Adama 04 mai 2020
update 1 Jun 2020

De ce doar Apis mellifera carpatica în România (I)

Visul oricărui apicultor este ca de la stupina sau stupinele pe care le administrează să obţină recolte maxime de produse apicole şi astfel profitul său să fie cât mai mare.

Acest deziderat se poate realiza în următoarele condiţii:

– familiile de albine să conţină albine din rase considerate de foarte bună calitate, cărora să le corespundă zona geografică bioapicolă în care îşi desfăşoară activitatea;

– stupina sau stupinele să fie poziţionate în zone cu oferte melifere favorabile unor culesuri intense de producţie şi de întreţinere;

– albinele din familii să fie indemne de boli şi, în fine,

– administrarea stupinei sau stupinelor să se facă corespunzător de către stupar.

Albina românească

Din punctul de vedere al rasei albinelor folosite pe teritoriul României trebuie să arătăm că, din timpuri străvechi, pe aceste meleaguri şi pe unele teritorii învecinate s-a format şi s-a instalat albina românească Apis mellifera carpatica care a fost studiată iniţial de un grup de cercetători sub directivele cercetătorului N. Foti, stabilindu-se caracteristici proprii şi făcând interesante studii biometrice asupra ei.

Apoi, în urma susţinerii materialului ştiinţific şi documentar privind omologarea rasei de către reprezentanţi din cadrul Institutului de Cercetare-Dezvoltare pentru Apicultură, Consiliul tehnico-ştiinţific al ANARZ a aprobat omologarea albinei româneşti cu Certificatul de omologare nr. 1 eliberat la data de 28.10.2009, în conformitate cu Legea zootehniei nr. 72/2002 şi cu O.M. nr. 383/2009.

Omologarea s-a făcut ca rasă sub denumirea de Apis mellifera carpatica, împlinindu-se astfel visul înaintaşilor noştri din apicultura românească de a avea o rasă autohtonă recunoscută oficial.

Apis mellifera carpatica este albina noastră autohtonă care, adaptându-se la condițiile specifice climatului continental-temperat, a constituit o rasă aparte. În cadrul acestei rase, studiile efectuate arată că se disting 5 subpopulaţii („ecotipuri“), respectiv ecotipul din Câmpia sudică Dunăreană, Zona colinară subcarpatică, Podişul Transilvaniei şi Câmpia Vestică (inclusiv Banatul), Podişul Moldovei şi Podişul Dobrogei (inclusiv Delta Dunării).

Aceste biotipuri se diferențiază prin unele caractere morfologice, cum sunt lungimea trompei, lungimea corporală, lungimea tarsului și a tibiei, lungimea aripii anterioare şi indicele cubital.

Trebuie specificat că albina românească s-a format în condiţiile specifice pedoclimatice şi de bază meliferă din zona carpatică a ţării noastre şi chiar în unele zone învecinate, cum ar fi: Banatul Sârbesc, Zona Bulgară lângă Dunăre, Basarabia, Ucraina Subcarpatică şi Pusta Maghiară.

Aceasta este o rasă foarte blândă pe fagure. În timpul examinării manifestă un comportament liniştit, are în general un slab instinct de roire, este foarte productivă, astfel că la familiile de albine recordiste, în condiţii excepţionale de cules, producţia de miere medie multianuală poate atinge 50-60 kg/familie. Totodată, în cazul culesurilor intense, ca cel de la floarea-soarelui, ea este chiar predispusă la blocarea cuibului cu miere, însuşire considerată preţioasă deoarece prin aceasta se reduce cantitatea de puiet crescută şi deci uzura albinelor şi se asigură proviziile pentru lunile lungi de iarnă concentrate pe un număr redus de faguri în zona cuibului, mierea este căpăcită uscat, iar tendinţa de propolizare este considerată a fi slabă.

Rasele străine

Rasele străine, în condiţiile ţării noastre, nu pot depăşi din punctul de vedere al calităţilor rasa românească Apis mellifera carpatica deoarece aceasta, trăind din generaţie în generaţie, de mii de ani în condiţiile de climă şi floră carac­teristice ţării noastre, ca rezultat al selecţiei naturale, este cea mai bine adaptată acestor condiţii, deci trebuie să ne orientăm numai pentru creşterea, înmulţirea şi îmbunătăţirea albinei noastre locale Apis mellifera carpatica.

Totodată, nu putem trece cu vederea faptul că resursele melifere existente în trecut pe teritoriul ţării noastre erau constituite din întinse suprafeţe de fâneţe naturale ce ocupau zona dintre Dunăre şi Munţii Carpaţi, care ofereau albinelor un important cules de nectar. La acest tip de cules de vară, de lungă durată dar de intensitate redusă, s-a adaptat de-a lungul mileniilor albina noastră autohtonă. Pe măsura dezvoltării agriculturii însă, prin extinderea suprafeţelor cultivate şi intensificarea chimizării culturilor, condiţiile de cules s-au schimbat fundamental. În locul culesului de la fâneaţă au apărut cel puţin trei culesuri noi prin introducerea şi adaptarea la condiţiile de climă şi sol din ţara noastră a rapiţei de toamnă, salcâmului şi florii-soarelui. Aceste surse de nectar se caracterizează prin următoarele: rapiţa este prima care înfloreşte asigurând, în cazuri favorabile, o dezvoltare explozivă a fami­liilor de albine, asigurând astfel, pe lângă producţie de miere, şi pregătirea familiilor de albine pentru culesurile de la salcâm care asigură şi el un cules timpuriu de scurtă durată şi, în fine, culesurile de la floarea-soarelui care sunt destul de capricioase, dar pot fi de mare intensitate. Sub aspect ontogenetic, albinele autohtone nu s-au adaptat în totalitate la noile condiţii de cules şi, drept urmare, uneori producţiile de miere realizate nu sunt pe măsura potenţialului productiv al materialului biologic autohton.

Prof. univ. dr. ing. Petre IORDACHE

„Lumină pentru România“

Suntem „consumaţi“ de preocupările cotidianului, alergăm după merite trecătoare şi s-ar părea că nimeni nu mai are timp să se gândească la cel de lângă el. Funcţionăm după legile materialismului şi facem abstracţie de impactul pe care ignoranţa noastră îl are asupra societăţii. Există însă şi excepţii de la regulă. Omul de nota 10 pe care vi-l prezentăm în numărul acesta a înţeles că a fi puternic nu înseamnă să ai forţa de a-i doborî pe cei de lângă tine, ci să ai puterea de a-i ajuta să se ridice pe cei care nu pot să o facă singuri. Iulian Angheluţă este cunoscut acum drept „omul care aduce lumina.“ Lumină pentru o ţară a secolului 21 în care multe dintre satele ei arhaice sunt cufundate în beznă, lumină pentru casele în care copii încă citesc la făclia lumânărilor. Sperăm ca povestea lui să fie inspiraţională şi oamenii să înţeleagă că nu trebuie să ai un statut aparte, că nu trebuie să fii bogat, ci doar să ai dorinţa sinceră de face ceva pentru cei de lângă tine. Acesta a fost „motorul“ care a pus în funcţiune proiectul „Lumină pentru Ursici“, un sat aproape de nori, situat la 1.000 metri altitudine, risipit pe văile Munţilor Şureanu, luminat în urmă cu câţiva ani doar de flacăra lumânărilor. Iulian a ajuns acolo în 2008 alături de un grup de prieteni pasionaţi de off-road. Frumuseţea satului aproape rupt de civilizaţie şi oamenii de ispravă ce poartă în sufletul lor trăsături ale vechilor daci l-au cucerit. Le-a ascultat poveştile, le-a înţeles suferinţele şi a vrut să schimbe măcar într-o mică măsură destinul comunităţii de doar 50 locuitori. A făcut însă mult mai mult de atât. Aşa cum mărturiseşte, nu a fost singurul care s-a interesat de soarta satului Ursici, a fost însă singurul care şi-a ţinut promisiunile. A dovedit că proiectul privind realizarea reţelei de electrificare în acest sat, înaintat şi Parlamentului României, dar considerat mult prea costisitor de aleşii ţării pentru a deveni realitate, avea alternative. Energia verde a fost soluţia.

