Crăciunul de altădat' în Moldova

„Colinde, colinde!
E vremea colindelor!
Căci gheaţa se-ntinde
Asemeni oglinzilor!
Şi tremură brazii
Mişcând rămurelele
Că noaptea de azi-i
Când scântee stelele
Se bucură copiii
Copiii şi fetele
De dragul Mariei
Îşi piaptănă pletele
De dragul Mariei/
Ş-a Mântuitorului
Luceşte pe ceruri
O stea călătorului.“

Versurile poetului nepereche al neamului ilustrează nerăbdarea cu care oamenii satelor de altădată aşteptau fiecare zi, pregătindu-se pentru sărbătoarea Naşterii Domnului şi sfârşitului de an.

Noaptea strigoilor

De fapt, atmosfera Crăciunului este pregătită încă din 30 noiembrie. Noaptea Sfântului Andrei, cunoscută şi sub denumirea de Andreiu de iarnă sau Cap de iarnă, e momentul în care apar lupii, vârcolacii sau strigoii. În multe sate, pentru a „lega“ gura lupului, gospodina ungea cu usturoi toate acareturile, inclusiv gardul curţii şi fântâna, tocurile uşii din interior şi ferestrele. La poartă lega trei căţei de usturoi şi trei fire de lână roşie spunând: „Eu nu leg usturoiu/Leg gura lupului/Ş-a lupoaicei/A strigoiului/Ş-a strigoaicei/ Pe codri să se ducă/La mine să n-ajungă.“

Tot acum, grupuri de fete şi flăcăi organizau păzitul usturoiului. Acesta era adus de fiecare fată, aşezat pe o masă şi acoperit cu o broboadă roşie. Două bătrâne străjuiau masa pe care se afla usturoiul având grijă să nu fure cineva vreun fir. Cei prezenţi petreceau împreună. Când se lumina afară, muzica – tocmită de flăcăi – începea să cânte. Usturoiul era împărţit fiecăruia dintre participanţi şi păstrat cu grijă întrucât era bun pentru sămânţă, pentru farmece şi vrăji.

Ignatul

Într-o lume în care postul Crăciunului era asimilat cu o perioadă consacrată Maicii Domnului, interdicţiile alimentare erau adesea respectate cu o singură excepţie: sărbătoarea Ignatului, pe 20 decembrie, când oamenii de altădată se considerau oarecum în perioada Sărbătorilor de iarnă. Era ziua tăierii rituale a porcului când, îşi aminteşte moş Nicolae Asaftei din Pipirigul Neamţului, nu trebuia să asiste niciun milos, existând credinţa că porcul murea cu greutate, iar carnea nu va fi bună. După ce porcul nu mai mişca se făcea o tăietură în chip de cruce la ceafă; se zicea că numai aşa sufletul porcului va ieşi din cap. Pe gospodari îi interesa splina, aceasta indicându-le, în funcţie de grosime, cum va fi iarna. Dacă porcul era negru, cei care participau la tăiere se mânjeau cu sânge pe faţă sperând că vor fi mai îmbujoraţi şi sănătoşi tot timpul anului care va urma.

Sângele strâns într-o strachină cu mălai uscat era bun pentru afumarea copiilor de guturai, spaimă ş.a. Avea loc apoi pomană porcului. Toţi cei care participaseră la tăiere mâncau o tochitură din carnea animalului stropită din belşug cu ţuică sau vin.

Pentru gospodine pregătirile începeau mult mai devreme. Femeile scoteau din casă toate lucrurile, scuturându-le şi spălându-le indiferent de gerul de afară, îşi văruiau casa şi spălau ferestrele şi uşile pregătindu-se pentru venirea preotului cu Ajunul şi a musafirilor aşteptaţi în ziua de Crăciun.

De Ajun se postea pentru Maica Domnului, ea fiind muncită şi supărată. În schimb, oamenii trebuiau să mănânce puţin din toate roadele pământului. Se gusta din bob pentru a avea saţ, din perje pentru a te îndulci şi a nu te certa cu nimeni, din grâu îndulcit cu miere şi din julfă – un fel de mâncare specifică acestui colţ de ţară preparat din sămânţă de cânepă pisată fiartă cu apă şi miere şi întinsă peste turtele numite pelincile Domnului.

Preotul umbla în fiecare gospo­dărie „cu Ajunul“, obicei întâlnit şi astăzi, însoţit de o liotă de copii care strigau din toţi rărunchii „Chiralesa“ sau „Ni aho“. După ce binecuvântează bucatele şi casa, preotul, potrivit obiceiului, trebuia să stea măcar câteva clipe pe un loc unde gospodina avusese grijă să pună grâu sau alte seminţe. Era mare supărare dacă preotul nu urma acest obicei deoarece exista credinţa că astfel vor şedea peţitorii, cloştile pe ouă şi ... norocul.

Şi o excepţie de la regulă: în Ajun femeile gravide şi copiii aveau voie să mănânce cam tot ce pofteau, copiii fiind îndopaţi cu mult dovleac în credinţa că vor fi graşi şi frumoşi în anul care vine.

În această noapte se spunea că cerul se deschide şi oamenii stăteau treji pentru a auzi cocoşii în cer, cei care îi auzeau crezând că vor avea noroc la bani şi vor fi sănătoşi.

Exista, de asemenea, credinţa potrivit căreia cei care apucau să fure în noaptea de Ajun puteau să fure tot anul fără teama de a fi prinşi.

Bereza

Odată cu prima oră a serii în curţile gospodarilor, la ferestrele luminate, apăreau colindătorii. Primiţi întotdeauna cu suflete deschise deoarece aduc numai veşti bune, colindătorii – de regulă, băieţi – încheiau colindele vestind Naşterea Domnului cu versurile:

„Daţi-ne câte un şorici
Că noi nu plecăm de aici
Daţi-ne măcar parale
Că luăm uşa în spinare
Ne daţi, ne daţi or nu ne daţi
Că de noi nu scăpaţi.“

În satul Sticlăria – Iaşi flăcăii care urmau să facă de Anul Nou Capra Cerbul sau Jianul umblau în Ajunul Crăciunului cu Bereza, un obicei al locului, numai acolo unde erau fete de măritat. Gazda îi aştepta cu un colac mare şi vin. Lăutarii care îi însoţeau cântau Ruseasca, Polca, Ciobănaşul sau Bătuta. Dacă dintr-un motiv sau altul o fată nu primea Bereza, la hora satului era scoasă din joc, flăcăii punând muzicanţii să-i cânte marşul.

Am amintit doar câteva din mulţimea de datini şi obiceiuri de altădată, acum când uliţele satelor sunt an de an mai triste în lipsa tineretului care făceau ca sărbătorile sfârşitului de an să fie de neuitat.

Stelian Ciocoiu