Păstrăvarul din Ţara Huţulilor un om, un destin, o lecţie de viaţă

Departe de tot, în nordul Sucevei, cum ajungi în satul Benea, faci la un moment dat la stânga pe un drum ce duce în munţi, către Obcioara, cum i se spune. Numai că nu trebuie să urmezi întreg drumul Obcioarei, ci la un moment dat coteşti din nou, luând pieptiş un versant de pe partea dreaptă. E poala sudică a Muntelui Găina şi aici îşi are nea Ghiţă Antonesei casa. Şi iazurile, şi viaţa.

Terapia cu privitul păstrăvilor

Mă tot uit la spinările feline dintr-un bazin. Felul în care înoată aceste năluci parcă îţi dă poftă de viaţă. De pe un podeţ arunc o mână de crutoane pentru a-i atrage. Fântânei, curcubeu, de toate felurile, sar păstrăvii lui nea Ghiţă în toată lucirea lor de culori, căutând să apuce cu mişcări de răpitor bobiţa. Se simt bine, deoarece le prieşte apa şi poate că şi omul. Nu vorbim de bazine foarte sofisticat construite – doar un simplu om de la munte şi cu ceva ajutor le-a făcut. Şi, oricum, păstrăvii fermecaţi stau în condiţii cât mai apropiate de ceea ce ar putea fi un habitat natural pentru salmonide. Bazinele sunt căptuşite cu dulapi de lemn, cascadele de oxigenare sunt la buna discreţie gravitaţională, totul se petrece natural, după topografia şi firescul zonei. Din loc în loc, podeţe parcurg lăţimea bazinelor, puse acolo aparent fără vreun rost, dar cu siguranţă că toate aici au o raţiune.

Nimic deosebit, cu o singură excepţie...

De pe la începutul anilor ’90, Ghiţă Antonesei s-a hotărât să îşi încropească un heleşteu cu păstrăvi şi a şi făcut-o. De la un heleşteu, cum chiar el îi spune, a mai făcut câteva bazine, a mai amenajat şi terasat terenul, a captat izvoare cu apă vie pentru minunaţii lui păstrăvi. Nimic interesant până aici, peste tot sunt oameni vrednici, numai că eroul nostru din Ţara Huţulilor a făcut totul fără un picior! „Îmi amintesc, spune cu glasul gâtuit nea Ghiţă, era septembrie, 3 septembrie 1988. Atunci am păţit-o. Aveam 33 de ani şi aveam trei copii: doi gemeni la doi ani şi o fetiţă la şase... Lucram la UFET Câmpulung şi eram cu un utilaj pe aici, prin zonă. S-a surpat un mal, m-am răsturnat cu buldozerul şi era să nu mă mai întorc acasă. Am scăpat, dar am rămas fără un picior. Auzi, trebuia să pierd un picior ca să fac iazurile, că dacă eram sănătos, nu cred că le făceam!... După necaz, vedeţi cum e, după rău vine bine... Am fost chemat şi eu de oameni dubioşi. Îmi propuneau să merg la cerşit, dar am zis că mai bine mor decât s-ajung acolo!“

Greu i-a fost lui Ghiţă, cu o aşa infirmitate la 33 de ani, tânăr, în putere, ambiţios. Nu şi-a trădat însă disperarea, iar când îl năpădea plânsul fugea repede în sus, către pădure. Avea el un loc acolo, să nu îl vadă copiii. Acolo plângea, îşi plângea necazul. De multe ori s-a întâmplat această scenă, poate de prea multe ori pentru un singur suflet,  până ce parcă i-a vorbit izvorul lângă care se ducea să îşi petreacă momentele de slăbiciune.

Un izvor, un tractor...