În primăvara anului 2013 a început o campanie de promovare a cauzei sale prin care spera să strângă bani, aproximativ 10.000 de euro, pentru dotarea celor 14 gospodării ale satului cu panouri fotovoltaice. A folosit reţelele de socializare pentru a răspândi povestea satului Ursici, a conceput materiale promoţionale pe care le-a vândut, însă ritmul de strângere a banilor nu a fost unul tocmai de cadenţă. Convertirea la cauza sa a unui blogger foarte influent în lumea virtuală a adus cu sine soluţia pentru strângerea fondurilor. În zilele imediat următoare a apărut prima reacţie pozitivă. UniCredit Ţiriac a fost compania care şi-a arătat dorinţa de a sprijini iniţiativa lui Iulian Angheluţă. În septembrie 2013, la doar câteva luni de la demararea proiectului „Lumină pentru Ursici“, s-a reîntors în sat alături de echipa sa.

„Încărcaţi cu peste o tonă de echipamente şi alimente, am ajuns sus la Ursici aproape de lăsarea întunericului. Au urmat zile şi nopţi teribile, dar frumoase. A fost minunat pentru că am fost înconjurat de oameni care au crezut în mine, care au crezut în idee şi au pus umărul la treabă. Au fost 24 de oameni care au muncit prin poduri prăfuite, pe un soare torid sau pe ploaie mocănească pentru a lumina vieţile unor oameni pe care nu i-au cunoscut niciodată până atunci.“

Ne ridicăm pălăria în faţa dvs., dle Iulian Angheluţă!

Proiectul „Lumină pentru Ursici“ a fost doar primul pas. Iulian Angheluţă a continuat să descopere satele care stau în beznă, iar proiectul său iniţial s-a transformat în „Lumină pentru România“. După Ursici au urmat patru şcoli din ţară care au acum lumină prin panouri fotovoltaice, pe care le-a dotat şi cu calculatoare pentru că, spune Iulian, lumina cunoaşterii este la fel de importantă. Acelaşi lucru l-a făcut şi pentru două gospodării din Maramureş şi Caraş-Severin. Un proiect de actualitate şi care poate primi sprijin este concentrat la nivelul judeţului Braşov. Este vorba despre cinci familii din Braşov care au nevoie de lumină.

Potrivit ultimului recensământ în România, sunt 284.434 mii de gospodării care stau în beznă, însă nu există o centralizare concretă a acestor date. De aceea, Iulian Angheluţă lucrează la un proiect care va fi făcut public la jumătatea lunii iunie a acestui an. Este vorba despre „Harta luminii“, pe care vor fi însemnate satele care au primit deja lumina în dar de la interlocutorul nostru şi satele care nu au încă lumină.

Laura ZMARANDA

A fi sau a nu fi fermier eco în România?

Terra este suprasolicitată. Este o concluzie susţinută mai ales de datele statistice care arată o continuă creştere demografică şi o epuizare iminentă a resurselor naturale. Societatea de consum trebuie însă „hrănită“ în continuare. Cu ce? Se aud tot mai des voci care spun că necesitatea de a asigura hrana pentru toţi cei 7 miliarde de locuitori ai Planetei Albastre ne-a împins într-o extremă periculoasă. Hrana a devenit o otravă lentă, dar nevoia de abundenţă şi apetenţa pentru gust par să anihileze chiar şi instinctul primar de autoconservare. Cei care au, totuşi, revelaţia acestui fenomen îngrijorător iau măsuri. Este şi cazul lui Viorel Piperea, un tânăr fermier din Singureni, judeţul Giurgiu, care în 2007 a luat decizia de a avea propria fermă de legume ecologice. Mai târziu, iniţiativa lui s-a conturat şi ca business.

Să învăţăm să mâncăm sănătos

Aceasta a fost premisa de la care a pornit proiectul fermei de legume bio deţinută de Viorel Piperea, un principiu pe care şi-a dorit să-l răspândească printre cât mai mulţi consumatori şi în jurul căruia a construit o afacere.

„Ferma de legume bio am înfiinţat-o pentru că am vrut ca familia mea să mănânce sănătos. Apoi m-am gândit să promovez acest concept pe scară largă. Nu este, însă, uşor pentru că mentalitatea românilor este mult în urmă faţă de cea a occidentalilor. Acesta este şi unul dintre motivele pentru care expansiunea agriculturii ecologice la noi este pusă sub semnul întrebării. Cu toate acestea, avem clienţi, chiar şi din Capitală, care vin la ferma noastră special pentru legumele pe care le producem şi care au un gust total diferit de cele pe care le găsim pe piaţă.“

În timp avea să afle că demersul său este unul costisitor şi că în jurul lui gravitează permanent întrebarea „a fi sau a nu fi fermier eco în România?“. Mai degrabă nu, susţine fermierul din Singureni. În spatele afirmaţiei sale stă o experienţă de opt ani în care a aflat că a fi fermier eco în ţara noastră înseamnă asumarea unor riscuri financiare importante şi a unor dezavantaje care pe foarte mulţi îi pot descuraja. Dl Piperea a perseverat, totuşi, în activitatea sa şi a continuat să fie un promotor al agriculturii ecologice în pofida tuturor impedimentelor.

A pus, aşa cum spune, educaţia consumatorilor mai presus de interesele financiare.

Amortizarea investiţiilor, o necunoscută

Primul pas l-a făcut în 2007, când a început să cumpere teren, reuşind să comaseze o suprafaţă de cinci hectare. A urmat apoi o perioadă de reconversie pentru obţinerea statutului de fermă bio. Tranziţia nu a fost deloc una dificilă pentru că terenul cultivat în acest sistem a fost foarte multă vreme neexploatat, iar pământul din Singureni este recunoscut pentru calităţile sale nutritive. Astfel, ferma de legume bio, denumită în trend cu vremurile Agricooltural, s-a dezvoltat pas cu pas. Pentru mai multă eficienţă productivă a ales să construiască un spaţiu protejat pentru cultivarea legumelor. Cele opt solarii amplasate pe lunca râului Neajlov ocupă în prezent aproximativ 2.500 m². Primele două solarii au fost construite în 2007, iar următoarele cinci solarii doi ani mai târziu. Sumele investite pentru dezvoltarea afacerii sunt impresionante, valoarea fiecărui solar în parte fiind estimată la 8.000 de euro.

De la tribuna oficială a Ministerului Agriculturii s-a spus că agricultura ecologica reprezintă prioritatea anului 2015 şi că beneficiază de fonduri europene nerambursabile de aproximativ 200 de milioane de euro. În contextul acesta l-am întrebat pe interlocutorul nostru dacă s-a gândit la accesarea fondurilor europene. A evitat un răspuns direct, preferând să îmi spună, în schimb, că a fost mai la îndemână să folosească bani din propriul buzunar. A fost un risc pe care şi l-a asumat, fiind conştient de faptul că amortizarea investiţiilor şi profitul ar putea să întârzie. De altfel, după opt ani în care a susţinut din resurse financiare proprii această afacere, nu a reuşit să recupereze în totalitate investiţiile făcute şi nici nu poate estima când se va întâmpla acest lucru.

„Ajutaţi producătorii să-şi vândă marfa!“

Dacă în ţările occidentale agricultura ecologică a cunoscut o expansiune importantă, în România factorii restrictivi sunt mai mulţi decât cei pro dezvoltare. Principala problemă semnalată de fermierul din Singureni priveşte desfacerea produselor. „În România fermierii sunt suprasolicitaţi pentru că trebuie să producă, dar să şi vândă. Cred că statul ar trebui să se implice mai mult în acest sens şi să ajute fermierii să-şi desfacă marfa. Ajutorul ar trebui să vină în primul rând prin implementarea unor reglementări care să le permită producătorilor direcţi să pătrundă în pieţe. În momentul de faţă acestea se află sub controlul samsarilor şi este aproape imposibil să treci peste influenţa lor. În ceea ce mă priveşte aceasta este prima solicitare către cei care au putere de decizie în organizarea pieţelor: ajutaţi producătorii să-şi vândă produsele!“ O altă problemă invocată de Viorel Piperea este promovarea deficitară a produselor eco.

În opinia dlui Piperea, în România agricultura ecologică nu prea are şanse de dezvoltare. Acesta susţine că sunt puţini oamenii care încep o astfel de afacere şi mulţi dintre cei care activau în acest domeniu au renunţat. Potrivit interlocutorului nostru, în judeţul Giurgiu mai există un singur fermier care are în proprietate o fermă bio, însă nu în spaţiu protejat.

În lipsa tratamentelor chimice, vigilenţa este paznicul cel mai bun. Fermierul trebuie să fie atent la mai mulţi factori care contribuie la sănătatea plantelor, precum irigarea corespunzătoare, aerisirea, îndepărtarea plantelor bolnave etc. Atunci când situaţia o impune le aplică plantelor metode naturale de tratament. Au fost însă şi cazuri când pierderile au fost foarte mari pentru că a fost nevoit să distrugă o cultură întreagă ce fusese atacată de dăunători.

