Eterna contradicţie între a vrea şi a putea

De cel puţin 20 de ani o întrebare fundamentală ne copleşeşte creierele şi, oricât s-ar părea de curios, nu-i găsim răspunsul potrivit. Adică, ne zicem, de ce la ei se poate şi la noi nu? La noi unde pământul e un alt dar de la Dumnezeu, aşa cum aceste tărâmuri au fost botezate pentru frumuseţea şi bogăţia lor vetre ale îngerilor.

Îmi amintesc adesea, cu fireasca emoţie, cum la un interviu la Vatican nemuritorul Papă Paul al II-lea mi-a subliniat apăsat că mă socoteşte ca venind din ţara unde „cu adevărat ar putea curge laptele şi mierea“.

Şi totuşi ceva ne trage înapoi. Răsfoind strategiile ţărilor europene într-ale agriculturii am început însă, cătinel, să pricep cum vine treaba.

Întâi de toate că România nu are o strategie clară şi în raport esenţial direct cu posibilităţile ei reale.

Ceea ce s-a însăilat recent pe hârtie arată mai degrabă ca nişte odinioară „teze din aprilie“, autorii lansându-se în cifre greu de imaginat dar, se înţelege, fără şansă de materializare.

Să crezi acum, de pildă, că în doar câţiva ani poţi tripla volumul producţiei medii pe hectar pare o idee de SF.

Fiindcă astăzi ţara importă peste 60% din alimentele pe care le consumă.

Cu o producţie agricolă modestă, dar cu o structură agrară extrem de polarizată, România are o întârziere a procesului de modernizare, după unii specialişti, de aproape jumătate de secol.

Cineva, vorbind despre urgenţele momentului, ierarhiza primele trei sectoare astfel: IT, apoi producţia de energie şi pe locul al treilea agricultura.

Un distins specialist, pornind de la iminenţa unei crize alimentare mondiale, răsturna şi, cred şi eu pe drept cuvânt, triunghiul cu pricina aşezând agricultura în vârful piramidei nevoii de progres, aceasta asigurând securitatea alimentară şi în consecinţă fiind principalul furnizor de securitate socială.

România semnifică şi în acest caz contradicţia esenţială dintre a vrea şi a putea.

La noi lipseşte Cartea funciară, după cum cadastrul a fost pasat aproape anual de la o instituţie la alta.

Fermele sub 10 ha reprezintă la noi peste 97% din totalul fermelor funcţio­nale, acoperind 50% din suprafaţa agricolă.

Suntem în acelaşi timp ţara cu cea mai divizată structură agrară din UE, deţinând aproximativ 1/3 din numărul total de exploataţii, respectiv 3.856.000 de ferme din totalul de 8.912.000 ferme.

Exploataţiile mici, sub două hectare, cumulează 73% ca număr şi 13% ca suprafaţă. Fermele de asociere sunt aproape inexistente, deşi acolo unde funcţionează acumulează profit.

Anul agricol 2013, deşi cu rezultate notabile faţă de cel precedent, continuă să dea dureri de cap fermierilor. Preţurile mici ale cerealelor, sub costurile de producţie, pun bariere economice de netrecut. Lipsa spaţiilor de depozitare a făcut ca parte din recoltă să fie vândută din câmp cu pagube bugetare notabile pentru fermieri.

Pentru reluarea producţiei în noul an agricol 2013-2014 numeroşi fermieri au apelat la noi credite, începând cum s-ar spune activitatea cu stângul.

Acest furt oarecum legalizat din bruma de capital a agricultorilor români descurajează şi încetineşte până la poticneală procesul de modernizare.

Acordarea subvenţiilor ca urmare directă a volumului mediu al recoltei pe hectar reprezintă şi ea un handicap, fiind net inferioară faţă de celelalte ţări europene, deşi piaţa de desfacere e una comună – se înţelege cu o concurenţă neloială.

Se adaugă – circulaţia nefiscalizată – gaura neagră pe unde se scurg miliarde de euro. Mai apoi, cum menţiona recent preşedintele Curţii de Con­turi a României – 40% din banii bugetari se scurg pe canale diverse în buzunare de samsari.

Adăugaţi listei necazurilor agriculturii româneşti pulverizarea oficializată a cercetării agricole.

De pildă, numai institutul naţional de producere a seminţelor de la Fundulea a fost deposedat în numele unor false argumente de importante suprafeţe, de la 5.500 ha la 1.800 ha. Staţiunea agricolă Târgu-Jiu, de la 1.500 la 200 ha. Staţiunea legumicolă Buzău, de la 416 la 75 ha.

Aşadar, dacă în anul 2000 cercetarea agricolă dispunea de 119.000 ha, astăzi mai are încă în proprietate 25.000 ha, aproximativ a cincea parte din patrimoniu.

Am scris fiindcă noi acte legislative dau atacul la bunurile cercetării cu o inconştienţă care vizează prostia.

Ei bine, toate cele câte v-am spus şi încă multe altele fac, aşa cum ziceam la început, ca la noi să nu fie şi să nu poată fi niciodată ca la ei.

Profesionalizarea politicului şi revenirea la un statut de primă însemnătate pentru agricultură, cu altă cuvinte depăşirea crizei morale, ar fi o soluţie.

Dar la români, ca la noi, nu se ştie niciodată!

Gheorghe VERMAN