reclama youtube lumeasatuluitv
update 20 May 2019

Boli interne ale chinchilelor

Starea de sănătate a efectivului de animale este primordială în orice tip de fermă. În articolul de față veți găsi informații despre bolile interne ale chinchilelor, simptomatologia acestora și metode de tratament. Sursa pentru realizarea materialului este Codul de Bune Practici Aplicabil în Domeniul Creșterii Chinchilelor, întocmit de Mircea Vieroșanu, crescător de chinchila.

Bolile chichilelor pot fi depistate analizând câteva elemente esenţiale: cantitatea, forma şi consistenţa dejecţiilor, starea generală (poziţia în cuşcă, poziţia urechilor şi a cozii), cantitatea de hrană şi apa consumată. Analiza acestor elemente trebuie coroborată în permanenţă şi cu condiţiile de mediu (gradul de aerisire, umiditatea, temperatura, curenţii de aer) pentru o diagnosticare cât mai corectă a bolii şi succesul tratamentului aplicat. Dintre bolile interne, cele mai frecvent întâlnite sunt:

Pneumonia

Manifestări: refuză mâncarea, stă imobilizat într-un colţ al cuştii, este abătut. Cauze: curenţi de aer rece. Combatere: animalul se izolează şi se tratează (injectabil) cu antibiotic cu spectru larg de acţiune (Lincospectin), de două ori pe zi, timp de trei zile.

Observaţii: ca urmare a tratamentului poate apărea starea de constipaţie, situaţie în care trebuie administrat de două ori pe zi între 3 – 5 ml de iaurt natural.

Congestia pulmonară

Manifestări: aceleaşi ca la pneumonie. Cauze: boala este produsă de obicei de pneumococi. Ea poate să apară la femele dacă în adăpost este frig când are loc parturiţia, iar animalul a transpirat. Combatere: acelaşi tratament ca la pneumonie şi crearea unei temperaturi normale în adăpost.

Observaţii: aceleaşi de la punctul anterior.

Enterita

Manifestări: dejecţii moi. Cauze: cea mai frec­ventă este determinată de administrarea de nutreţuri mucegăite, alterate sau infectate. O altă cauză poate fi de origine bacteriană, parazitară (apa de băut). Combatere: în primul rând se determină şi apoi se înlătură cauza care a determinat apariţia bolii, după care, în funcţie de cauză, se administrează antibiotic cu spectru larg (pentru factori de ordin bacterian) sau o alimentaţie naturistă formată din floricele de porumb (porumbul trebuie să nu aibă adaosuri de ulei, mirodenii, condimente sau sare) şi pastile de Eridiarom (extract de afine). În ambele cazuri se poate schimba apa administrată cu ceai de mentă amestecat cu cel de afine.

Observaţii: în anumite cazuri, în care boala nu este virulentă, în locul antibioticului se poate administra Scourban, care are în compoziţie un procent mic de antibiotic, dar conţine şi pansament gastric. Este bine de evitat admi­nistrarea antibioticului sau a Scourbanului femelelor gestante sau cu pui pentru că acesta va afecta dezvoltarea şi hrănirea puilor.

Constipaţia

Manifestări: lipsa dejecţiilor sau dejecţii foarte puţine şi mici. Cauze: administrarea de nutreţuri sărace în conţinut celulozic sau stenoze intestinale (tumorale sau cicatriciale). Combatere: nu se administrează hrană solidă, dar se administrează ulei de parafină. O altă soluţie este de a se administra de 2-3 ori pe zi între 3-5 ml iaurt Activia natur (în funcţie de greutatea animalului).

Observaţii: constipaţia nedepistată şi netratată la timp poate conduce la complicaţii mari, printre care cea mai gravă este prolapsul rectal, moment în care animalul nu mai poate fi salvat.

Sterilitatea

Manifestări: o femelă dintr-o familie nu rămâne gestantă într-un interval de timp mare (12-14 luni) sau un mascul nu poate monta niciuna dintre femelele familiei. Sterilitatea poate fi parţială sau totală. Cauze: la femele afecţiuni ale aparatului genital (insuficienţă ovariană, astuparea trompelor), dop vaginal, iar la masculi anomalii de funcţionare a aparatului genital masculin sau „inel de păr“. O altă cauză (rar invocată, în mod special dacă fenomenul de sterilitate este în masă) este proasta alimentaţie. Combatere: cauzele naturale nu au metode de combatere. Singura soluţie rămâne schimbarea animalului diagnosticat ca steril. În cazul dopului vaginal, acesta poate fi eliminat prin deschiderea vaginului şi presarea dopului între degetul mare şi cel arătător. Organul genital masculin trebuie controlat periodic pentru că inelul de păr se formează frecvent şi împiedică actul sexual. Îndepărtarea lui trebuie făcută cu grijă, pentru a nu-l răni.

Laura ZMARANDA

Problemele dentiției la chinchilla

Unul dintre subiectele abordate în Codul de Bune Practici în Creșterea Chinchilei, întocmit de Mircea Vieroșanu, este legat de problemele dentare ale chinchilelor. Cum recunoaștem aceste probleme aflăm în rândurile următoare.