Deşi costurile relativ mari pentru întreţinerea fermelor bio forţează şi creşterea preţurilor la produsele bio, fermierul giurgiuvean susţine că legumele sale sunt chiar mai ieftine decât cele cultivate în sistem convenţional.

Laura ZMARANDA

România, în context european

Vă propun o incursiune în lumea satului românesc, văzut prin ochii românului şi nu numai. Interviu cu domnul Ilie Bădescu, directorul Institutului de Sociologie al Academiei Române.

– Domnule profesor, în context european, unde ne situăm, rimăm cu prietenii noştri în rândul cărora am intrat? Pentru că, în toate statisticile, ne situăm, cam peste tot, pe ultimele locuri.

– În ceea ce priveşte condiţia României ca „stat de cultură la Dunărea de jos“, cum a fost denumit, putem spune că suntem într-o deplină sincronicitate cu lumea europeană, în primul rând prin substratul iudeo – creştin – greco – roman, care este comun pentru toate popoarele europene, iar în al doilea rând pentru că politicile modernităţii româneşti au mers în aceeaşi direcţie cu restul Europei.

În ceea ce priveşte, însă, sistemele de integrare europeană, aici au apărut mari dificultăţi în potrivirea pasului. Ritmurile în care se mişcă societatea românească nu sunt neapărat mai relaxate, sunt dezorganizate. Altminteri spus, politicile care ar trebui să răspundă acestor aşteptări ale societăţii sunt mult prea abstracte. Dimitrie Gusti spunea că politicile de sus în jos, dinspre ţara legală spre ţara reală, sunt eronate, experimentale, iar ele trebuie potrivite de jos în sus. Pentru asta e nevoie de o foarte bună cunoaştere a ţării reale, la nivelul elitelor guvernamentale şi mi-e teamă că acesta este deficitul cel mai grav la ora actuală, răspunzător, în parte, pentru aceste disparităţi româneşti în context european. Guvernanţii gândesc într-un fel, clasele sociale gândesc în termenii, în necazurile lor şi astfel nu se potriveşte agenda administrativă, guvernamentală, cu cea reală, a populaţiei. De aici asemenea rupturi de ritm în mişcarea României în context european. Dacă aici nu găsim structurile, cadrele, modalităţile potrivite de mişcare în context european apar reacţiile neaşteptate. De pildă, fenomenul emigraţiei din spaţiul românesc a atins proporţii teribile – cam trei milioane de români sunt afară. Mai mult, populaţia României a scăzut cam cu trei milioane, 74% din această scădere fiind cauzate de emigrare. Prin urmare, asta arată că aceşti oameni care emigrează nu găsesc soluţii pentru problemele lor înlăuntrul societăţii româneşti. Acesta este motivul pentru care satele, îndeosebi, constituie principala sursă de emigrare. Satele îmbătrânesc mai mult decât România, care a îmbătrânit şi ea, ca şi Europa. Vârsta medie, la ora actuală, faţă de acum 20 de ani, a crescut cu trei ani, de la 37 la 40, aceasta constituind o problemă general europeană.

Europa se confruntă cu acest fenomen de îmbătrânire demografică şi cu un declin demografic în ansamblu, ceea ce arată că politicile care răspund de problemele familiei, comunitare, gospodăriilor ş.a.m.d. sunt inadecvate. Referindu-ne, de pildă, la PAC, se vede clar că sunt erori fundamentale, pentru că toată politica este centrată pe marea proprietate şi este ignorată mica proprietate. Or, 99% dintre proprietari sunt în cadrul exploataţiilor mici, de două hectare. Restul, 30.000 de gospodării, adică 1%, deţine 44% din suprafaţa agricolă utilizată a ţării. Prin urmare, doar aceştia răspund exigenţelor Politicilor Agrare Comune şi astfel noi nu ţinem seama de românul obişnuit, adică de cei 47% rural din România.

– Dar problema se pune, cel puţin, la nivelul politicului, că aceste gospodării ţărăneşti acoperă doar nevoile gospodarului, nu produc şi pentru piaţă. Or, în condiţiile în care Europa s-a deschis şi e o piaţă unică, trebuie să faci faţă concurenţei, să vii cu o producţie constantă, competitivă şi să fii pregătit să aduci şi specificul tău.

– Da, cunosc acest discurs şi aici este un risc. În ce sens? În 1993 s-a înfiinţat o organizaţie mondială, Via Campesina (Calea Ţărănească), care însumează peste 60 de ţări membre, cu peste 190 milioane de adepţi. Organizaţia este centrată în totalitate pe doctrina micii gospodării, care sigur că se bazează pe autosubzistenţă, dar este centrată pe principiul dreptului la hrană, a unui sistem agrar bazat pe un specific cultural al agriculturii, în cazul acesta, şi el este, bineînţeles, în concurenţă cu sistemul agricol corporatist, care este orientat către piaţă. El produce pentru piaţă, dar este o agricultură comandată de piaţă, este o producţie comandată de piaţă, în general hiperspecializată, şi atunci împinge omul într-o dependenţă faţă de aceasta. Apare un dualism în ceea ce priveşte sistemul agrar în spaţiul acesta. Este, pe de o parte, sistemul bazat pe mica proprietate, pe dreptul gospodarului de a hotărî cum îşi exploatează proprietatea, modul de cultură etc. şi care are nevoie de o politică specială, iar, pe de altă parte, sistemul corporatist, marea proprietate centrată pe piaţă. Aici apare eroarea tipului acesta de discurs, pentru că el este centrat pe interesele agriculturii corporatiste şi ignoră mica proprietate, pentru care trebuie adoptată o doctrină ţărănistă – cum se spunea în interbelic – care să facă loc în politicile agricole micii proprietăţi, gospodarului care nu se poate descurca singur. Şi astfel el va putea ajunge să producă şi surplus pentru piaţă, dar fără a fi aceasta o condiţionalitate.

– Sunt mulţi, mai ales economişti, care susţin că în viitorul apropiat nu vor mai putea exista decât acele proprietăţi cu suprafeţe de cel puţin 20 ha, unde pot fi aplicate tehnologiile actuale. Pe de altă parte, suntem în Uniunea Europeană, primim fonduri europene – în ultimii 10 ani, vreo 14 miliarde –, însă rezultatele investirii acestor fonduri sunt aproape de neobservat. Au dreptate economiştii care gândesc aşa? Şi, pe de altă parte, suntem noi nepricepuţi în folosirea acestor fonduri?

– În această privinţă nu pot da dreptate economiştilor, în primul rând pentru că ei gândesc în termenii unei economii abstracte, politice, centrate pe paradigma corporatistă şi, într-un anume fel, pe ceea ce este fundamentalismul pieţei. În termeni economici, mica proprietate n-are, într-adevăr, nicio şansă. Şi în interbelic, Madgearu, într-o carte celebră, spunea clar că este nevoie de o suprafaţă medie de 10 ha pentru ca o gospodărie să fie eficientă. Sigur, trebuie admisă ideea că, în timp, se vor reaşeza structurile de proprietate şi vom ajunge la un alt nivel. Dar trebuie să ţinem seama, în definirea politicilor, de actorii scenei rurale a României. Satul, în clipa de faţă, are o lume vlăguită. Ea se confruntă cu un sistem fiscal apăsător, cu dificultăţi majore în ceea ce priveşte accesul la cheltuieli dar, mai ales, cu acele piedici puse prin conceptul politicii agrare. Inclusiv Legea nr. 38, a asocierii, adoptată în 2005, când defineşte calitatea de producător asociat o condiţionează tot de cantitatea de produse vândute pe piaţă. Dacă este un drept de ce îl defineşti prin obligaţii? Vedeţi, legea are un defect în construcţie.

– În ultimii ani, producătorii modeşti ai satelor se lovesc nu atât de neputinţa de a-şi lucra pământul, cât de aceea de a-şi valorifica producţia. Vând la marginea drumurilor, căci în pieţe nu prea au loc de negustorii de ocazie. Nu sunt băgaţi în seamă şi astfel se simt descurajaţi.

– Asta arată, o dată în plus, defecţiunea politicilor agricole din spaţiul românesc. Tranziţia înseamnă trecerea la o societate de piaţă, dar acum, dacă excludem segmente întregi din populaţia producătoare… şansa României este legată de mica proprietate, de gospodăria ţărănească, pentru că lumea va avea nevoie de o agricultură sănătoasă. Dar micul producător are nevoie de protecţia statului. Până acum toată concepţia agrară a fost eronată şi se impune a fi regândită, aşa cum au făcut alte state, printre care Polonia.

