Biserica din câmp de la Valea Presnei

Arar, duminica sau de sărbători, câţiva oameni îi mai calcă pragul. De voie, de nevoie, tot în aceste zile preotul îşi pune anteriile şi vine la program. În rest, e linişte. Câte o turmă de oi mai paşte iarba ofilită din jurul gardului de sârmă. Sfinţii de pe ziduri au orbit. În timp, igrasia şi fumul lumânărilor le-a măcinat chipul, întunecându-le vederea. Din pomii golaşi de alături ciorile croncănesc gros, a pustiu. În rest, e linişte.

Încotro mergi, Doamne?

Când vii dinspre comuna Gurbăneşti, judeţul Călăraşi, o turlă de biserică abia se vede din drumul prăfuit ce duce spre satul Valea Presnei. Doar când te apropii, un pâlc de pomi o creionează mai bine. Aparţinând satului menţionat şi implicit comunei Gurbăneşti, Casa Domnului şi-a zăvorât uşile cu lacăt greu. Cucernic, drumurile enoriaşilor nu mai trec pe aici. Poate numai când ies la munca ogoarelor. La o depărtare de 3 km, satul şi-a ridicat un lăcaş nou, din lemn. Îmbătrâniţi, oamenii s-au săturat sau pur şi simplu nu mai pot să bată 6 km dus-întors ca să asculte Sfânta Evanghelie. Se ştie că biserica a fost construită de un boier, Iulică Mănescu, în anul 1911. În fapt, aceasta a aparţinut satului Ciofliceni, acum ras din temelii. Loviţi constant de ape, de neajunsuri şi de proiectul comuniştilor de a face un canal care să lege Dunărea de Cernica, prin anii `80 aceştia şi-au dărâmat casele, şi-au luat acareturile şi s-au risipit care-ncotro. Pe marginea bălţii, aflate în spatele bisericii de care vorbim, din fosta vatră a satului nu se mai vede decât o moviliţă de pământ pierdută în iarbă. Cimitirul pus pe coasta dealului rămâne ca o ultimă şi firavă amintire a fostei aşezări. Morţii au fost uitaţi, din crucile cioplite în piatră au mai rămas câteva cioturi, iar flori şi lumânări aprinse n-au mai fost puse aici de zeci de ani. Printre mormintele de mult bătătorite, vara, oile pasc iarba suculentă, mult sporită de îngrăşământul natural de dedesubt.

Ceauşescu şi Canalul

Un localnic în vârstă, nea Gheorghe Păduraru, guraliv nevoie mare, povesteşte istoricul bisericii, al oamenilor şi al satelor din jur. „În anul 1911, când a construit biserica pentru satul Ciofliceni, boierul Mănescu avea moşia Armanu. Ciofliceni a fost o aşezare mai veche decât Valea Presnei. Oamenii au plecat de aici ba că erau săraci, ba că n-aveau cum să-şi bage lumină electrică, ba că erau departe de CAP-ul de la Gurbăneşti, ba că venea canalul peste ei. Că Ceauşescu voia să facă un canal de la Dunăre la Cernica. L-au început după ce au plecat ei. L-au abandonat după aia, da’ canalul e săpat. A fost bun pentru irigaţii.“

Biserici înecate

Nea Gheorghe continuă: „Biserica din câmp, gata!, săraca, e aproape dusă. Trebuie schimbate geamurile, trebuie schimbate uşile, din nou zugrăvită, din nou pictată. Păcat, că din 1911 s-a oficiat în ea fără întrerupere, mulţi popi au slujit aici şi mulţi au plecat. Acu’ la ea mai vin numai cei din Valea Presnei, care mai vin!, că ne-au făcut biserică în sat, iar ălora din Gurbăneşti le-au făcut biserică pe deal. Şi Gurbăneşti a avut una în vale, dar dacă a venit canalul au dărâmat-o. Au băgat deţinuţii, au dezvelit-o, au pus-o la pământ şi au făcut alta sus, pe deal. La fel s-a întâmplat, prin 1985, şi cu satul Codreni. S-au împrăştiat oamenii ca potârnichiile, ba pe la Fundulea, ba la Săruleşti, ba la Gurbăneşti. Biserica de acolo nu se mai vede, că este sub ape. Numai când e secetă şi mai scade iazul, se vede turla la jumătate.“ Glasul lui nea Gheorghe n-avea ecou, căci se învârtea între pereţii unei case anemice, care amintea de versurile lui Arghezi: „Doamne, fă-i bordei în soare/Într-un colţ de ţară veche..“. Şi, rătăcit, păream într-un colţ de lume uitat parcă de timp şi de civilizaţie.

