Vasilica Dinu, glasul de aur al Doljului

Vasilica Dinu a avut un debut precoce și fulminant: la 16 ani urcă pe marile scene ale Olteniei; la 17 ani este laureată a Festivalului Național „Cântarea României“; la 18 ani neîmpliniți face primele înregistrări la radio și televiziune, apare pe micul ecran și obține trofeul Festivalului „Maria Tănase“. Ziarele din Dolj nu contenesc să scrie despre „priveghetoarea cu vocea de aur“, poetul Adrian Păunescu intuiește în tânăra care a cucerit instantaneu inimile doljenilor „un talent ce va fi încununat de glorie“, iar redactorul Puica Mondoc întrevede de atunci „glasul excepțional, cu modulații specifice, ce îi permite o originală frazare“. Toate acestea s-au împlinit întocmai. Vasilica Dinu face parte din galeria marilor interpreți de muzică populară și mai cu seamă din cea – din ce în ce mai rară în zilele noastre – care păstrează respectul pentru izvorul cântecului românesc.

– Să le spunem așa cititorilor: sunteți născută la 27 aprilie 1960, în satul Lipovu de Sus (comuna Lipovu), Dolj, iar la 16 ani ați urcat deja pe o scenă importantă. Care au fost împrejurările, de fapt, cum și când ați început să cântați?

– Acum n-aș vrea să intru și eu în clișeul mult auzit și să spun că am cântat de când mă știu ori am învățat pe parcurs s-o fac. Te naști sau nu cu un talent! Iar norocul meu a fost să moștenesc vocea de la tata, de la bunicul, ei aveau un glas deosebit și ce rapsozi erau, câte balade și cântece vechi știau! Cântatul a venit pur și simplu de la sine, iar în primul an de liceu m-a remarcat profesorul Sever Dascălu, care avea la căminul cultural un ansamblu artistic (dansatori) și un taraf de lăutari. Eu am devenit interpreta acestui grup și de atunci am plecat împreună în concerte, concursuri, spectacole. Și tot atunci s-a întâmplat să plac, vocea mea să placă, profesoarei Paula Dogăroiu, de la Școala Populară de Artă Craiova, iar domnia sa m-a invitat să urmez cursurile de canto popular. Este ceea ce am și făcut în 1977, când am mers în clasa XI-a, la Liceul „Electroputere“, iar dânsei îi datorez „originalitatea“ despre care s-a vorbit, fiindcă m-a sfătuit să-mi folosesc timbrul natural, un pic mai grav în comparație cu vocile de soprană, specifice Olteniei. Dar până să ajung la Școala Populară de Artă mă chema de la Lipovu să merg cu alte ansambluri artistice în spectacole; de atunci am învățat să cânt cu taraful, iar când am ajuns la Craiova nu mai era niciun secret pentru mine evoluția alături de lăutari.

– Ce înseamnă, pentru un artist, cântatul cu taraf?

– Să spun că un taraf aduce la suprafață esența cântecului popular? Mie, una, mi-este foarte dor să cânt cu lăutarii din vremurile tinereții mele. Este o trăire fără egal, îți dă senzația întoarcerii la fibra neamului, acolo, la izvorul care a zămislit satul, cotrobăie în adâncurile trăirilor, cele pe care altminteri nu le poți exprima în vorbe, e o profunzime pe care nu o simți altfel. Pentru interpret, taraful îi lasă și lui plăcerea de a cânta cu toată dăruirea de care este capabil, lucru pe care nu-l poate obține cu o orchestră profesionistă, care are rigorile ei de ritm.

– Să revenim la perioada când ați ajuns la Craiova. Ați avut realmente o izbucnire: ați câștigat „Cântarea României“, ați plecat cu trofeul ediției a V-a a Festivalului „Maria Tănase“, ați apărut la televizor. Și aveați doar 18 ani!

– A fost, într-adevăr, o perioadă muzicală densă. Mai mult decât „Cântarea României“ cred că a atârnat trofeul „Maria Tănase“, fiindcă acolo a fost întâlnirea cu specialiștii și redactorii importanți din muzica populară. M-au chemat la radio, la București, am imprimat primele piese, la fel și la televiziune, iar în 1982, când a primit grilă fixă emisiunea „Tezaur folcloric“ a regretatei Mărioara Murărescu, eram aproape nelipsită din program, probabil i-au plăcut repertoriul, glasul meu, nu știu. Pe urmă au urmat colaborări cu doamnele Florentina Satmari, Niculina Merceanu, Elise Stan, iar la începuturile mele artistice, cu dna Simona Patraulea și Sorin Grigorescu, fiindcă eu am participat și la „Floarea din grădină“, prima etapă, că la a doua a încetat emisiunea cu totul.