Anatomie

Chinchilla are în total 20 de dinți, incluzând atât incisivii, cât şi molarii. Distribuția lor este următoarea: câte 5 pe părţile dreaptă şi stângă pe maxilarul superior şi câte 5 pe părțile dreapta și stânga ale maxilarului inferior. Componenta lor este următoarea: 1/1 incisivi, 0/0 canini, 1/1 premolari și 3/3 molari. Culoarea incisivilor este galbenă și cresc câte 5,5-6,5 mm/an. Cavitatea bucală este mică şi îngustă şi umplută în mare măsură de către limbă. La chinchila premolarii şi molarii funcţionează pentru a rumega mâncarea, iar incisivii sunt folosiţi pentru a apuca şi a tăia lucrurile fibroase. Toţi dinţii cresc în mod constant. În realitate, nu există o rădăcină anatomică reală. Dinţii de jos (mandibulari) sunt uşor înclinaţi spre limbă, iar creşterea lor excesivă poate duce la secţionarea limbii. Dinţii de sus (maxilari) sunt înclinaţi spre exterior (lateral), unghiul acestor dinţi asigură o suprafaţă eficace pentru mestecarea hranei formate din fibre mai groase și când se consumă acest gen de hrană cu un conţinut mare de silicați apare o tocire rapidă a dinţilor şi noi dinţi îi înlocuiesc pe cei tociţi. În sălbăticie aceste animale petrec mult timp mâncând iarbă de calitate scăzută, care are nivel ridicat de silicaţi. Această masticaţie continuă previne creşterea în exces a dinților. Spre deosebire de alimentaţia în sălbăticie, în captivitate oferim chinchilei mâncare concentrată, ceea ce nu reușește să tocească dinţii în aceeaşi măsură.

Malocluzie – închidere deficitară a gurii

Definiţia conform dicţionarelor este „închidere deficitară a gurii, contact neregulat al dinţilor opozabili de pe maxilarul superior şi inferior“. Cu toate acestea, crescătorii se concentrează mai mult pe condiţia de creştere excesivă a dinţilor, independent de alinierea defectuoasă, dar neexcluzând-o. Cele două situații sunt adesea legate. De exemplu, o proastă aliniere poate cauza o creştere excesivă, iar când dinţii nu sunt aliniaţi pentru o utilizare corespunzătoare, creşterea excesivă a rădăcinilor dinţilor poate conduce la aglomerarea și proasta aliniere a acestora.

Există 3 cazuri de malocluzie:

  • accidentală (atunci când îşi rupe un incisiv superior);
  • genetică şi potenţial ereditară (aceste animale nu trebuie să se înmulţească). Se suspectează că dinţii torsionaţi şi încovoiaţi pot indica o predispoziţie genetică în acest sens;
  • de mediu (sau dobândit) ca un rezultat al deficienţei de calciu (cauzat de factori ereditari sau de dietă) sau al utilizării insuficiente a dinţilor (nu are sau nu foloseşte obiecte de ros sau fân). Aceste două deficienţe pot cauza o creştere excesivă a dinţilor și o proastă aliniere.

Pentru primul caz se va încerca alinierea incisivilor prin tăierea incisivului mai lung. Dacă pentru a doua situaţie nu există multe remedii, cea mai frecventă malocluzie este cea „de mediu“. Se pare că această problemă nu apare la chinchilla care creşte în sălbăticie, de unde rezultă faptul că aceasta este o deficienţă apărută ca urmare a creşterii în captivitate. Cu alte cuvinte, este o deficienţă determinată de modul de îngrijire a chinchilei de către crescător.

Suplimentele de calciu și vitamina C

La naştere, puii au dinţii de culoare albă, pentru ca în primele 8-10 săptămâni de viaţă culoarea smalţului să înceapă să se închidă, ajungând la culoarea portocaliu închis după câteva luni. Această culoare demonstrează și o cantitate corectă de calciu în organism. Se poate întâmpla ca trecerea de la culoarea albă la cea portocaliu închis să se facă într-un timp mai îndelungat. Acest lucru se datorează insuficientei doze de calciu şi vitamina C cu care porneşte puiul în viaţă. Acesta este motivul pentru care crescătorii trebuie să acorde suplimente de Calciu şi vitamina C pe perioada de gestaţie şi alăptare. Suplimentul de calciu va proteja atât mama, cât şi puiul pe perioadele următoare de apariţia malocluziei. Acest supliment de calciu se administrează numai mamei, nu şi puiului, cu excepţia cazului în care acest lucru este recomandat în mod expres de către veterinar. Dacă mama are suficient calciu în organism, acesta se va transmite puiului în timpul alăptării, într-o formă şi concentraţie determinată de sistemul digestiv al puiului. Pigmentarea smalţului dinţilor arată și concentraţia de fier din organism. Fierul este elementul care determină culoarea portocaliu închis. Nivelul la care fierul începe să coloreze smalţul dinţilor este determinat de nivelul de calciu şi fosfor din organism. Relaţia între calciu şi culoarea dinţilor este următoarea: cu cât dinţii sunt mai albi cu atât nivelul de calciu din organism este mai scăzut. Dacă smalţul este de culoare albă, deficitul de calciu este sever, la o culoare galben pal deficitul de calciu este mare, iar trecerea treptată spre portocaliu închis demonstrează creşterea nivelului de calciu, spre nivelul corespunzător.

