reclama youtube lumeasatuluitv
update 6 Dec 2019

Cei trei „grei“ ai raselor de iepuri

A fost o perioadă când afacerile cu iepuri au fost promovate ca o sursă sigură de venit, cu implicații financiare minime și câștiguri peste eforturile depuse. În pofida teoriilor pe această temă, cunicultura a rămas în continuare o activitate de nișă, iar cei rămași în domeniu au fost cei care și-au fundamentat activitatea mai degrabă pe pasiune decât pe principii economice. Rasele de iepuri mari sunt o alternativă atât pentru cei care vor să își transforme exemplarele în campioni ai competițiilor de specialitate, cât și pentru cei care se gândesc să îi valorifice pentru carnea lor. În continuare avem prezentarea celor trei „grei“ ai iepurilor care pot fi crescuți pentru hobby sau în scop comercial.

Uriașul Belgian

Această rasă, creată în anul 1825 în districtul Gand din provincia belgiană Flandra, a fost declarată ca fiind cea mai mare din categoria raselor de iepuri pentru carne. Originea sa se află sub spectrul multor teorii, fără a fi însă stabilită cu certitudine o istorie a formării sale. Există voci care susțin că Uriașul Belgian este descendent al raselor locale primitive precum Steenkonijn (iepurele de piatră) și al rasei patagoniene, care astăzi nu mai există. Rasa este descrisă astăzi ca fiind una cu o dezvoltare foarte rapidă, exemplarele tinere de Uriaș Belgian putând atinge în luna a treia de viață 3 kg. Aceasta este o caracteristică esențială ce a permis crearea unor linii de masculi pentru încrucișările industriale. Uriașul Belgian atinge la maturitate aproximativ 8 kilogramele, însă au fost și cazuri când greutatea maximă a fost de 10 kg. Masculii se reproduc începând cu vârsta de nouă luni, iar femelele sunt apte de reproducție începând cu vârsta de opt luni, dând naștere de la 5 până la 10 pui la o singură fătare. Standardele de rasă ale Uriașului Belgian impun ca exemplarele să aibă corpul cilindric, cu pieptul și crupa largă, iar linia spinării să fie dreaptă sau puțin lăsată și bine dezvoltată. Gâtul exemplarelor din această rasă trebuie să fie relativ gros. O caracteristică a rasei este faptul că în cazul masculilor salba este aproape inexistentă, în vreme ce la femele aceasta este ușor dezvoltată și se întinde pe membrele anterioare. Atât picioarele posterioare, cât și cele din față trebuie să fie musculoase și puternice, cu gheare brun-negricioase sau albe. Întregul corp este acoperit cu blană neagră, albastru-cenușie și bălțată sau aguti roșcat. În cazul exemplarelor cu blană de culoare deschisă ochii sunt de culoare roză, iar la cei cu colorit închis și ochii sunt de aceeași culoare.


Cert este că acest iepure uriaș, cu dimensiuni de patru ori mai mari decât iepurii normali, a devenit faimos și dincolo de țara de origine, fiind folosit pentru dezvoltarea mai multor rase de iepuri din întreaga lume, iar primele standarde ale rasei au fost stabilite la sfâșitul secolului al XIX-lea.

Uriașul German Alb

iepure alb

O altă rasă încadrată în categoria raselor de carne este și Uriașul German Alb. Greutatea medie la care ajunge este de 6-7 kg, dar au fost cazuri când Uriașul German Alb a ajuns și la 12 kg și o lungime minimă a corpului întins de 65 cm. Standardele rasei impun ca Uriașul German Alb să aibă o constituție puternică, cu o constituție osoasă, de asemenea, puternică și cu un trunchi în egală măsură lat și înalt. Atât musculatura din față, cât și din spate trebuie să fie la fel de lată și de bine dezvoltată. Tot standardele de rasă impun ca picioarele din spate ale exemplarelor să fie puternice și paralele cu corpul în timpul mișcării, cu gheare albe, iar coada să fie lungă și bine lipită de corp. Întregul corp, inclusiv urechile, trebuie să fie acoperit de păr dens, alb, impecabil, de cca. 4 cm. În standardizarea rasei capul trebuie să fie mare, cu ochi roșii, cu o mandibulă bine dezvoltată, cu obraji lați, puternici, iar urechile să stea ridicate, să aibă minimum 16 cm și să fie în acord cu dimensiunea exemplarului.


Țările de formare a acestei rase sunt Belgia și Germania, iar procesul de formare a avut la bază selecția iepurilor din rasa Uriaș Belgian. La finalul selecției s-a obținut un iepure de talie mai mică.

Fluturele German

iepuri

Originea acestei rase este ambiguă, de aceea și titulatura atribuită acestor iepuri diferă. Deși nu se poate spune cu exactitate în ce țară s-a format, există certitudinea că mai multe țări europene au contribuit la definitivarea ei. Rasa este însă cel mai adesea recunoscută sub numele de Fluture German și asta pentru că germanii au fost cei care au stabilit, la începutul secolului al XX-lea, standardele rasei.

În competițiile de specialitate de astăzi exemplarele de Fluture German sunt notificate după o serie de criterii precum lungimea corporală, care ar trebui să fie undeva la 68 cm. Potrivit standardelor de rasă, exemplarele trebuie să aibă o constituție osoasă puternică, o musculatură puternică atât pentru trenul posterior, cât și anterior, corpul trebuie să fie lung și să aibă un trunchi deopotrivă lat şi înalt. Ca și în cazul celorlalte două rase, capul exemplarelor din rasa Fluture German trebuie să fie mare și să aibă o mandibulă puternică, fruntea să fie lată, iar obrajii plini. Urechile trebuie să aibă minimum 15 cm și să fie verticale. Corpul, inclusiv urechile, este acoperit cu un păr strălucitor, de lungime medie, cca. 4 cm în tonuri de negru-alb, albastru-alb și alb havana, culoarea alb fiind baza. O caracteristică a rasei este aceea că în această culoare de bază nu trebuie să fie nicio interferență a unei alte culori.


În topul celor trei grei ai raselor de carne, Fluturele German ocupă ultima poziție ca urmare a dimensiunilor și greutății pe care le atinge. Exemplarele trebuie să aibă greutatea minimă de 5 kg și ajung până la 10 kg.

Laura ZMARANDA

Mixomatoza și boala hemoragică la iepuri

Mixomatoza este o boală virală, contagioasă, cu evoluţie acută, comună tuturor iepurilor. Tineretul şi iepurii din rasele specializate, belgiană şi angora, sunt cei mai sensibili. Boala se manifestă clinic prin secreții lacrimale, conjunctivită şi apariţia, sub piele, a unor tumefacții cu aspect tumoral, numite mixoame, în special în zona capului, pe bot, pleoape şi urechi.

Sursele de contaminare sunt reprezentate de iepurii bolnavi sau de cei trecuţi prin boală, care elimină virusul în mediul extern, contaminând apa, furajele, adăposturile şi ustensilele zootehnice, acestea constituind surse secundare de infecţie, alături de cadavrele animalelor. Transmiterea, virusului se face pe cale bucală odată cu furajele şi apa contaminate, dar şi prin mucoase şi piele, prin intermediul insectelor hematofage (țânțari).

Perioada de incubaţie a virusului este de 4-10 zile, iar boala debutează prin febră, abatere, congestia conjunctivei, edemul pleoapelor (blefaroconjunctivită) cu secreţii oculare care devin mucopurulente. Apoi, are loc tumefierea capului, în special a botului, acesta căpătând aspect de „cap de leu“. Sub pielea din diferite regiuni ale corpului, respectiv pleoape, bot, urechi, spate, abdomen şi organele genitale, apar mici formațiuni cu aspect tumoral (mixoame), care pot să ajungă, de la 1-2 cm, până la mărimea unei nuci. Iepurii slăbesc, cu toate că apetitul se păstrează. Boala are o evoluţie rapidă şi se termină, în majoritatea cazurilor, prin moarte în 5-14 zile.

Tratament simptomatic

Deși este o boală virală, se poate ȋncerca un tratament simptomatic cu bune rezultate. Pentru prevenirea apariției infecțiilor asociate bacteriilor se administrează ENROFLOXAROM (inițial injectabil, iar apoi în apa de băut), asociat cu polivitamine (COMPLEX POLIVITAMINIC BUVABIL, VITAMINA AD3E, NUTRI VITAMIN-AMINO), timp de 7-10 zile. Conjunctivitele se tratează prin aplicații de UNGUENT OFTALMIC și MIBAZON. Se administrează obligatoriu ramuri proaspete de salcie sau răchită (au efect antiinflamator și antitermic), timp de 10-14 zile. Se vor combate insectele hematofage (țȃnțarii) cu ROMPARASECT sau TETRACIP. După antibiotic se recomandă administrarea de probiotice: BIOENTEROM (1 ml/2 litri apă/zi) și PRODIGEST (0,5-1 ml/litru de apă/zi, 2 zile pe săptămȃnă).

Boala hemoragică a iepurelui este o boală infecţioasă virală cu evoluție fulminantă, foarte contagioasă, caracterizată prin febră, sindrom hemoragic, morbiditate şi mortalitate ridicate.

Sursele de contaminare sunt reprezentate de iepurii bolnavi, cei cu forme subclinice și cei purtători de virus; de asemenea, cadavrele şi carnea congelată reprezintă o sursă de infectare. Virusul este transmis prin furaje, apă, diferite obiecte, mijloace de transport, vectori (personalul din crescătorie, rozătoare, insecte etc.) şi pătrunde în organism pe cale bucală, pe calea cutanată sau a mucoaselor, dar şi pe cale respiratorie.

După perioada de incubaţie de 48-72 de ore, boala se manifestă prin tulburări generale grave, precum abatere, febră, secreții nazale hemoragice, cianoza mucoaselor, diaree, hematurie, convulsii, iar, în final, căderi în decubit şi moarte în circa 24 de ore. La boală sunt mai receptivi iepurii de casă, mai ales cei cu vârste de peste 2 luni şi mai puţin cei sălbatici.

Prevenire

Ȋn cele două boli specifice iepurilor baza profilaxiei o reprezintă vaccinarea. Preventiv, se recomandă administrarea vaccinului mixt, bivalent, contra mixomatozei și a bolii hemoragice a iepurilor, MIXOHEMOVIROVAC, 0,5 ml/iepure, subcutanat sau intramuscular, de la vârsta de 1 lună, cu repetare la 21-45 de zile de la prima vaccinare, apoi repetare din 6 în 6 luni pe toată viața economică a iepurelui.

Dr. Costin STOICA, Romvac Company SA

mixohemovirovac Romvac

Mixomatoza iepurilor

Boala este cauzată de virusul Myxoma (genul Leporipoxvirus), originar din America de Sud, unde a produs o pierdere majoră printre iepurii sălbatici. Dintr-un accident, virusul a fost adus și în Europa și numărul iepurilor existenți a scăzut drastic. Virusul se răspândește atât la iepurii de casă, cât și la cei sălbatici, atât prin contact direct (mucoasă, piele, cale digestivă), cât și indirect, prin înțepăturile insectelor hematofage: țânțar, purici ș.a.