Gheorghe VERMAN

Unicul proiect de informare privind PAC din România în anul 2014, lansat la Miercurea-Ciuc

Agenţia pentru Protecţia Mediului Harghita, sub supravegherea Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului, a început implementarea proiectului intitulat „PACINFO – rolul social și de mediu al Politicii Agrare Comune“ împreună cu alte 15 Agenții pentru Protecția Mediului din țară. Acesta are ca obiectiv conștientizarea fermierilor și a publicului larg privind rolul și importanța fermierului din zona montană în menținerea biodiversității și a peisajului montan, prin practici agricole tradiționale și sustenabile. Printr-un efort comun, cele 16 agenții implicate în derularea proiectului (Harghita, Covasna, Hunedoara, Braşov, Bistriţa-Năsăud, Suceava, Alba, Caraş-Severin, Sibiu, Neamţ, Gorj, Cluj, Mureş, Vrancea, Bacău şi Buzău) pun accent pe promovarea funcțiilor alternative ale agriculturii în zonele de munte.

În contextul noii PAC, în afara producției de alimente, agricultura implică menținerea vitalității comunităților rurale, protecția mediului și a resurselor naturale valoroase. Familiarizarea fermierilor din zonele montane ale țării cu diferite standarde și condiții agricole și de mediu ale UE și cu diferite modele și practici de valorificare a produselor locale înseamnă primul pas spre atingerea acestor obiective formulate la nivelul Politicii Agricole Comune.

Activitățile proiectului cuprind un set de măsuri de informare inovative axate pe diferite grupuri-țintă. Ghiduri și materiale informative on-line și off-line vor fi elaborate și distribuite, seminarii de informare, conferințe și târguri vor fi organizate în cadrul proiectului, iar pentru conștientizarea tinerei generații se va dezvolta chiar și o aplicație multimedia.

Perioada de implementare a proiectului PACINFO lansat în data de 6 iunie 2014 la Miercurea-Ciuc este de 11 luni, acesta fiind finanţat de Comisia Europeană (50%) prin Directoratul General Agricultură şi Dezvoltare Rurală, în cadrul programului de promovare a Politicii Agrare Comune „Sprijinirea activităţilor aferente promovării Politicii Agrare Comune pe anul 2014“ (2013/C 264/09) și cofinanţat de Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice (50%).

România, ţara traderilor

România este ţara traderilor care aplică legea traderilor într-un total dezinteres faţă de realitatea românească. Cei care pierd în urma monopolului instituit de comercianţii de cereale sunt, ca de obicei, fermierii români, nevoiţi să-şi vândă producţia la preţuri de mizerie, susţine Laurenţiu Baciu, preşedintele Ligii Asociaţiilor Producătorilor Agricoli din România (LAPAR).

„Fermierii români se confruntă cu mari probleme în ceea ce priveşte vânzarea produselor agricole. Nu că n-ar avea cine cumpăra, ci că o fac aproape pe degeaba. În România s-a creat un monopol al traderilor, care n-au nicio lege, au legea traderilor, sunt în ţara traderilor, n-au nicio treabă cu realitatea românească. Şi toată lumea se dă de o parte, chiar şi oficialităţile statului, care ar putea să îngrădească acest acces al traderilor pe piaţă aşa cum se întâmplă în Franţa sau Germania, unde sunt condiţionaţi de respectarea unor reguli. Acolo regula este de a respecta preţurile de la bursă, lucru care nu se întâmplă la noi“, a declarat Baciu la cea de-a patra ediţie a Conferinţelor AGROstandard.

Potrivit preşedintelui LAPAR, diferenţele între preţurile practicate în România şi cele de pe bursele europene ajung şi la 50 de euro pe tonă în funcţie de sortimentele de cereale, în condiţiile în care oricum preţurile sunt mai mici faţă de alţi ani. Dacă fermierii din Vest refuză pur şi simplu să vândă producţia din cauza nivelului scăzut al preţurilor – în jurul datei de 20 iulie contractele futures ajunseseră la cel mai scăzut nivel din ultimii doi ani, respectiv 176,75 de euro tonă – la noi mulţi agricultori, în special cei mici, sunt nevoiţi să îşi vândă producţia în lipsa spaţiilor de depozitare. Potrivit datelor comunicate de Bursa Română de Mărfuri, la data de 1 august, pentru săptămâna 32/2014, preţul grâului FOB Constanţa, Marea Neagră, era de 180 euro/MT, preţul grâului FOB Marea Neagră Ucraina era de 175 euro/MT, iar în cazul Rusiei – 180 euro/MT. Preţuri exworks România (medie cotaţii România): grâu panificaţie – 43 euro/MT, grâu furaj – 137 euro/MT, rapiţă – 280 euro/MT, porumb – 159 euro/MT, orz furaj – 133 euro/MT.

Laurenţiu Baciu spune că traderii de cereale au ajuns ca, efectiv, să-şi bată joc la propriu de fermierii români care nu au o altă alternativă pentru a-şi vinde producţia.

„Nu vă mai spun că îşi bat joc de fermierii din România, vin ca nişte îngeri, ca nişte dumnezei. M-a sunat un coleg din Brăila. A venit o firmă, i-a făcut analizele la grâu, avea 81,9 gluten, 15 proteină şi greutate hectolitrică 76 şi i-a zis că acesta este grâu furajer, că el vrea greutate hectolitrică 80. Şi atunci colegul ăsta al meu, cuprins de furie, a făcut un gest... şi, cât era ăla la costum şi cravată, l-a umplut pe faţă cu scuipat. Şi ăla i-a zis: «Bă, te dau în judecată!» Aşa a ajuns fermierul român să fie batjocorit, după ce că preţul este de nimic, toate input-urile s-au scumpit, ştim prea bine, ajungem acum, când natura ne-a diminuat producţia, să vină nişte băieţi deştepţi care controlează tot şi să îşi bată joc de noi“, a arătat Baciu.

Ce griji trebuie să aibă fermierul român

Singura speranţă pentru fermierii români era rezerva statului, însă şi aceasta s-a dovedit a fi una utopică. „M-am întâlnit cu cineva de la rezerva statului şi zicea că avem de completat 200.000 de tone de grâu. I-am zis în glumă: «Ce bine că am grâu». Răspunsul a fost: «Facem achiziţie publică, corect». Aţi auzit undeva că vom avea în acest an vreo achiziţie publică la grâu? Nu cumva vor cumpăra de la traderi sau din Bulgaria, că mai avem experienţă cu ei?“, a mai spus preşedintele LAPAR.

În România, cea mai mare problemă a agricultorilor este lipsa spaţiilor de depozitare, iar pe aceasta mizează şi traderii. Agricultorii autohtoni ar trebui să se uite la cei din alte state, la americani, de exemplu, unde fiecare fermier are pe lângă casă un siloz.

„Fermierul român trebuie să aibă o singură grijă, nu când vinde marfa, ci cui o vinde. Trebuie doar să o ia de pe câmp şi să o adăpostească. În sud recoltatul s-a terminat, dar în Moldova mai este de lucru, iar câmpurile sunt pline de tiruri. Vin comercianţii şi dau oamenilor cât vor, că fermierul ăsta mic vinde grâul cu 50 de bani kilogramul, că n-are ce face“, a continuat preşedintele LAPAR. De vină pentru această situaţie critică este lipsa de viziune şi de interes în elaborarea strategiilor de dezvoltare a sectorului pe termen mediu şi lung, este de părere Baciu.

„Suntem neputincioşi pentru că nu am făcut o strategie adevărată şi proiecte cap coadă. La legume suntem cei mai deficitari, noi nu putem ţine piaţa decât trei-patru luni de zile cu produse autohtone. Legumicultorii nu au unde să proceseze, nu au spaţii de depozitare să păstreze legumele proaspete o perioadă mai lungă de timp. Am ajuns să importăm ţelină în august. Este strigător la cer“, a conchis preşedintele LAPAR.

Marius Şerban

Alfabetism şi analfabetism în România

Prin Legea instrucţiunii din 1864, elaborată sub domnia lui Cuza Vodă, se introduce învăţământul primar obligatoriu de 4 ani.

