Aronia face parte din familia Rosaceae, iar în popor este cunoscută sub denumirea de scorş negru. Originar din America de Nord, arbustul este cultivat în ţara noastră cu precădere în scop ornamental, însă în ţări precum Serbia, Rusia sau Bulgaria face parte din programele pomicole. Pe lângă scopul decorativ, pot exista şi plantaţii industriale de aronia deoarece fructele sunt comestibile, iar conţinutul bogat în antioxidanţi, resveratrol şi vitamine poate fi un motiv solid pentru înfiinţarea acestor culturi pe teritoriul României, mai ales prin faptul că planta nu este pretenţioasă la căldură, rezistă la îngheţ, boli sau dăunători.

Despre înfiinţarea unei culturi de aronia am discutat cu Marin Constantin, unul dintre producătorii de material săditor care îşi desfăşoară activitatea aproape de Bucureşti, la Crevedia.

Paşii pentru înfiinţarea unui culturi

Este recomandată plantarea aroniei toamna sau primăvara devreme, dar poate fi plantată chiar şi iarna, cu condiţia ca solul să nu fie înghețat și plantele să nu fi început să vegeteze.

Chiar dacă preferă locuri deschise, luminoase, cu umiditate înaltă, nu este pretenţioasă faţă de soluri, însă pH-ul optim pentru creşterea producţiei de fructe trebuie să fie uşor acid (6,0-6,5), tolerând o gamă mai largă a pH-ului, situată între 5,0 si 8,5. Se înmulţeşte prin seminţe, drajoni sau altoire. Puieţii pot fi achiziţionaţi din pepiniere, preţul variind între 13 lei, pentru cei de 1 an, şi 23 de lei, pentru cei de 3 ani.

Pregătirea terenului constă în prelucrarea de bază, aratul la o adâncime de aproximativ 30 cm, discuire sau afânarea solului, pentru a nivela stratul de suprafață fragmentat. Plantarea se face cel mai bine la scurt timp după obţinerea materialului săditor dintr-o pepinieră.

În cazul înfiinţării unei livezi convenţionale, densitatea de plantare recomandată este de 3 x 1,5 m, ceea ce ar constitui 2.222 de plante/ha. La o astfel de distribuire, fiecare plantă primește 4,5 m² din spațiu. Plantarea trebuie efectuată la adâncimea la care puieţii au fost plantaţi în pepinieră. Se recomandă săparea unor gropi cu adâncimea de 20 cm și diametrul de 30 cm. Puieţii se pun atent în gropi, se udă, după care se pune pământ umed peste, apoi se tasează atent în jurul tulpinii pentru a stabili un contact bun între rădăcinile plantei și sol, dar şi pentru eliminarea aerului. În perioada plantării se recomandă irigarea pentru a preveni uscarea puieţilor.

Întreţinere şi recoltare

Pentru a facilita creșterea arbustului se recomandă aratul printre rânduri, tăierea și recoltarea, dar poate fi folosită şi metoda de altoire. Altoirea nu se realizează în primii 3 ani şi se folosesc diverse moduri, alegerea metodei depinzând de grosimea de altoire a bazei de arbori și lăstari. Îngrijirea constă în prăşire, irigare şi introducerea îngrăşămintelor, de preferat fiind gunoiul de grajd. Singurii dăunători care s-au observat până în acest moment în culturile din ţara noastră, arareori ce-i drept, au fost păduchii verzi, adică afidele. Coroana arbuştilor nu se lasă prea mare, dar în cazul în care coroana a crescut prea mult se poate tunde drastic după perioada de înflorire, în mai sau iunie.

În luna mai arbustul are flori mici albe, asemănătoare florilor de cireş, iar înflorirea durează aproximativ 10 zile, polenizarea fiind făcută de albine. Pe timpul verii este recomandată udarea arbuştilor la 2-3 zile pentru a-i accelera creşterea; nu se usucă în cazul în care nu se realizează această operaţiune, însă nu vor creşte la fel de repede, iar fructele sunt mult mai uscate. Arbuştii pot da primele fructe în 2 ani de la plantare, iar la maturitate vor ajunge în 3 ani.

Fructele se coc în august, randamentul fiind de aproximativ 35-40 fructe la o medie de doi lăstari pe plantă. În primul an de la plantarea puieților de doi ani pot fi obținute 100-200 kg de fructe/ha. În anul 2 se obțin 200-300 de grame pe plantă sau 440-660 kg de fructe/ha, în cel de al zecelea an de viață al plantaţiei productivitatea poate fi de aproximativ 5-10 kg/plantă sau de la 11 la 22 tone/ha. Fructele ating o greutate de la 0,6 la 1,1 grame, într-un kilogram regăsindu-se între 1.000 şi 1.600 fructe.

Perioada de recoltare recomandată este la sfârșitul lunii august, dar nu apar consecinţe drastice în cazul în care recoltarea nu se realizează la timp deoarece plantele se pot valorifica şi uscate.

Beneficii şi consum

Fructele se pot consuma în stare proaspătă ori uscate, dar şi sub formă de sucuri, gemuri şi vinuri. Din fructele uscate pot fi preparate şi infuzii: o lingură de fructe la o cană cu apă fiartă. Sucul de aronia presat la rece este foarte bun pentru prevenirea anumitor boli de ficat sau boli ale tractului digestiv şi urinar. Pe lângă fructe, şi frunzele de aronia pot fi folosite, în special pentru ceaiuri.

- Aronia este un arbust cu numeroase ramuri, frunze simple în formă ovală sau de elipsă. În America de Nord-Est sunt cunoscute două tipuri de aronia, denumite după culoarea fructului său, aronia roșie și aronia neagră, dar mai există și aronia de culoare mov – un hibrid rezultat din cele 2 soiuri.

- Aronia arbutifolia (Photinia pyrifolia), roșie crește între 2-4 m înălţime, rar poate 6 m. Frunzele sunt de 5-8 cm lăţime și dens pufoase pe partea inferioară, florile sunt de culoare roz pal sau alb, iar fructul este de culoare roșie şi are 4-10 mm în diametru.

- Aronia melanocarpa (Photinia melanocarpa), neagră tinde să fie mai mică, atinge 1,5-2,5m înălţime, rareori 3 m. Frunzele sunt mai mici, au nu mai mult de 6 cm lăţime, florile sunt albe, cu o lăţime de 1,5 cm, iar fructul este negru, având 6-9 mm în diametru.

- Aronia prunifolia (Photinia floribunda), violetă, este un hibrid provenit de la aronia neagră și cea roșie. Fructul este violet închis spre negru şi are 7-10 mm în diametru.

- Arbustul de Aronia produce fructe ce conţin de 15 ori mai mulţi antioxidanţi decât afinele sau rodiile şi sunt folosite pentru tratarea mai multor boli.

Loredana Larissa SOFRON