update 2 Feb 2023

ISTORIA RHD - Boala hemoragică a iepurilor

Pentru toți cei care iubesc și îngrijesc iepurii, este greu de crezut și acceptat că aceștia pot fi și o pacoste! Sperioși, timizi, diversificați în zeci de rase și sute de culori, crescuți ca animale de companie, prezenți în expoziții de profil sau pur și simplu în gospodăriile noastre, nu ai zice că pot deveni o adevărată calamitate în unele zone! Și totuși asta s-a întâmplat, cu largul concurs al omului.

Totul a început în anul 1859, când Thomas Austin, colonist englez stabilit în Australia, eliberează în ferma sa din Victoria 24 de iepuri. În concepția sa, iepurii trebuiau să servească la vânătoare, de care era pasionat. Doar în trei ani, numărul iepurilor europeni (Oryctolagus cuniculus) ajunsese la câteva mii! Clima caldă, iernile blânde au făcut ca reproducerea să se poată face cu succes pe toată perioada anului. În plus, lipsa prădătorilor naturali a dus la o explozie a populației de iepuri. Foarte curând iepurii nu au mai fost apreciați deoarece au început să distrugă pământul de pășunat al fermierilor. Astfel, iepurii au început să fie vânați fără milă. Însă, indiferent cât de extinsă a fost vânătoarea, nu a avut succes. Rata de înmulțire a iepurilor era mult prea mare.

În 1896 oficialitățile hotărăsc construirea unui gard de protecție care să limiteze răspândirea și mai mult a iepurilor. Construcția efectivă începe în decembrie 1901 și se încheie în septembrie 1907. În fapt, au fost construite mai multe sectoare de gard a căror lungime totală însumau 3.272 km (fig. 1).

Toate aceste extraordinare eforturi s-au dovedit inutile. În timp, gardurile au suferit diferite deteriorări, iepurii au săpat pe sub garduri și... au continuat expansiunea în zonele apropiate.

În paralel cu gardurile s-a încercat și eradicarea prin metode biologice, pe măsura posibilității timpurilor. Astfel, în 1885 încercarea de infectare cu un acarian care provoacă râia urechii a eșuat lamentabil. Apoi, în 1907, Jean Danysz și Frank Tidswell au experimentat cu bacteria Pasteurella, însă fără succes de durată.

În 1951, compania CSIRO a fost însărcinată cu încercarea de infectare în masă a iepurilor cu virusul mixomatozei. Mixomatoza este cauzată de virusul Myxoma, întâlnit la două specii de iepuri mici din cele două Americi, la care provoacă o boală ușoară, față de iepurii europeni la care boala provocată este severă și de obicei fatală. Răspândirea mixomatozei în populația de iepuri a Australiei a redus inițial numărul acestora de la 600 milioane la cca 100 milioane. Dar... acest succes nu a durat. În timp, animalele rămase au căpătat cumva imunitate și a continuat înmulțirea.

În situația creată, compania CSIRO a început studiile cu un alt virus, din familia Calcivirus, care provoacă boala hemoragică a iepurilor [RHD]. Evoluat, se pare, dintr-un alt calcivirus avirulent preexistent la iepuri, acest nou virus, numit RHDV-1, provoacă o infecție generalizată care se caracterizează prin necroză hepatică, coagulare intravasculară și moarte rapidă. După studii și teste care au durat câțiva ani, s-a introdus noul virus în două valuri succesive în anul 1986. Rezultatele au fost satisfăcătoare, doar un sfert din populația de animale supraviețuind. Însă, cu toate măsurile de precauție luate, virusul nu a putut fi izolat doar în Australia, acesta răspândindu-se în toată lumea. Astfel, în anii ’90 ajunge în Europa, unde face ravagii în fermele de creștere intensivă a iepurilor, nepregătite pentru o asemenea pandemie. Sigur, în timp, situația a fost pusă sub control prin crearea de vaccinuri și vaccinarea în masă. Astăzi, fără aceste vaccinuri, nu am putea vorbi despre o dezvoltarea a cuniculturii.