Cu toate acestea, la recensământul din 1906 s-au înregistrat 82,67% analfabeţi, desigur, majoritatea în mediul rural. De altfel, nivelul de instruire în lumea satelor era destul de precar deoarece puţini copii din sate urmau învăţământul secundar. În anul şcolar 1922-1923 au intrat în învăţământul secundar 31,8% din copiii de la oraş şi numai 5,2% din copiii de la sate.

Un rol important în revigorarea învăţământului de toate gradele la începutul sec. al XX-lea l-a avut Spiru Haret care, printre altele, a prevăzut prin lege ca şcolilor săteşti să li se acorde pământ pentru instruirea copiilor, viitori ţărani, iar pentru elevii din şcolile agricole practica să se plătească şi la absolvire să primească o anumită sumă de bani pentru organizarea propriei gospodării.

Imediat după cel de-al Doilea Război Mondial în România se găseau peste patru milioane analfabeţi. Aceasta a făcut să se organizeze o amplă campanie de alfabetizare. Cadrele didactice din perioada respectivă munceau dimineaţa la clasă, cu elevii, iar după-amiază, în mod voluntar, în clasele eliberate de elevi intrau cei vârstnici care învăţau până seara târziu (iarna), la lumina lămpilor cu gaz. O bună parte din aceştia au învăţat să scrie şi să citească.

Prin Legea reformei învăţământului din 1948 s-a produs o amplă acţiune de instruire şi culturalizare a populaţiei României. Învăţământul general era repre­zentat de şcoala elementară care avea ciclul I (clasele I-IV) obligatoriu şi ciclul II (clasele V-VIII) urmat, în special, de cei care doreau să continuie învăţământul mediu.

Deşi ţara se găsea într-o situaţie extrem de grea după un război pustiitor, cu datorii înrobitoare ca despăgubiri de război şi după o secetă cumplită, totuşi a reuşit să aloce un buget consistent pentru învăţământ. Dacă avem în vedere numai şcolile profesionale frecventate de sute de mii de elevi pregătiţi pentru industrie, agricultură şi alte domenii, aceştia erau cu întreţinere totală de la stat (masă, cazare, îmbrăcăminte, încălţăminte, manuale, rechizite, până şi creme de ghete sau pastă de dinţi).

Toate formele de învăţământ din România erau gratuite, perioadă în care o bună parte din fiii de ţărani au putut urma învăţământul mediu şi superior. Am fost elev şi student în acei ani (1950-1960) şi îmi amintesc că, de exemplu, în Institutul Agronomic peste 90% din studenţi erau fii de ţărani din care au ieşit foarte buni agronomi.

Din anii 1959-1960 s-a generalizat învăţământul obligatoriu de şapte ani, iar în mediul rural la clasele V-VII s-a introdus studiul agriculturii. În anul şcolar 1962-1963 s-a trecut la şcoala de 8 ani obligatorie. Din anul şcolar 1974-1975 toţi absolvenţii clasei a VIII-a au trecut în treapta I de liceu, astfel devenind obligatoriu învăţământul de 10 ani. Începând cu anul 1960 s-au acordat manuale gratuite în învăţământul de cultură generală, iar din 1965 şi în învăţământul gimnazial şi liceal.

Prin urmare, de la o ţară de analfabeţi (82% la începutul sec. XX) s-a ajuns în 1975 să se treacă la învăţământul obligatoriu de 10 ani.

Oameni întorşi în ţară după 1989 (de exemplu Ion Raţiu ş.a.) au rămas surprinşi de înaltul grad de calificare a populaţiei din România. În afară de şcoala generală fiecare avea cel puţin o şcoală profesională sau o şcoală tehnică, un liceu de specialitate şi destul de mulţi o facultate. Din păcate, după 1990 s-au schimbat lucrurile şi a început să crească tot mai mult numărul copiilor cu abandon şcolar şi deci numărul analfabeţilor, în special din mediul rural. Nu mai vorbim de faptul că în învăţământul superior dacă mai ajung 3-5% din copiii de la sate.

Se pare că ne întoarcem la situaţia de la începutul secolului XX.

Prof. dr. Vasile POPESCU

Dictiocauloza, o boală favorizată de timpul ploios

Dictiocaulozele (bronhopneumoniile vierminoase) sunt helmintoze ale aparatului respirator care afectează în special rumegătoarele, dar şi cabalinele.

Boala evoluează cronic, rareori acut şi afectează mai grav tineretul.

Ciclul biologic al paraziţilor implică o fază care se dezvoltă în organismul animalelor şi o fază care se dezvoltă pe sol (geohelminţi). Astfel, viermii adulţi se localizează în bronhii şi trahee, unde se hrănesc cu mucus, iar la maturitate elimină ouă din care ies larve care, fiind deglutite de animal odată cu mucusul din aparatul respirator, sunt eliminate în mediul exterior prin fecale. Dezvoltarea acestor larve se face numai dacă există condiţii favorabile de umiditate, temperatură şi oxigen. De aceea, dictiocauloza are caracter sezonier, fiind foarte răspândită vara, în anii ploioşi.

Infestarea animalelor se face cu larve, în special la păşune, iar cele mai grave şi mai multe cazuri de îmbolnăviri apar la oi şi capre. Animalele tinere întreţinute necorespunzător sunt cele mai afectate. La animalele adulte boala apare în lunile septembrie-octombrie, ca urmare a contaminărilor din vară. Poluarea păşunilor cu larve, începe primăvara în ţara noastră, când animalele sunt scoase la păşune. Astfel, există un cerc vicios; păşunea este o sursă de infestare pentru animale, iar animalele, o sursă de infestare pentru aceasta. Boala este menţinută de la an la an, în anumite zone, atât de animalele bolnave, cât şi de cele clinic sănătoase, dar purtătoare de paraziţi. Infestaţia animalelor se face şi în timpul adăpatului din bălţi sau diferitele acumulări de apă de pe păşuni. Larvele parazitului ajung odată cu iarba sau apa în intestin, de unde migrează în ganglioni şi cord şi ajung în aparatul respirator. Pe tot parcursul migrării, paraziţii produc leziuni mai mult sau mai puţin grave.

Simptome

Dictiocauloza se manifestă clinic atunci când viermii au ajuns în stadiul de adult în aparatul respirator. Tineretul speciilor amintite este cel mai afectat şi prezintă jetaj abundent (le curge nasul), tuse, respiraţie accelerată, mai ales dimineaţa, la schimbări bruşte de temperatură sau în urma eforturilor. Animalele afectate nu au poftă de mâncare, slăbesc foarte mult, iar la viţei pot să apară asfixii şi chiar moartea în timpul accesului de tuse. Uneori, la 2-3 zile de la contaminare, apare şi o fază clinică digestivă, manifestată prin diaree urât mirositoare şi sete accentuată.

Diagnosticul se suspicionează pe baza semnelor clinice, coroborate cu aspectele epizootologice: izbucnirea îmbolnăvirilor cu caracter enzootic în sezoanele de vară, în anii ploioşi cu manifestări grave mai ales la tineret, întreţinut pe păşuni umede sau în adăposturi neigienice, cu umezeală. Diagnosticul diferenţial trebuie să se facă faţă de alte afecţiuni pulmonare sau digestive cu alte cauze. Diagnosticul de certitudine se confirmă numai prin examene de laborator.

Prognosticul bolii este favorabil sau rezervat în funcţie de vârstă, intensitatea parazitării şi de starea de întreţinere a animalului. Astfel, prognosticul este rezervat la animalele tinere cu întreţinere proastă. La animalele adulte prognosticul economic este grav deoarece randamentul producţiilor scade, iar oile gestante nasc miei mici cu diferite afecţiuni.

Profilaxie și tratament

Pentru cabaline se recomandă Ecvirom şi Ecvirom-I, suspensie orală, iar pentru rumegătoare (bovine, ovine, caprine) suspensiile orale Fasciocid, Rombendazol 2,5% şi 10%, Romfenbendazol şi Rombendazol plus sau soluţiile injectabile Romavermectin, Romivermectin şi Romavermectin plus.

Dr. Viorica CHIURCIU, medic veterinar
Doctor în ştiinţe medicale
SC Romvac Company S.A.

WWF trage semnalul de alarmă. Pădurile României sunt condamnate

Pădurile reprezintă aproximativ 27% din suprafaţa României. Rolul lor este vital, mai ales pentru viaţa şi bunăstarea comunităţilor rurale. Şi totuşi, prin actuala propunere de alocare a fondurilor europene în cadrul Programului Naţional de Dezvoltare Rurală (PNDR) pentru perioada 2014-2020, pădurile sunt critic subestimate. Propunerea nu include absolut nicio măsură pentru păduri, pentru serviciile de mediu pe care le oferă şi pentru biodiversitatea pe care o adăpostesc.