Simptomele mixomatozei

Primele simptome își fac apariția după 3-10 zile de la contactarea virusului.

Boala poate avea forma acută, în care semnele sunt severe, iar moartea poate interveni în 48 de ore: febră, letargie, rinită (secreții ale nasului), conjunctivită (ochii roșii), umflături (mixoame) la nivelulul capului și organelor genitale. Mixoamele își măresc rapid volumul apoi se rup, suprafața sângerândă ramasă în urma lor provocându-le mari suferințe iepurilor. Aceștia slăbesc brusc, deși apetitul le rămâne neschimbat până în ultimele zile de viață. Din cercetări s-a constatat că abia în ultimele 2 săptămâni de viață iepurele își pierde pofta de mâncare.

În forma cronică, după 14 zile de la debutul bolii, pot apărea tumorile localizate mai ales la nivelul urechilor, nasului și labelor. Uneori acestea se resorb. Iepurii slăbesc brusc, deși nu-și pierd pofta de mâncare. Complicațiile pulmonare apar aproape de fiecare dată și șansele de supraviețuire sunt aproape inexistente.

Deși este extrem de rar și greu, uneori iepurii pot supraviețui acestui episod de boală mai ales dacă se intervine rapid, sunt bine îngrijiți și sistemul lor imunitar este puternic. Mortalitatea în forma cronică a mixomatozei este de 95-100%, iar media de viață din momentul infectării cu virusul este de 7-14 de zile. Spre sfârșitul epizootiei, animalele dobândesc un oare­care grad de rezistență, dar indiferent de sex, devin sterile.

Tratamentul mixomatozei

Nu există un tratament specific pentru această boală. Virusul, odată contactat, nu mai poate fi distrus. Singurul tratament institutit este cel de susținere a organismului prin administarea perfuziilor cu vitamine, săruri de hidratare și antibiotice. Însă, chiar dacă este o boală cu etiologie virală, se poate încerca un tratament simptomatic cu bune rezultate. Astfel:

Pentru prevenţia/tratamentul infecţiilor bacteriene supraadăugate se administrează ENROFLOXAROM (iniţial injectabil, iar apoi în apa de băut), asociat cu polivitamine (COMPLEX POLIVITAMINIC BUVABIL, VITAMINA AD3E, NUTRI VITA-MIN-AMINO), timp de minimum 7-10 zile.

Blefaroconjunctivitele se tratează cu UNGUENT OFTALMIC sau MIBAROM.

Se administrează OBLIGATORIU ramuri proaspete de salcie / răchită (cu efect antiinflamator şi antitermic de excepţie pentru iepuri), timp de 10-14 zile.

Combaterea ţânţarilor şi a altor insecte hematofage se va face cu ROMPARASECT sau TETRACIP.

După administrarea de antibiotice se recomandă administrarea de probiotice: BIOENTEROM (1 ml/2 litri de apă/zi) şi PRODIGEST (0,5-1 ml/1 litru de apă/zi, 2 zile/ săptămână, toată viaţa).

Prevenirea mixomatozei

Singura metodă de prevenire a mixomatozei este vaccinarea periodică a iepurilor, după ce, în prealabil au fost deparazitați.

Vaccinarea împotriva mixomatozei se face de două ori pe an: primăvara, înainte de apariția muștelor și a țânțarilor ,și toamna. Puii se pot vaccina de la vârsta de 6 săptămâni. În cazul în care au existat cazuri de mixomatoză este obligatoriu ca toate obiectele cu care a intrat în contact să fie riguros spălate și dezinfectate.

Profilaxia bolii constă în aplicarea măsurilor de biosecuritate: dezinfecţii cu DECONTAMINOL, CATIOROM, dezinsecţii cu ROMPARASECT 5% și deratizări cu RATITOX F şi BRODITOP.

Vaccinarea iepurilor se face cu MIXOHEMOVIROVAC, vaccin asociat contra mixomatozei şi bolii hemoragice a iepurelui care se administrează atât la tineret (după prima lună de viaţă), cât şi la iepurii adulţi nevaccinaţi. Rapelul se face la 21-45 de zile de la prima vaccinare, apoi din 6 în 6 luni pe toată viaţa economică a iepurelui.

Dr. Gabriela BĂNCILĂ, Romvac Company SA

Bolile întâlnite frecvent la iepurele domestic

Eimerioza (coocidioza) afectează iepurii tineri, evoluând cu tulburări digestive sau hepatice, în funcție de speciile de Eimeria parazite.

Sursele de infecție sunt reprezentate de iepurii bolnavi, cei trecuți prin boală, dar și de adulții purtători, aceștia contaminând așternutul, furajele și cuștile prin eliminarea ouălor de paraziți. Contaminarea se realizează pe cale orală, prin consumul furajelelor și al apei contaminate. Receptivitatea cea mai mare este întâlnită la tineretul în faza de înțărcare și scade cu vârsta, animalele peste 6 luni fiind rezistente.

Boala evoluează mai frecvent primăvara-vara, evoluția fiind influențată de factori favorizanți: malnutriția, condiții neigienice și aglomerarea.

Simptomatologie – forma acută se manifestă după 7-12 zile, cu lipsa poftei de mâncare, constipație, balonament abdominal și slăbire exagerată. După câteva zile, apare diareea cu fecale gălbui și miros respingător, deshidratare și murdărirea blănii. Forma cronică la iepurii mai mari de 3-6 luni se manifestă prin întârzierea creșterii, alternanța diaree-constipație și apetit capricios.

Tratamentul se instituie de la apariția primelor semne de boală, cea mai eficientă fiind administarea de SULFACCOCIROM în doză de 15 ml / 10 l de apă, 3 reprize a câte 3 zile, la intervale de 3 zile.

Profilaxia se realizează prin igiena cuștilor și a vaselor de adăpat, prin dezinfecția adăposturilor cu ROMPARASECT, DECONTAMINOL sau DEZINFECTANT CATIONIC. De asemenea, se recomandă înțărcarea timpurie a puilor și creșterea separată de adulți, corelate cu administrarea preventivă de AMPROLIUM.

Râia iepurilor este de două tipuri: râia auriculară și râia capului.

Râia psoroptică (auriculară) debutează prin scărpinarea capului și a urechilor. La exteriorul urechii se observă cruste ce pot cuprinde toată urechea. După îndepărtarea lor, pielea rămâne sângerând. Uneori, cantitatea mare de cruste și cerumen determină shimbarea poziției urechii.

Râia notoedrică (a capului) se manifestă prin apariția de leziuni în zona botului, ochilor, nasului și până la zona gâtului. Crustele sunt groase, cenușii-văroase, iar în cazurile mai vechi crustele devin abundente, ducând la deformarea botului.

Tratamentul constă în curățarea zonei afectate și aplicarea locală de unguente: OTOGUARD sau DERMOGUARD, iar pe cale generală, administrarea de ROMIVERMECTIN 1%.

Stafilococia iepurilor

Stafilococia este o boală frecvent întâlnită la iepurele domestic, fiind provocată în special de S. Aureus. La iepu­rași poate apărea o formă purulentă, adesea mortală, dar și o afecțiune cutanată tradusă prin piele iritată, cu multiple abcese de dimensiunea unui bob de mazăre răspândite pe tot corpul: spate, abdomen, labe. La adulți, afecțiunea este cutanată, fiind prezenți noduli mai mari pe toată suprafața corpului. Aceștia sunt duri, apoi devin moi și dureroși la atingere. Scărpinarea zonei afectate determină linsul excesiv, ducând la apariția zonelor fără blană.

Cea mai întâlnită manifestare clinică este pododermatita ulcerativă (boala labelor). Labele sunt acoperite de un depozit purulent uscat, luând aspectul unor cruste îngroșate lipite de blană, de culoare negricioasă. Leziunile sunt atât de dureroase, încât animalul refuză deplasarea. Apariția acestei pododermatite este legată de condițiile proaste de zooigienă, suprafața dură a cuștii, obezitate sau chiar predispoziție genetică, rarefierea porilor de la nivelul labelor.

Tratamentul se realizează prin deschiderea abceselor și administrarea antibioticelor: COLISTIROM pulbere și ENROFLOXAROM, soluție buvabilă.

Profilaxia se realizează prin dezinfectarea adăposturilor cu DECONTAMINOL sau DEZINFECTANT CATIONIC, hrănirea corespunzătoare a iepurilor și izolarea animalelor bolnave.

Decontaminol Romvac

Dr. Gabriela Băncilă, Romvac Company SA

Iepurii, o pasiune care nu reușește să devină afacere

Dl Zoltan Bandu are o pasiune pe care, fără îndoială, mai toți cititorii noștri au avut-o în copilărie: creșterea iepurilor. Dar dacă majoritatea dintre noi nu am materializat această chemare și ne-am mulțumit cu iepurașii de pluș, iar alții am fost stăpâni de iepuraș în preajma unui Paște, câteva zile, dl Bandu și-a urmat pasiunea până la un nivel foarte înalt.

Iepurașii campioni naționali

Zoltan Bandu este foarte mândru de iepurii pe care îi crește. Și are și de ce. Două exemplare au ajuns chiar campioni naționali la rasele lor: Weiss Granen și Berbec Hottoq. Ambele rase sunt pitice. La Hottoq un exemplar matur nu depășește 1,5 kg. Dar aspectul lor înduioșează. Urechile lungi, rotunjite și lăsate pe spate, blana pufoasă ne arată exact imaginea bunului și blândului iepuraș din poveștile copilăriei. Weiss Granen este încă și mai gingaș. Pe spate blana sa este neagră, iar pe burtă roșie. Greutatea nu depășește un kilogram. Ambele exemplare de campion provin din Germania. De fapt, sunt foarte rare, nu numai în România, ci, în general, în lume. Din grijă pentru ei, stăpânul nu i-a adus la târgul AGROMALIM, deși sunt vaccinați. „Riscul să ia vreo boală din aer este destul de mare“, consideră stăpânul lor.

Creșterea iepurilor este în primul rând un hobby. Iar, dacă o practici cu pasiune, e un hobby foarte costisitor. „De aceea, practic, când tragi linie nu ai niciun câștig financiar“, consideră crescătorul. Satisfacția cea mai mare este de a participa la expoziții naționale și internaționale. Iar cea mai mare mulțumire este atunci când exemplarele cu care participă crescătorii sunt apreciate. Acesta este câștigul lor, ce nu se poate cuantifica în unități monetare, ne-a explicat Zoltan Bandu.

O pasiune limitată de spațiu

Acasă la dl Bandu cresc 50 de exemplare mature de iepuri. L-am întrebat dacă intenționează să extindă „ferma“.

