Vom scăpa de criză când vom învăţa ce înseamnă restructurarea

În acest număr discutăm cu Adrian Vasilescu, consilier al Guvernatorului Băncii Naţionale, pentru a afla dacă mai suntem în criză, am ieşit din criză şi cum se mişcă lumea. Cineva spunea mai în glumă, mai în serios: „Opriţi planeta, că vreau să cobor!“ Nu putem face acest lucru, dar măcar să aflăm cum stăm şi către ce ne îndreptăm.

Criza este cu noi în continuare

– Umbra acestei crize care ne bântuie pe toţi de câţiva ani a dispărut? Mai este prezentă sau a trecut?

– Criza este cu noi în continuare şi, din păcate, nu o putem opri. Multe ţări, multe forţe din economie au încercat să o oprească, însă fără succes până acum. Ce s-a reuşit a fost oprirea recesiunilor, inclusiv la noi. Ştiţi că am avut doi ani de recesiune, 2009-2010, apoi am scăpat şi am intrat iar într-o recesiune scurtă, de două trimestre. Am ieşit şi din această perioadă, dar am mai avut un trimestru 3 din anul 2012 cu creştere negativă, adică din nou un PIB sub 0. Se pare totuşi că în trimestrul 4 a fost un PIB pozitiv, spun se pare pentru că nu s-au încheiat calculele. Urmează să aflăm cât de curând ce s-a întâmplat în anul 2012, dacă a fost un an cu plus, dacă a fost cu minus. Din unele calcule preliminarii reiese că a fost un an cu PIB pozitiv, poate cu 0,4-0,5% peste nivelul anului 2011, dar vom vedea.

Influenţele globale şi situaţia internă menţin criza

– Perioadele de criză şi recesiune prin care a trecut România au fost induse de situaţia din afară sau de cauze interne?

– În România, când vorbim despre influenţele crizei globale, este limpede că e vorba de o cauză indusă din afară, dar păcatul nostru este că această criză indusă din afară s-a suprapus peste criza noastră, cu care am traversat inclusiv perioada de boom 2000-2008. Noi am avut 9 ani de creştere continuă, cu ritmuri mari de creştere şi totuşi ne-am aflat într-o criză constantă. Criza aceasta a constat în cel puţin două lucruri. Am avut un cont extern cu un deficit foarte mare, 12-13%, ceea ce este enorm. Ce înseamnă contul extern? Este un calcul contabil între cât încasează România din afara ţării şi cât trebuie să plătească în străinătate într-un an, iar diferenţa este în mare în favoarea a ceea ce plătim. Deci, plătim mai mult decât încasăm şi când am plătit cu 12% mai mult decât în 2007, în plină perioadă de boom, cu 13% mai mult decât în 2008, acesta era un simptom de criză. Calculele arată limpede, nicio ţară nu poate să suporte un deficit de cont extern mai mare de 4-5%. Or, noi am ajuns la 12-13%, un procent de trei ori mai mare decât normal.

Un alt simptom al crizei noastre a fost acela că între cererea de consum şi oferta internă de bunuri şi servicii s-a creat un decalaj din nou foarte mare, în condiţiile în care au venit bani mulţi din afară pe diferite canale. Pe canalul băncilor, acestea primeau bani de afară şi împrumutau populaţia, în timp ce românii plecaţi prin străinătate au trimis în 2008 circa 6 miliarde euro. Toate acestea veneau în consumul ţării, deci acesta creştea continuu şi oferta internă era mică. Atunci a trebuit să suplinim şi din acest motiv s-a văzut diferenţa aceea mare în contul extern, pentru că trebuia să importăm. Multe mărfuri erau importate, pentru că era cerere. În economie se spune că cererea stimulează producţia. Sigur şi cererea noastră stimula producţia, dar producţia altor ţări.

– Acest lanţ de magazine la care v-aţi referit, dar şi lanţul de bănci – care sunt toate de sor­ginte străină – nu exportă de fapt capitalul nostru, nu cumva PIB-ul nostru îl ducem afară?