Ani de zile au apărut reportaje şi am întâlnit nenumărate articole despre degradarea pădurilor din România. Au fost analizate efectele, dar ne-am aplecat prea puţin asupra cauzelor. Am căutat vinovaţi, nu neapărat soluţii. WWF atrage atenţia asupra cauzei care va duce la distrugerea pădurilor în următorii 7 ani şi transmite un grav semnal de alarmă autorităţilor.

Pădurea nu este doar un furnizor de lemn

Pădurea este un sistem viu, dinamic, răspunde la nevoi umane şi are dimensiuni sociale, ecologice şi economice importante. Pădurile României încă reprezintă una dintre principalele „rezerve“ de biodiversitate din Europa. Sunt inima verde a Europei. Biodiversitatea, în lume, înseamnă recunoaştere, finanţare, sănătate, cultură. Din păcate, însă, în România pădurea este văzută doar ca un furnizor de resurse, fără a se ţine cont de nevoile ei şi de faptul că, odată declanşat fenomenul de degradare, acesta devine ireversibil. Este inexplicabil cum, după şapte ani de experimentare a lipsei de finanţare a sectorului forestier, nu s-a înţeles importanţa susţinerii acestuia. Efectele le vedem cu toţii: tăieri ilegale, desfiinţarea locurilor de muncă, degradarea serviciilor de mediu pe care ar trebui să le asigure pădurile.

Tăierile ilegale

Cea mai gravă dintre problemele gestionării pădurilor din România, tăierea ilegală, nu poate fi stopată doar prin emiterea unor legi mai aspre. E nevoie de investiţii şi politici de susţinere a celei mai defavorizate categorii de proprietari din România – proprietarii de păduri. Se vorbeşte tot mai des despre tăierile ilegale din pădurile României, fără să se înţeleagă că acestea sunt doar efectul unei cauze mai complexe.

Ne confruntăm cu lipsa unei strategii coerente, adaptate la nevoile şi posibilităţile României şi, cel mai important, de lipsa de compensaţii pentru restricţiile impuse, mai ales pentru proprietarii unor suprafeţe mici de pădure. Din păcate, lipsa compensaţiilor şi taxele suplimentare generează un sistem ineficient al gestionării pădurilor, în care câştigul economic pe hectar este infim comparativ cu alte sectoare, situaţie care îi determină pe proprietari să-şi vândă pădurile sau să recurgă la tăieri ilegale, cu efecte ireparabile pe termen lung asupra dezvoltării durabile a comunităţilor locale.

Alături de WWF, susţinem eforturile proprietarilor de păduri din România şi solicităm o strategie PNDR corect adoptată, orientată spre nevoile reale ale comunităţilor locale, prin intermediul căreia pădurile pot primi sprijinul necesar supravieţuirii ca furnizor permanent de resurse, creând astfel premisa dezvoltării durabile a comunităţilor locale şi supravieţuirea unui întreg sector forestier.

Sorin STAICU

Programe comune de mediu între Republica Moldova şi România

• Interviu cu Gheorghe Şalaru, ministrul Mediului din Republica Moldova

În cursul unei recente vizite în Basarabia, mai precis în oraşul Cimişlia, localitatea sa natală, demnitarul moldovean a acordat un interviu în exclusivitate pentru revista Lumea Satului

– Ce implicaţii are agricultura asupra stării mediului din Moldova?

– Agricultura este, cred, domeniul care ne aduce o importantă pondere în bugetul nostru, al Republicii Moldova. Desigur, avem încă mari probleme. Una dintre acestea vine dintr-o nedreptate făcută în anii ’90, când s-a procedat la redarea pământului către săteni. Atunci s-a dorit să se facă ceva cu totul deosebit şi nu s-a întâmplat aşa. Astfel, au fost retrocedate terenurile agricole prin codul social nu către foştii proprietari, ci tuturor sătenilor, în mod egal. Fiecare a primit câteva parcele, maximum 1- 1,5 ha! S-a partajat astfel pământul la un milion de oameni. Adică la toţi cei care lucrau atunci în agricultura republicii. Prin aceasta noi am pierdut milioane de dolari, bani care ar fi putut fi investiţi în domeniu. Acum există această partajare în mici parcele pe care, desigur, nu poate fi practicată o agricultură performantă. Astfel că acum, în aceste condiţii, nu se poate vorbi de o protecţie autentică a mediului.

– De ce?

– Asta fiindcă este destul de greu să treci de la un sistem de organizare la altul. Noi dorim să trecem acum la practicarea unei agriculturii… organice, ecologice chiar. În trecut, în perioada sovietică, noi eram un fel de teren de experimentare a unei agriculturi chimizate. Noroc că oamenii ştiu cum să practice o agricultură curată. Şi asta vom face de acum înainte.

– Care este acum obiectivul principal al Guvernului Leancă în domeniul mediului?

– Să ne corelăm programele în domeniu cu cele practicate în Uniunea Europeană. În acest sens ne ajută şi semnarea Memorandumului de colaborare cu România prin acordul de acţiuni concrete în privinţa colaborării în gospodărirea apelor pe Dunăre şi Prut, îndeosebi la Stânca - Costeşti. De altfel, noi facem parte din bazinul Dunării, prin afluenţii acesteia...

– Ce ne puteţi spune despre acordul de colaborare pe Prut şi Dunăre?

– Există o comisie mixtă de colaborare, prin care se are în vedere şi elaborarea unor proiecte comune de mediu în protejarea biodiversităţii în regiunea Prutului şi a Dunării, schimburi de experienţă, în vederea accesării de fonduri europene, pe colaborare frontalieră.

–  Ce anume vizează aceste proiecte?

– Protecţia mediului, a celui acvatic, în primul rând, aprovizionarea cu apă potabilă, precum şi rezolvarea problemei salubrizării, a introducerii sistemelor de canalizare. Practic, în marea majoritate a celor 1.600 de sate din Moldova, nu există sisteme moderne de canalizare, astfel că deversările de apă menajeră merg direct în acei afluenţi ai marilor râuri – Nistrul şi Prutul, de unde se mai face încă şi aprovizionarea cu apă a populaţiei din unele localităţi!

– Cum se asigură, totuşi, apa potabilă în localităţile rurale?

– O parte din republica noastră nu are asigurată o aprovizionare corespunzătoare cu apă potabilă. Însă, dacă vorbim despre oraşe, situaţia apare altfel. Adică aceasta se face din puţuri forate, cum zicem noi, din fântâni arteziene. Rezervele noastre principale sunt cele două fântâni orizontale, care sunt Nistrul şi Prutul. De aici noi avem în vedere construirea acelor sisteme de aducţiune a apei potabile către marile localităţi din Basarabia, fiindcă peste tot există o dorinţă firească de protecţie a apei şi a aerului. Se mai aruncă gunoiul din căruţe sau din maşină. Aceasta nu ţine doar de sărăcia financiară. Din fericire, există staţii de evacuare a apei. În multe cazuri, acestea sunt însă vechi, din perioada sovietică. Sunt energofage! Acum a început construirea de staţii noi, avem şi proiecte pentru altele, cu finanţarea unor ţări europene, cum este Austria, dar şi cu sprijinul Băncii Mondiale, inclusiv şi cu România. Este vorba aici de o parte a ajutorului de 100 milioane de euro promis pentru Republica Moldova, din care o parte va fi destinată realizării unor proiecte de mediu: aprovizionarea cu apă potabilă, canalizare şi altele. Ne preocupă foarte mult să asigurăm o mai bună conştientizare a oamenilor pentru protecţia mediului, mai ales că avem zone, aşa cum observaţi şi dumneavoastră, unde mai există poluarea unor terenuri agricole în diferite zone ale republicii noastre.

– Ce alte acţiuni comune între Moldova şi România se mai are acum în vedere?

– Într-adevăr, putem vorbi de proiecte comune cu România, dar şi cu Ucraina, pentru protecţia mediului în Delta Dunării, dar şi pentru Marea Neagră. În acest scop construim o serie de staţii de epurare în localităţile din preajma râului Prut şi a râului Nistru. Ne propunem să adaptăm legislaţia noastră la cea a UE. În acest caz beneficiem de sprijinul concret al României. De altfel, măsurile şi acţiunile comune se impun pentru a avea o natură curată. România şi Moldova pot fi, în viziunea noastră, o gură de rai pentru Europa. Aici am vrea să ni se alăture şi Ucraina pentru că dorim o colaborare de mediu şi cu ţara vecină. Aceasta cu atât mai mult cu cât o mare parte a populaţiei din Regiunea Odessa, inclusiv oraşul Odessa, este asigurată cu apă din râul Nistru!

