Ion Ghiţulescu - o carieră de cântec autentic românesc

Interpretul şi directorul artistic Ion Ghiţulescu s-a născut în judeţul Buzău, lângă Râmnicu-Sărat, în satul Homeşti, comuna Grebănu, la 25 mai 1949. La 10 ani câştigă prima competiţie de interpretare regională, la 15 ani, acompaniat de „Doina Argeşului“, este laureat al concursului „Debuturi piteştene“, câştigă premiul I pe ţară la „Cântarea României“, secţiunea „romanţe“, se consacră ca interpret la „Doruleţul“ – Buzău (1971-1975) şi „Doina Vrancei“ – Focşani (1975-1979), iar din 1979 devine solist la unul dintre cele mai bune ansambluri din România, „Doina Gorjului“, din Târgu-Jiu, unde rămâne vreme de 34 de ani.

„Tata m-a vrut tractorist, eu – preot sau ofiţer, viaţa m-a făcut cântăreţ de muzică populară.“

– Domnule Ion Ghiţulescu, câţi ani de cântec aveţi?

– Păi, am 49 de ani. La anul fac 50 de ani în folclor şi 65 de viaţă.

– Vă pregătiţi de jubileu.

– O să fie un spectacol mare. La anul mă pregătesc şi de pensionare.

– Nu şi din cântec. Mai aveţi multe de „vorbit“ prin cântec.

– O, nu, nu mă retrag! Sunt cu totul absorbit de un proiect nou; voi înregistra nişte piese foarte vechi.

– În general, soliştii vorbesc nos­talgic despre învăţătorii care i-au descoperit, când au urcat pe scenă pentru prima dată, ce emoţii au avut, ce melodie au interpretat etc. Dumneavoastră aveţi astfel de amintiri?

– N-am cântat ca elev. În fine, am avut un profesor de muzică, el m-a dus la un concurs regional şi, ţin minte, am primit ca premiu un televizor pe care l-a păstrat şcoala. La vremea aceea n-aveam nici cea mai mică intenţie să cânt. Mie mi-ar fi plăcut să devin preot sau ofiţer. Tata avea în plan să mă facă tractorist. Pentru el era cea mai sigură meserie din lume, iar rostul bărbatului era să se întoarcă în sat. Am mers la examen şi n-am vrut să scriu nimic, de teamă ca nu cumva să devin tractorist. În 1964, cu acceptul părinţilor, purtând o flanea lucrată de mama, un pantalon şi pantofi de antilopă, de care eram mândru foc, cumpăraţi de fratele meu, am plecat la muncă, la Piteşti. Se lucra la platforma petrochimică şi aveam în intenţie să urmez şcoala de maiştri constructori. Am intrat pe şantier, fiindcă trebuia să mă întreţin cumva. Tot atunci s-a întâmplat să se organizeze concursul de interpretare „Debuturi piteştene“. M-am înscris, am câştigat şi... aşa a pornit totul. Am urmat Şcoala Populară de Artă, iar profesoara mea ar fi vrut să mă ducă înspre canto clasic.

– V-ar fi plăcut?

– Nu!

– Debutul pe scena mare când a avut loc?

– În 1969. De atunci am început să plec în turnee. O viaţă de turnee, fie­care de 10-40 de zile, în ţară şi în lume.

– Şi tata?

– Tata a murit, Dumnezeu să-l odihnească, neîmpăcat, cu oful că am făcut neamul de râs. „Ce-i aia să cânţi?“ îmi zicea. La un moment dat m-a văzut la televizor, dar nu s-a lăsat înduplecat: „Băiete, e bine, dar asta nu e meserie!“

Un repertoriu cu 180 de melodii şi romanţe de demult

– Eraţi tânăr interpret. Ce înseamnă să cânţi în spectacole alături de Maria Lătăreţu, Ioana Radu, Maria Apostol?

– Şansă. Onoare. Privilegiu. Unic. Am avut o companie rară pe scenă şi după aceea: Maria Ciobanu, Irina Loghin, Ion Dolănescu, Gică Petrescu, Doina Badea, Fărâmiţă Lambru şi marii actori Amza Pellea, Ştefan Iordache etc.

– Aveţi un repertoriu rar printre artişti, compus în mare parte din cântece vechi, de la rădăcina neamului. Aşa aţi cântat dintotdeauna? Când ori ce v-a determinat să alegeţi un astfel de profil? Apropo, datorită acestui lucru vi se mai spune Barbu Lăutaru al zilelor noastre.