Însă, în Australia succesul nu a fost deplin. După cum s-a dovedit ulterior, mulți iepuri purtau și virusul înrudit, dar inofensiv RCV-A1, care, din păcate, protejează se pare împotriva RHDV-1. Încet, dar sigur, populația scăpată și în plus adaptată a dus la o nouă explozie a populației de iepuri australieni.

În aceste condiții s-a hotărât obținerea unei noi variante, mult mai virulente a RHD. Astfel, în mai 2015 este testată o variantă mutantă a virusului bolii hemoragice, numită RHDV-2. Analizele preliminare au arătat o scădere rapidă a populației de iepuri de până la 50% în locurile unde a fost eliberat noul virus. Totodată, s-a constatat că, dacă RHDV-1 afecta cu precădere iepurii mai mari de 2 luni, noua tulpină provoca moartea și a puilor de sub 4 săptămâni! De asemenea, vaccinarea cu vaccinul pentru RHDV-1 nu proteja împotriva noii tulpini a virusului. Se pare că noua tulpină a ajuns în Europa chiar înainte de a fi răspândită masiv în zonele australiene. Deci a apărut necesitatea unui nou vaccin pentru iepurii noștri. Astfel, începând cu 2016, suntem nevoiți să vaccinăm pentru două tulpini ale bolii hemoragice și, bineînțeles, pentru mixomatoză.

Din nou în Australia. Ca și în cazurile precedente, noul virus nu a reușit eradicarea iepurilor, ci doar o diminuare drastică a populației, care, din nefericire, începe iar să crească. Începe testarea și experimentarea unei noi tulpini a virusului RHD, cunoscută sub denumirea RHDV-K5. Această tulpină prezintă unele avantaje față de variantele vechi, mai ales în zonele răcoroase și umede, unde virusul inofensiv RCV-A1 proteja animalele de tulpinile precedente. Iepurii infectați cu RHDV-K5 dezvoltă inițial simptome în 24-72 ore după infectare, iar animalele mor din cauza necrozei multiple în organe în 6-36 ore de la primele simptome. În multe cazuri s-a constatat o moarte subită, fără simptome evidente anterioare. În martie 2017 a fost eliberată noua tulpină în peste 500 de zone, cu efecte imediate – scăderea considerabilă a populației de iepuri. Acum deja se lucrează la noi abordări care să completeze măsurile existente și eventual noi instrumente care să poată ajuta la controlul populației de iepuri în Australia

Desigur, eliberarea diverșilor viruși, chiar dacă se iau măsuri de precauție, duce până la urmă la răspândirea lor în întreaga lume. Avem exemplele mai sus menționate cu mixomatoza, RHDV-1, RHDV-2. Întrebarea pe care ne-o punem cu toții este nu dacă, ci când va ajunge noua tulpină RHDV-K5 în Europa. Pentru că va ajunge cu siguranță, transmisă prin animale, păsări, aer, oameni, globalizarea și comerțul internațional făcând restul. În plus, trebuie să conștientizăm că pot exista mutații și fără intervenția omului, poate mult mai periculoase. Cel puțin studiile făcute cu noua tulpină K5 au arătat că iepurii vaccinați pentru RHDV-1 au supraviețuit infectării. Asta ar fi vestea bună. Vestea rea este că trebuie să ne obișnuim cu vaccinarea, fiind singura soluție pentru protecția iepurilor noștri. Trebuie să tratăm rațional și cu seriozitate acest subiect. Acesta este singurul mod prin care, în viitor, putem gestiona creșterea iepurilor.

Valentin FILIP

Mixomatoza și boala hemoragică la iepuri

Mixomatoza este o boală virală, contagioasă, cu evoluţie acută, comună tuturor iepurilor. Tineretul şi iepurii din rasele specializate, belgiană şi angora, sunt cei mai sensibili. Boala se manifestă clinic prin secreții lacrimale, conjunctivită şi apariţia, sub piele, a unor tumefacții cu aspect tumoral, numite mixoame, în special în zona capului, pe bot, pleoape şi urechi.

