Crăciunul în Moldova

În vălmășagul vieții de fiecare zi, apropierea marii Sărbători a Nașterii Domnului prilejuiește multora dintre noi amintiri despre farmecul inegalabil al satului românesc de odinioară despre care Lucian Blaga spunea că „fâlfâia pe lângă noi ca un miros sfios de iarbă tăiată, ca o cădere de fum din streșini de paie, ca un joc de iezi pe morminte înalte“.

Datinile, tradițiile și obiceiurile atât de legate în lumea satului sunt, cu fiecare an, din păcate, tot mai sărace, odată cu inovațiile neinspirate care ajung să determine dispariția lor.

Este ce spunea cu tristețe Vasile Tincu din Bodești-Neamț, un bătrân „de-atâtă cu văleatu“: „Obiceiurile vechi erau la inima omului. Erau așa cum le-au lăsat cei bătrâni. Le știam, le-așteptam și ne bucuram să le mai vedem o dată. Aiestea de-amu îs cam ca nilumea. Îs aduse de cine știe unde și n-au niciun rost.“

Să ne amintim așadar de vremea când, cu mic cu mare, lumea satului aștepta marea Săr­bătoare a Nașterii Domnului care era precedată de multe tradiții și obiceiuri odată cu 30 noiembrie, noaptea Sfântului Andrei, numit în Moldova Sântandrei, Moș Andrei, Andrei Cap de Iarnă, Indrea sau Ziua Lupului.

Atunci tinerii neînsurați organizau în noap­tea Sânandreiului Păzirea usturoiului. Perechi de tineri puneau pe o masă mai multe măciulii de usturoi înconjurate de tămâie și câteva lumânări de la Paști, acestea din urmă aprinse. Se petrecea și la despărțire fiecare fată lua o măciulie de usturoi pe care o ducea a doua zi la biserică. Era păstrată apoi lângă icoane, usturoiul din Noaptea Sfântului Andrei fiind bun de făcut „de dragoste“.

Tot acum pe cercevele, pragul ușilor, hornuri și grajduri se făcea semnul crucii cu un cățel de usturoi și tot cu un cățel de usturoi se făcea semnul crucii pe anumite zone sensibile ale corpului (ochi, gură, frunte, piept) pentru a fi feriți de boli și „bubă neagră“.

În noaptea Sfântului Andrei fetele doreau să afle ce le rezervă viitorul în anul care va urma. Din mulțimea practicilor premaritale amintim turta de Andrei. În noaptea amintită, pentru a frământa aluatul fetele aduceau de nouă ori, și cu ochii închiși, apă cu gura, apa, sarea și făina potrivit unei rețete. Se măsurau acestea cu o coajă de nucă, fiecare fată își făcea turta ei, o mânca, după care se culca așteptând să-i apară ursitul.

Alte candidate la măritiș alegeau să facă plimbări nocturne. Obiectivele vizate erau gardul, fântâna sau cotețul porcilor. La gard începeau a număra nouă pari, la ultimul legau o cordiță roșie. A doua zi, după cum arăta parul, stabileau caracteristicile viitorului soț: drept și neted însemna un soț tânăr etc.

În ziua Sfântului Andrei nu se mătura, nu se făcea pomană, nu se dădea nimic cu împrumut, iar unele obiecte, cum ar fi cleștele, pieptenele de scărmănat lâna se legau strâns cu sfoară și nu se pronunța cuvântul lup, Sfântul Andrei fiind, se știe, patronul lupilor.

În șirul manifestărilor acestei perioade urma Sărbătoarea bubelor. Acum, mai ales femeile care aveau copii nu munceau deloc, altfel riscau să li se îmbolnăvească odraslele de bubat, adică de variolă.

Pe 6 decembrie este sărbătorit Sfântul Nicolae, un fel de patron al iernii, un bătrân care cu barba lui cea albă trebuia să aducă zăpada. Mai mult, Sân Nicoară era perceput ca dătător de bogăție, de noroc.

Se mai spune că în Noaptea de Anul Nou, când se deschid cerurile, Sfântul Andrei este văzut la stânga lui Dumnezeu. Și, în sfârșit, Moșul, care este perceput în ultima vreme drept sfântul care aduce daruri copiilor.

Sigur, sunt mai multe de spus: să amintim de Sărbătoarea vitelor sau Sfântul Modest care era ținută pe 18 decembrie. Atunci era adus acasă preotul care stropea cu agheazmă ograda, grajdurile și toate vitele. Se credea astfel că vitele se vor înmulți mai ușor și vor fi ferite de boli.

După sărbătorile Sfinților Andrei și Nicolae, oamenii trăiau cu nerăbdare fiecare zi, starea de spirit a oamenilor era bucuria, copiii fiind cu gândul la colinde, la stea sau irozii, flăcăii se pregăteau la capră, căiuți sau cetele de urători. Întreaga suflare aștepta marea sărbătoare, o sărbătoare a îndestulării, de aici expresia: Paștele fudulului și Crăciunul sătulului.

Pe 20 decembrie urma sărbătoarea Ignatului, ziua în care se tăia porcul. Și aici erau prezente câteva practici și credințe specifice. La tăierea porcului nu trebuia să asiste niciun milos, altfel porcul murea cu greutate și carnea nu era bună, iar cei care văitau porcul îl supărau pe Dumnezeu. La ceafă se făcea o tăietură în formă de cruce, se zicea că numai așa sufletul porcului va ieși din cap.

Să mai amintim doar că în Ajunul Crăciunului oamenii mâncau puțin din toate bucatele pământului pentru ca acestea să rodească în anul care va urma. Tot acum se gustau plăcintele cu julfă (sămânța de cânepă amestecată cu miere) numite Pelincile sau Scutecele Domnului, în timp ce preotul umbla din casă în casă cu o ceată de copii care strigau din răsputeri „Ni oho!“

În încheiere să ne amintim, stimați cititori, câteva dintre versurile „poetului nepereche“: „Colinde, colinde!/ E vremea colindelor,/ Căci gheața se-ntinde/ Asemeni oglinzilor/ Și tremură brazii/ Mișcând rămurelele,/ Căci noaptea de azi-i/ Când scânteie  stelele.“

Stelian Ciocoiu