„Principala limitare a acestei activități o reprezintă spațiul. Dacă vrei să te extinzi, atunci trebuie să mărești spațiul alocat. Întâi trebuie să creezi condițiile și abia apoi să mărești efectivele. Eu sunt în situația în care am ajuns în punctul în care nu mai pot să cresc numărul de exemplare“, mărturisește domnia sa.

Dar creșterea iepurilor, atunci când se face la un nivel înalt, nu este atât de simplă cum ar putea să pară. Fiecare iepuraș are un pedigree, în care îi apar strămoșii, exact ca la un taur de reproducție. Probabil că pentru cei mai mulți dintre cititorii noștri ar fi foarte greu să își enumere stră-stră-bunicii. Ei bine, la iepurași aceștia sunt înscriși în pedigree. Dar lucrurile nu se opresc aici. Un maestru în tatuaje le inscripționează datele de identificare pe corp, astfel încât să poată fi accesibile permanent.

Vârsta la care se vând iepurașii este de apro­ximativ două luni și jumătate. Prețurile ajung și la 200-300 euro/bucata, în funcție de rasă și de linia genealogică. „Suntem înscriși într-un circuit în acest sens. Mereu este nevoie de exemplare noi, pentru combinarea liniilor și păstrarea rasei. De obicei aducem iepurași din Germania sau din Slovacia. Dar supărarea noastră cea mai mare este că la noi prețurile la care putem să vindem produșii sunt sub jumătate. Așa că rămânem în faza de hobby, fără să obținem absolut niciun câștig material“, istorisește crescătorul.

Iepuri ornamentali și iepuri de carne

O altă supărare a pasionatului de iepuri este că asociația din care face parte nu numără mai mult de 30 de membri. „Măcar dacă printre ei ar fi și tineri! Dar, nu știu de ce, tinerii nu sunt atrași de această activitate“, se plânge dl Bandu.

Dar toate supărările pălesc atunci când își prezintă exemplarele cu care iese la expoziții. Spre exemplu, la Arad a venit cu Uriași Germani albi, roșii și pestriți. Numele rasei, de Uriaș, nu este deloc întâmplător. La maturitate masculii ating o greutate de cca opt kilograme. Ca o curiozitate, după vârsta de trei luni câștigul lor în greutate este de un kilogram pe lună. Pentru cei care se îndură, este o rasă de carne, putând fi sacrificați cu un indice de profitabilitate ridicat, având în vedere perioada scurtă necesară dezvoltării.

O altă rasă „de carne“ este Iepurele Belgian. Deși este adesea confundat cu cel German, este o cu totul altă rasă, „foarte greu de găsit“, subliniază crescătorul.

Albastrul Vienez este și el o rasă frumoasă, dar, ca orice iepuraș adevărat, foarte sperios. Astfel, chiar și la expoziții stă mai mult ascuns prin paiele din culcuș.

Dacă puteți, salvați câte un iepuraș!

Deși sau tocmai pentru că este pasionat de obținerea unor exemplare de referință pentru rasele pe care le crește, dl Zoltan Bandu și sacrifică iepuri. „Orice crescător care se respectă – și eu la fel – sacrifică acele exemplare care nu corespund întocmai standardelor rasei. Eu nu îmi permit să ies pe piață cu iepuri care să nu aibă cele mai înalte calități, corespunzătoare varietăților din care fac parte – urechi, blană, greutate ș.a.m.d. Celelalte exemplare se sacrifică sau, dacă nu le vinzi pentru agrement, le mai dai cadou. Cum spuneam, nu poți ține decât un anumit număr de exemplare, fiind limitat de spațiul pe care îl ai la dispoziție“, explică domnia sa legile dure ale selecției. Așadar, dragi cititori, cei care în curțile dumneavoastră aveți spațiu și posibilități, atunci când vedeți crescători care vând iepurași pentru agrement îndurați-vă și cumpărați câte unul. Pe lângă faptul că veți face o bucurie imensă copiilor, veți salva și iepurașii de a ajunge în cratiță. Iar pentru cei care nu știu, iepurii se pot dresa la fel de bine ca un cățeluș, devenind un minunat animal de companie. Doar că nu e indicat să-i lăsați prea mult în casă, căci rod tot ce le cade la îndemână. Sau, mai bine-zis, „la îndebot“!

GALERIE FOTO


Alexandru GRIGORIEV

Iepurii pentru expoziţie, mai costisitori decât cei pentru carne

Pasiunea nu cunoaşte uneori limite. Nici măcar economice. Asta spun aproape toţi crescătorii de păsări exotice şi animale de companie pe care i-am întâlnit de-a lungul vremii. Cei care obţin performanţe finan­ciare reale sunt puţini şi totuşi acest sector nu îşi pierde adepţii.

Alexandru Ghinea, psihoterapeut dar şi crescător de iepuri de rasă, şi-a dedicat aproape întreaga viaţă acestui hobby. În interviul acordat ne-a spus că activitatea sa nu este neapărat rentabilă, dar că se autosusţine financiar. În final, pasiunea este atât de mare încât nu mai contează acest echilibru fin.

Competiţia, mai presus de rentabilitate

Alexandru Ghinea crescator de iepuriPe „antrenorul“ de iepuri, aşa cum aş prefera să îi spun dlui Ghinea, l-am cunoscut anul acesta la IndAgra. Dar motivul întâlniri îl veți afla mai târziu. Pavilionul de creştere a păsărilor şi animalelor de companie a devenit loc de discuţie despre cunicultură şi riscurile ei. Fireşte, conversaţia a început cu o rememorare a primelor interacţiuni cu urecheaţii. Alexandru Ghinea spunând că a crescut practic pe lângă iepuri. Părinţii săi aveau aceste animale în gospodărie, aşa că activitatea sa în domeniu a început acum vreo 30 de ani şi s-a perpetuat an după an. Mărturiseşte însă că şi-a cizelat aspiraţiile şi că în urmă cu cinci ani, când s-a înscris într-o asociaţie, obiectivele sale au devenit altele. Atunci a început să crească iepuri mai mult pentru expoziţiile de frumuseţe decât pentru carne. Deşi spune că rentabilitatea micii sale afaceri a scăzut, nu regretă această decizie pentru că îi place mai mult sentimentul de competiţie. Astăzi în crescătoria sa de doar 25-30 mp de la marginea Bucureştiului creşte două rase, Neozeelandez şi Uriaş German Gri şi Alb. Pentru fiecare rasă, matca reproductivă este constituită din opt femele şi doi sau trei masculi. Crescătorul de iepuri-campioni mărturiseşte că şi-ar dori să aibă în crescătoria sa şi alte rase, dar deocamdată spaţiul limitat de care dispune impune restricţii în acest sens.  

Preţurile iepurilor de expoziţie depind de caracteristicile lor şi de vârstă. Spre exemplu, un campion european poate costa 500 de euro, unul naţional 200 de euro, iar unul zonal, 100-150 de euro

Cum arată un iepure-campion

A ales Uriaşul German pentru că este cea mai impozantă rasă de iepuri din lume. Omologată acum 25 de ani în Belgia, rasa a fost constant perfecţionată. Astăzi exemplarele de Uriaş German, în varietăţile sale de culoare, ating cu uşurinţă o greutate şi de 9-10 kg, deşi standardul este de 7 kg, iar lungimea ajunge la 72 cm. Pentru că iepurii săi s-au conformat cerinţelor impuse în cadrul competiţiilor expoziţionale, dl Ghinea s-a înscris în urmă cu patru ani în primul concurs de profil desfăşurat în Germania, la Metz. Curajul său a fost răsplătit pe deplin. Iepurele din rasa Uriaş German cu care a participat a fost declarat campion european. Nominalizarea de atunci a fost doar un preambul al premiilor pe care le-a câştigat ulterior la competiţiile la care s-a prezentat. Care este cheia succesului său în aceste competiţii? Antrenorul de iepuri spune că nu s-a limitat doar la a avea exemplare frumoase şi care corespund standardelor impuse de competiţii. Pentru că profesia sa de bază este psihoterapia, a mizat foarte mult pe „antrenamentul“ psihologic al urecheaţilor.

„Ca să câştigi un titlu de campion european, dincolo de caracteristicile de rasă pe care trebuie să le prezinte un iepure, acesta trebuie să aibă un psihic echilibrat. Este foarte important să nu se sperie de lume şi zgomote. Pentru a-i adapta la mediul expoziţional, eu îmi cresc iepurii cu muzică. Astfel, animalele nu mai resimt stresul ce vine la pachet odată cu competiţiile la care participăm.“

Laura ZMARANDA

Revista Lumea Satului nr. 24, 16-31 decembrie 2016 – pag. 36-37

Afecțiuni digestive la iepuri

Cele mai frecvente boli ale iepurilor sunt afecțiunile digestive, manifestate clinic prin diaree la toate rasele de iepuri, din toate categoriile de vârstă. Cauzele acestor afecțiuni țin și de o caracteristică a aparatului digestiv al iepurelui, cu o masticație redusă, un stomac voluminos, un intestin lung și un cecum bine reprezentat.

Această particularitate a tubului digestiv implică o trecere lentă a alimentelor prin intestin, precum și prezența unei flore microbiene abundente la acest nivel. Din acest motiv, iepurele de crescătorie este predispus la balonări, staze alimentare care duc la autointoxicații și diaree.

În plus, la apariția acestora intervin numeroși factori favorizanți de natură bacteriană, virală, parazitară, alimentară etc., care duc la dezechilibrul florei bacteriene din intestin.

Semnele clinice sunt manifestate prin apariția fecalelor moi sau lichide, iar diareea este frecvent însoțită de balonări, deshidratări, lipsa poftei de mâncare, care duc la moartea animalului. De aceea diareea este o boală gravă a iepurilor, fiind mult mai ușor de prevenit decât de tratat.

Măsurile profilactice țin de alimentație, care trebuie să fie echilibrată din punct de vedere calitativ și cantitativ, de igiena apei, de igiena adăpostului și de necesitatea administrării unor vitamine, medicamente sau vaccinuri specifice.

Astfel, apa de băut administrată iepurilor trebuie dezinfectată, de două ori pe lună, cu ALBASTRU DE METILEN.

Pentru prevenirea avitaminozelor și întărirea sistemului imunitar se vor administra vitamine o dată pe lună, timp de 7 zile: VITAMINA AD3E, MULTIVITAROM, VITA B COMPLEX și VITAROM.

Administrarea unui supliment nutritiv bioactive, ANIMAL PROBIOTIC, crește rezistența organismului la acțiunea unor factori perturbatori fizico-chimici sau biologici, reduce cazurile de diaree la tineret, constipațiile și crește imunitatea generală. În caz de îmbolnăvire, produsul determină reducerea cantității de antibiotice.

Pentru prevenirea unor boli bacteriene se vor administra în apa de băut PRODIGEST (acidifiant digestiv) și ENROFLOXAROM.