Cauză-efect

Se va înţelege necesitatea controlării permanente a culorii smalţului dinţilor, cu atât mai mult cu cât pot exista fluctuaţii ale nivelului de calciu (atingerea unui nivel corespunzător de calciu la un moment dat nu înseamnă că acesta va rămâne neschimbat), nivel care va influenţa şi buna funcţionare a altor părţi din organism: inimă, muşchi, nervi etc. Se poate întâmpla câteodată ca smalţul dinţilor să se decoloreze foarte rapid, trecând spre galben pal sau chiar alb. În această situaţie schimbaţi imediat dieta chinchilei, scoţând acele elemente care conţin fosfor (seminţe, alune sau grăunţe) şi suplimentaţi aportul de calciu prin oferirea de fân de lucernă sau adăugarea unor doze de calciu (şi vitamina D3) în apa de băut. Este de reţinut faptul că raportul optim între calciu şi fosfor este de 2:1. Acest raport trebuie să ţină seama de toate sursele: apă, hrană concentrată, fân şi suplimente alimentare. Din cercetările făcute asupra noțiunii de „cauză-efect“ aplicată la „lipsa de calciu-creşterea dinţilor (malocluzie)“ s-a constatat faptul că la foarte multe cazuri de deficienţă mică sau medie, prin administrarea suplimentelor de calciu şi vitamina C, dinţii nu au mai crescut excesiv, culoarea smalţului a devenit normală (portocaliu închis) şi, menţinând un control riguros, problemele nu au mai apărut.

Laura ZMARANDA

Principalele boli ale chinchilelor şi prevenirea lor

Revenim în atenția dumneavoastră cu câteva informații extrase din Codul de Bune Practici Aplicabil în Domeniul Creșterii Chinchilelor întocmit de Mircea Vieroșanu, crescător de chinchila. Articolul de față tratează subiectul bolilor chinchilelor și prevenirea lor.

Alimentație și igienă

Deşi în mare măsură chinchila este un animal rezistent, trebuie acordată o importanţă aparte alimentaţiei care trebuie să fie formată din elemente de cea mai bună calitate şi aflate în termen de valabilitate. Asigurarea stării de igienă a spaţiului de creştere, a cuştilor, a biberoanelor şi a hrănitoarelor este, de asemenea, o prioritate. Acest lucru se datorează faptului că sistemul imunitar al chinchillei a scăzut odată cu creşterea ei în captivitate, iar praful din fân, firele de păr căzute de pe animale şi adunate în colţurile adăposturilor, praful şi mizeria aduse în adăpost pe încălţămintea celor care intră în acesta, apa stătută din biberoane în contact cu lumina şi căldura reprezintă factori pentru dezvoltarea paraziţilor şi germenilor patogeni sau dezvoltarea unei flore microbiene bogate. Adăpostul trebuie curăţat zilnic (măturat) şi spălat cu apă cu dezinfectant Domestos la două zile (apa nu trebuie să fie în exces), săptămânal după curăţirea cuştilor şi cel puţin la fiecare două luni dezinfectat pe toate suprafeţele (tavan, pereţi, pardoseală – se poate folosi Virkon sau Ecocid). Cuştile se vor curăţa săptămânal (odată cu schimbarea aşternutului de talaş) şi de două ori pe an se vor dezinfecta temeinic (spălate cu jet de apă sub presiune şi dezinfectate cu soluţie de Virkon sau Ecocid). Biberoanele se vor clăti cu apă caldă ori de câte ori trebuie completată apa de băut şi lunar se vor spăla cu detergent cu PH neutru. Băiţele pentru nisip se vor curăţa zilnic, înainte de administrarea nisipului, şi săptămânal, la curăţenia generală, se pot spăla cu o cârpă umedă şi apoi şterse cu una uscată. Hrănitoarele se curăţă cu o pensulă înainte de administrarea hranei noi.

Boli externe

Mâncatul blănii – manifestări: boala nu este foarte des întâlnită şi este destul de puţin cunoscută din punctul de vedere al cauzelor şi al tratamentelor. Ea se manifestă prin smulgerea unor smocuri de păr din blănița din anumite zone ale corpului. Cauze: unii crescători afirmă că printre cauzele posibile ar fi umiditatea crescută în adăposturi, zgomotele bruşte sau unele dureri abdominale. Combatere: ca remedii încercate amintim folosirea unor antibiotice cu spectru larg sau îmbibarea blăniţelor cu diferite substanţe foarte amare.

