De-ale tăiatului porcului de Crăciun

Tot mai adevărat pare a fi faptul că ţăranul român „modern“, cel al zilelor noastre, forţat de domnii-orăşeni şi de „comercianţii“ de datini şi obiceiuri din străbuni („furişaţi“ prin bucătăriile pensiunilor turistice şi restaurantelor lăudăroase că păstrează tradiţia mâncărurilor ţărăneşti) a trebuit să se prefacă că, chipurile, ar fi uitat că „Ignatul“ începe doar cu patru zile înaintea Ajunului Crăciunului. Şi, deci, nu mai devreme! Ca urmare, a con­simţit cum că vechea şi pitoreasca datină din străbuni a locuitorilor satului românesc să înceapă fie odată cu cele dintâi semne ale sosirii iernii, fie imediat după sărbătoarea creştinească a Sfântului Ierarh Nicolae (6 decembrie). Iar dacă, cumva, îl întrebi pe stăpânul porcului înjunghiat, pârlit, spălat şi despicat care să fie rostul unei astfel îndeletniciri mult grăbite, de cele mai multe ori îţi va răspunde că aşa vor fraţii, surorile, cumnaţii, cumnatele, ginerii, nurorile, copiii şi nepoţii de la oraş.

De asemenea, la cumpăna dintre ani revin pe la casele lor cu vechi şi dragi amintiri, ca şi în stranele bătrânelor biserici ale satelor, neamurile plecate la muncă în străinătăţuri. Şi că, dacă şi aşa fac o atât de lungă cale, îi aduc şi pe prietenii lor din ţări străine.

Astfel stând lucrurile, badea Gheorghe şi lelea Floarea se vor vedea obligaţi să facă uitate, pentru o zi-două, canoanele postului Crăciunului, şi mai gustă din tocătura piperată şi usturoiată a cârnaţilor, caltaboşilor şi sângeretelui. Ba mai mult, pentru ca priceputul măcelar să binevoiască să le arate cât îi de groasă slănina ascunsă sub şoricul de la ceafa porcului, vor cinsti împreună un păhărel-două de ţuică fiartă cu piper şi chimen, îndulcită cu „zahăr“ ars. Însă într-atât de „tare“ încât, potrivit zicalei, „curăţă gura de microbi şi trupul de zile“.

Şi tot contra frigului şi mahmurelii, ca şi pentru dezlegarea limbilor, mai beau şi câteva căni cu vin fiert cu scorţişoară. Apoi, când înserarea va prinde a cădea peste uliţele satelor Văii sibiene a Hârtibaciului, toţi cei ai casei se vor aşeza la masă, la „Pomana porcului“, „asortată“ cu o mare mămăligă galbenă ca ceara de albine. Lângă ea, un castron cu varză acră mărunţită, „scăldată“ în moarea sifonată ce poartă în limpezimea ei gusturi şi arome de hrean, mărar şi cimbru. Fi-va atunci una dintre cele mai gustoase mâncăruri din toate câte pot fi puse pe mesele ţăranilor hârtibăcieni, buni gospodari! O vor egala doar sarmalele de Crăciun, gospodina având grijă ca porcul să „calce“ bine cu piciorul în oala din lut ars.

Vor urma, de Anul Nou şi de Bobotează, ciorbele de perişoare, înăcrite cu zeamă de varză, sarmalele umplute cu păsat, în amestec cu creste de slănină şi cu chişcă, precum şi tradiţionalele răcituri, servite, la alegere, cu pâinea coaptă pe vatra încinsă a cuptoarelor din curţile ţăranilor sau cu mămăligă fierbinte, asortate cu un blid zdravăn de ceapă roşie acrită cu oţet şi potolită cu ulei de floarea-soarelui sau de măsline.

Iar, cât vor fi sărbătorile creştine de frumoase, prelungite de lungile nopţi de iarnă, de pe mese nu vor lipsi cozonacii cu mac şi cu miez de nucă, merele, perele şi nucile, ca şi scoverzile şi lichielele, date pe deasupra cu smântână şi cu ouă îndulcite cu miere de albine.

Aşa bănuiesc că se vor petrece sărbătorile creştine ale iernii în casele celor mai vrednici gospodari ai satelor acestei ţări.

Ioan Vulcan-Agniteanul