Cum să ne construim un nai

Constantin Văduva este unul dintre cei mai cunoscuţi constructori de naiuri profesionale din nordul Munteniei. Buzoianul născut la Pănătău şi stabilit în Prahova, la Ploieşti, a fost un remarcabil instrumentist, cântând la acordeon, fluier şi nai. Printre trofeele sale se numără şi un disc de argint, obţinut la Dijon, în Franţa, alături de o orchestră condusă de Paraschiv Oprea. Succesul i-a adus lungi turnee în SUA şi întreaga Europă. După ce şi-a încheiat cariera artistică s-a dedicat pasiunii dobândite în tinereţe, cea de a meşteşugi instrumente muzicale. De altfel, tot timpul a cântat la naiuri lucrate de el, aşa cum face şi fiul său, cunoscutul Romeo Văduva. Astăzi însă Constantin Văduva ne va desluşi tehnica construirii naiului, cu precizarea că anumite amănunte privind tonalitatea, cea care conferă  măiestrie instrumentului, nu vor fi divulgate în totalitate, din motive lesne de înţeles.

Materiale utilizate: bambus, pentru naiurile profesionale, folosit în exclusivitate de C. Văduva. Dar se mai pot utiliza, pentru colecţionarii amatori, trestia, cireşul, socul, salcâmul, prunul, din care se obţine naiul comercial. Mai este nevoie de furnir, ceară de albine, lac ori ulei, adeziv (aracet ori clei de lipit lemn). Constantin Văduva spune că trestia lucrată bine poate egala bambusul, iar socul oferă poate cel mai frumos sunet.

De unde pot fi procurate: din magazinele de bricolaj (bambusul, mai rar, trestia autohtonă, furnirul), din grădină (cireşul, prunul), din liziere (socul), pădure (salcâmul), din mlaştini/baltă (trestia), de la apicultori cunoscuţi că obţin produse curate (ceara de albine), din magazinele de specialitate (lacul sau uleiul, adezivul).

Materiale ajutătoare: un suport metalic (şablon), de dimensiuni diferite, confecţionat acasă ori în atelierele de fierărie; o pilă rotundă, procurată din comerţ; o tijă metalică rotundă, cu diametrul corespunzător orificiului tubului naiului; un burghiu pentru bătut ceara; şmirghel; pânză de bomfaier; igliţă sau un instrument asemănător pentru a scoate din tub ceara, în varianta în care e de prisos în tub.

Pregătirea lemnului: bambusul este deja uscat, deci nu mai are nevoie de pregătiri iniţiale. În varianta  în care constructorul amator, cum va fi cazul nostru, foloseşte alt material, acesta trebuie lăsat să se usuce în mod natural, cel puţin un an şi jumătate. Pentru naiul comercial, trestia, care se usucă natural, înainte de a fi recoltată, este recomandată pentru faptul că nu crapă aproape deloc.

Primul stadiu de lucru: bambusul va fi ales cu grijă, astfel încât să nu prezinte fisuri, noduri. Diametrul exterior al lemnului folosit pentru un nai trebuie să fie perfect egal. Deşi tulpina este goală în interior, se intervine cu tija metalică, iar pentru finisaj, cu pila rotundă, pentru a obţine dimensiunea dorită înlăuntrul tubului. În cazul lemnului, trebuie eliminată aşa-zisa măduvă plus ceva din inelele anuale, astfel încât să fie obţinut tubul.

Pasul doi: vorbind doar despre bambus, în care este specializat C. Văduva, acesta se porţionează în funcţie de ce lungime a tubului ne trebuie şi numărul de tuburi/game dorit. Naiurile comerciale sunt de 8, 12 tuburi, iar cele profesionale de 18, 22 sau 30 de tuburi. Cele mai performante sunt cele de 22 de tuburi, care asigură un număr corespunzător de note şi game muzicale (nu intrăm în amănunte fiindcă riscăm în faţa muzicienilor şi deconspirăm secretele lui C. Văduva). Lungimea tuburilor este crescătoare, mai mică la cea mai joasă notă (gravă) şi de înaltă la nota cea mai de sus (subţire).

Pasul trei: tuburile se aşază pe şablon, începând cu latura mai mare a naiului, având grijă ca baza să fie perfect aliniată, se încleiază între ele cu adeziv (C. Văduva foloseşte aracetul), se lasă un timp pentru a se realiza lipirea perfectă, se ridică de pe şablon, iar dacă nu s-a obţinut, la bază, alinierea tuburilor se retuşează cu bomfaierul. Tot cu bomfaierul se taie şi partea curbată superioară. Din furnir se confecţionează rama care se aplică, prin lipire cu aracet, la baza viitorului nai. Pentru un design reuşit, rama se poate petrece un centimetru sau mai mult peste cele două feţe şi poate îmbrăca, în exterior, primul şi ultimul tub. Pe partea de sus, cea curbată, în care suflă naistul, tuburile se şmirgheluiesc până când se aplatizează un pic tubul şi până când se obţine un finisaj perfect, pentru a nu produce răni suflătorului.

Pasul patru: Are loc poate cea mai importantă operaţiune, cea de realizare a acordajului. Se introduce pe fiecare tub o anumită cantitate de ceară (mai multă pentru acute, mai puţină pentru notele joase) care se bate cu burghiul, până când se obţine nota muzicală dorită. Dacă este mai multă ceară, aceasta poate fi scoasă cu igliţa sau cu un obiect asemănător acesteia. C. Văduva face acordajul după pian.

Ultima intervenţie: La sfârşit se finisează, prin şmirgheluire, tot exteriorul, se aplică uleiul sau lacul, cel care dă culoarea sau, după caz, patina dorită instrumentului gata confecţionat.

Maria Bogdan