Micoza – manifestări: este cea mai răspândită boală externă. Aceasta apare datorită unor ciuperci microscopice care determină crearea unor pete pe blăniţă, cu un aspect asemănător zonelor mâncate de molii. Cauze: motivul cel mai frecvent al apariţiei este umiditatea crescută (atenţie deci la perioadele calde din timpul verilor), dar şi praful în exces din fân. Boala este contagioasă şi se recomandă separarea animalelor afectate. Primele semne ale micozelor apar pe bot, labe sau organele genitale, însă, dacă nu este tratată de la primele momente, se poate extinde şi pe alte părţi ale corpului, extinderea masivă a lor putând conduce chiar la moartea animalului. Combatere: tratamentul uzual în aceste cazuri este curăţarea locală a zonelor afectate cu soluţie de clotrimazol, de două sau chiar trei ori pe zi, până când zona devine gri deschis la culoare. În cazul în care, după câteva zile de tratament, nu se constată o ameliorare a bolii (sau cel puţin stoparea extinderii), se poate încerca cu Nizoral unguent.

Boli interne

Cele mai frecvente afecțiuni sunt:

Pneumonia – manifestări: refuză mâncarea, stă imobilizat într-un colţ al cuştii, este abătut. Cauze: curenţi de aer rece. Combatere: animalul se izolează şi se tratează (injectabil) cu antibiotic cu spectru larg de acţiune (Lincospectin), de două ori pe zi, timp de trei zile. Observaţii: ca urmare a tratamentului poate apărea starea de constipaţie, situaţie în care trebuie administrat de două ori pe zi între 3 – 5 ml de iaurt natural.

Congestia pulmonară – manifestări: aceleaşi ca la pneumonie. Cauze: Boala este produsă de obicei de pneumococi. Ea poate să apară la femele, dacă în adăpost este frig când are loc parturiţia, iar animalul a transpirat. Combatere: acelaşi tratament ca la pneumonie şi crearea unei temperaturi normale în adăpost. Observaţii: aceleaşi de la punctul anterior.

Enterita – manifestări: dejecţii moi. Cauze: cea mai frecventă este determinată de administrarea de nutreţuri mucegăite, alterate sau infectate. O altă cauză poate fi de origine bacteriană, parazitară (apa de băut). Combatere: în primul rând se determină şi apoi se înlătură cauza care a determinat apariţia bolii, după care, în funcţie de cauză, se administrează antibiotic cu spectru larg (pentru factori de ordin bacterian) sau o alimentaţie naturală formată din floricele de porumb (porumbul trebuie să nu aibă adaosuri de ulei, mirodenii, condimente sau sare) şi pastile de Eridiarom (extract de afine). În ambele cazuri se poate schimba apa administrată cu ceai de mentă amestecat cu cel de afine. Observaţii: în anumite cazuri în care boala nu este virulentă, în locul antibioticului se poate administra Scourban, care are în compoziţie un procent mic de antibiotic, dar conţine şi pansament gastric. Este bine de evitat administrarea antibioticului sau a Scourbanului femelelor gestante sau cu pui pentru că acesta va afecta dezvoltarea şi hrănirea puilor.

Constipaţia – manifestări: lipsa dejecţiilor sau dejecţii foarte puţine şi mici. Cauze: administrarea de nutreţuri sărace în conţinut celulozic sau stenoze intestinale (tumorale sau cicatriciale). Combatere: nu se administrează hrana solidă, dar se administrează ulei de parafină. O altă soluţie este de a se administra de 2-3 ori pe zi între 3-5 ml iaurt Activia natur (în funcţie de greutatea animalului). Observaţii: constipaţia nedepistată şi netratată la timp poate conduce la complicaţii mari, printre care cea mai gravă este prolapsul rectal, moment în care animalul nu mai poate fi salvat.

Sterilitatea – manifestări: o femelă dintr-o familie nu rămâne gestantă într-un interval de timp mare (12 – 14 luni) sau un mascul nu poate monta niciuna dintre femelele familiei. Sterilitatea poate fi parţială sau totală. Cauze: la femele afecţiuni ale aparatului genital (insuficienţă ovariană, astuparea trompelor), dop vaginal, iar la masculi anomalii de funcţionare ale aparatului genital masculin sau „inel de păr“. O altă cauză (rar invocată, în mod special dacă fenomenul de sterilitate este în masă) este proasta alimentaţie. Combatere: cauzele naturale nu au metode de combatere. Singura soluţie rămâne schimbarea animalului diagnosticat ca steril. În cazul dopului vaginal, acesta poate fi eliminat prin deschiderea vaginului şi presarea dopului între degetul mare şi cel arătător. Organul genital masculin trebuie controlat periodic pentru că inelul de păr se formează frecvent şi împiedică actul sexual. Îndepărtarea lui trebuie făcută cu grijă pentru a nu-l răni.

