la TV, de cercetătorul în muzica de folclor. Dar risc. Ce reprezintă cântecul pentru dvs. şi care consideraţi că a fost apogeul carierei de artist?

– Să spun că, pentru mine, a cânta a fost şi rămâne o pasiune. E adevărat, nu mai cânt foarte des şi nu mă preocupă sau nu mă interesează să apar pe micul ecran, poate şi pentru că profesia m-a dus ca observator în spatele camerelor de luat vederi, fiindcă a cânta sau cântecul sunt o parte a sufletului meu, au devenit ceva personal, mă exprim când şi când, în momente în care simt eu legătura organică, specială, între clipă, loc, suflet. Cântecul e pasiune şi punct. Două momente le consider un gen de reper. Primul s-a consumat la Ploieşti, în anul 2000, când mi-am lansat CD-ul cu cântece din Prahova. A fost un concert susţinut de mine şi de elevii mei de la Şcoala Populară de Artă, într-o sală arhiplină, unde nici acul n-ar fi căzut, cu o prezentare a spectacolului şi a lansării de excepţie a lui Octavian Ursulescu, în prezenţa unor mari personalităţi din domeniul folclorului, inclusiv foşti profesori de-ai mei de la Universitatea de Muzică. Atunci am simţit ce înseamnă gustul plăcut al reuşitei depline. Al doilea este legat de Ansamblul „Ciuleandra“, constituit tot din elevii mei de la Ploieşti, cu care am participat, în 2004, la Festivalul mondial de folclor de la Cape Town, în Africa de Sud, şi unde am avut un succes răsunător, inclusiv ca reprezentanţi ai Europei, nu numai ai României. Ne-a însoţit acolo o echipă de la TVR, care a realizat un film foarte frumos, numit „Ciuleandra la Cape Town“. Acel episod va rămâne o amintire mereu prezentă atunci când vreau să mă bucur ori să mă hrănesc cu hrană spirituală.

– Pun o întrebare oarecum ilogică, dar o fac: aţi avut un motiv anume să renunţaţi la cântatul activ, ca profesie, şi să optaţi pentru un alt destin, mă rog, să-i spun mai degrabă ascensiune, carieră, perfecţionare?

– E vorba covârşitor de a doua variantă. Dar a existat un moment care m-a determinat să vreau altceva. Când eram interpretă, la cabine, artiştii purtau diverse discuţii, chiar şi în contradictoriu, chestiuni care nu erau de esenţă. Atunci, după ce am făcut, vorbind în termeni de televiziune, o panoramare cu privirea, mi-am zis: eu nu vreau să ajung aici, nu vreau să fac din cântat un mijloc de existenţă, nu vreau să asist la discuţii. Urcatul pe scenă – fiindcă scena, pentru mine, e ceva sfânt –, în ceea ce mă priveşte, avea în faţă un timp foarte important de pregătire psihologică. Şi ambientul nu mi-l permitea.

– Ca pedagog la Şcoala Populară de Artă Ploieşti, o spun eu, pentru că ştiu, v-au trecut prin mână copii şi talente pe care le-aţi şlefuit, oameni în toată firea acum, cum ar fi prezentatoarea Iuliana Tudor, soprana Ramona Păun, actriţa Miruna Ionescu, interpreta Geogiana Baciu.

– Mă bucur enorm pentru realizările lor, o părticică din carierele lor fiind şi o reuşită a mea. Îi mai puteţi adăuga pe Traian Frâncu, solist la Filarmonica „Paul Constantinescu“ din Ploieşti, Mariana Muşa – profesor, Amalia Uruc – studentă la UMB, Silvia Măgureanu, Adriana Deaconu etc.

– Cum a fost drumul dvs. în TVR?

– Făceam practică la Radiodifuziunea Română, pe perioada studenţiei, şi am văzut un anunţ de la TVR că se căutau redactori-colaboratori la emisiunea dnei Marioara Murărescu. Mi-am zis să mă duc şi eu, am dat trei rânduri de examene, în 1993 am fost acceptată, în 1994, după un alt examen, am fost angajată şi, cu adevărat, aici mi-am găsit toată pasiunea pentru folclor... Încerc trăiri de necuprins în cuvinte când stau acasă în fotoliu şi urmăresc o emisiune de-a mea şi ştiu cum am făcut, ce am făcut, care este aportul fiecăruia din echipă. E o bucurie imensă. Am lucrat, până în 2003, la „Tezaur folcloric“, o adevărată şcoală pentru interpreţi şi deopotrivă realizatori, în paralel am avut o emisiune de tradiţii pe TVR2, mai avem o alta, lunară, pe programul 1. Din 2003, Jana Gheorghiu, pe atunci director, Dumnezeu să-i lumineze calea, m-a luat definitiv la TVR, unde am realizat „Floarea din grădină“, „Dincolo de cântec“, emisiune devenită un brand, „Popasuri folclorice“, care a fost reluată, într-un alt format, în noua grilă de programe a TVR.

– Înainte de a modela dvs. cariere, aţi avut, la rându-vă, modele. Care au fost acestea în cântec, la TVR şi ca cercetător în folclor?

– Ca interpret, necondiţionat, şi-acum sper să nu facă nimeni caz de potrivirea de nume, model mi-a fost grandioasa Maria Tănase, ale cărei melodii le ştiam pe de rost de mică. E un monument al folclorului.

La TVR mulţumirile şi recunoştinţa mea în suflet nu vor uita niciodată să se îndrepte către dna Marioara Murărescu. Dumneaei m-a învăţat – sau, cum spune dânsa, am furat bine meseria – m-a format ca om de televiziune din toate punctele de vedere. Trebuie o verticalitate anume, o pregătire teoretică şi practică temeinică. A făcut mai mult, m-a promovat şi ca interpret, şi ca profesor la Şcoala Populară de Artă Ploieşti, i-a pus în valoare pe copii cum numai dânsa ştie să o facă, la „Moştenitorii“, la „Tezaur“. Ca cercetător etalon mi-a fost dna Emilia Comişel, Dumnezeu s-o ajute să treacă uşor drumurile, nici dânsa nu mai este printre noi, şi prof. univ. dr. Gheorghe Oprea, îndrumătorul tezei mele de doctorat.

– Acum îmi pun în joc impresiile, aveţi emisiuni pline de viaţă, cu un decor natural şi uman bogat, în continuă mişcare, luat din natură, de la rădăcina pământului, cum zic eu, care umple ecranul cu bucurie. Însă cred că sunteţi singurul realizator care aţi introdus în filmările dvs., ca temă predilectă, copiii. De unde această idee?

– Ideea mi-a venit mai demult, dar am transpus-o de curând, adică de câţiva ani. E adevărat, se lucrează mai greu cu copiii, dar le-am spus că ei nu fac teatru, se joacă pur şi simplu în cadru. Ei aduc prospeţime, însufleţire fără egal. Pe urmă, ia gândiţi-vă, cântec, flori şi copii... Ce altceva mai simbolic avem noi ca fiinţă umană, ca devenire, ca sens, ca definire existenţială? Apoi, la emisiunea mea am nevoie să se uite şi copil, şi adult, şi arhitect, şi doctor, şi critic. Întotdeauna mă gândesc: oare lor le place ceea ce fac? Iar rodul muncii se măsoară în aprecieri, inclusiv telefoane de apreciere. Oho, şi să vă spun că sunt o privilegiată, când, în era comunicării virtuale, eu încă primesc scrisori adevărate la TVR?!!

Maria Bogdan