„Izvorul pe care îl vedeţi curgea în altă parte, eu l-am captat, continuă el să depene amintirea. Da... şi doctorii m-au încurajat: cică o să lucrez, o să fac... După ce mi-am pus proteza am văzut că pot face treabă cu mâinile şi mi-am luat un tractor pe care între­prinderea unde am lucrat îl scosese la casare. Era imediat după ’90 – eu am avut primul tractor de aici, din zonă. M-am gândit că cu ăsta îmi duc păcatele, mă pot descurca. Am modificat ambreiajul, aţi văzut, eu piciorul stâng nu îl am. Mi-am făcut, aşadar, o improvizaţie pentru a putea acţiona ambreiajul şi iată că are 33 de ani şi îl tot folosesc: zece ani avea când l-am luat eu şi restul de atunci!“

Bunicii lui nea Ghiţă au avut aici teren de pe timpul Imperiului Austriac. Ei veneau de la ţară, de la Berchişeşti, şi arendau munţii din nordul Sucevei pentru a văra. Adică veneau vara aici şi făceau stâne. Ulterior, au cumpărat terenul. Toate acestea se întâmplau înainte de război. Colectivizările venite ulterior pentru zonele de şes şi cele din fostul Regat l-au făcut pe bunicul lui Ghiţă Antonesei să nu mai vrea să se întoarcă în zonă (comuna Berchişeşti din judeţul Suceava fiind supusă colectivizării – n.r.). Şi-a vândut partea de teren care i se cuvenea şi a rămas aici, la munte.

Prima captare a făcut-o de plăcere şi asta când era copil, că tare i-au mai plăcut vietăţile din ape şi de prin păduri! Mergea prin pădure după coarne de cerb, mergea cu undiţa. Doar cu undiţa, nu încerca alte variante de a prinde peşte mai de succes, poate... Prindea peşti cu undiţa din pârâu, făcea mici heleşteie şi-i punea acolo. Ce i-a plăcut de mic a ajuns să facă acum la altă scară.

Fără piciorul stâng, dar determinat de o voinţă şi de o vrednicie cum puţini au, inspirat apoi de izvorul-confident, Ghiţă Antonesei a captat izvorul, l-a îmblânzit, a pus şi pârâul la treabă şi a făcut primul heleşteu acolo de patru metri pe patru. În timp, a avut şi cumpene, a fost puhoi, i-a terminat o dată toată amenajarea şi dus de ape a fost peştele şi mâlite au fost bazinele, dar nu şi-a pierdut nădejdea.

Un autodidact care îşi obţine singur puietul

Şi ca şi cum creşterea păstrăvilor nu ar fi fost o provocare suficientă, omul nostru a mai încercat ceva. Ceva ce multora nu le prea iese, şi anume să îşi procure singur puietul. Să îşi mulgă păstrăvii, să pună totul la incubator... „Nevoia m-a învăţat să fac puieţii, spune nea Ghiţă. Nevoia, deoarece mergeam şi în Brodina şi la Valea Putnei, am fost şi pe la Bistriţa să îmi aduc puieţi. Transportul este o mare problemă, deoarece păstrăvul este un peşte extrem de pretenţios şi delicat. Am zis atunci că totul este de om făcut. Prima dată am încercat singur. Am reuşit ceva, dar nu prea. Apoi mi-am procurat cărţi. Sunt ele de folos, e drept, dar nu trebuie să mergi doar după ele. Uite, spunea la carte că nu poţi încrucişa soiurile de peşte între ele. Eu, datorită apei bune pe care o am probabil, am încrucişat curcubeu cu fântânel. Cine nu crede să vină la mine să vadă hibridul. Se poate. De la anul vreau chiar să obţin câteva mii!“

Şi nici că te poţi îndoi că va reuşi lucrul acesta, la cât de vrednic este eroul nostru din Ţara Huţulilor! O poveste, o viaţă, un om, după cum spuneam. Poate că pe mulţi dintre noi, asemeni mie, întrevederea cu un astfel de bărbat îi face să se simtă puţin ruşinaţi. A trecut peste toate cumpenele pe care viaţa i le-a adus în cale şi a reuşit aproape singur, în vârf de munte, să-şi împrietenească izvorul, să-şi accepte şi să-şi depăşească situaţia.

Răzvan SCURTU