Bolile prezentate mai sus nu sunt singurele care pot apărea. Depistarea din timp a oricăror disfuncţii, precum şi atenţia şi experienţa crescătorului vor conduce la minimizarea cazurilor de mortalitate.

  • Reamintim faptul că bolile chinchilelor pot fi depistate analizând câteva elemente esenţiale: cantitatea, forma şi consistenţa dejecţiilor, starea generală (poziţia în cuşcă, poziţia urechilor şi a cozii), cantitatea de hrană şi apa consumată. Analiza acestor elemente trebuie coroborată în permanenţă şi cu condiţiile de mediu (gradul de aerisire, umiditatea, temperatura, curenţii de aer) pentru o diagnosticare cât mai corectă a bolii şi succesul tratamentului aplicat.

Laura ZMARANDA

Principalele boli ale chinchilelor şi prevenirea lor

Deşi chinchilla este un animal rezistent, trebuie acordată o importanţă aparte asigurării unei alimentaţii formate din elemente de cea mai bună calitate aflate în termen de valabilitate și igienizării spaţiului de creştere, a cuştilor, a biberoanelor şi a hrănitoarelor. În următoarele rânduri câteva recomandări din Codul de bune practici aplicabil în domeniul de creștere a chinchilelor.

Igienizarea adăpostului

Sistemul imunitar al chinchillei a scăzut odată cu creşterea ei în captivitate, iar praful din fân, firele de păr căzute de pe animale şi adunate în colţurile adăposturilor, praful şi mizeria aduse în adăpost pe încălţămintea celor care intră în acesta, apa stătută din biberoane reprezintă factori pentru dezvoltarea paraziţilor şi germenilor patogeni sau dezvoltarea unei flore microbiene bogate.

Adăpostul trebuie curăţat zilnic şi spălat cu apă și dezinfectant la două zile. La fiecare două luni trebuie dezinfectate toate suprafeţele (tavan, pereţi, pardoseală). Cuştile se vor curăţa săptămânal prin schimbarea aşternutului de talaş şi de două ori pe an se vor spăla temeinic cu jet de apă sub presiune. Ulterior, acestea trebuie și dezin­fectate. Biberoanele se vor clăti cu apă caldă ori de câte ori trebuie completată apa de băut şi lunar se vor spăla cu detergent cu PH neutru.

Băiţele pentru nisip se vor curăţa zilnic înainte de a pune nisipul. Săptămânal, la curăţenia generală se pot spăla cu o cârpă umedă şi apoi se șterg. Înainte de administrarea hranei noi, hrănitoarele se curăţă cu o pensulă.

Afecțiuni externe

Mâncatul blănii – boala nu este foarte des întâlnită şi sunt puțin cunoscute cauzele şi tratamentele. Ea se manifestă prin smulgerea unor smocuri de păr din blăniță din anumite zone ale corpului. Cauze: unii crescători afirmă că printre cauzele posibile ar fi umiditatea crescută în adăposturi, zgomotele bruşte sau unele dureri abdominale. Combatere: ca remedii încercate amintim folosirea unor antibiotice cu spectru larg sau îmbibarea blăniţelor cu diferite substanţe foarte amare.

Micoza este cea mai răspândită boală externă. Aceasta apare din cauza unor ciuperci microscopice care determină crearea unor pete pe blăniţă, cu un aspect asemănător zonelor mâncate de molii. Cauze: cele mai frecvente motive ale apariţiei sunt umiditatea crescută (atenţie deci la perioadele calde din timpul verilor) şi praful în exces din fân. Boala este contagioasă şi se recomandă separarea animalelor afectate. Primele semne ale micozelor apar pe bot, labe sau organele genitale însă, dacă nu sunt tratate de la primele momente, se pot extinde şi pe alte părţi ale corpului, extinderea masivă a lor putând conduce chiar la moartea animalului. Combatere: tratamentul uzual în aceste cazuri este curăţarea locală a zonelor afectate cu soluţie de clotrimazol, de două sau chiar trei ori pe zi, până când zona devine gri deschis la culoare. În cazul în care, după câteva zile de tratament, nu se constată o ameliorare a bolii (sau cel puţin stoparea extinderii), se poate încerca cu Nizoral unguent.

Sănătatea dinţilor – chinchilla are în total 20 de dinți, incluzând atât incisivii, cât şi molarii. Distribuția lor este următoarea: câte 5 pe partea dreaptă şi stângă pe maxilarul superior şi câte 5 pe părțile dreapta și stânga ale maxilarului inferior. Componenta lor este următoarea: 1/1 incisivi, 0/0 canini, 1/1 premolari și 3/3 molari. Culoarea incisivilor este galbenă și cresc câte 5,5-6,5 mm/an. Cavitatea bucală este mică, îngustă şi umplută în mare măsură de către limbă. La ierbivore (inclusiv unele mamifere mici), cavitatea bucală are un mic orificiu care ajută la menţinerea vegetaţiei în timpul rumegării. Pentru a compensa tocirea normală a dinţilor în timpul rumegării, dinţii trebuie să crească, pentru a se menţine o lungime normală a lor. Erbivorele mici, precum rozătoarele sau iepurii, au o dantură care creşte continuu. Cu alte cuvinte, nu există o structură reală a rădăcinii odată ce vârful rămâne deschis, producând structura dentară, pe întreaga perioadă de viaţă a dintelui. La toate rozătoarele incisivii cresc constant, dar fără dinţi strâmbi. La unele rozătoare (chinchilla și porcu­șorul de Guineea) există o creştere constantă a dinţilor de lângă obraz, în timp ce altele (hamsteri, șoareci) au molari care seamănă cu cei ai câinilor, pisicilor sau cu cei ai omului.