Deparazitarea internă a iepurilor este necesară pentru prevenirea și combaterea coccidiozei care apare mai ales la tineret și se manifestă în formă acută, prin diaree, paralizia trenului posterior și moarte, iar în formă cronică prin diaree, slăbire progresivă și încetinirea ritmului de creștere. Pentru prevenția și tratamentul acestei parazitoze se folosește SULFACOCCIROM și VITAMINA K3. Deparazitarea pentru alți paraziți interni se face, în funcție de parazit, cu ROMBENDAZOL F, ROMBENDAZOL SUPER sau ROMIVERMECTIN.

Igiena din adăposturi este prioritară, de aceea se recomandă dezinfecția adăpostului sau cuștilor cu DECONTAMINOL și PURSEPT, iar deparazitarea acestora cu ROMPARASECT.

De asemenea, este foarte importantă vaccinarea iepurilor contra mixomatozei și a bolii hemoragice – două boli virale foarte contagioase și grave care duc la moartea iepurilor. Aceste boli nu se pot trata, singura modalitate fiind prevenirea lor prin vaccinare cu MIXOHEMOVIROVAC, un vaccin asociat contra mixomatozei și a bolii hemoragice care se face după prima lună de viață a iepurelui. Imunitatea postvaccinală durează 6 luni, iar pentru întreținerea acesteia se recomandă revaccinarea din 6 în 6 luni, pe toată durata vieții economice a iepurelui.

romvac mixohemoerovac

În ceea ce privește tratamentul afecțiunilor digestive, acesta se face în funcție de agentul etiologic implicat. Astfel, acesta se realizează fie cu medicamente antiparazitare ca SULFACOCCIROM (pentru coccidioză), fie cu medicamente antiinfecțioase ca ENTEROGUARD, OXITETRACICLINĂ 50%, ENTEROTRAT (produs naturist din extracte din plante), în cazul diareei de natură infecțioasă.

Dr. Viorica CHIURCIU
Doctor în științe medicale Romvac Company SA

Revista Lumea Satului nr. 13, 1-15 iulie 2016 – pag. 26

Proiectul singurului abator pentru iepuri, în stand-by

Spuneam într-unul dintre articolele scrise cu ceva timp în urmă că gospodăria este incubatorul afacerilor în cunicultură și că România este încă „timidă“ în a dezvolta ferme intensive de creștere a iepurilor. Totuși, în urmă cu aproximativ patru ani, în acest peisaj se anunța înființarea primului abator de sacrificare a iepurilor. Mentorul proiectului, Cornel Maghiaru, un antreprenor din București, avea speranța că va inaugura abatorul în Gilău și că, prin existența acestei unități, micii crescători de iepuri vor fi încurajați să își dezvolte afacerile. Niciuna dintre dorințe nu s-a îndeplinit. Abatorul nu s-a mai deschis, iar cunicultura se face încă la nivel de fermă familială. Ce spune astăzi antreprenorul Cornel Maghiaru despre proiectul de atunci, dar și despre planurile de viitor?

O variantă temporară

Prima impresie a discuției purtate cu el a fost că nereușita de acum patru ani nu l-a descurajat. Dimpotrivă, l-a mobilizat să găsească o altă modalitate pentru a-și duce la bun sfârșit proiectul. Cunicultura este în continuare rentabilă, spune el, așa că de două luni și-a revizuit planul. A ales ca variantă temporară încheierea de contracte pentru achiziționarea și preluarea efectivelor de iepuri pentru sacrificare. Însă nu în propriul abator, ci într-o unitate care are, pe lângă alte specii, autorizație și pentru sacrificarea iepurilor.

„Practic, societatea pe care o manageriez contractează de la crescători iepuri pentru carne. Am reușit să facem cunoscută această nouă activitate pe care o întreprindem și în cele două luni am reușit să preluăm câteva mii de exemplare. Colaborăm cu crescători din aproape toată țara, însă ne-am îndreptat cu predilecție spre Transilvania, Timișoara, Banat. Aici cunicultura este cel mai bine dezvoltată, chiar dacă este practicată la nivel gospodăresc. Și în Brăila și Galați sunt câțiva crescători de iepuri, dar sudul României este încă deficitar la acest capitol.“ În ceea ce privește parteneriatul cu producătorii, Cornel Maghiarul spune că are o regulă de la care nu se abate.

„Avem niște limite legate de producția minimă, astfel cantitatea de tranșă este de 1.000 de capete. Firește dacă producătorul are 950 de exemplare este în regulă, dar nu preluăm 200-300 de capete. Dacă am reduce cantitatea minimă pe care o preluăm acum, ar însemna să ne creștem costurile. Iepurii sunt preluați de la poarta producătorului, iar plata se face la două zile de la ieșirea buletinului de analize emis de Direcția Sanitar - Veterinară. Prețul pe care îl oferim este de 7 lei kilogramul în viu.“

„În alte țări carnea de iepure se produce sub 1,40 euro“

Anticipând interesul crescătorilor de iepuri, l-am întrebat pe Cornel Maghiaru care este rațiunea prețului pentru kilogramul în viu, o ofertă despre care mulți producători vor spune că nu acoperă costurile de producție.

„Crescătorul de iepuri s-ar putea întreba de ce nu 8 sau 10 lei kilogramul în viu. Este foarte simplu. Practic, 50% din cantitatea contractată este neutilizabilă – capul, blana, intestinele. Automat prețul cărnii se dublează. Ajungem deci la 14 lei, sumă la care se adaugă taxele de abatorizare. Aproximativ 4 lei pe cap de animal. Avem deci 18 lei, la care se adaugă o marjă de profit pe care comerciantul final și-o pune și uite așa prețul cărnii de iepure este de 25-26 de lei, la care se aplică TVA. De aceea consumatorul ia carnea de iepure din supermarket cu aproximativ 30 de lei. Nu putem să oferim 10 lei pentru kilogramul în viu pentru că prețul cărnii în magazine ar ajunge la 45 de lei și nu ar mai cumpăra nimeni. În aproape toată lumea carnea de iepure se produce sub 1,40 euro, de aceea, în opinia mea, și producătorii români trebuie să se adapteze acestui criteriu. Altfel nu se vinde.“

Ciclul afacerii dlui Maghiaru se încheie cu valorificarea producției către importatori străini, cea mai mare cerere venind din partea Chinei.

Întâi fermele, apoi abatorul

Totuși, spune Cornel Maghiaru, activitatea de acum este doar o soluție de avarie până va reuși să scoată din stand-by proiectul propriului abator de sacrificare a iepurilor. Într-o retrospectivă a acțiunilor de acum patru ani, Cornel Maghiaru admite că atunci s-a grăbit să-și transforme visul în realitate fără să țină cont de faptul că un astfel de abator are nevoie să fie susținut de câteva ferme puternice.

„Nu am reușit să deschidem acest abator la Gilău din mai multe cauze. Dar unul dintre motivele pentru care acest lucru nu s-a mai întâmplat este că mi-am dat seama că fără niște crescătorii mari în spate degeaba îl faci. Proiectul se afla într-o fază destul de avansată. Aveam locația, cumpărasem linia tehnologică de abatorizare, dar ne-am oprit pentru că ne-am dat seama că trebuie să fie un lanț continuu de producție a iepurilor, sacrificare și comercializare. Nu reușești să faci să funcționeze abatorul dacă nu este complet acest lanț. Degeaba cheltuiești sute de mii de euro, când nu îi poți acoperi capacitatea. Din nefericire, nu există în România crescători care să practice cunicultura la scară industrială. Atunci am preferat să mergem pe varianta asta. Chiar dacă nu este un abator propriu, pentru moment este mai convenabil așa.“

Spuneam însă că nereușita nu l-a descurajat pe antreprenorul din București și că proiectul singurului abator de abatorizare a iepurilor din România rămâne în picioare. Doar strategia de abordare s-a schimbat și locația în care va fi inaugurat această unitate. Astfel, Cornel Maghiaru și-a propus, cu sprijinul altor parteneri, să investească în realizarea unor ferme mari de creștere a iepurilor în sudul țării, aproape de Alexandria. Tot aici va fi construit și abatorul.

„Sper ca într-un an și jumătate să reușim să facem aceste ferme. După ce vom dezvolta crescătoriile vom merge până la capăt și cu abatorul.“

Laura ZMARANDA

Revista Lumea Satului nr. 13,1-15 iulie 2016 – pag. 40-42

Mixomatoza iepurilor

Boala este cauzată de Myxoma (genul Leporipoxvirus), un virus care aparține aceleiași familii ca și cel care produce variola. Acesta este originar din America de Sud, unde a produs o pierdere majoră printre iepurii sălbatici. Dintr-un accident, virusul a fost adus și în Europa și numărul iepurilor existenți a scăzut drastic.

Se răspândește atât la iepurii de casă, cât și la cei sălbatici, atât prin contact direct (mucoasă, piele, cale digestivă), cât și indirect, prin înțepăturile insectelor hematofage: țânțar, purici ş.a.

Simpomele mixomatozei

Primele simptome își fac apariția după 3-10 zile de la contactarea virusului.

Boala poate avea forma acută, în care semnele sunt severe, iar moartea poate interveni în 48 de ore: febră, letargie, rinită (secreții ale nasului), conjunctivită (ochii roșii), umflături (mixoame) la nivelul capului și organelor genitale. Mixoamele își măresc rapid volumul apoi se rup, suprafața sângerândă rămasă în urma lor provocându-le mari suferințe iepurilor. Iepurii slăbesc brusc, deși apetitul le rămâne neschimbat până în ultimele zile de viață. Din cercetări s-a constatat că abia în ultimele 2 săptămâni de viață iepurele își pierde pofta de mâncare.

În forma cronică, după 14 zile de la debutul bolii, pot apărea tumorile localizate mai ales la nivelul urechilor, nasului și labelor. Uneori acestea se resorb. Iepurii slăbesc brusc, deși nu-și pierd pofta de mâncare. Complicațiile pulmonare apar aproape de fiecare dată și șansele de supraviețuire sunt aproape inexistente.

Deși este extrem de rar și greu, uneori iepurii pot supraviețui acestui episod de boală, mai ales dacă se intervine rapid, sunt bine îngrijiți și sistemul lor imunitar este puternic. Mortalitatea în forma cronică a mixomatozei este de 95-100%, iar media de viață din momentul infectării cu virusul este de 7-14 de zile. Spre sfârșitul epizootiei, animalele dobândesc un oarecare grad de rezistență dar, indiferent de sex, devin sterile.

Tratamentul mixomatozei

Nu există un tratament specific pentru această boală. Virusul, odată contactat, nu mai poate fi distrus. Singurul tratament instituit este cel de susținere a organismului prin administrarea perfuziilor cu vitamine, săruri de hidratare și antibiotice.

Prevenirea mixomatozei

Singura metodă de prevenire a mixomatozei este vaccinarea periodică a iepurilor, după ce în prealabil au fost deparazitați.

