Lipsa forței de muncă și a pășunilor, motivul care ar putea înjumătăți ferma familiei Bangala

Despre Daniela Bangala, din Fundata, Brașov, am scris când aceasta avea 43 de ani. Acum a împlinit 49 de ani. Am dorit, astăzi, să aflăm ce s-a întâmplat în tot acest timp cu ferma pe care o gestionează împreună cu soțul Gheorghe și fiul Mădălin (24 de ani), sprijiniți – ori de câte ori are timp liber – de fiica Alina (22 de ani, studentă în ultimul an la Ingineria Produselor Alimentare-Brașov). Și iată, pe scurt, cum s-au petrecut lucrurile: efectivul de animale a crescut de la 300 de oi, la aproape 700 și de la 40, la 60 de vaci cu lapte; a fost abandonat programul de agromediu, din motive de proceduri mult prea complicate; familia încă nu a deschis pensiunea construită în urmă cu 6-7 ani. Iar renunțările s-ar putea să continue. Un interviu franc, astăzi, cu Daniela Bangala.

– Ultima dată când am vorbit, dna Daniela Bangala, aveați planuri mari: să accesați fonduri europene, să extindeți construcțiile din fermă, să achizi­ționați teren. Ce s-a ales de ele?

– Ce pot să vă spun este că, de la anul, ne gândim să renunțăm la o parte din animale. Nu știu un număr, o să împuținăm din ele cât se poate.

– De ce?

– Păi, nu ne mai putem descurca. Nu mai găsim teren, fiindcă noi avem numai 8 hectare ale noastre, restul îl închiriem de la oameni și este o nesiguranță continuă, azi ai suprafața, mâine n-o mai ai, fiindcă se răzgândește proprietarul. La noi, la Fundata, primăria nu are loturi pe care să le închirieze, izlazul a fost revendicat de moștenitorii unor boieri. Nici noi n-am fost inspirați să cumpărăm pământ când era ieftin, au luat în schimb străinii, că ei au avut capital, iar acum îl revând la prețuri de care nu ne putem atinge. Cred că acesta a fost lucrul cel mai rău, să le dea voie oamenilor din afara țării să cumpere pământ la noi, în România! 78-80% care au luat terenuri cred că sunt străini, nu-s de-ai noștri. Anul acesta a fost groaznic: am avut animalele în trei locuri, la Codlea, la Vlădeni și acasă, la Fundata, vă dați seama cum a fost să alergăm în tot județul ba cu mâncare, ba cu nutreț, ba după oameni, iar noi, membrii familiei, să ne ducem la târguri, în toată țara, să și vindem produsele. Acum, chipurile, am reușit să împărțim efectivul doar în două, acasă și la Vlădeni, unde am închiriat un spațiu la o fostă unitate militară și am amenajat acolo adăposturi (saivan). Noroc că-n 2016 am dat mieii, că acum doi ani n-am reușit să-i vindem.

– Cum adică n-ați reușit să-i vindeți?

– Nu a mers piața, nu au fost căutați realmente. Bine, nici anul acesta n-au avut preț bun. Să-i vinzi cu 6 sau 7 lei... Dar măcar tot i-am dat și nu am rămas cu ei, am mai scăpat de-o grijă. Dacă intram în iarnă cu miei cu tot chiar că n-am mai fi făcut față... Bine, mai mor din animale, dar oricum am fi rămas cu prea multe la cât nutreț (furaje, inclusiv șroturi de sfeclă de zahăr și cereale, lucerna, baloți, masă verde) am putut noi să procurăm. Pe urmă nici oameni nu mai sunt...

– Vă referiți la muncitorii de la stână sau și la cei ca vă ajută la coasă și strâns fân?

– La toți, dar în principal la cei de la stână. Vorba băiatului meu, pe unul îl iei din gară și alții doi fug. Nu mai sunt oameni de calitate, dornici de muncă, te alegi cu câte un bețiv... Soțul meu s-a îmbolnăvit din cauza asta, la propriu zic, nici eu nu stau mai bine; poftim, cum e să fii la vânzare în nu știu ce colț de țară și să auzi că oile sunt pe calea ferată sau că s-au îmbătat lucrătorii și n-au muls nici oi, nici vaci... Când am fost să căutăm alți muncitori, la 6 dimineața îi găseam la crâșmă, cu băutura și cafeaua la masă, de fapt erau gata beți. Noi nu intrăm în casă mai devreme de unu noaptea, la câtă treabă avem, iar ei se trezesc direct în băutură! Nu știu, părerea mea, mare greșeală face statul că le dă oamenilor venitul minim garantat, să-i țină acasă pe degeaba și pe bani, în loc să-i trimită la lucru, să-și câștige fiecare pâinea așa cum o facem fiecare.