La chinchilla premolarii şi molarii funcţionează pentru a rumega mâncarea, iar incisivii sunt folosiţi pentru a apuca şi a tăia lucrurile fibroase. Toţi dinţii cresc în mod constant. În realitate, nu există o rădăcină anatomică reală. Dinţii de jos (mandibulari) sunt uşor înclinaţi spre limbă, iar creşterea lor excesivă poate duce la secţionarea limbii. Dinţii de sus (maxilari) sunt înclinaţi spre exterior (lateral), unghiul acestora asigurându-se o suprafaţă eficace pentru mestecarea hranei formate din fibre mai groase și când se consumă acest gen de hrană cu un conţinut mare de silicați apare o tocire rapidă a dinţilor şi noi dinţi îi înlocuiesc pe cei tociţi. În sălbăticie aceste animale petrec mult timp mâncând iarbă de calitate scăzută, care are nivel ridicat de silicaţi. Această masticaţie continuă previne creşterea în exces a dinților. Spre deosebire de alimentaţia în sălbăticie, în captivitate oferim chinchillei mâncare concentrată, iar dinţii nu se tocesc în aceeaşi măsură.

Laura ZMARANDA

Gestația chinchilelor și îngrijirea după fătare

Dacă vă gândiți să creșteți chinchila în sistem de fermă sau ca animal de companie vă vor fi de ajutor recomandările din Codul de bune practici aplicabil în domeniul de creștere a chinchilelor întocmit de Mircea Vieroșanu. În articolul de față veți afla cum se îngrijesc femelele în timpul gestației și după fătare.

Maturitatea sexuală a chinchillei începe după vârsta de 8 luni, dar s-au întâlnit și cazuri în care a apărut mult după acest termen sau chiar mult înainte. Pentru că în acest al doilea caz consecinţele pot fi grave atât pentru femelă, cât şi pentru pui se recomandă respectarea vârstei arătate mai sus. Având în vedere că la această specie masculii sunt mai mici faţă de femele, se recomandă ca, la formarea unei familii noi, masculul să fie cu o lună sau chiar două mai mare decât femelele. Căldurile femelelor apar şi se repetă la intervale cuprinse între 28-35 zile. În aceste perioade, femela este neliniștită, se agită în cuşcă și e probabil să-i scadă pofta de mâncare. Nu toate femelele au un ciclu regulat, iar apariţia lui poate fi influenţată şi de temperatura incintei:  în perioada iulie – octombrie multe femele nu au ciclu, acesta începând să reapară în perioadele de activitate sexuală intensă.

Gestaţia la chinchilla durează 111 zile, după care poate făta între 1 şi 6 pui. În general, la prima fătare ne putem aştepta la un pui, însă acest lucru depinde şi de modul în care a fost îngrijită. După fătare, masculul va mai avea acces la acea femelă încă două zile, timp în care se poate produce o nouă fecundare. După cele două zile se va închide clapeta de acces pentru a nu periclita viaţa puilor. Gestaţia este greu de depistat, având în vedere că chinchilla creşte în greutate şi volum numai cu puţin timp înainte de fătare. Tot înainte de fătare se poate să apară şi o schimbare comportamentală, în sensul că femela devine mai apatică, stă culcată pe o parte sau îi scade apetitul.

Fătarea se produce de regulă între ora 5 şi 10 dimineaţa, dar în cazuri de excepţie se poate produce şi în timpul nopţii. Puii se nasc în învelitori (placentă) pe care femela le rupe cu dinţii, la fel ca şi cordonul ombilical. La naştere puii sunt acoperiţi cu blană, au ochii deschişi şi dantura formată pentru masticaţie.

Încă de la naştere, puii sunt viguroşi, pot alerga şi sări imediat după ce au fost fătaţi. Greutatea lor variază între 25 şi 60 g. După fătare, femela le linge blăniţa până ce aceasta se usucă, după care îi împinge cu botul spre sfârcuri. Femela de chinchilla are în general şase sfârcuri, dispuse pe lateralele corpului. După nașterea puilor trebuie verificat dacă placenta a fost eliminată, lucru care se poate observa fie prin petele de sânge de pe lăbuţele anterioare, fie prin bucăţile rămase în tavă. Pe de altă parte, trebuie observat dacă s-a încheiat fătarea – există situaţii în care fie din cauza poziţionării proaste a puiului, fie din cauza dimensiunilor prea mari, femela să nu fie capabilă să-i elimine pe toţi.

