Carnea de miel nu trebuie să mai fie doar un sortiment de sezon
Deşi obiectivele creşterii ovinelor sunt multiple (lapte, carne, lână, pielicele), în multe ţări ale lumii direcţia principală sau scopul principal al creşterii îl constituie producţia de carne. La noi, consumul cărnii de oaie este încă relativ redus, cerinţele populaţiei reprezentând circa 10-15% din consumul total de carne. Tipurile de carne de ovine, atât sub raport cantitativ cât şi calitativ, depind în mare măsură de vârsta la care se face sacrificarea animalelor, aceasta fiind strâns legată de tradiţie şi preferinţele consumatorilor. Din punctul de vedere al vârstei la care se sacrifică ovinele tinere (sub vârsta de 1 an), se disting următoarele categorii de carne: miel crud (sau de lapte), miel de lapte întârziat şi tineret ovin îngrăşat.
Carnea de miel crud se obţine de la mieii sacrificaţi în perioada de alăptare, în jurul vârstei de 4-8 săptămâni, la greutate vie de 8-14 kg, pentru cei aparţinând raselor mixte, şi de 15-20 kg pentru produşii raselor de carne. Carcasele rezultate sunt neuniforme ca mărime şi compoziţie, caracterizate prin proporţia redusă a regiunilor cu carne de calitate superioară şi o cantitate destul de mare de oase. Cotletul şi jigoul (pulpa) reprezintă doar 45,9% din greutatea totală a carcasei.
Deşi apreciată de consumatori pentru frăgezime şi gustul plăcut, carnea acestor miei nu oferă însuşiri deosebite. Valoarea nutriţională este redusă, iar conţinutul mare de apă o face puţin spornică prin preparare. De asemenea, este contraindicată din punctul de vedere dietetic din cauza procentului mare de proteine nemature şi ţesut cartilaginos, greu tolerate de organismul uman, nefiind recomandate în hrana copiilor şi mai ales a persoanelor cu tulburări digestive. Compoziţia chimică a acestei cărni arată un conţinut de 58,6% apă, 18,7% proteină, 19,3% grăsime şi 3,4% cenuşă. Mieii sacrificaţi pentru obţinerea acestui tip de carne fac parte din grupa celor reformaţi, ale căror dezvoltare şi conformaţie corporală sunt heterogene. Întreţinerea lor nu necesită lucrări tehnice deosebite, neconstituind o preocupare principală pentru crescători. Pe piaţa externă nu există solicitări pentru aceşti miei.
Mieii de lapte întârziaţi sunt produşi ai oilor exploatate pentru lână, precum şi cei rezultaţi din fătările timpurii de iarnă (decembrie-ianuarie) ale raselor mixte. Aceştia se valorifică după clasarea efectuată cu ocazia înţărcării, la greutăţi de 15-20 kg, şi de la care se obţin carcase de 7-10 kg. Deşi carnea este mai bună decât a mieilor de lapte, este cerută pe piaţă doar la începutul primăverii, cu ocazia Sărbătorilor de Paști.
Valorificarea pentru producţia de carne a mieilor cruzi şi a celor de lapte întârziaţi este neeconomică, având în vedere că, în perioada aprilie-mai, la noi se valorifică peste un milion de capete la greutăţi între 10 şi 12 kg. De aceea, se impune continuarea îngrăşării mieilor de lapte întârziaţi, în paralel cu preocuparea pentru îmbunătăţirea producţiei de lapte a oilor mame şi o hrănire suplimentară a mieilor pentru a mări viteza de creştere şi greutatea corporală la înţărcare.
Carnea de tineret ovin îngrăşat se obţine de la berbecuţii şi mieluţele necorespunzătoare pentru prăsilă, crescuţi şi îngrăşaţi la vârsta de 5-6 luni, într-o perioadă de 100 de zile de furajare la discreţie. În condiţiile creşterii în sistem intensiv, se obţin la sfârşitul perioadei animale cu o greutate de 40-45 kg şi de 35-40 kg la cele crescute în sistem semiintensiv. Carnea este marmorată, gustoasă, fără miros specific şi cu mai puţină grăsime faţă de carnea procurată de la animalele adulte, motiv pentru care este preferată de consumatori. Valoarea nutritivă superioară şi a conţinutului ei ridicat de lizină, unul dintre aminoacizii esenţiali, stimulator indispensabil al procesului de creştere, o recomandă în hrana copiilor, precum şi în hrana persoanelor cu unele afecţiuni digestive. Datorită însuşirilor gustative şi valorii nutritive superioare, carnea de tineret ovin îngrăşat reprezintă categoria de carne cea mai solicitată la export şi bine plătită de foarte multe ţări consumatoare.
Îngrăşarea reprezintă forma cea mai economică de valorificare a tineretului ovin reformat. Rasele de ovine din ţara noastră se pretează bine pentru producerea de miei îngrăşaţi ce pot asigura aprovizionarea ritmică a pieţei interne, dar şi sub formă de carcase solicitate la export. Practica sacrificării mieilor la greutăţi mici este contraindicată, deoarece scoate din circuitul producţiei un efectiv mare de animale, de la care, în urma îngrăşării, crescătorii ar putea obţine cantităţi sporite de carne superioară calitativ şi avantaje economice semnificative.
Ing. Bogdan MACOVSCHI
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.9, 1-15 MAI 2013