Sursele de contaminare sunt reprezentate de iepurii bolnavi sau de cei trecuţi prin boală, care elimină virusul în mediul extern, contaminând apa, furajele, adăposturile şi ustensilele zootehnice, acestea constituind surse secundare de infecţie, alături de cadavrele animalelor. Transmiterea, virusului se face pe cale bucală odată cu furajele şi apa contaminate, dar şi prin mucoase şi piele, prin intermediul insectelor hematofage (țânțari).

Perioada de incubaţie a virusului este de 4-10 zile, iar boala debutează prin febră, abatere, congestia conjunctivei, edemul pleoapelor (blefaroconjunctivită) cu secreţii oculare care devin mucopurulente. Apoi, are loc tumefierea capului, în special a botului, acesta căpătând aspect de „cap de leu“. Sub pielea din diferite regiuni ale corpului, respectiv pleoape, bot, urechi, spate, abdomen şi organele genitale, apar mici formațiuni cu aspect tumoral (mixoame), care pot să ajungă, de la 1-2 cm, până la mărimea unei nuci. Iepurii slăbesc, cu toate că apetitul se păstrează. Boala are o evoluţie rapidă şi se termină, în majoritatea cazurilor, prin moarte în 5-14 zile.

Tratament simptomatic

Deși este o boală virală, se poate ȋncerca un tratament simptomatic cu bune rezultate. Pentru prevenirea apariției infecțiilor asociate bacteriilor se administrează ENROFLOXAROM (inițial injectabil, iar apoi în apa de băut), asociat cu polivitamine (COMPLEX POLIVITAMINIC BUVABIL, VITAMINA AD3E, NUTRI VITAMIN-AMINO), timp de 7-10 zile. Conjunctivitele se tratează prin aplicații de UNGUENT OFTALMIC și MIBAZON. Se administrează obligatoriu ramuri proaspete de salcie sau răchită (au efect antiinflamator și antitermic), timp de 10-14 zile. Se vor combate insectele hematofage (țȃnțarii) cu ROMPARASECT sau TETRACIP. După antibiotic se recomandă administrarea de probiotice: BIOENTEROM (1 ml/2 litri apă/zi) și PRODIGEST (0,5-1 ml/litru de apă/zi, 2 zile pe săptămȃnă).

Boala hemoragică a iepurelui este o boală infecţioasă virală cu evoluție fulminantă, foarte contagioasă, caracterizată prin febră, sindrom hemoragic, morbiditate şi mortalitate ridicate.

Sursele de contaminare sunt reprezentate de iepurii bolnavi, cei cu forme subclinice și cei purtători de virus; de asemenea, cadavrele şi carnea congelată reprezintă o sursă de infectare. Virusul este transmis prin furaje, apă, diferite obiecte, mijloace de transport, vectori (personalul din crescătorie, rozătoare, insecte etc.) şi pătrunde în organism pe cale bucală, pe calea cutanată sau a mucoaselor, dar şi pe cale respiratorie.

După perioada de incubaţie de 48-72 de ore, boala se manifestă prin tulburări generale grave, precum abatere, febră, secreții nazale hemoragice, cianoza mucoaselor, diaree, hematurie, convulsii, iar, în final, căderi în decubit şi moarte în circa 24 de ore. La boală sunt mai receptivi iepurii de casă, mai ales cei cu vârste de peste 2 luni şi mai puţin cei sălbatici.

Prevenire

Ȋn cele două boli specifice iepurilor baza profilaxiei o reprezintă vaccinarea. Preventiv, se recomandă administrarea vaccinului mixt, bivalent, contra mixomatozei și a bolii hemoragice a iepurilor, MIXOHEMOVIROVAC, 0,5 ml/iepure, subcutanat sau intramuscular, de la vârsta de 1 lună, cu repetare la 21-45 de zile de la prima vaccinare, apoi repetare din 6 în 6 luni pe toată viața economică a iepurelui.

Dr. Costin STOICA, Romvac Company SA

mixohemovirovac Romvac