– Vă dorim mult succes!

– Vă mulţumim!

Cristea BOCIOACĂ

România - tristă nu doar în statistici, ci şi în realitate

O ştiinţă, pe nedrept foarte adesea ignorată, statistica, se dovedeşte a avea măcar pentru cei mai curioşi valenţe de propovăduitor. Spune adică, folosind un limbaj, ce-i drept, foarte arid, ce se întâmplă cu noi înşine şi, mai cu seamă, dacă drumul pe care-l urmăm are vreo şansă să nu se împotmolească.

Poporul, în isteţimea-i proverbială, a transcris-o în vorbe de duh, foarte adesea însă, mai ziceam, cu iz de descurajare, ceea ce pune nu o dată pe gânduri.

„Munţii noştri aur poartă“, zice omul necăjit, voi… cunoaşteţi, fără îndoială, urmarea.

„Bună ţară, rea tocmeală“ – mai adaugă observatorul popular, rezumând magistral neputinţa ori nepriceperea celor din capul trebii.

Curgerea timpului ar trebui, logic, să ne facă mai înţelepţi.

Numai că, şi acum revin la statistică, cifrele arată că la o populaţie pe jumătate îmbătrânită isprăvile sunt pe măsura unui novice.

Ministrul cu munca, adică cel îndrituit să vegheze la cumpăna trebii cu netreaba, ne zicea mai zilele trecute că peste vreo două decenii cei tineri, câţi vor mai întârzia pe plaiurile mioritice, nu-şi vor mai putea susţine părinţii.

Rămân cu fiecare zi tot mai puţini, iar cei cu mintea întreagă aleg pribegia.

20.000 de cadre medicale, peste două milioane de zilieri şi încă, şi încă au luat calea străinătăţii.

Cei care, vorba ceea, „la plăcinte, înainte“ sunt şi cei mai tineri. Urmarea? Natalitatea în România a devenit problemă naţională.

Tot de interes naţional este acum analfabetismul. Suntem unica ţară comunitară cu analfabeţi. Peste 250.000, după statisticile oficiale. În realitate, spun cercetătorii fenomenului, cu mult peste un milion.

Tot statisticile ne spun că ne aflăm în coada cozilor şi cu asistenţa medicală.

Avem cel mai mare număr de bolnavi cardiovasculari şi nu mai putem stăpâni pecinginea cancerului.

De ce? Alimentaţia, stresul, sărăcia şi un sistem sanitar prost croit.

Înţelepţiţi de vremuri, românii vând cam tot ce au. Ce mai au. Pământul, înainte de toate. Cui? Străinilor, cu precădere.

Peste 2 milioane de ha au fost înstrăinate chiar şi în lipsa unei legislaţii necesare.

Statistica arată, iarăşi statistica, preţuri derizorii. Media naţională – ceva mai acătării de o mie de euro pe hectar.

Adică, tot după statistică, cu de vreo 30 de ori mai puţin decât în ţările nordice. Ca să dăm numai un exemplu. Şi ce pământ? Un vest-german, om de ştiinţă, constata nu demult la Timişoara, amuşind un pumn de cernoziom bănăţean: „Mă, voi, cu aşa pământ, dacă o duceţi prost ori sunteţi neştiutori într-ale agriculturii, ori sunteţi proşti.“

Ei bine, acum montăm în câmpie instalaţii fotovoltaice şi ignorăm realităţile ori căutăm gaz de şist pe terenuri „ca untul“, vorba unui şugubăţ, otrăvind adâncurile acvatice, adică apa freatică şi lăsându-le alor noştri moştenire un alt fel de Hiroshima.

O spune statistica americană, nu eu.

Între timp, cumpărăm mâncare.

O ţară care uşor ar putea hrăni 35-40 milioane de suflete cu un export pe măsură.

Date statistice arătau, mai zilele trecute, că o familie medie câştigă la noi cam 2.000 lei lunar. O familie. 90% dintre aceştia se duc pe consum. Iar dintre aceştia, 60% pe mâncare.

Satul însuşi cumpără pâine. Suferă de arşiţă ori de biciul crivăţului.

A uitat, în mare parte, să prelucreze. Să valorifice. Sigur, spune statistica, satul a îmbătrânit.

Da, dar senectutea ar însemna, ar trebui să însemne, tocmai înţelepciune.

Numai că ne-am pierdut fiinţa naţională, cu tradiţii şi obiceiuri, cu obsesia câmpului roditor la răscrucea vânturilor dintre milenii.

Ce va fi, cum va fi?

Statistica ne avertizează!

Cel de al 13-lea ceas ar putea însemna criza, cea mai neîndurătoare criză. A apei şi alimentară. Şi cu viaţa, se ştie, nu e de glumit. Răsfoiţi statisticile!

 

G. VERMAN

România și Republica Moldova pot redeveni, împreună, grânarul Europei

România și Republica Moldova pot redeveni, împreună, grânarul Europei, prin colaborarea în domeniul agricol, a declarat, joi, ministrul Agriculturii, Daniel Constantin, la reuniunea ministerială a Parteneriatului Estic de la Chișinău.

'Prin colaborarea în domeniul agricol, România și Republica Moldova pot redeveni, împreună, grânarul Europei. Prin facilitățile oferite de statutul de membru al Uniunii Europene, România și-a îmbunătățit masiv performanța în domeniul agricol, lucru care se va întâmpla și pe parcursul anilor următori. Acest lucru s-a văzut anul trecut nu doar din punctul de vedere al producției agricole a României ci și prin deschiderea pe care țări importante, precum China, au manifestat-o față de sectorul agricol românesc. Dacă România are aceste oportunități, de ele poate beneficia și Republica Moldova', a precizat Daniel Constantin.

De asemenea, ministrul Agriculturii a evidențiat în cadrul reuniunii că prioritățile de dezvoltare rurală și măsurile de intervenție aferente PNDR 2014-2020 sunt în strânsă corelare cu prioritățile de dezvoltare identificate la nivelul Acordului de Parteneriat pentru România și vizează asigurarea unei abordări unitare între nevoile specifice pentru dezvoltare rurală și cele naționale.

Ministrul a mai subliniat că acest eveniment este unul foarte important în promovarea prosperității statelor partenere, în realizarea cu succes a unui real schimb de informații și bune practici pentru atingerea dezideratului comun de a asigura o dezvoltare agro-alimentară durabilă și un mediu rural modernizat și atractiv pentru generațiile tinere.

În ceea ce privește principalele provocări cu care se confruntă agricultura și mediul rural, Constantin a afirmat că unul dintre cele mai importante lucruri îl constituie existența unei politici clar formulate, care să ofere predictibilitate și ușurință în implementare, discutată și agreată cu mediul de afaceri, mediul academic și de cercetare.

Pentru perioada 2014-2020, din analiza nevoilor elaborată pentru viitorul Program Național de Dezvoltare Rurală al României s-au identificat ca principale provocări: restructurarea fermelor, în special a celor mici și mijlocii în ferme orientate către piață; reînnoirea generațiilor în exploatațiile agricole; modernizarea continuă a sectorului de procesare; dezvoltarea infrastructurii de bază și a serviciilor în zonele rurale și crearea de locuri de muncă în mediul rural.

Totodată, Daniel Constantin a subliniat faptul că atenuarea efectelor schimbărilor climatice constituie una dintre preocupările permanente ale ministerului.

Șeful MADR și-a manifestat disponibilitatea de a împărtăși colegilor din țările participante la eveniment experiența României în ceea ce privește elaborarea politicilor și consultările cu mediul privat, organizarea instituțională, implementarea standardelor. De altfel, și România, la rândul său, are de învățat din experiența celorlalte state, pentru ca împreună cu acestea să poată fi puse bazele unei agriculturii performanțe în regiune, cu consecințe benefice asupra investițiilor și creșterii schimburilor comerciale.