– Subscriu! Cu desfacerea brânzeturilor cum mai procedați?

– Mergem tot așa, dar numai noi, membrii familiei, la târguri, în țară. Am fost la IndAgra, la Romexpo, dar am obținut cu Federația un loc mult prea în spate, nu ne-a fost deloc bine din punctul de vedere al vânzărilor. Acum ne pregătim pentru Galați, unde deja suntem cunoscuți, și pentru București. A trebuit să schimbăm, așa cum a cerut legea, toate atestatele de produse tradiționale, avem 22 de produse – și din carne, și din brânză – atestate, dar să știți că nu avem cine știe ce avantaj ori satisfacție, fiindcă acum toată lumea spune că vinde produse tradiționale, cumpărătorul nu face diferența. La noi nu s-a simțit efectul acestui efort de a avea produse atestate...

A fost o vreme, prin 2009, când chiar erai apreciat pentru calitatea, vechimea și originalitatea mărcii, dar acum nu mai ține nimeni cont, pe urmă avem și puzderie de serbări, festivaluri și târguri, unde nimeni nu mai impune o ținută a standurilor și mai ales a produselor comercializate. Nu se face o triere, un filtru al producătorilor adevărați față de restul.

– Ați mai accesat programele de agromediu ori alte fonduri europene?

– Nu, am renunțat, tot timpul erai sub riscul de a fi penalizat, se cereau o mulțime de condiții, era greu să îndeplinești chiar totul, plus că exista enorm de multă documentație de realizat și de depus la organismele de profil. Am rămas doar cu subvenția pe suprafață (pe 8 hectare doar, ce avem închiriat de la proprietari încasează ei banii) și pe cea pe cap de animal.

– Aveați o pensiune în care vă puneați mare nădejde, spuneați că o să deschideți. S-a întâmplat acest lucru?

– Nu, pentru că n-a avut cine să se ocupe de ea. Mi-aș fi dorit, dar n-am mai făcut față. Așteptăm să termine facultatea fiica noastră și să preia ea afacerea, pe partea astalaltă să redimensionăm și noi ferma...

– Ce merge mai bine, oaia sau vaca?

– Pentru noi a mers mai bine vaca. A avut și subvenție mai bună, am mers mult pe cașcaval din lapte de vacă, am organizat fătările în așa fel încât efectivul să fie tot timpul pe lactație, indiferent de anotimp, ele ne-au ținut din bani, ca să spun așa. La oi, cele de care noi, prin tradiție, suntem foarte atașați, cum spuneam, mieii ori nu se vând, ori au preț mic, lâna nu are căutare deloc, plus că este această problemă delicată a pășunilor.

– Și la cât o să vă redimensionați ferma?

– Ori de câte ori la noi în familie se aduce vorba despre acest subiect mereu se lasă cu lacrimi. Chiar și când vorbim să le împuținăm ne taie plânsul. E o discuție sensibilă. Nu știu cum să vă spun, dar dincolo de ceea ce numim afacere, animalul face parte din familie, este stilul nostru de viață, e ceva mai presus de ceea ce pot unii înțelege. Dar e nevoie să ne restrângem, altfel nu vom rezista. Ne gândim la 200-300 de oi și 20-30 de văcuțe, să realizez produse de câte avem nevoie, să deschidem pensiunea. Cam acesta ne este planul.

– Aș zice că nu v-a mers mai bine...

– Deloc, din păcate. Iar motivele principale ar fi lipsa forței de muncă și a terenurilor de pășunat. Să zicem că am trece peste celelalte obstacole (valorificare), dar aceste două probleme ne-au terminat! Mai ușor e să ne facem un centru de colectare a laptelui, să realizăm produsul tradițional în curte, cum și când vrem, decât să ne mai zbatem în așa hal.

Maria Bogdan

Revista Lumea Satului nr. 23, 1-15 decembrie 2016 – pag. 40-41