Vaccinarea împotriva mixomatozei se face de două ori pe an: primăvara, înainte de apariția muștelor și a țânțarilor, și toamna. Puii se pot vaccina de la vârsta de 6 săptămâni.

În cazul în care au existat cazuri de mixomatoză este obligatoriu ca toate obiectele cu care au intrat în contact să fie riguros spălate și dezinfectate.

Profilaxia bolii constă în aplicarea măsurilor de biosecuritate: dezinfecţii cu DECONTAMINOL, CATIO­ROM, dezinsecţii cu ROMPARASECT 5% și deratizări cu RATITOX F şi BRODITOP.

Mixohemovirovac Romvac tratament iepuri

Vaccinarea iepurilor se face cu MIXOHEMOVI­ROVAC, vaccin asociat contra mixomatozei şi bolii hemoragice a iepurelui care se administrează atât la tineret (după prima lună de viaţă), cât şi la iepurii adulţi nevaccinaţi. Rapelul se face la 21-45 de zile de la prima vaccinare, apoi din 6 în 6 luni pe toată viaţa economică a iepurelui.

Dr. Gabriela BĂNCILĂ, Romvac Company SA

Iepurele de Cluj - creat de natură, ameliorat de om

Într-unul dintre numerele trecute ale revistei v-am prezentat o creație 100% românească în materie de iepuri, Uriașul de Transilvania. Revenim în articolul de față cu un alt succes al cercetătorilor români. Miklos Botha, doctor în zootehnie, crescător de urecheați de 16 ani, a studiat și ameliorat aproape un deceniu Iepurele de Cluj. Cu resurse financiare proprii, fără niciun suport din partea statului, ci doar cu ajutorul colegilor cercetători, a reușit să standardizeze o rasă despre care spune că are tot mai mulți simpatizanți. Astăzi există în țară aproximativ 30 de crescători ai acestei rase. Interlocutorul nostru are propria sa fermă unde crește 50 de animale matcă din rasa Iepurele de Cluj.

Apariția primului exemplar a fost întâmplătoare

Primul exemplar din rasa Iepurele de Cluj a apărut accidental, printr-o mutație spontană, în 2005. Ce înseamnă mutație spontană? Înseamnă apariția unui individ care se abate de la caracteristicile feno­tipice ale părinților. Astfel, primul Iepure de Cluj a apărut prin împerecherea unui mascul și a unei femele din rasa Neozeelandez Alb. Teoretic, din această rasă albinotică nu pot ieși altfel de pui decât albi cu ochii roșii. Și totuși, la un moment dat, într-un cuib a apărut un exemplar gri-cenușiu. Cauzele acestei întâmplări neobișnuite au fost căutate în istoria genealogică a rasei. A fost analizat retroactiv pedigreeul pentru cinci generații pentru a descoperi dacă s-a făcut la un moment dat infuzie cu alte rase. Rezultatul acestor analize a exclus posibilitatea ca o astfel de infuzie să fi avut loc și a confirmat faptul că un animal alb cu ochii roșii este clar homozigot și nu poate fi purtător de gene colorate. Începând cu 2005 a început activitatea de cercetare și ameliorare a Iepurelui de Cluj, o misiune care a vizat păstrarea caracteristicilor și ulterior coordonarea perechilor printr-o selecție foarte riguroasă, despre care dl Botha spune că este cheia ameliorării. În opt ani de cercetare, de-a lungul a opt generații de iepuri, s-a obținut forma actuală a Iepurelui de Cluj.

Doar două rase folosite în ameliorare

Deși caracteristicile rasei se apropie de standardul pe care l-au impus cercetările întreprinse de dl Botha, programul de ameliorare continuă. Sunt însă câteva reguli de la care nu se face abatere. Exemplarul născut din mutația spontană prezenta un fenotip intermediar între rasa Neozeelandez Alb și Chinchilla. În consecință, singurele rase permise pentru a fi folosite pentru infuzie au fost acestea. Chinchila a fost folosit pentru culoarea gri-cenușiu și Neozeelandezul Alb pentru forma corpului. De-a lungul timpului s-au folosit în programul de ameliorare și iepuri din rasa Californian și Uriaș German, însă rezultatele nu au fost cele scontate. Trăsăturile obținute se îndepărtau foarte mult de tipul dorit și în consecință s-a renunțat.

Caracteristicile fenotipice ale iepurelui de Cluj sunt urechile mai scurte decât cele ale exemplarelor din rasa Chinchila, dar mai lungi decât cele ale Neozeelandezului Alb, capul masculului este suficient de robust, dar nu la fel ca cel al exemplarelor din rasa Neozeelandez (acest lucru este valabil în cazul iepurilor de expoziție, nu și în cazul iepurilor de producție). Prin comparație cu masculii femelele au osatura mai fină, de aici rezultă capul cu fruntea mai puțin lată. Ca și culoare Iepurele de Cluj poartă gena rasei Chinchilla, deci este gri-cenușiu. Ca dimensiune corporală se încadrează în categoria raselor de talie mijlocie cu limite inferioare și superioare de 3,5 și 5,5 kg.

Un animal fără pretenții

Iepurele de Cluj este o rasă care poate fi crescută cu ușurință. Nu este un animal pretențios, nu necesită un spațiu mare pentru că pot fi cazate mai multe exemplare într-o cușcă și se pretează foarte bine pentru creșterea în gospodării. De altfel, Miklos Botha spune că această rasă este atât de ușor adaptabilă pentru că nu a fost creată în laborator, ci a fost obținută în gospodărie. Iepurele de Cluj poate fi crescut în cuști din material lemnos și metal și poate fi ținut afară tot timpul anului. În momentul de față este o rasă destinată creșterii în sistem gospodăresc, însă dl Botha nu exclude posibilitatea ca la un moment dat să poată fi crescut în sistem industrial. Deocamdată, spune el, rasele pure nu se folosesc pentru creșterea intensivă, în ferme fiind folosiți doar hibrizi. Datorită efectului heterosis (Încrucișare între două rase de animale cu ereditate diferită, având ca rezultat indivizi caracterizați prin mare vitalitate, prin putere de adaptare la diferite condiții de viață și prin productivitate ridicată) hibrizii sunt mai productivi și mai economici. Pentru că Iepurele de Cluj descinde din Neozeelandez Alb, o rasă folosită la nivel mondial în producția de carne, este posibil ca într-o formă parentală maternă sau paternă să se preteze și pentru industrializare, la un moment dat.

În momentul de față Iepurele de Cluj este doar standardizat. Standardizarea presupune elaborarea unui șablon a caracteristicilor. Pentru a obține acest statut animalele trebuie să prezinte uniformitate. Mai exact, dacă luăm un mascul și o femelă din regiuni diferite ale țării și îi împerechem trebuie să rezulte produși uniformi. Până acum nu s-a reușit încă omologarea iepurelui de Cluj, dar obținerea ei nu a fost o prioritate pentru dl Botha. Domnia sa spune că omologarea este absolut necesară doar dacă rasa este destinată industrializării și reprezintă un interes economic major. Firește că are în vedere omologarea Iepurelui de Cluj, dar va mai dura o perioadă până acest lucru va fi posibil. Până atunci viitorul Iepurelui de Cluj depinde doar de crescătorii de iepuri, dar, spune Miklos Botha, cu siguranță rasa nu va dispărea pentru că tot mai mulți oameni sunt interesați de ea. Trendul va fi crescător și vor fi din ce în ce mai mulți simpatizanți ai Iepurelui de Cluj. De curând în cadrul întrunirilor Uniunii Generale a Crescătorilor de Porumbei, Păsări și Animale Mici din România a fost lansată ideea întocmirii unui registru genealogic unic pe țară. Așa ar putea fi ținută mult mai simplu o evidență a generațiilor de iepuri, evitându-se astfel consagvinizarea.

Laura ZMARANDA

Particularitățile digestiei la iepure

Iepurele este un rozător al cărui potențial productiv este dependent în mare măsură de nivelul cantitativ și calitativ al hranei, deziderat ce nu poate fi realizat fără a cunoaște particularitățile morfologice ale aparatului digestiv și cerințele nutriționale ale speciei.

Aparatul digestiv al iepurelui este alcătuit din tubul digestiv și glandele anexe. La rândul său, tubul digestiv este compus din cavitatea bucală, faringe, esofag, stomac, intestin subțire și intestin gros, format din cecum, colon și rect. Stomacul prezintă un orificiu, la partea superioară, numit cardia, prin care se face legătura dintre esofag și stomac. Un alt orificiu, numit pilor, face legătura dintre stomac și duoden, segmentul inițial al intestinului subțire. Segmentul mijlociu al intestinului subțire se numește jejun și se continuă cu ultimul segment numit ileon. La iepure intestinul subțire are lungimea de ¾ cm și un diametru de cca 9 mm.

Cecumul este prima porțiune a intestinului gros și reprezintă aproximativ 40% din volumul total al tubului digestiv. Colonul și rectul sunt ultimele două segmente ale intestinului gros.

Glandele anexe sunt reprezentate de ficat și pancreas.

Iepurele se hrănește permanent, consumând în 24 de ore 70-80 de tainuri care durează 1-2 minute fiecare. După mărunțirea furajelor în cavitatea bucală și umectarea cu salivă bolul alimentar ajunge în stomac și se impregnează cu sucul gastric secretat de numeroasele glande din mucoasa sa, favorizând digestia stomacală, o continuare a celei bucale. În urma digestiei gastrice conținutul devine lichid și se numește chim gastric. Prin mișcările de contracție și relaxare ale musculaturii de la nivelul pilorului conținutul gastric (parțial digerat) este deplasat în duoden, unde aciditatea chimului este neutralizată de sucul pancreatic și bila secretată de ficat.

La iepure intestinul subțire are lungimea de 3-4 m și un diametru de cca 9 mm și este compus din duoden, jejun și ileon, ultimul segment care face legătura cu intestinul gros. Prin mișcări peristaltice, de segmentare ritmică și de pendulare, chimul este împins către intestinul gros pe parcursul înaintării, substanțele digerate fiind absorbite în circuitul sanguin. După circa o oră de la ingerare, primele fracțiuni alimentare neabsorbite ajung în cecum.

Cecumul este prima porțiune a intestinului gros și reprezintă aproximativ 40% din volumul total al tubului digestiv. La nivelul acestui organ conținutul intestinal și în special celuloza suferă transformări sub acțiunea unei bogate și variate flore bacteriene ce permit utilizarea substanțelor fibroase din nutrețuri, punând la dispoziția organismului acizi grași, unele proteine și vitamine, mai ales cele din complexul B. Acizii grași produși traversează pereții cecumului și sunt utilizați ca sursă de energie în organism. Pe lângă rolul său în metabolismul ener­getic, cecumul intervine și în metabolismul acizilor aminați.

