2014, încă un an din care trebuie să învăţăm

Veţi recunoaşte, cu planeta Pământ se petrece ceva. A cam luat-o razna! De la o vreme nimic nu mai seamănă cu amintirile noastre.

S-o începem cu oamenii. Oriunde s-ar afla, de orice naţiune ar fi, sunt puşi pe gâlceavă.

Conflictul armat nu mai este acum excepţia, ci mai degrabă regula.

Asta, gândesc, poate şi pentru că celebru Malthus a avut, se pare, dreptate.

Ne înmulţim în progresie geometrică, în vreme ce resursele abia de mai ţin pasul în progresie arit­metică.

Planeta albastră gâfâie deja. Viitorul a devenit o necunoscută, în pofida revoluţionării ştiinţei.

Temperatura e în creştere. Prevesteşte chiar o posibilă comă dacă oamenii nu se vor grăbi să coabiteze şi să colaboreze cu natura.

Un ilustru literat, de origine română chiar, Eugen Ionescu, îl admonesta cândva pe Creator că a croit cel puţin greşit lumea.

Călătoria fiinţei umane prin lume ar fi trebuit să înceapă cu finalul. Apoi să întinerim întru veşnica fericire a omenirii.

Ori aşa, cum zice vorba: copii frumoşi, maturi detestabili.

De la un timp anotimpurile au o altă logică.

Scapă raţionalului.

Tocmai pentru asta şi lupta cu viaţa a devenit aproape crâncenă.

Ce ni s-a întâmplat, de pildă, în 2014? Şi încă nu l-am păşit cum se cuvine.

Pâinea noastră cea de toate zilele ne-a amăgit speranţele fiindcă optimismul semănătorului s-a prefăcut aproape pe nebăgat de seamă în deziluzie.

Era în luna martie când câmpiile aromeau deja a pâine proaspătă.

Creduli din fire, ne-am şi tocmit socotelile.

Mai bine de opt milioane de tone, preziceau optimiştii. Numai că, ştiţi zicala: un optimist este mai totdeauna un om neinformat.

Ce s-a petrecut? Primăvara s-a dat dispărută, zilele căpătând mai degrabă alura celor de iarnă.

Aşa cum era şi firesc, grâul şi-a prefăcut speranţa în spaimă.

Timpul a început a curge fără temei, s-au despletit, ca un bivol negru, ploi pustiitoare, iar vremea secerişului ne-a amintit de începutul unei toamne rău prevenitoare.

Ce-am vegheat anotimpuri am pierdut în câteva zile.

Evident, lauda de sine ne-a pedepsit ca mai totdeauna.

Boabele cu preţul aurului s-au vândut pe mai nimic.

Fie că n-au existat depozite, fie că nevoia de bani s-a acutizat, grâul, mult-puţin, s-a spulberat precum pleava.

Nu contest performerii dintot­deauna.

Chiar cu o minimă diminuare a recoltei cântarele au arătat ca totdeauna la Curtici, în Insula Mare, la Feteşti, prin Teleorman, şi 7-8 tone la hectar.

Cum de aici s-a putut?

Secretele sunt uşor de înţeles.

Tehnologiile de vârf aplicate unor soiuri româneşti pregătite pentru capriciile vremii de la noi, apoi grija, neobosita grijă, pentru evoluţia câmpului au dat roade.

De reţinut, aşadar. Agricultura e înainte de toate ştiinţă.

Şi cunoaştere. Farmacia naturii nu e o poveste.

Vorbeam despre ştiinţă.

Din motive care ţin mai degrabă de neputinţa de a înţelege economia atâtor decidenţi amatori, cercetarea agricolă românească e în suferinţă.

Iar durerile ei sunt molipsitoare.

Mii de hectare de teren au fost pur şi simplu furate câmpurilor de producere a seminţelor, au fost ignorate nevoile financiare ale unităţilor de cercetare ştiinţifică, cercetătorii înşişi devenind doar oameni cu un anume „hobby“ fiindcă salariile au intrat în uitare şi de aici necazuri de tot felul.

Nu mai producem sămânţă, importăm lucruri nepotrivite la preţuri de unicat, iar rezultatele nu se lasă aşteptate.

2014 e încă un an din care ar trebui să învăţăm. Să învăţăm şi să luăm aminte.

Natura nu poate fi învinsă, dar cu ea se poate colabora. Şi da! Dar asta înseamnă ştiinţă. Şi la acest capitol politicienii noştri sunt, mai toţi, corigenţi. Ba, ce zic eu? Repetenţi de-a binelea. Numai că ei au, din păcate, pâinea şi cuţitul! Asta până într-o zi! Vedeţi doar cum e cu vremea. Cu vremurile, vă asigur, aşişderi!

Gheorghe VERMAN