– Nu, PIB-ul nostru îl facem aici şi îl menţinem aici, pentru că aceste lanţuri importă, nu exportă bani. Băncile importă bani din străinătate, din economisirea altor ţări. Economiile altor ţări, din Japonia şi până în vestul Europei, se adunau aici, la noi, în băncile din ţară, care dădeau credite întreprinderilor româneşti şi populaţiei. În acelaşi timp se exportă ceva, pentru că aceste afaceri fac profit, iar profitul dividende. Deci, se exportă dividende. Peste tot în lume, acolo unde apar investiţii străine şi fac profit, cei care au făcut profit vor dividende. Acum, din păcate, şi dividendele sunt foarte mici, pentru că şi profiturile sunt la fel. De pildă, multe bănci în anul 2012 nu vor avea profit şi acum vorbim încă în termeni relativi, pentru că bilanţurile se vor depune în martie, aprilie. Atunci când se vor încheia bilanţurile vom vedea exact câte bănci au făcut profit şi câte nu. Totuşi, calculele preliminare arată că multe bănci nu au avut profit în 2012.

În ’90 Polonia se redresa, România o „scălda“

– Îmi amintesc că preşedintele ţării afirma acum 2-3 ani că orice ar fi nu ne împrumutăm de la FMI şi totuşi ne-am împrumutat, iar sumele pe care le-am atras sunt foarte importante. Acum vine şi scadenţa. De ce am apelat la FMI?

– În primul rând, să lămurim de ce cu toţii vorbim în ultimii 20 de ani de FMI. Timp de 15 ani, din 1981 şi până în 1996, România nu a avut voie să intre pe pieţele internaţionale de capital. Prin această carantină a fost pedepsit Ceauşescu pentru că a plătit în avans datoria externă. A fost o imensă gafă. De aceea a existat foametea din anii ’80. Nu mai luam bani nici de la FMI, nici pe pieţele internaţionale nu aveam acces şi plăteam şi datoria externă. A fost de fapt o terapie de şoc, care ne-a tăiat orice şansă de a face o terapie - şoc în anii ’90. O ţară ca a noastră nu putea să rabde 20 de ani de austeritate, după ce deja pătimise atâta timp. De aceea, timp de 10 ani, după 1989 noi am „scăldat-o“, am avut o creştere graduală, înceată, pentru că nu am luat măsuri radicale, cum a făcut Polonia. Acum aud voci: „De ce polonezii pot şi noi nu?“, „De ce ei nu sunt în criză şi noi da?“ Aceste voci care invocă Polonia habar nu au că la ei reforma economică a fost făcută în anii ’80-’90 şi că apoi au început terapia-şoc. Aveau inflaţie 600% şi într-un an au redus-o la sub 100%, iar în anul următor au scăpat de această problemă. Au făcut totul rapid, prin terapie-şoc. Acum noi ţipăm „de ce Polonia poate“, dar ei au un avans de câţiva ani înaintea noastră. Aşadar în 1990, deşi am avut o Revoluţie, deşi s-au făcut jurăminte de simpatie pentru România, pieţele internaţionale nu au crezut în lacrimi. Până în 1996, când s-a încheiat perioada de carantină, nu am avut ce căuta pe piaţa internaţională şi am trăit cu FMI-ul. Ei au fost singurii care ne-au dat bani, ne-au scos din necaz. Toţi care sunt împotriva acestui împrumut înjură FMI-ul; acum nu mai este vorba doar de FMI, pentru că împrumutul este luat de la o echipă de parteneri, care înseamnă UE, Banca Mondială şi FMI. Este drept că în această troică FMI-ul a dat banii cei mai mulţi, în timp ce Banca Mondială a dat 1 miliard, iar UE 7 miliarde. Restul, până la 20 miliarde, l-a suportat FMI-ul, dar asta nu înseamnă că acesta este aici singur, de capul lui.

– Concluziile acestei comisii, ale troicii, cum aţi spus, se transformă în decizii sau numai în recomandări şi ele condiţionează viitoarele împrumuturi?

– Practic, sunt mai mult decât recomandări şi mai puţin decât dictate. Sunt mai mult acorduri negociate şi măsuri care ies din aceste negocieri. Cum se întâmplă şi cu banca. Aceasta dă împrumut, dar cere nişte garanţii ca să se asigure că vei plăti. Aşa procedează şi FMI-ul, dar ei nu cer garanţii materiale, ci doar o serie de performanţe.

– Există totuşi o şansă pentru noi, românii?

– Da, dacă există şi un cuvânt cheie – restructurare, nu în sensul disponibilizării de personal, aşa cum înţeleg cei mai mulţi, ci în sensul schimbării stilului de muncă, a modelului economic, a productivităţii. Până nu vom stabili care este modelul economic potrivit României nu ne vom ridica de pe locul 26, pe care ne aflăm în prezent, în clasamentul celor 27 de ţări europene.

Gheorghe VERMAN
LUMEA SATULUI, NR.4, 16-28 FEBRUARIE 2013