– La început preferam piesele de dragoste. Apoi cele de petrecere. Ioana Radu m-a determinat să iubesc romanţa. Aveam şi vocea potrivită pentru aşa ceva. Şi voce şi disponibilitate sufletească, fiindcă romanţa e mai mult decât un mod de a cânta. Înseamnă să spui o poveste, s-o crezi şi s-o trăieşti. Iar repertoriul vechi... parcă îl interpretez de când mă ştiu. Din acest motiv n-am multe înregistrări la radio înainte de 1989, fiindcă nu-ţi puneau „ştampila“ pe o melodie care nu era „cântec de viaţă nouă“. Cum era să ceri acceptul pentru „Bătrâneţe, haine grele“? Barbu Lăutaru? A fost, este şi va fi modelul meu. Că mi se spune uneori aşa înseamnă că am reuşit să port spre sufletul auditoriului piese nemuritoare, în nişte timpuri care nu mai pun aşa de mare preţ pe trecut şi autenticitate.

– Pe materialele dvs. discografice citesc: „Am un galben aurit“, „Bătui pe murgu cu palma“, „Căpitane de judeţ“, „La Cioplani, la crucea-naltă“, „Spune, spune moş bătrân“, „Dragostea e ca o râie“. Care ar fi piesa cu care vă identificaţi?

– „Pleacă o tinerică-n lume“, o melodie care cred că are peste 200 de ani, „De-am avut, de n-am avut“, „Car frumos cu patru boi“. Nu pot să fac diferenţa între cele 180 de cântece vechi şi romanţe pe care le am într-o colecţie de 20 de discuri şi CD-uri.

– Există persoane care v-au influenţat decisiv în viaţa artistică?

– Cum să nu! Ar fi suficient să-i numesc pe Gică Petrescu, Ioana Radu, prof. Ştefan Lăzărescu, Doina Badea, cea care m-a dus la Bucureşti să fac primele înregistrări. Altora, cum ar fi Ileana Constantinescu sau Maria Văduva, le-aş mulţumi pentru prietenie.

„Doina Gorjului“, viaţa mea

– Ce a însemnat „Doina Gorjului“ pentru dvs., această adevărată şcoală pentru artişti, unde s-au format, de-a lungul timpului, Nelu Bălăşoiu, Mariana Ionescu - Căpitănescu, Maria Loga, Victoriţa Lăcătuşu, ca să nu mai vorbim de marile Mării ale folclorului românesc – Lătăreţu, Apostol şi Ciobanu?

– Familia mea. Viaţa mea.

– Şi familia de acasă?

– Soţia mea, Elena, mi-a fost cel mai bun critic, iar copiii m-au răsplătit cu reuşitele lor individuale (fiica este actriţă la Teatrul Dramatic „Elvira Godeanu“ din Tg. Jiu, iar fiul – maestru bucătar).

– Cum vă va fi la anul, după 35 de ani de „Doina Gorjului“?

– Voi fi mulţumit pentru că, dincolo de ceea ce am făcut ca solist, din mâna mea au ieşit interpreţi extraordinari. Unii recunosc, alţii nu, dar asta contează mai puţin.

– Ce vă doriţi?

– Să fiu sănătos şi să-mi duc la împlinire alte intenţii: să înregistrez altă serie de melodii de demult, să pun bazele unui ansamblu folcloric pentru copii, să fac să funcţioneze Asociaţia Culturală „Ion Ghiţulescu“, să organizez un festival „Datini, tradiţii şi obiceiuri de Sf. Paşti“. Iar visul meu cel mai mare ar fi să pot amenaja la mine, la Săcelu, staţiune balneoclimaterică, o pensiune gratuită pentru artiştii în vârstă. Să nu mă întrebaţi cine le plăteşte cazarea. Noi, cei care mai putem cânta!

– Care ar fi primul gând care vă vine în minte când spun sat, agricultor?

– Leagăn de cântec şi de ţară. Om cu sufletul bun. Noi, cântăreţii de muzică populară, n-am fi existat fără sat. De la el şi oamenii lui s-au născut capodoperele populare, la ei se întorc prin vocea noastră.

Maria BOGDAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.13, 1-15 IULIE 2013