Biocombustibilii gospodăreşti de altădată şi neglijarea lor

Problema încălzirii locuinţelor şi a focului pentru prepararea hranei a fost rezolvată diferenţiat de-a lungul vremurilor, în funcţie de resursele zonei şi de tradiţii. Dacă pentru zona montană cu păduri întinse lemnul a fost şi este principala resursă de combustibil sau biocombustibil în noua versiune, pentru zona de câmpie şi dealuri cu păduri mai puţine sau chiar lipsă locuitorii se descurcau mai greu în această privinţă, supravieţuind altfel decât confraţii lor munteni.

În cele ce urmează prezint câteva soluţii de biocombustibili în gospodăria ţărănească din Câmpia Banatului, care ar merita să fie repuse în valoare pentru a proteja resursele de lemn, respectiv pădurea.

Pentru încălzirea locuinţei în perioada rece a anului erau utilizate în primul rând paiele de cereale, strânse cu grijă şi depozitate după treierat.

Un coş sau două de paie introduse în cuptorul unde se cocea şi pâinea erau suficiente pentru a încălzi dormitorul.

În nopţile mai geroase, după paie se mai introduceau unul sau doi snopi de coceni de porumb desfrunziţi de animale, care făceau şi ceva jar.

Fiecare gospodărie avea astfel de cuptoare construite de meşteri iscusiţi care aveau grijă să aibă tiraj bun ca să nu scoată fum în locuinţă. Fumul era dirijat într-o afumătoare încăpătoare pentru 2-3 porci tăiaţi deodată înainte de sărbătorile de iarnă, după care acesta ieşea pe un horn prevăzut cu un acoperiş plat pentru a da posibilitate berzelor să-şi instaleze cuiburile.

Puţini ştiu că pâinea mare şi pufoasă de Banat era pusă în recipienţi de tablă (tipsii) şi se cocea în cuptoare încălzite cu paie de cereale, coceni şi tulpini de floarea-soarelui.

În prezent aceste cuptoare aparent primitive în care se valorifica pentru încălzit şi copt producţia secundară a culturilor de câmp au fost aproape desfiinţate, fiind înlocuite de sobe de teracotă pe lemne aduse de departe pe bani mai mulţi.

Pentru prepararea hranei erau utilizaţi cu predilecţie ciocălăii de porumb despuiaţi de boabe cu mâna sau cu o maşină manuală pentru acest scop. Foarte rar se foloseau lemne de la pomii fructiferi uscaţi din grădină, crengi sau tulpini de porumbar sau alte tufărişuri rezultate după defrişarea lor de pe izlazul comunal.

O altă sursă pentru prepararea hranei a fost tizicul, o combinaţie între balega de bovine şi resturi vegetale sub formă de turte uscate la soare, introdus în Banat de coloniştii veniţi din Moldova şi Dobrogea cu zone de stepă lipsite de păduri.

În prezent, pentru prepararea hranei se foloseşte aproape exclusiv lemnul acolo unde nu există gaz şi electricitate pentru acest scop. La marginea satelor în gunoaie sunt aruncaţi ciocălăii de porumb în loc să fie utilizaţi pe post de lemne, observaţie care m-a îndemnat să scriu acest articol.

Pentru alte necesităţi gospodăreşti legate de încălzirea apei la cazan în curte pentru spălarea hainelor, prepararea hranei fierte pentru animale, prepararea magiunului, etc., pe lângă ciocălăi se foloseau rădăcinile de porumb (ciumpi) adunate de pe câmp primăvara din culturile de cereale păioase, capitulele de floarea-soarelui, cojile de dovleci uscate, vreascurile, cojile de nuci, puzderia de cânepă, etc., respectiv tot ceea ce putea să ardă.

Aceasta a fost economia ţărănească de odinioară de care am beneficiat din plin şi eu până la vârsta de 18 ani, înainte de colectivizare.

Ce nu înţeleg acum este renunţarea aproape totală la resursele tradiţionale de biocombustibili, acolo unde lemnul lipseşte sau este mai greu de procurat, cum este zona de câmpie a ţării.

Evident, revenirea la biocombustibilii utilizaţi în gospodăria ţărănească de acum o jumătate de secol nu va fi în totalitate posibilă, existând numeroase alternative, dintre care enumerăm: paletizarea paielor şi a cocenilor sau producerea de biogaz care sunt mai la îndemână, în consens cu tehnologiile de vârf actuale.

Utilizarea mai largă a producţiei secundare din culturile de câmp, a crengilor, rumeguşului şi vreascurilor de la exploatările forestiere ar reduce substanţial nevoile de masă lemnoasă din pădurile actuale.

După ce se vor epuiza toate aceste resurse secundare agricole şi forestiere care sunt acum insuficient valorificate s-ar pune problema cultivării unor plante energetice consacrate ca salcia suedeză (Salix vinimalis) sau iarba elefantului (Miscanthus gigantheus) şi acestea pe terenuri marginale, improprii culturilor agricole generatoare de hrană pentru oameni sau furaje pentru animale.

De pildă, în Suedia, salcia cu pricina se cultivă în regiunile mlăştinoase din nord în apropiere de Cercul Polar, unde nu se poate instala pădurea, nicidecum nu este cultivată pe terenurile arabile, cum intenţionează să o facă unii dezorientaţi de la noi. La fel, iarba elefantului în Austria, Elveţia şi Germania, unde am văzut-o cultivată, este amplasată pe terenuri improprii culturilor agricole de bază, nu cum se preconizează la noi să ocupe cele mai fertile terenuri din arabil.

Din cele prezentate rezultă că mai avem din fericire numeroase alte posibilităţi de procurare a biocombustibililor gospodăreşti, înainte de a cultiva plante energetice pentru acest scop.

Teodor MARUŞCA