Ploi glăsuind primăvara la fereastra Aradului
Plouă, din norii de dincolo, ne umezesc trupurile dezgolite de griji... Porumbei nebunatici și zgribuliți stau la taclale pe o sârmă în fața unui balcon, clipind la fiecare picătură...
Arad, tu orașul înconjurat de tramvaie colorate în nuanțe de zăpadă, iarbă a primăverii, albastrul acoperișului florilor, picături roșiatice de viață, îți dăruiesc la rându-mi acum glăsuirea a ceea ce inspiri și respiri.
Stropit de râul Mureșului, te trezești în fiecare dimineață revigorat, gata să o iei de la capăt către noi întâlniri, regăsiri. Parcă râul s-a mutat deasupra, iar picăturile de ploaie m-au silit să port o umbrelă, lipită de degetele mele ore în șir.
Un edificiu impunător al Aradului este Palatul Cultural, unde Complexul Muzeal te așteaptă-n sălile Științelor Naturii, într-un cadru ambiental acoperit de sunete ciripitoare ori curgătoare, flora și fauna din rezervații naturale precum balta Rovina de la Ineu ori păsări împăiate, își țin vie amintirea lor aici.
Muzeul Istoriei, cu impresionante descrieri, evocă prin obiecte unice, mărturii ale trecutului. Galeriile reconstruite de peșteri te fac să te simți ca-ntr-un mic labirint, te poți opri o clipă, închide ochii și te poți transpune, imaginar, în Peștera cu apă de la moară.
Palatul Administrativ, prin arhitectura neorenascentistă, electrizează ziua, dar și noaptea, coada oricărui ochi, nici nu trebuie să faci vreun efort în a-l observa, îl zărești negreșit, e ca o mireasă ce-și învârte rochia în jurul tramvaielor ce dansează-n hore.
Cu clanțele de la intrare ce seamănă a niște mâini stând pe o cruce și îmbrăcată cu cărămiziul frunzelor îmbătate de toamnă, Biserica Roșie face ca Piața Luther să iasă din anonimat, transformând-o într-o regină de bulevard.
Biserica „Sfântul Anton de la Padova“ impresionează prin stilul baroc, prin coloanele atât de cuminți, dar totodată sigure pe ele și cu o forță convingătoare, gata să răspundă chiar și ecourilor celor mai îndepărtate.
La Turnul de Apă l-am întâlnit pe domnul Truță Horia, istoric, profesor de biologie, cu care am făcut un tur la cele trei etaje prin încăperile ce evidențiau arta, apa, pompierii, iar mai apoi am înaintat, urcând către rezervorul ce putea înghiți 400 de tone de apă pentru alimentarea orașului Arad.
M-am așezat pe unul dintre scaune, singurul vizitator fiind în sală și i-am ascultat pomenirea istoriei locului în cuvinte bine sudate cu argumente, dar și brodate cu un jovialism aparte pe alocuri.
De la detalii despre cum a fost construit Turnul, arta statică, cărți bisericești, păpuși arădence, echipamente de pompieri, până la cum spălau femeile în trecut rufele cu cenușă, a fost ca un extemporal la orele de la școală, unde dascălul a dăruit o mică parte din viața lui elevului.
De la ultimul etaj, dând roată de jur-împrejur, poți admira panorama orașului Arad, cu străzile, monumentele istorice și locurile ascunse ochiului de jos.
Catedrala Ortodoxă, căreia-i zărisem cupolele pe când mă aflam sus, în Turnul de Apă, am găsit-o cufundată în rugăciunile creștinilor ce-i trec pragul acum mai rar, doar luminile ce intră prin coloritul vitraliilor comunică regulat la apariția razelor de soare, întrebându-se ce-i cu muțenia asta cruntă ce le apasă chiar și pe ele.
Intru pe un gang întunecat ce duce către Sinagoga Neologă, încăperea construită din materiale de piatră, în stil grec acum mai bine de 180 de ani. Aici se țin slujbele religioase și concerte pentru comunitatea evreiască, bărbații stau în partea de jos, pe scaune, iar femeile sus, la balcon, iar în camera din spate se strâng după slujbă, se mănâncă pită cu sare și se împărtășesc bucuriile, dar și durerile.
Oriunde privesc văd frumosul, încerc să-mi imaginez că toate locurile sunt ocupate și regăsesc zâmbetele și mulțumirea celor ce vin la slujbe. O privesc din urmă, pe cea ce are grijă de clădire, cum încuie ușa cu niște chei imense, de culoarea pământului, așa cum o face de 41 de ani încoace, după cum îmi mărturisește.
Traversez strada și pe partea dreaptă dau de ”Casa cu lacăt” de pe strada Tribunul Dobra, clădire ce a fost construită de comerciantul vienez Iosif Winkler, în anul 1815. La o primă privire nu este ceva spectaculos, însă povestea din spatele locului spune că un trunchi de copac era înconjurat de o bară metalică închisă cu un lacăt.
Proprietarul spunea că va oferi casa celui ce va deschide lacătul, dar de fapt nu există o gaură pentru a introduce cheia. Îmi pare ca un secret ce nu se va divulga niciodată, nu va ieși la iveală, e un tărâm închis luat undeva dincolo și nici acolo spus, e o gură mereu închisă, cu strigătul înăuntru.
Hoinăresc de zor bucurându-mă ca un copil în scăunelul din dansatorul îngust cu numărul 6 ce mă duce, pe ritmuri arădene, bălăngănindu-mă ca un vapor pe apă, pe șerpii din metal, de la stația UTA până la capătul liniei, către Mănăstirea „Sfântul Simeon Stâlpnicul“.
De pe de la numărul 88 al străzii Dunării, îi descopăr turlele înălțate în anul 1760, prin bunăvoința episcopului Sinesie ce a donat 98.000 florini de aur. Fostă închisoare de femei, iar mai apoi lăcaș de maici, Mănăstirea Gai, cum i se mai spune, este un monument istoric ce te cheamă prin vibrația construcției în stilul baroc, prin arta picturală ori colorit.
Brazii verzi, iarba proaspătă, mirosul florilor, galbenul păpădiilor trăiesc într-o comuniune perfectă cu cântecul vrăbiuțelor și al guguștiucilor din curtea mănăstirii.
Am găsit înăuntru calmul la care visezi în lumea de azi, acea odihnă mintală ce nu mai există în nebunia dezlănțuită și stoarsă-n zeci de mii de rotații. In bisericuța neagră din lemn, liniștea e întreruptă numai de suflarea respirației tale, aici e locul în care te pleci, nu pentru că înălțimea cămăruței sfinte este prea scundă, ci pentru că podeaua cheamă genunchii printr-o electrizare, e ca un magnet de lemn cu ființa, ce te contemplă cu tot ce e în jur.
Las ferăstruica albastră în urma mea, felinarele stinse și norii somnoroși ce și-au găsit culcușul deasupra mănăstirii.
Arad, ai scuturat pomii de podoabele temporare de primăvară, văd roz și alb presărat ca niște firimituri florale lipite de terestru, curg șiroaie, pe streșini și olane, pisicile mustăcesc printre flori, iar eu mă întreb, de ce oare am ajuns într-o gară, iar ploaia-ți tot dă fiori... Umbrela mea e palma ta, o simt tencuită adânc în inima mea...
Aurora GRIGORE
