Vasile Berbecel, o poveste cât o jumătate de secol

Pământul a fost dintotdeauna cea mai sigură sursă de venit pentru locuitorii Bărăganului. Dar cu o condiţie: să fie lucrat aşa cum trebuie. Şi nu sunt suficiente doar scule bune, îngrăşăminte şi seminţe de soi. Cel mai important este să pui şi suflet. Altfel, nu iese nimic. Cel puţin aşa crede inginerul Vasile Berbecel, un om care a muncit o jumătate de secol glia ialomiţeană.

Smirna este un sat mic, din nordul judeţului Ialomiţa. Până prin anii ’60 nici măcar nu apărea pe hărţi. Acolo s-a născut Vasile Berbecel, într-o familie de ţărani înstăriţi. „Pe la vreo 10-12 ani, am început să merg şi eu cu părinţii mei la câmp. Observam ce se întâmplă în jurul meu şi cât de greu o duceau oamenii. Cred că de atunci s-a înrădăcinat în mine hotărârea de a-i ajuta cumva“, povesteşte domnia-sa.

Când a mai crescut, a plecat la liceu, la Bucureşti. Şi, poate ca un semn al destinului, a fost coleg la Liceul „Mihai Viteazul“ cu un alt vârf al agriculturii româneşti, Mihai Petcu. Împreună s-au dus la UASMV, unul la Medicină Veterinară, iar celălalt la Agronomie.

În 1966 tânărul inginer absolvent Vasile Berbecel cerea să fie repartizat în satul natal, la CAP Smirna. Venise vremea să îşi împlinească hotărârea din copilărie.

„La vremea când am fost numit la Smirna, era ultimul CAP din judeţ. Lucrurile mergeau prost de tot. Când se obțineau 3.000 kg de grâu/ha era chermeză. Am început să organizez lucrurile aşa cum am crezut eu că trebuie. În trei ani am reuşit să ajungem pe primul loc în judeţ“, povesteşte Vasile Berbecel, la fel de neutru ca şi cum ar vorbi despre vreme. Dar sătenii nu au rămas indiferenţi la eforturile sale. În 1970 l-au ales preşedintele CAP-ului. Şi a început o nouă luptă căci dorea să ridice satul şi mai sus, iar pămân­tul a fost de partea sa. În 1977 CAP Smirna obţinea primul loc pe ţară, la egalitate cu CAP Scorniceşti, care „nu avea voie să fie întrecut“. Şi până în 1989 a rămas în fruntea clasamentului.

Dar Vasile Berbecel nu era omul să se încânte privind la clasamente şi la titlul de „Erou al muncii socialiste“. Pentru el contau rezultatele palpabile. Aşa că a început să se preocupe şi de sectorul zootehnic al cooperativei. Într-o vreme în care importurile, mai ales din Occident, erau aproape interzise, el a reuşit să aducă 500 de vaci Holstein din Olanda şi 6.000 de oi din Australia.

„Oamenii o duceau bine. Pentru că rezultatele erau bune, cooperatorii aveau venituri frumuşele. 60-70% dintre locuitorii Smirnei au ajuns, în vremurile acelea, să vadă Cehoslovacia, Iugoslavia, Germania de Est, Ungaria, Bulgaria, URSS, pe banii cooperativei.“

Şi a venit decembrie 1989. Deja de vreo patru ani dl. Berbecel fusese trimis „în funcţii mari, la judeţ“. În Smirna, Revoluţia n-a tulburat minţile oamenilor. Pe când în aproape toate satele din România locuitorii împărţeau zestrea CAP-urilor, smirnenii au stat să cumpănească. Şi, după o lună, l-au chemat înapoi pe cel care le adusese bunăstarea, Vasile Berbecel, şi au rămas, în continuare, în tovărăşie. Mai târziu, în 1991, au transformat cooperativa în societate comercială, S.C. Ceres Smirna, care funcţionează şi astăzi.

„De doi ani am hotărât să mă retrag, căci cred că îmi ajunge o jumătate de secol de muncă“, îmi mărturisea senin Vasile Berbecel.

Dar cele mai plăcute clipe le trăieşte vara, pe prispa casei din Smirna, privind la satul pe care l-a învăţat să-şi tragă bogăţia din pământ.

Alexandru Grigoriev