Din cercetările efectuate rezultă că furajele ingerate străbat în timp scurt traiectul tubului digestiv până la cecum, unde sunt stocate timp de cca 6 ore și transformate în crotine (cocoloașe moi), acoperite de mucus și cu o umiditate de 70-80%. După ce crotinele moi străbat segmentele intestinului gros ajung la anus, de unde sunt preluate de iepure cu ajutorul gurii și înghițite fără a fi masticate. Acest fenomen este cunoscut sub numele de coprofagie, după care începe al doilea ciclu de digestie. Crotinele moi ingerate stau un timp în prima parte a stomacului apoi trec în intestinul subțire, unde are loc o a doua digestie urmată de asimilația intestinală. De aici trec direct în intestinul gros, evitând cecumul, unde se deshidratează și se elimină prin anus sub formă de crotine dure cu o umiditate de 40-45%. Reingestia dejecțiilor primului ciclu se face totdeauna după repaus dacă animalul nu este deranjat. Coprofagia este influen­țată de hormonii suprarenali, iar atunci când iepurii sunt deranjați aceasta poate înceta timp de 24 de ore. În astfel de cazuri, gradul de valorificare a hranei scade, în special digestibilitatea celulozei și resorbția proteinelor.

Având în vedere că iepurele digeră de două ori o parte din nutrețul consumat el poate fi considerat un pseudorumegător.

Datorită particularităților tubului digestiv la iepure, coprofagia constituie un act fiziologic necesar și nu un viciu. La puii de iepure ea debutează în jurul vârstei de 3 săptămâni, când aceștia încep să consume pe lângă laptele matern și furaje celulozice. Comparativ cu rumegătoarele, la care acțiunea microsimbionților în sinteza unor substanțe cu valoare nutritivă se desfășoară în rumen, la iepure rolul rumenului este preluat de cecum (prima porțiune a intestinului gros, de forma unui fund de sac, cuprinsă între intestinul subțire și colon). Acesta este motivul pentru care iepurele beneficiază de elementele nutritive elaborate de microflora specifică a cecumului său doar prin reingerarea propriilor sale excremente sub formă de crotine moi.

Prin coprofagie iepurii își completează cerințele în proteine de mare valoare biologică, respectiv aminoacizi esențiali, precum și vitamine hidrosolubile. Coprofagia realizează și reglementarea conținutului de sulf în țesuturi, valorile acestuia scăzând din lipsa ei. Iepurii care nu consumă crotine noi manifestă o scădere considerabilă a sulfului în sânge, mușchi și ficat, concomitent cu o reducere a tranzitului lor intestinal.

Particularitățile de valorificare a hranei fac ca la iepuri, spre deosebire de alte specii, normele de hrană stabilite să fie mai puțin exacte. Este necesară asigurarea unui minim de 12/14% celuloză brută în rație pentru realizarea balastului pe care să se dezvolte la nivelul cecumului flora bacteriană, în vederea obținerii avantajelor coprofagiei. Din cele prezentate se poate deduce că, datorită structurii aparatului digestiv și a particularităților digestiei, iepurii au posibilitatea să folosească destul de bine nutrețurile fibroase, verzi sau însilozate, precum și rădăcinoasele care reprezintă hrana lor de bază, completată cu mici cantități de concentrate.

Ing. Bogdan MACOVSCHI

Furajele folosite în hrana iepurilor de casă

Hrănirea iepurilor este unul dintre principalii factori prin care crescătorul poate acţiona pentru obţinerea unor performanţe superioare de producţie şi pentru o eficienţă economică mare. Aceste rezultate se obţin folosind furaje care conţin substanţele nutritive necesare pentru procesele vitale din organism (proteine, grăsimi, substanţe minerale, vitamine, hidraţi de carbon, celuloză şi apă). În sistemul gospodăresc de creştere a iepurilor se folosesc furaje cultivate şi cele din surse proprii produse în gospodărie.

Datorită aparatului digestiv şi particularităţilor de digestie, iepurii au posibilitatea să folosească destul de bine nutreţurile verzi, nutreţurile fibroase uscate, precum şi rădăcinoasele şi tuberculiferele care reprezintă hrana lor de bază, completată cu suplimente de furaje concentrate.

Iepurii sunt rozătoare ierbivore. Un lucru important de care trebuie să ţinem seama este faptul că aceştia consumă hrana necesară în 24 de ore în circa 70-80 de tainuri, iar un tain durează 1-2 minute. Este foarte important ca hrana să se dea la discreţie.

În perioada de vară nutreţul verde provenit fie din culturile plantelor furajere, fie din diverse resurse ocazionale reprezintă o importantă sursă de hrană pentru iepurii de casă. Acest furaj are o compoziţie echilibrată în substanţe proteice cu valoare biologică ridicată în vitamine şi săruri minerale uşor asimilabile. În acelaşi timp, nutreţul verde este suculent, uşor digestibil şi asimilabil, iar clorofila intervine în funcţia hematoproteică, luând parte la formarea hemoglobinei. Animalele care-l consumă în perioada de vară devin mai rezistente la influenţele negative ale diver­şilor factori de mediu. Furajele verzi stimulează activitatea sexuală, producţia de lapte a iepuroaicelor şi vitalitatea produşilor. Plantele verzi pot avea şi efecte negative asupra iepurilor atunci când se administrează în stare umedă. De aceea se recomandă ca după cosire să fie lăsate câteva ore la soare să se pălească.

Cele mai valoroase furaje verzi sunt leguminoasele şi gramineele. Leguminoasele se caracterizează printr-un conţinut ridicat de proteină, substanţe minerale şi vitamine. Lucerna şi trifoiul sunt cele mai bogate în proteină şi se pot administra atât ca masă verde vara, pălite la soare, cât şi sub formă de fân, iarna.

Lucerna este indispensabilă iepuroaicelor gestante şi în lactaţie, precum şi în hrana tineretului cunicul. Cel mai bun fân de lucernă este cel cosit înainte de înflorirea plantelor. Lucerna prea tânără produce diaree.

Trifoiul este o plantă furajeră cu valoare nutritivă apropiată de cea a lucernei. Ca masă verde trebuie administrat cu prudenţă deoarece produce limfatemii atunci când este dat în cantităţi exagerate.

Sparceta este o plantă cu valoare nutritivă ridicată, care produce masă verde primăvara mai timpuriu decât lucerna şi trifoiul. Are avantajul că, administrată în hrana iepurilor, nu produce limfatemii.

Din categoria nutreţurilor verzi face parte şi iarba de luncă a cărei valoare nutritivă este apropiată de aceea a furajelor cultivate. Este compusă din floră complexă, cea mai valoroasă fiind aceea în care predomină speciile de leguminoase, în special trifoliene. Iarba recoltată de pe marginea drumurilor, a şanţurilor este contraindicată deoarece are mult praf şi adeseori conţine substanţe chimice ce produc tulburări gastrointestinale şi chiar intoxicaţii. Ca masă verde în hrana iepurilor se poate folosi şi mazărea furajeră, care se recoltează în faza de formare a păstăilor şi se administrează ca plantă întreagă.

Gramineele asigură o bună parte din furajele ce intră în hrana iepurilor. Se cultivă în special secara, orzul şi porumbul furajer. Secara masă verde este primul furaj de primăvară pe care iepurii îl consumă cu multă plăcere. Orzul este un valoros nutreţ verde ce se cultivă fie singur, fie în amestec cu mazărea sau măzărichea din borceagul de primăvară. Porumbul furajer este un nutreţ ieftin şi cu valoare nutritivă apropiată de cea a lucernei, însă sărac în proteină digestibilă.

Varza furajeră face parte dintre nutreţurile suculente ce asigură toamna târziu un nutreţ consumat cu plăcere de iepuri. Conţine multă apă şi poate produce tulburări gastrointestinale. În cantităţi mici trebuie administrate şi frunzele de sfeclă al căror conţinut mare de oxalaţi produc enterite şi intoxicaţii. Pe timpul iernii sfecla furajeră, sfecla de zahăr, guliile şi morcovii constituie sursa importantă de suculente. Iepurii consumă şi sfecla roşie ce poate fi dată crudă, fiartă sau opărită. Are avantajul că nu produce tulburări digestive.

Spanacul şi salata se pot administra în cantităţi nelimitate. Trebuie să ţinem seama de efectul lor laxativ care impune administrarea în hrana iepurilor după o perioadă de obişnuire treptată. Dacă diareea apare se amestecă în suplimentul de concentrate uruite praf de cărbune vegetal, după care afecţiunea dispare.

Frunzarele constituie un furaj avantajos, din luna mai până în luna august. Valoarea lor nutritivă se apropie de cea a ierbii de luncă şi conţine multe elemente nutritive. Vara se recomandă ca furajarea cu frunzare să se facă o dată la două zile pentru a neutraliza efectul laxativ al celorlalte furaje verzi. Folosirea frunzarelor ajută mult şi la tocirea dinţilor. Cele mai valoroase frunzare sunt cele de salcâm, plop, mesteacăn, tei, salcie, stejar. Peste iarnă se păstrează la loc uscat şi se administrează ca atare.

La furajarea de iarnă a iepurilor, un furaj tradiţional îl reprezintă cartoful. El conţine puţină albumină, dar din punct de vedere biologic are o valoare deosebită. Coaja cartofilor conţine o substanţă toxică numită solanină. Din această cauză se administrează fierţi sau opăriţi, după care apa de fierbere se aruncă.

Din categoria nutreţurilor fibroase în hrana iepurilor pe timp de iarnă se folosesc fânul şi paiele. Conţinutul fânului în calciu şi magneziu sunt de mare importanţă în furajarea tineretului cunicul. Paiele de cereale se asigură atât pentru hrană cât şi pentru cuiburile de fătare. Se vor administra cel puţin o dată pe săptămână şi ori de câte ori apar tulburări digestive.

Nutreţurile concentrate cerealiere se administrează ca supliment în cantităţi de 20-25 g/zi/cap, sub formă de grăunţe măcinate, ordinea valorii lor biologice pentru iepuri fiind ovăz, grâu, orz, porumb. Ovăzul activează funcţiile vitale şi stimulează activitatea sexuală, fiind acomodat atât în hrana reproducătorilor cât şi a tineretului. Orzul este bogat în substanţe nutritive cu grad ridicat de digestibilitate, putând înlocui în mare măsură orzul.

Porumbul se administrează în hrana iepurilor numai sub formă de uruială şi în amestec cu celelalte concentrate. Are conţinut scăzut de albumină şi nu este recomandat în hrana reproducătorilor deoarece îi predispune la îngrăşare. Grăsimea se depune în jurul organelor interne, ceea ce face ca femelele să intre în călduri, ovulaţia este împiedicată să se realizeze şi se instalează sterilitatea. De aceea amestecul de concentrate nu trebuie să conţină mai mult de 20% uruială de porumb. Amestecul destinat tineretului care va fi sacrificat poate avea 40% porumb uruit. Uruiala de porumb se pregăteşte doar pentru consumul la 3-4 zile pentru a nu se altera.

