Aspecte din istoricul sfeclei și zahărului

Multă vreme zahărul folosit de omenire provenea numai din trestie.

În Europa, abia în 1605 agronomul francez Oliver de Serres a arătat că se găsește zahăr în sfeclă. Mai târziu, în 1747 în Germania, Marggraf a comunicat că, în urma analizelor, a găsit zahăr pur în cantitate mare în sfeclă. Un urmaș al lui Marggraf, și anume Achard, în 1784 începe experiențele pentru extragerea zahărului din sfeclă și în 1799 a obținut primele 300 kg de zahăr cristalizat. Tot Achard, în 1802, pune în funcțiune, în Silezia, prima fabrică de zahăr din sfeclă.

În țara noastră primele încercări de cultivare a sfeclei de zahăr s-au făcut de către marele agronom Petre S. Aurelian, începând cu anul 1863, la Școala Centrală de Agricultură Pantelimon, mutată în 1869 la Herăstrău. La recolta de sfeclă din anul 1871, prin bunăvoința dr. Alfredo Bernath, directorul Laboratorului de chimie al Eforiei Spitalelor Civile, realizează analiza sfeclei și găsește: 88% apă; 5,5% celuloză; 5,6% zahăr.

Experții străini propovăduiau că solul și clima României nu sunt favorabile culturii sfeclei de zahăr. Însă agrochimistul Corneliu Roman, directorul Stațiunii Agronomice București, a efectuat experiențe începând cu anul 1890 și în 1894 a prezentat rezultatele analizelor care confirmă că în România sunt condiții favorabile pentru cultura acestei specii.

La începuturi conținutul în zahăr al sfeclei era de 1,5-3,5% în randamentul de extracție de 0,7-1,8%. Prin lucrări meticuloase de ameliorare și prin tehnologii de cultură corespunzătoare, stabilite în unitățile de cercetare științifică, s-a ajuns să se crească conținutul în zahăr la peste 20%, iar randamentul de extracție la peste 17-18%.

În paralel cu preocupările pentru îmbunătățirea calității sfeclei de zahăr, s-au obținut rezultate pozitive de către cercetarea științifică și în ceea ce privește procesul de industrializare a acesteia.

În anul 1958 a fost creat Laboratorul de cercetare științifică a sfeclei de zahăr în cadrul Institutului de Cercetări Agronomice al României (ICAR).

Ulterior, în 1961, a fost înființată la Brașov Stațiunea de Cercetări pentru Cultura Sfeclei de Zahăr, iar din anul 1967 s-a adăugat și cartoful, rezultând Institutul de Cercetări pentru Cultura Cartofului și Sfeclei de Zahăr.

Întrucât cercetările privind cultura erau separate de cele privind industrializarea care se efectuau în cadrul Institutului de Cercetări Alimentare, un grup de cercetători în frunte cu dr. doc. Z. Stănescu s-au zbătut pentru unificarea acestor activități și au obținut în 1981 aprobarea pentru înființarea Institutului de Cercetare și Producție pentru Cultura și Industrializarea Sfeclei de Zahăr și a Substanțelor Dulci (ICPCISZSD) Fundulea.

Acesta a funcționat, la început, în construcția ICCPT Fundulea, iar din 1984 s-a montat în clădirea proprie, nou construită, dotată cu laboratoare moderne, iar pentru cultura sfeclei de zahăr cuprindea seră, casă de vegetație, camere de climatizare, depozit frigorific pentru butașii seminceri, stație de condiționat semințe din verigile hidrologice superioare.

Pentru partea de industrializare a fost construită o stație-pilot pentru fabricarea zahărului și o alta pentru fabricarea substanțelor dulci unicat în România.

Institutul a fost dotat cu 1.200 ha de teren pentru câmpurile experimentale și pentru producerea de sămânță, organizat în două ferme.

Primul director al noului institut a fost dr. ing. Vasile Popescu, autorul acestor rânduri.

Până în anul 1990 se asigura producerea de semințe din soiuri proprii pentru cele 200.000-250.000 ha cultivate cu sfeclă de zahăr.

Institutul coordona din punct de vedere tehnic și științific cultura și industrializarea sfeclei de zahăr în țară și se asigura tot necesarul de zahăr pentru consum intern și chiar disponibilități pentru export.

Primele fabrici de zahăr s-au construit la Sascut, în 1875, și Chitila, în 1876.

După 1960 s-a extins suprafața cultivată și a crescut numărul de fabrici la 33, fiind amplasate cât mai aproape de zonele de cultură pentru a ușura transportul.

După 1990 suprafața cultivată a ajuns la cca 20.000 ha, iar fabricile au fost cumpărate de firme străine care, în majoritate, au fost închise, valorificându-se fierul din ele. În prezent mai există vreo patru, România ajungând piață de desfacere pentru zahărul din import.

La intrarea în UE ne-au stabilit o cotă de zahăr de 104.000 tone, adică mai puțin de 20% din necesar, comparativ, de exemplu, cu Olanda care, deși are suprafața agricolă de 4-5 ori mai mică decât România, are o cotă de zahăr de 800.000 tone.

Încercările de extindere a suprafeței cultivate s-au lovit de poziția UE care acordă subvenție numai pentru cota stabilită.

Poate că după 2017, când se promite eliminarea cotei de zahăr, vom reveni la normal deoarece avem condiții deosebit de favorabile pentru cultura sfeclei de zahăr. Spre exemplu, în anul 2014, în județul Brașov, pe 6.000 ha cultivate s-a obținut o producție medie de 75 t/ha, iar USAMV Iași anunță că în câmpurile sale a realizat între 84-90 t/ha.

Acum cercetările în domeniul sfeclei de zahăr și cartofului se găsesc din nou la Brașov, iar Institutul de la Fundulea este închiriat de diferite firme care se ocupă de cu totul alte activități.

Prof. dr. ing. Vasile POPESCU