Între Cer și Pământ

La Meteora (Grecia) nici nu știu cum e bine să te duci: ca turist, ca om smerit pregătit pentru o rugă, ca iubitor de natură sau ca pasionat de istorie și arhitectură. Un sejur complet permite să fii toate la un loc, dar în excursiile de-o zi, așa cum le organizează tour-operatorii noștri sau alte grupuri ce se ocupă de așa ceva, e clar că trebuie să alegi o anumită ipostază, fiindcă n-ai timp pentru toate trăirile, într-o ședere de câteva ore. E atât de bogată Meteora în sentimente încât pur și simplu te copleșesc.

Și începem mai întâi cu înălțimile, cu drumul care șerpuiește printre stânci; ele în sine provoacă emoție, foarte multă emoție, mai ales dacă există temerea de altitudine. De altfel, chiar denumirea înseamnă, ad litteram, „mijlocul cerului“, „suspendat în aer“ sau „sus, în ceruri“; deci cam aceasta e trăirea încercată când te aventurezi, pe o rută destul de abruptă, de la șes direct spre culmi mărginite de hăuri.

Pe urmă e natura. Meteora chiar te lasă fără grai! Unicitatea ei este validată de înscrierea, în 1988, în Patrimoniul Mondial UNESCO. Fenomenul fizic de formare a stâncilor (o imaginație bogată le vede ca pe niște uriașe stalactite) este unic în lume; formațiunea ar fi luat naștere grație unui con în formă de deltă, constituit din pietre de râu și nămol, care se vărsau în lacul tessalic. După separația geologică a munților Olimp și Ossa, apele lacului s-au retras în Marea Egee, prin valea Tembi, lăsând în urmă aceste stânci uriașe, înalte de până la 400 metri. Nu știu exact ce înseamnă procedeul acesta geologic, dar știu că enormele statui din piatră sunt fabuloase. Ciudate și fabuloase.

Și-ajungem cu povestea la mănăstiri, al doilea cel mai mare complex din Grecia, după Muntele Athos. E greu să înțelegi ce i-a determinat pe oameni să dorească să urce mănăstirile în vârful stâncilor. Fiindcă niciuna nu e altfel, ci toate sunt plasate ca niște acoperișuri, în capătul unui masiv. O lectură scurtă (dacă ghidul nu este suficient de atent la detalii) ne dezvăluie motivul ori o parte din motiv: oamenii s-au retras acolo pentru a scăpa de turci și albanezi. Dar cealaltă latură ține neapărat de credință, de aspirația omului către Cer, către Dumnezeu. Stâncile au fost locuite de pustnici încă din secolul al XI-lea. Și tot ei, într-o temeritate admirabilă, au construit 24 de biserici și spații de locuit în vârful stâncilor. Astăzi, mai sunt 6 dintre acestea, restul fiind abandonate sau distruse de cei care au râvnit la teritoriile grecești. Primul însă care face acest uriaș pas spre cer este Sf. Atanasie din Meteora, expulzat din Republica monsatică Muntele Athos; împreună cu alți adepți a fondat Mănăstirea Marele Meteor, prin anul 1378, pictura fiind adăugată un secol, respectiv, două secole mai târziu, în anii 1483 și 1552. De altfel, toate lăcașurile sunt construite în sec. XV-XVI... Cum? În ce fel au urcat materialele 300 sau 400 m, dat fiind faptul că pereții stâncilor sunt abrupți, cât a durat operațiunea în sine, fiindcă a fost, clar, o muncă de Sisif, câte vieți s-or fi curmat... Cu tehnica de astăzi, e-n ordine, s-ar putea construi chiar și zgârie nori, dar noi vorbim de timpuri de acum 500-600 de ani...

În fine, din toate aceste întrebări se nasc deopotrivă admirația, curiozitatea, uluiala și teama. Fiindcă, ei da, a urca la mănăstiri, pe niște scări strâmte, mărginite de abis, dăltuite la începutul anilor 1900, înseamnă să ți se strângă sufletul a teamă. Dar ei, cei care au suit materialele cu cârca (mai târziu pe scripete), pe abrupturi, fără scările securizate de azi, ce sentimente or fi încercat, cum le-a fost? Această întrebare m-a dominat zile întregi după ce-am vizitat Meteora. Și tot zile întregi am avut pe retină acest peisaj unic și straniu în același timp. Aproape că nu știam cum să-i mulțumesc lui Dumnezeu că ne-a dăruit locuri și oameni care să le înnobileze. Iar mie șansa să le admir!

Maria BOGDAN