Când mergi la „foncire“ întreabă de „mica atenţie“

Axioma îi era limpede chiar şi lui Ilie Moromete.

„Foncirea“ trebuie plătită. Ai, n-ai dai! Altminteri, statul ca stat de unde să se înfrupte?

Tragediile satului românesc s-au consumat de altminteri cel mai adesea într-o asemenea osândă.

Fiindcă nu e de glumit cu perceptorul. Cu fiscul adică.

În „Poiana lui Iocan“ nu odată grijile se adunau potop tocmai pentru datoriile cu care oamenii erau împovăraţi de stat.

Cei din „capul trebii“ au fost dintotdeauna hulpavi, nesătui şi tocmai de aceea neîndurători.

Şi vă mai amintesc de anii cotelor din vremea marii desfăşurări.

Podurile erau măturate, orice bun, oricât de neînsemnat, se confiscă în contul unor închipuite datorii ale umiliţilor şi obidiţilor acestui neam faţă de autoritarul regim.

Aşa e şi prin alte părţi, se povestea.

Cei care trăiseră aventura americană în căutarea iluzoriei bunăstări băgaseră de seamă că prin cele străinătăţi cu datoriile către stat nu te puteai pune.

Că şi vremea a vremuit, politichia s-a dat de-a rostogolul precum porcul roteşte dovleacul, numai fiscul a rămas de piatră, băgând spaima mai cu seamă în cei nevoiaşi.

La noi, la noi la români treaba este, ca de obicei, una în care ne cam facem că facem.

Plătesc calicii. Îmbuibaţii o dau pe lângă lege şi, vorba aceea, „merge treaba, merge“.

Am trăit însă, mai zilele trecute, întâmplări care te îndeamnă la „haz de necaz“.

Ca orice om am mers la fisc să-mi plătesc ceva daraveli.

Naiv din fire, îmi închipuiam că mă duc la ghişeu, număr crăiţarii şi gata.

Da de unde!

Întâi, ca să ajungi la ghişeu, ai nevoie de ore bune.

Coada, interminabila coadă, e modul, condiţia de a fi a românilor.

Odată în sfârşit luat de val, dau faţă în faţă cu funcţionarul.

Un fel de satrap, care mă măsoară cu toată duşmănia de care e în stare, din cap până în picioare, ia apoi hârtiile pe care le înmânasem mai mult decât solemn şi zice, imputându-mi, chipurile, neştiinţa: „Nu e bine!“

„Dar am acolo tot ce mi s-a spus“, replic cu teamă să nu-l supăr pe amploaiat.

„Că nu e bine, d-aia! Uite, mai completezi pe unde trebuie astea cinci hârtii şi vii înapoi. Dar azi! De mâine, amendă!“

Cele cinci hârtii înseamnă drumul prin două localităţi diferite.

În fine, pornesc întru împlinirea poruncii fiscului şi revin după cinci zile, câte mi-au fost necesare să-mi iau actele.

După orele, peste patru, petrecute în aşteptare ajung iarăşi, de data aceasta la alt ghişeu.

Cu inima cât un purice dau actele.

O privire „de expert“ şi dura observaţie:

„Cu astea ce să fac? Nu trebuie!“

Astea, adică rodul periplului meu de o săptămână.

Aşadar a fost zadarnic, pentru că după noul inspector, aşa se cheamă, „nu trebuie“ pur şi simplu.

Implor zeii, pe mai-marii fiscului să pot rezolva chestiunea.

Şi se împlineşte, vezi bine, cu amenda promisă. Pentru ceva ce „nu trebuie“.

Mă plâng mai apoi unui prieten, păţit şi el, care-mi zice că puteam cu oarece atenţii s-o dovedesc din prima.

Aşadar, dragilor de la fisc, fixaţi şi „valoarea atenţiei şi luaţi-ne banii“.

Povestea pe care v-am istorisit-o nu e imaginară.

Mi s-a petrecut mie însumi în sectorul doi al Capitalei.

La ţară? E şi mai şi! În judeţul Buzău, oamenii care-şi au pământurile în câmpie au plătit fiscul de două ori.

„Legea nu e prea clară!“ li s-a spus.

Au dat deci bieţii oameni bani şi la primăria de reşedinţă şi la cea pe teritoriul cărora li se află tarlalele.

Stau acum şi mă întreb. Mă întreb şi întreb. Cum se face că tot mai numeroşi „boşi“ ai fiscului, ba chiar şi cel din frunte, de mai antărţ, iau drumul puşcăriilor?

Tare mi-e însă că scapă fiindcă, nu-i aşa, la aiurit legea se pricep de minune.

Şi încă! Pe acolo, prin America de pildă, tot aşa se vor fi petrecând faptele?

Până una alta, în ce mă priveşte, n-am nicio îndoială.

Când mergi la foncire întreabă mai întâi de „mica atenţie“ ce trebuie să o înso­ţească.

Altminteri, baţi calea de pomană.

„Şi mai ştiţi dumneavoastră. Chiar şi drumul spre iad, tot cu bune intenţii este pietruit.“

Gheorghe VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.13, 1-15 IULIE 2013