Secara furajeră are un grad redus de digestibilitate, iar când conţine cornul secarei produce intoxicaţii grave şi avorturi. Utilizarea ei în hrana iepurilor este riscantă.

Nutreţurile concentrate leguminoase (mazărea, fasolea, soia, bobul, lintea) sunt bogate în substanţe proteice şi se folosesc pentru completarea deficitului de proteine digestibile din seminţele de cereale. Mazărea se administrează în prezent de 10-15% în amestecul de uruieli pentru tineret şi animalele de reproducţie, pe lângă furajele verzi. Vara se poate administra şi ca plantă întreagă. Iarna nu trebuie să depăşească 10% din amestec deoarece produce constipaţii.

Seminţele de soia reprezintă un furaj mai valoros decât mazărea, cu un conţinut deosebit de proteine şi lipide (17,5%). În proporţie mai mare de 10% din amestecul de uruieli boabele de soia devin toxice.

Deoarece furajele vegetale nu acoperă necesarul de săruri minerale din organismul iepurilor, este necesară administrarea întregului complex de săruri minerale.

Sarea furajeră se găseşte sub formă măcinată sau sub formă de bulgări pentru lins. Bucăţile de sare se atârnă cu o sârmă în fiecare cuşcă sau se aşază pe suporturi improvizate pentru a nu se murdări. Pentru acoperirea necesarului de calciu se va introduce în amestecul de concentrate uruite 2% calciu furajer. Pentru a satisface nevoia de fosfor, iepurilor li se va administra făină de oase care conţin atât fosfor cât şi calciu în cantităţi echilibrate.

Apa este factorul cel mai important în creşterea iepurilor, necesară pentru desfăşurarea corespunzătoare a proceselor vitale, a creşterii şi dezvoltării acestora. Iepurii adulţi consumă zilnic o cantitate de apă de două ori mai mare decât substanţa uscată ingerată, iar tineretul de 1,5 ori. Consumul de apă al unei iepuroaice împreună cu puii pe care-i alăptează este de circa 2,5 litri pe zi. Insuficienţa apei duce la reducerea considerabilă a consumului de furaje şi la scăderea greutăţii corporale. De aceea apa curată, nu prea rece şi fără germeni patogeni, trebuie asigurată în permanenţă.

Ing. Bogdan MACOVSCHI

Tulburări digestive la iepuri

Cele mai frecvente boli ale iepurilor sunt afecțiunile digestive, manifestate clinic prin diaree. Acestea afectează toate rasele de iepuri, din toate categoriile de vârstă. Cauzele acestor afecțiuni țin și de o caracteristică a aparatului digestiv al iepurelui, cu o masticație redusă, un stomac voluminos, un intestin lung și un cecum bine reprezentat. Această particularitate a tubului digestiv implică o trecere lentă a alimentelor prin intestin, precum și prezența unei flore microbiene abundente la acest nivel. Din acest motiv, iepurele de crescătorie este predispus la balonări, staze alimentare care duc la autointoxicații și diaree. În plus, la apariția acestora intervin numeroși factori favorizanți de natură bacteriană, virală, parazitară, alimentară etc. care duc la dezechilibrul florei bacteriene din intestin. Semnele clinice în diaree sunt manifestate prin apariția fecalelor moi sau lichide cu miros ihoros. Frecvent diareea este însoțită de balonări, deshidratări, lipsa poftei de mâncare și se soldează cu moartea. De aceea diareea este o boală gravă a iepurilor, fiind mult mai ușor de prevenit decât de tratat.

Măsurile profilactice țin de alimentație, care trebuie să fie echilibrată din punct de vedere calitativ (echilibrată în principii nutritivi, fără mucegaiuri etc.) și cantitativ; microclimat, dar și de necesitatea administrării unor vitamine, medicamente sau vaccinuri specifice. Igiena din adăposturi este prioritară, de aceea recomandăm dezinfecția adăpostului sau cuștilor cu Decontaminol, Pursept, iar deparazitarea acestora cu Romparasect.

Apa de băut administrată iepurilor trebuie dezinfectată, de două ori pe lună, cu Albastru de metilen.

Pentru prevenirea avitaminozelor și întărirea sistemului imunitar se vor administra vitamine, o dată pe lună, timp de 7 zile: AD3E, Multivitarom, VitaB Complex, Vitarom. Administrarea unui supliment nutritiv bioactiv de genul Animal probiotic crește rezistența organismului la acțiunea unor factori perturbatori fizico-chimici sau biologici, reduce cazurile de diaree la tineret și constipațiile și crește imunitatea generală. În caz de îmbolnăvire produsul determină reducerea cantității de antibiotice.

Pentru prevenirea unor boli bacteriene se va administra în apa de băut, o dată la 3 luni, Enrofloxarom, soluție buvabilă.

Deparazitarea internă a iepurilor este necesară pentru prevenirea și combaterea coccidiozei care apare mai ales la tineret și se manifestă în formă acută prin diaree, paralizia trenului posterior și moarte, iar în formă cronică, prin diaree, slăbire progresivă și încetinirea ritmului de creștere. Pentru prevenția și tratamentul acestei parazitoze se folosesc Sulfacoccirom și Vitamina K3. Deparazitarea pentru alți paraziți interni se face, în funcție de parazit, cu Rombendazol F sau Romivermectin.

Vaccinarea iepurilor

De asemenea, este foarte importantă vaccinarea iepurilor contra mixomatozei și a bolii hemoragice, două boli virale foarte contagioase și grave care duc la moartea iepurilor. Aceste boli nu se pot trata, singura modalitate fiind prevenirea lor prin vaccinare cu Mixohemovirovac, un vaccin asociat contra mixomatozei și a bolii hemoragice care se face după prima lună de viață a iepurelui. Imunitatea postvaccinală durează 6 luni, iar pentru întreținerea acesteia se recomandă revaccinarea din 6 în 6 luni, pe toată durata vieții economice a iepurelui.

Tratamentul diareei la iepure

În ceea ce privește tratamentul diareei la iepure, acesta se face în funcție de agentul etiologic implicat, cu Sulfacoccirom, cu antiinfecțioase ca Enteroguard, Oxitetraciclină 50% sau cu Enterotrat, produs naturist din extracte din plante.

Dr. Viorica CHIURCIU, doctor în științe medicale

ROMVAC COMPANY SA

Creşterea tineretului cunicul

Înţărcarea este un moment critic în viaţa iepurilor şi reprezintă un factor de stres din cauza încetării alăptării, lipsei mamei, schimbării cuştii şi a condiţiilor de microclimat. Perioada de acomodare la noile condiţii durează 7-8 zile, până când încep să consume furajul normal pentru această categorie. Cu cât puii de iepure au fost obişnuiţi încă din perioada de alăptare să consume hrană vegetală, cu atât vor suporta mai uşor criza cauzată de trecerea de la regimul lactat la cel vegetal. De aceea, în primele 10 zile de la înţărcare iepuraşii vor beneficia de acelaşi sortiment de nutreţuri cu care au fost obişnuiţi în perioada de alăptare.

În mod obişnuit, la vârsta de 4 săptămâni se înţarcă puii destinaţi producţiei de carne, iar la 8 săptămâni cei destinaţi reproducţiei. Din momentul înţărcării iepuraşii poartă denumirea de tineret. De la această dată ei sunt trecuţi din cuştile unde au stat împreună cu mama lor fie în cuşti individuale pentru tineret, fie în boxe sau padocuri, în funcţie de sistemul de creştere şi gradul de dezvoltare. Atunci când se cresc în boxe sau şoproane se lotizează câte 20-30 de indivizi de acelaşi sex şi mai omogeni din punctul de vedere al greutăţii corporale, calculând câte 2 iepuri pentru 1 m2 spaţiu.

Pe măsură ce îngrijitorul capătă experienţă, acesta poate aprecia vizual greutatea puilor pentru a-i grupa corespunzător şi pentru a putea urmări modul de dezvoltare.

Vara, în padocuri se amenajează umbrare, iar în perioada de iarnă se asigură, atât în cuşti cât şi în boxe, aşternut curat şi uscat.

Hrănirea tineretului se face la discreţie, cu suculente (sfeclă, cartofi, morcovi, pepeni) tocate sau în amestec cu făină de fân, tărâţe, concentrate (ovăz, orz, porumb uruit), fibroase (fân de lucernă, de trifoi, de sparcetă). În timpul verii se folosesc şi nutreţuri verzi, nu ude, iar lucerna şi trifoiul se administrează pălite 5-6 ore la soare. Frunzele de sfeclă se administrează în cantităţi foarte mici deoarece au un conţinut mare de oxalaţi care produc enterite şi chiar intoxicaţii. Se pot administra şi reziduuri industriale (tărâţe de grâu şi şroturi), iar nutreţurile minerale (făina de oase, creta furajeră, sarea de bucătărie) nu trebuie să lipsească din hrana tineretului.

Deşi furajarea se face la discreţie, este obligatoriu ca fermierul (crescătorul) să aibă cunoştinţele necesare privind întocmirea reţetelor de hrană şi a balanţei furajere pentru perioada de vară şi de iarnă. Redăm în tabelul de mai jos raţiile de hrană pentru creşterea şi îngrăşarea tineretului până la vârsta de 120 zile, pe cap şi zi.

Furajele se administrează o dată pe zi, calculate la numărul de produşi din cuşcă sau boxă. Tineretul destinat reproducţiei va beneficia de un nutreţ bogat în substanţe proteice şi săruri minerale, iar cel destinat sacrificării, de un sortiment bogat în hidraţi de carbon. În felul acesta tineretul destinat îngrăşării va putea realiza la vârsta de 8-10 săptămâni greutatea de 2,0-2,8 kg, greutate la care se obţin cele mai bune carcase cu carne de cea mai bună calitate. Prin sacrificarea tineretului la vârsta de 10 săptămâni se eliberează mai repede spaţiile de adăpostire şi astfel veniturile realizate pe suprafaţa eliberată cresc considerabil. La acestea se mai adaugă şi calitatea superioară a pielicelelor, având în vedere că după vârsta de 11 săptămâni începe năpârlirea.

Zilnic se va urmări starea generală a efectivului, consumul de furaje, asigurarea necesarului de apă potabilă şi se vor curăţa hrănitorile de resturi furajere, excremente etc. În timpul iernii se verifică sistemul de încălzire şi cel de ventilaţie.

Apa este factorul cel mai important în creşterea tineretului, deoarece asigură desfăşurarea normală a proceselor vitale. Iepurii tineri consumă de 1,5 ori mai multă apă decât substanţă uscată. Apa potabilă trebuie să fie curată, nu prea rece şi să nu conţină germeni de Escherichia coli, Streptocoocus fecalis şi Welchie perfringens. Acest lucru impune analiza bacteriologică şi fizico-chimică a apei.