În aceste situaţii, prima soluţie ar fi administrarea unei doze (în unele cazuri, chiar două doze la interval de 30-45 minute) de 0,3 ml de oxitocină, intramuscular, iar dacă aceasta nu are efectul scontat, se poate apela la un cabinet veterinar pentru extragere mecanică sau efectuarea unei intervenţii chirurgicale. În această a doua situaţie şansele de supravieţuire ale femelei sunt foarte reduse din cauza stresului la care este supusă.

După fătare este examinată starea generală a puilor şi dacă au ochii deschişi. În cazul în care unul sau ambii ochi sunt închiși, se vor spăla cu ceai de muşeţel călduţ şi se vor dezlipi, operaţiune care trebuie repetată 2 sau 3 zile.

În situaţia în care unul dintre pui s-a născut cu o greutate foarte mică şi se constată că este „alungat“ de ceilalţi, trebuie ajutat cu lapte de vacă (50% lapte și 50% ceai) timp de 10-15 zile de cel puţin 4 sau 5 ori pe zi. Această alăptare se va adapta în funcţie de gradul de evoluţie a puiului respectiv.

În primele zile de viaţă, puii nu-şi părăsesc mama, dormitând sau sugând. Însă, în foarte scurt timp, ei vor începe să se joace, dacă sunt sănătoşi. Primele 48 de ore sunt esenţiale pentru evoluţia lor ulterioară. După fătare puii se cântăresc şi se înregistrează în fişa de evidenţă a femelei.

În general, femelele sunt foarte grijulii faţă de pui, având momente când renunţă să se hrănească pentru a nu-şi părăsii puii care se încălzesc sub burta ei. În asemenea situaţii femela trebuie ajutată, prin introducerea în cuşcă a unei tăviţe metalice cu hrană. Pe perioada alăptării, în alimentaţia femelei se pot introduce zilnic câteva boabe de stafide, pentru a stimula producerea laptelui.

Lipsa apetitului după fătare trebuie atent verificată, pentru a determina cauza exactă: infecţii, nu s-a terminat fătarea etc. Pentru a determina dacă puii se hrănesc, trebuie examinate sfârcurile femelei: fiecare pui îşi alege un sfârc, care, dacă are lapte şi îl poate hrăni, va rămâne fără păr în jur. Când puii se hrănesc, sunt liniştiţi. Dacă însă se constată că femela muşcă puii sau se refugiază la apropierea lor, trebuie verificat dacă sfârcurile sunt înfundate (prin mulgerea lor) sau sunt rănite (situaţie în care vom unge zonele cu unguent neutru – de exemplu, cremă de gălbenele).

Pot apărea cazuri (destul de rare) când femela nu are lapte sau respinge puii. Pentru rezolvarea unei asemenea situaţii, există două variante: alăptarea artificială a puilor (operaţiune care este foarte dificilă – nu şi imposibilă – din cauza intervalelor de timp pentru alăptare – la două ore – sau cea de a doua variantă, introducerea puilor la o mamă „doică“ care a fătat în acelaşi timp cu prima sau cu cel mult 3-4 zile înainte. Această metodă poate fi adoptată şi în cazul în care o femelă a fătat mulţi pui (4, 5 sau 6), pentru că în cele mai multe cazuri nu va reuşi să-i alăpteze pe toţi. Este o acţiune care necesită mare atenţie, pentru a nu periclita viaţa celorlalţi pui. Pentru aceasta se scot puii mamei adoptive şi împreună cu ceilalţi pui se pudrează pe toată suprafaţa corpului (în mod special în zona anusului) cu pudră de talc (preferabil, uşor mentolată), după care se dă pudră şi pe botul mamei adoptive. În locul pudrei de talc se poate folosi (cu rezultate chiar mai bune) alifie mentolată.

După reintroducerea tuturor puilor în cuşcă trebuie examinată reacţia femelei. În cazul respingerii noilor pui, se va încerca aplicarea celei de-a doua variante sau se încearcă introducerea la o altă femelă.

Laura ZMARANDA

Cum îngrijim chinchilele

Potrivit informațiilor din Codul de bune practici pentru creșterea chinchilelor, al cărui autor este Mircea Vieroșanu, îngrijirea lor nu necesită foarte mult timp, însă reclamă respectarea cu rigurozitate a programului instituit. Orice modificare în programul iniţial, trebuie făcută treptat, pentru a nu le stresa.