Comoara de sub cruce

Înconjurată cu plasă de sârmă, biserica se înalţă tristă şi însingurată, chiar dacă soarele anemic al toamnei o învăluie în lumină pe toată durata zilei. Poate simte c-o paşte uitarea. Căci sunt mănăstiri în Moldova sau în Oltenia de sub Munte care, izolate fiind, fără ţipenie de om în jur, parcă râd sub văzduhurile senine. Măcar în curte, zgribulite printre ramurile pomilor, vrăbiuţele ciripesc vesel, mai alungând urâtul din jur. La concurenţă, broaştele din balta din vale au concert permanent, mult amplificat la matineu şi la asfinţit. Trei nuci groşi străjuiesc uşa de la intrare, care nu depăşeşte cu mult statul unui om; nu are pictură exterioară şi nici alte decoraţiuni, în afara unui brâu simplu împletit la baza turlei. În iarba din curte, paradis al gâzelor şi al şopârlelor, se află o cruce albă, cioplită în piatră şi încrustată cu litere slavoneşti, abia vizibile, tocite de vânturi şi ploi. Nimeni nu ştie ce e scris acolo, dar nici nu s-a obosit vreodată cineva să afle. Cu toate astea, de o parte şi de alta a crucii, băbuţele pun borcane cu flori de câmp şi aprind lumânări, ca la mormântul unui erou necunoscut. Odată, un sătean i-a ridicat în braţe „acoperişul“ demontabil. Câtorva consăteni, care erau cu el, le-au împietrit inimile de emoţie când au constatat că partea de sus se poate scoate. Şi-au făcut tot felul de socoteli, că ce fac dacă găsesc o comoară dedesubt? O împart, n-o împart, o declară, n-o declară, măcar ceva bani de aur de-ar fi puşi acolo…N-au găsit însă decât câţiva viermişori cu multe picioruşe, ce-şi făcuseră acolo reşedinţa de iarnă

Singurătatea sfinţilor

Intrarea în biserică se face odată cu preotul Emil Cotu, cel care ţine slujbele aici. Un aer jilav şi stătut te izbeşte imediat. Prin cele patru ferestre mici soarele intră compact, nedifuz, ca şi cum ai proiecta în noapte lumina unei lanterne. Câteva preşuri pe jos şi câteva prosoape subţiri aninate la icoane. Asta e „lada de zestre“ a sfântului lăcaş. Parcă de jenă că sunt atât de rar vizitaţi, sfinţii se topiseră de ruşine în pereţi. Fumul lumânărilor şi năclăiala igrasiei le şterseseră urmele şi numele, cândva scrise cu litere aurii. Drept e că, în biserică, nici sfinţii, nici oamenii nu mai dădeau ghes să ridice rugi sau imnuri de slavă către Cel Sfânt. Uitată de toţi, Casa Domnului s-a pustiit cu fiecare zi trecută. Bătrâni, bolnavi, neputincioşi sau sătui de drumul lung, oamenii s-au bucurat când s-a ridicat biserica cea nouă în sat. „Când am venit acum 11 ani, biserica asta din câmp n-avea nici gard, nici clopotniţă. Chiar dacă s-a făcut biserica în sat, o întreţinem noi şi pe alta. O să mai ţinem slujbe aici la hramul ei şi poate la sărbătorile mai importante“, spune preotul. Neconvingător, glasul n-avea reverberaţie nici între cele patru ziduri, nici dincolo de ele, nici în cerurile înalte. Toţi ştiau că nepăsarea oamenilor şi indiferenţa timpului o vor roade încet, ştergând-o de pe faţa pământului. Suverane vor rămâne numai orăcăitul broaştelor şi croncănitul ciorilor. În rest, va fi o linişte de îngeri uitaţi. Doamne, miluieşte!

Paul ROGOJINARU