La vârsta de 4-5 luni se face bonitarea tineretului mascul (aprecierea multilaterală în vederea selecţiei), urmând ca indivizii reţinuţi pentru reproducţie să fie crescuţi în cuşti individuale, iar cei reformaţi se castrează şi se supun îngrăşării.

Ing. Bogdan MACOVSCH

Fătarea la iepuroaică şi îngrijirea puilor

Durata gestaţiei la iepuroaică este de 28-34 de zile, dar cele mai bune rezultate se obţin când fătarea are loc la 30-31 de zile de la împerechere. Durata gestaţiei este mai mare la femelele care fată un număr mai mic de produşi şi la femelele din rasele mari. Cu 3-4 zile înainte de fătare se elimină din furajare concentratele, iar dacă iepuroaica nu şi-a pregătit cuibul acesta este amenajat din paie curate şi păr tuns de pe abdomenul femelei sau vată.

În perioada de gestaţie iepuroaica este foarte sensibilă la zgomote. Pentru acest motiv trebuie să i se asigure un climat calm, de linişte, care să îi creeze senzaţia de izolare şi siguranţă; în caz contrar se pot produce avorturi.

Fătarea are loc de obicei noaptea sau în primele ore ale dimineţii şi durează 20-30 de minute, după care mama desface cu dinţii învelişul embrionar şi taie cordonul ombilical al fiecărui pui. Apoi linge puii şi îi aşază în apropierea sfârcurilor pentru a-i determina să sugă, după care îi acoperă cu părul smuls de pe abdomen. După 15-20 de minute de la fătare iepuroaica elimină placenta, pe care o consumă imediat, ceea ce stimulează producţia de lapte. A doua zi după fătare cuibul se controlează, se elimină resturile placentare şi eventualii pui morţi. Puii supranumeroşi (peste 8 capete) se repartizează la alte femele cu mai puţini pui, cunoscut fiind că iepuroaica are 8 sfârcuri care asigură alăptarea. Intervenţia se face prin separarea din cuib a iepuroaicei cu ajutorul unei cuşti mobile (de serviciu). Pentru a asigura adopţiunea se recomandă ca viitoarele doici să fie şi ele îndepărtate din cuib circa 30 de minute, timp în care puii străini împrumută mirosul puilor gazdă. Un alt procedeu privind adoptarea mai uşoară a puilor de către mama-doică este acela prin care se pune pe aceştia păr din cuibul în care au fost transferaţi. Pentru a nu imprima mirosuri străine puilor, toate intervenţiile îngrijitorului în cuşca de fătare vor fi făcute numai după spălarea şi dezinfecţia mâinilor.

La readucerea în cuib a iepuroaicei căreia i s-au luat puii supranumeroşi ea trebuie să găsească hrană şi apă deoarece în timpul fătării femelele pierd o mare cantitate de apă, organismul se deshidratează şi îşi mănâncă puii dacă nu li se asigură suficientă apă.

Unele mame îşi resping puii şi refuză să-i îngrijească ca urmare a instalării căldurilor imediat după fătare. Această deficienţă se remediază prin permiterea împerecherii femelei respective.

Hrănirea şi îngrijirea după fătare

Pentru menţinerea în viaţă a puilor fătaţi, hrănirea şi îngrijirea atât a iepuroaicelor cât şi a puilor în perioada de alăptare au o mare importanţă. Când iepuroaica este hrănită corespunzător ea are lapte suficient, puii au pielea lucioasă, iar abdomenul este plin şi rotund. Perioada de creştere a puilor până la înţărcare poate fi împărţită în două etape: prima, de la naştere până la vârsta de 21 zile, când puii sunt hrăniţi numai cu lapte matern, şi a doua, de la vârsta de 3 săptămâni până la înţărcare când, pe lângă laptele matern, puii încep să consume şi hrană suplimentară.

Alăptarea se face o dată pe zi, în general dimineaţa, şi durează 4-5 minute. În timpul suptului puii primesc 6-8 g lapte pe cap, în primele zile, cantitate ce creşte treptat până la 30-35 g/cap/zi, la vârsta de 18-20 zile. După 21 de zile producţia de lapte a mamei scade, iar puii încep să con­sume furaje şi apă. Acum le apar primii dinţi, cuibul se desfiinţează, paiele se scot, iar puii rămân pe grilaj.

Începând de la această vârstă puilor li se poate administra hrană fluidă, pâine înmuiată în lapte diluat, la care se mai adaugă câte 10-15 g de nutreţuri concentrate pe zi sub formă de pastă umedă.

În sistemul intensiv de creştere înţărcarea puilor se face la 28-30 de zile, pentru a evita suprapunerea stresului de înţărcare cu cel de năpârlire. Înţărcarea se face în aceeaşi zi, la toate femelele din hală sau compartiment, ai căror produşi au împlinit 28 zile de la fătare. Nu se recomandă înţărcarea treptată sau prin extracţie. Se recomandă încălzirea compartimentului pentru tineret cu 2-3 zile înainte de populare pentru a asigura o temperatură de 23-24°C în prima săptămână. În sistemul semiintensiv de creştere din gospodăriile familiale înţărcarea puilor se face la vârsta de 38-45 de zile. Înţărcarea se face în mod treptat, cu izolarea de mama lor în timpul zilei (3-4 zile la rând) şi lăsarea să sugă numai noaptea. În aceste zile li se va administra pâine înmuiată în zer sau lapte, amestec umed de uruieli (la discreţie), lucernă şi trifoi pălit. În mod obişnuit, se înţarcă la vârsta de 4 săptămâni puii destinaţi producţiei de carne, iar la 8 săptămâni cei destinaţi reproducţiei. Puii înţărcaţi de la aceeaşi mamă se cazează împreună, în continuare, în cuşca pentru tineret. În fiecare cuşcă se introduc câte 7 pui înţărcaţi. Dacă numărul puilor este mai mic de 7, aceştia vor fi introduşi în cuşcă cu alţi produşi, cu acelaşi grad de dezvoltare.

Ca urmare a stresului de înţărcare pot apărea tulburări digestive, ce determină uneori pierderi mari. În cazul apariţiei diareii, se suprimă furajul concentrat timp de 24 ore şi se administrează paie şi apă acidulată cu oţet din vin (10-15 ml la 1 litru de apă).

Hrănirea tineretului înţărcat se face la discreţie. Pe lângă nutreţurile combinate se vor administra substanţe minerale solubile în apa de băut. În sistemul gospodăresc de creştere hrănirea tineretului înţărcat se face cu suculente (cartofi, sfeclă furajeră, morcovi, pepeni) tocate şi amestecate cu făină de fân sau tărâţe; furaje verzi pălite (trifoi, lucernă, iarbă din livadă, varză, spanac); concentrate (orz, ovăz, porumb uruit); fibroase (fân de lucernă, de trifoi, sparcetă etc.). Apa potabilă la temperatura de 14-16°C va fi asigurată în permanenţă şi schimbată de câte ori este nevoie.

Zilnic se verifică starea de sănătate generală a tineretului, consumul de furaje şi se curăţă hrănitorile de resturile neconsumate.

Ing. Bogdan MACOVSCHI

Boli întâlnite frecvent la iepurele domestic

Eimerioza afectează iepurii tineri, evoluând cu tulburări digestive sau hepatice, în funcţie de speciile de Eimeria parazite.

Sursele de infecție sunt reprezentate de iepurii bolnavi, cei trecuți prin boală, dar și de adulții purtători, aceștia contaminând așternutul, furajele și cuștile prin eliminarea ouălor de paraziți. Contaminarea se realizează prin consumul furajelor și al apei contaminate. Receptivitatea cea mai mare este întâlnită la tineretul în faza de înțărcare și scade cu vârsta, animalele peste 6 luni fiind rezistente.

Boala evoluează mai frecvent primăvara-vara, în funcţie de factorii favorizanți: malnutriția, condițiile neigienice, aglomerarea.

Semnele bolii în forma acută se manifestă după 7-12 zile, cu lipsa poftei de mâncare, constipație, balonament abdominal și slăbire exagerată. După câteva zile apare diareea cu fecale gălbui și miros respingător, deshidratare și murdărirea blănii. Forma cronică la iepurii mai mari de 3-6 luni se manifestă prin întârzierea creșterii, alternanța diaree-constipație și apetit capricios.

Tratamentul se instituie de la apariția primelor semne de boală, cea mai eficientă fiind administrarea de Sulfaccocirom 15 ml/10 l apă, 3 reprize a câte 3 zile, la intervale de 3 zile. Prevenirea se face prin igiena cuștilor și a vaselor de adăpat, dezinfecția adăposturilor cu Romparasect, Decontaminol sau Dezinfectant cationic; înțărcarea timpurie a puilor și creșterea separată de adulți, corelate cu administrarea preventivă de Amprolium.

Râia psoroptică (auriculară) debutează prin scărpinarea capului și a urechilor. La exteriorul urechii se observă cruste ce pot cuprinde toată urechea. După îndepărtarea lor pielea rămâne sângerând. Uneori se produce schimbarea poziției urechii.

Râia notoedrică (a capului) se manifestă prin apariția de leziuni în zona botului, ochilor, nasului și până la zona gâtului. Crustele sunt groase, cenușii-văroase, iar în cazurile netratate crustele devin abundente, ducând la deformarea botului.

Tratamentul constă în curățarea zonei afectate și aplicarea unguentului local, Otoguard.

Stafilococia iepurilor este o boală frecvent întâlnită la iepurele domestic. La iepurași poate apărea o formă purulentă, adesea mortală, dar și iritaţii cu multiple abcese de dimensiunea unui bob de mazăre răspândite pe spate, abdomen şi labe. La adulți apar noduli mai mari pe tot corpul. Aceştia sunt duri, apoi devin moi și dureroși la atingere. Scărpinarea zonei afectate determină linsul excesiv, ducând la apariția zonelor fără blană. Cea mai întâlnită manifestare clinică este boala labelor. Acestea sunt acoperite de un depozit purulent uscat, luând aspectul unor cruste îngroșate lipite de blană, de culoare negricioasă. Leziunile sunt atât de dureroase încât animalul refuză deplasarea. Apariția acestora este cauzată de igiena deficitară, suprafața dură a cuștii, obezitate sau predispoziție genetică, rarefierea porilor de la nivelul labelor. Tratamentul se face prin deschiderea abceselor și administrarea antibioticelor: Colistirom pulbere, Enrofloxarom soluţie buvabilă şi Sulfadiarom soluţie injectabilă. Pentru a preveni îmbolnăvirea, adăposturile se dezinfectează cu Decontaminol sau Dezinfectant cationic, iepurii vor fi hrăniţi corespunzător şi se vor izola animalele bolnave.

Dr. Gabriela LOTREA
SC ROMVAC COMPNAY SA
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.10, 16-31 MAI 2013

Abonează-te la acest feed RSS