Igiena în crescătorie

În crescătorii cu efective mici (până la 10-15 familii) programul poate fi împărţit în două părţi: dimineaţa pentru inspecţia individuală (controlul dejecţiilor, cantitatea de concentrate şi de apă consumate, starea generală individuală), curăţenie (măturat incinta) şi eventuale tratamente (dacă sunt necesare), iar seara pentru schimbarea sau completarea apei din „biberoane“, acordarea raţiei de concentrate şi fân, administrarea nisipului pentru baia zilnică, eventuale tratamente. Odată pe săptămână, se va face o igienizare generală a spaţiului, în care se include şi curăţirea tăvilor şi a cuştilor. Este recomandat ca o dată la două luni să se facă o dezinfecţie a spaţiului şi cel puţin o dată pe an dezinfecţia cuştilor. Pentru efective mai mari este recomandat să existe o persoană dedicată (în mod obligatoriu instruită în acest sens) care poate îngriji până la 500 de animale. În cazul unor efective mai mari, programul arătat mai sus este greu de respectat din cauza timpului relativ mare din partea a doua a zilei. De aceea se pot realiza toate operaţiunile în prima parte a zilei.

Cum recunoașteți un animal bolnav

Crescătorul sau îngrijitorul trebuie să acorde o atenţie foarte mare controlului animalelor: dejecţiile reprezintă un semn al stării de sănătate a chinchillei – dejecţiile unui animal sănătos sunt lunguieţe, de culoare gri închis şi tari. Pe de altă parte, starea generală se poate observa şi după poziţia urechilor sau a cozii: o chinchilla sănătoasă are urechile ridicate, coada arcuită şi ochii larg deschişi şi strălucitori. O chinchila bolnavă se refugiază într-un colţ al cuştii, stă ghemuită şi nu reacţionează când încercăm s-o prindem. În cadrul observaţiilor intră şi apariţia micozelor. Acestea apar de regulă pe bot sau pe labe, însă se pot găsi şi pe alte părţi ale corpului. Micozele nedepistate la timp şi netratate conduc la deteriorarea blăniţei, iar în cazurile mai grave chiar la moartea animalului. O altă observaţie se referă la creşterea excesivă a dinţilor: în cazul în care nu se administrează fân în cantităţi suficiente, pentru ca chinchilla să aibă posibilitatea să roadă, dinţii din faţă sus pot creşte mai mult decât normal, ceea ce va crea probleme în masticaţie. Ca reacţie, se vor constata umezirea bărbiei şi imposibilitatea hrănirii chiar cu concentrate. Pentru eliminarea acestui neajuns, unii crescători introduc în cuşcă bucăţele de lemn de esenţă tare, pe care chinchilla le va roade şi va fi ajutată în tocirea dinţilor. Toate observaţiile făcute, legate de starea de sănătate, tratamentele aplicate, fătări etc. se vor trece în fişele individuale. Pentru obţinerea unei blăniţe de calitate, una dintre condiţii este aceea de a oferi animalului posibilitatea îmbăierii zilnice. Acest lucru este uşor de realizat în ferme cu efective reduse şi mai greu în cele cu efective mari. De aceea, în acest al doilea caz se poate reduce numărul băilor la 1-2 pe săptămână. De reţinut faptul că dorinţa unei chinchilla de a se scălda în nisip constituie un alt element de obser­vaţie privind starea de sănătate a animalului: un animal sănătos se va bucura la vederea nisipului, pe când cel bolnav va rămâne impasibil şi nu va dori să se spele.

Examinarea se face cu blândețe

O altă obligaţie a crescătorului sau a îngrijitorului se referă la aerisirea şi iluminarea spaţiului. Acesta trebuie aerisit foarte bine, fără însă a se crea curenţi puternici de aer. Aerisirea trebuie făcută de două ori pe zi, iar în restul perioadei este recomandată montarea în ferestre a unor ventilatoare de mică putere, care să tragă (cu intermitenţă) mirosul neplăcut de urină. Pentru spaţiile care nu beneficiază de lumină naturală suficientă se recomandă iluminarea artificială până aproximativ la ora 15. Aşa cum am arătat mai sus, chinchilla este un animal nocturn. Noaptea se hrăneşte, bea apă, se joacă, iar ziua dormitează. Este deci foarte important ca în mod special pe timpul zilei să o ferim de zgomote bruşte sau stridente. De aceea atitudinea îngrijitorului este importantă: trebuie să creeze o atmosferă calmă, fără gesturi bruşte, vorbit la tonalităţi şi intensităţi înalte. Este de preferat să se creeze în permanenţă un fond acustic plăcut. Prinderea (condiționarea), în vederea examinării chinchillei (numai atunci când este necesar), este o operaţiune „delicată“, în sensul că necesită blândeţe, răbdare şi, în acelaşi timp, fermitate şi precizie. Prinderea se face de la baza cozii sau de una dintre urechi, după care se aşază cu membrele anterioare pe antebraţul disponibil. Dacă prinderea nu se face corect, animalul se va zbate, existând posibilitatea fie a rănirii prin lovirea de pereţii cuştii, fie a „lăsării“ unei părţi din blăniţă, ca reacţie împotriva atacatorilor. În această situaţie refacerea blăniţei este posibilă în 6-9 săptămâni. Prinderea puilor este mult mai uşoară, având în vedere că aceştia nu se sperie în aceeaşi măsură ca animalul matur.

Laura ZMARANDA

Abonează-te la acest feed RSS