– Ce a mai urmat?

– Au început turneele în țară și în străinătate. În 1985 m-am angajat la Ansamblul „Călușul“ din Scornicești şi am realizat primul album cu orchestra condusă de dirijorul Dorel Marea. Perioada aceasta este poate cea mai frumoasă din viața mea artistică, aveam concerte extraordinare în toată țara, cu săli arhipline, oamenii iubeau folclorul, se vedea din modul în care aclamau și trăiau împreună cu noi emoția. Grupul acesta minunat s-a destrămat în 1990. Am plecat la Târgu-Jiu, la „Doina Gorjului“, iar când s-a înființat Ansamblul Folcloric „Maria Tănase“ am revenit acasă, la Craiova. Am stat și aici 12 ani... Cu toate aceste grupuri am colindat țara și am reprezentat România afară, în Germania, Grecia, Belgia, Franța...

– Aveți, din câte știu, 40 de melodii incluse în fonoteca de aur a radioului public. De unde v-ați luat piesele?

– Mi-am creat, în timp, propriul repertoriu, cu cântece pornite din inima satului. Am melodii de la tatăl meu (de exemplu, „Dă-mi, mândruțo, ochii tăi“, piesa de debut), de la lăutarii din Lipov și de la Grecești („Pe ulița de mi-e drag“, „Ce mi-e drag mie pe lume“, balada Toma Alimoș), de la tanti Gica Roncea, o cântăreață în vârstă, din Iancu Jianu („Doina plugului“). Poate și de aceea țin la ele foarte mult! Pe urmă, să vă spun că mi-am lucrat singură cântecele? Dar am făcut-o după îndelungi exerciții, astfel încât să păstrez piesa în universul rural și s-o adaptez timbrului meu vocal. Nu am multe, sunt 150 de melodii, dar știu versurile fiecăreia în parte, nu le-am uitat niciodată. Bănuiesc că mi s-au întipărit în minte tocmai pentru că sunt migălite, muncite. Am opt materiale discografice realizate cu Orchestra Radio, dirijată de Florian Economu, Radu Voinescu, Aurel Grigoraș, iar ultimul album, cel din această primăvară, l-am înregistrat cu „Doina Gorjului“, condusă de Aurel Blondea. Melodii tot strâng, zic că nu mai înregistrez nimic, dar nici nu mă îndur să renunț la ele. Vorbind despre piesele incluse în fonotecă, cred că e măsura valorii lor...

– Acasă, la Lipovu, mai mergeți? Cum vă primesc consătenii, vă întreabă, ca mine, de ce nu sunteți mai des pe micul ecran?

– Mai rar în ultima vreme, fiindcă ai mei nu mai sunt, nici taraful nu mai e, nimic nu mai e, dar în sătucul meu mic, Lipovu de Sus, cu 100 de case pe vremuri, retrăiesc amintiri copleșitoare și regăsesc farmecul și sinceritatea oamenilor, puritatea gândirii și a sufletului lor. Sunt valori abandonate astăzi. Da, oamenii mă întreabă de ce nu apar mai des la televizor, fiindcă au rămas legați de muzica populară în care au crescut.

– Și ce le răspundeți?

– Nu știu, poate că am îmbătrânit, poate că muzica populară nu mai place, e vremea altora, nu-mi dau seama, sunt diferențe de percepție a noțiunii de valoare... Chiar nu cred că pot da un răspuns. La mine, în Craiova, sunt căutată, dar la București ajung din ce în ce mai puțin, ultima dată, la TVR, am fost invitată acum două luni, de dna Carmen Movileanu, la „Ieri, azi, mâine“, moderată de Corina Dănilă. E și motivul pentru care, la întrebarea care mi se pune deseori, dacă aș face tot muzică dacă aș lua-o de la capăt, aș răspunde nu, nu în împrejurările și condițiile de astăzi. Eu am vaga senzația că folclorul nu mai e la fel de iubit și respectat...

Maria BOGDAN