Ministrul român al Agriculturii a participat joi la reuniunea ministerială a Parteneriatului Estic pe tematica agricultură și dezvoltare rurală, care a avut loc la Chișinău și la care au luat parte responsabilii pentru agricultură din statele membre ale UE, Republica Armenia, Republica Belarus, Georgia, Republica Moldova și reprezentanți ai Comisiei Europene. AGERPRES

 

Adevărata istorie a României, prin ochii lui Gheorghe Sărac

Gheorghe Sărac, colonel în rezervă în armata României, cunoscut interpret de romanţe şi împătimit al istoriei, este o figură controversată pe scena publică a României postdecembriste. Domnia sa duce o luptă de două decenii pentru recuperarea adevăratei istorii româneşti care, din motive obscure, este ţinută în mod deliberat departe de urechile românilor. Prin acest interviu vă propunem o scurtă incursiune în istoria neamului românesc, a cărui soartă încă pare a fi jucată la mesele marilor puteri europene.

– Pentru început vă voi întreba, domnule Gheorghe Sărac, de unde sunteţi de fel?

– Din Bihor, de lângă Oradea. Satul Bălaia, comuna Tileag – o zonă frumoasă de dealuri, nu departe de vadul Crişului.

– Am avut întotdeauna sentimentul că ardelenii sunt parcă plămădiţi dintr-un alt aluat. Adică acolo cuvântul odată spus devine şi faptă. Şi mai e ceva – mândria naţională.

– Gândindu-mă la poetul împătimirii noastre – cum i se spune lui Goga – îmi amintesc o poezie pe care eu am interpretat-o într-o romanţă superbă: „Tu n-ai la uşa ta zăvor/ Nici lacăt n-ai la chindă.“ Ardeleanul niciodată n-a avut lacăt la poartă. Pentru el fiecare a fost bine-venit. Este exact ceea ce Dumnezeu a propovăduit mai apoi prin Biblie. Adică, mergând pe firul istoriei omenirii, cred că este poate elementul uman ancestral primordial de pe această planetă.

– Dacă deschidem cartea de istorie, vom băga de seamă că eroismul românilor s-a remarcat întotdeauna atunci când a fost vorba să se apere. Românii nu i-au atacat niciodată pe cei dimprejur sau de aiurea.

– Da. Aceasta este şi explicaţia pentru care suntem puţin „mai mici“. România a fost mare şi „dodoloaţă“ – cum spunea copilul din consemnările lui Blaga –, dar am fost prigoniţi în ţara noastră pe nedrept şi noi am dorit mai mult decât oricine să ne unim şi să fim odată recunoscuţi măcar ca egalii celor care au venit. Unele „viituri ale istoriei“ au venit tocmai din nordul Mongoliei, au străbătut toată Asia, Europa şi au făcut la un moment dat să se cutremure chiar şi Imperiul Roman. Iar acesta a fost nevoit să-şi risipească aurul ca să le potolească setea de sânge.

Istoria noastră este tributară unei amnezii

– Mă gândesc că astăzi acolo, în Ardeal, pe Câmpia Libertăţii, sunt oameni care au îmbrăcat straiele noastre naţionale, pe care am cam uitat să le scoatem în lume. De ce ne e jenă să aninăm Tricolorul?

– Istoria noastră este tributară unei amnezii. Eu am trăit momente de umilinţă, acum aproape 20 de ani, încercând să scot la lumină, printr-o carte, adevărata noastră istorie. Cum vă explicaţi că după ’89 nu s-a schimbat nimic în ceea ce înseamnă Istoria României? Noi am rămas cu cea impusă la 23 august 1944. De ce nu se încearcă o remediere?

Am scos această carte cu eforturi materiale şi morale deosebite. La început au spus „extraordinar!“. Prim-ministrul Petre Roman spunea că, în baza adevărului pe care-l consacră această carte, ne vom califica din oficiu în NATO. Aceasta se întâmpla în 1996, iar în 1997 urma să aibă loc la Washington un summit NATO.

Copilul meu a fost nu demult în excursie în Franţa şi a venit extaziat, încântat peste măsură de castelele şi palatele văzute pe Valea Loirei (n.r. cel mai lung fluviu din Franţa – 1.012 km). Atunci pe mine m-au năpădit lacrimile şi i-am spus: „Da, într-adevăr, ei au castele, ei au palate, dar noi avem mormane de oase, de cranii, care zac la graniţele civilizaţiei Europei, astfel încât ei să poată clădi toate grozăviile astea.“

– Fiindcă aţi studiat istoria cu pasiunea unui ardelean, vă întreb cum s-a ajuns la aceste realităţi?

– Nu putem discuta despre aceasta fără a invoca cel mai dramatic moment al poporului român şi chiar al întregii Europe: Primul Război Mondial. Puterile aliate (Franţa, Anglia, Rusia şi Italia) au insistat să intrăm în război împotriva Austro-Ungariei şi Prusiei. Atunci aveam oameni de stat adevăraţi, nu ca cei care, din nefericire, ne conduc astăzi şi care au fost corigenţi cel puţin la istorie.

Decizia intrării României în război a fost consemnată într-un document păstrat secret până la semnarea păcii. Documentul secret, semnat în 16 august 1916 la Bucureşti, între Puterile Aliate şi România, garanta ca, la finalul războiului, graniţa României să vină de pe Prut, să coboare pe valea Tisei, până în Iugoslavia. România primea o sumedenie de garanţii ce s-au dovedit mincinoase, printre care şi aceea că Ţările Aliate urmau să trimită zilnic în România cel puţin 30 tone de muniţie şi armament. În tot războiul România nu a primit nici măcar 30 grame de muniţie.

Charles Upson Clark, cel mai bun prieten al poporului român din toate timpurile, consemnează nedreptăţile la care ne-au supus întocmai aceia în ajutorul cărora intrasem în război. Acelaşi teritoriu garantat României îi este promis şi lui Béla Kun, apropiatul lui Lenin, alături de care pune la cale şi instaurează cea de-a doua republică sovietică, în inima Europei: Republica Sovietică Ungară. Aceasta a avut o viaţă de numai 5 luni, însă a fost suficient ca să însângereze Europa. La 2 ani de la încheierea războiului, armata de 90.000 de oameni a lui Béla Kun atacă fără preaviz şi măcelăreşte, la Szolnok, în numai câteva zile, 12.000 de soldaţi români, aflaţi acolo pentru a asigura graniţa de pe Tisa. De ce această dramă, această rană din sufletul României, nu este cunoscută? Abia când marele strateg, mareşalul Prezan, a venit din Moldova cu grosul armatei româneşti, Béla Kun a fost împins în dizgraţie, înapoi peste Tisa.

Trebuie să ne asumăm istoria!

– Cât cântăresc aceste realităţi istorice în desfăşurarea relaţiilor dintre noi şi vecinii noştri?

– Astăzi asistăm la aceste manifestaţii antiromâneşti, de desprindere a domeniului secuiesc. Dacă Dumnezeu ne-a condamnat, pe noi şi pe unguri, să trăim împreună, nu credeţi că ar trebui să îngropăm odată pentru totdeauna securea războiului? Pentru a ajunge aici, însă, e necesar să ne spovedim. Cartea lui Charles Upson Clark, „România unită“, poate fi luată şi drept carte de spovedanie a tuturor popoarelor Europei cu privire la adevărul din prima conflagraţie mondială.

În altă ordine de idei, se tot vehiculează problema tezaurului. Puterile Aliate l-au convins pe regele Ferdinand să trimită tezaurul la Moscova. Istoricul Ioan Calafeteanu a consemnat foarte bine drama acestui demers. Tezaurul a fost încărcat în 41 vagoane. Primul transport se compunea din 17 vagoane pline de lăzi cu monede din aur. Erau numai 100 kg de aur pur în acest transport. Foarte important de reţinut este faptul că cel mai pur aur din lume este aurul din Roşia Montana.

Revenind, ştim bine că ruşii ne-au trădat. Când Rusia a încheiat armistiţiul cu Germania, Lenin şi Troţki i-au plătit pe nemţi folosindu-se de tezaurul românesc. Nemţii şi-au achitat astfel despăgubirile de război către Franţa. Când, în 1920, prim-ministrul român (n.r. Generalul Alexandru Averescu) îl întreabă pe omologul său francez, Georges Clemenceau, ce caută aurul românesc la Paris, Clemenceau îi răspunde: „Banii nu au miros.“

– În această zi sfântă pentru români ar fi bine să încheiem cu un gând încurajator, mai ales în ideea că avem o istorie care ne dă dreptul să ne mândrim, să înaintăm cu fruntea sus.  

– Preluând informaţia de la istorici, se pare că savantul american Charles Upson Clark ar fi spus în senatul american următoarele: „Niciodată Europa nu va fi în măsură să dea României ceea ce România a dat Europei!“

Eminescu, marele voievod al limbii române, spune că un drept îl pierzi numai când renunţi de bună voie la el. Dar nu avem voie să renunţăm la istorie!

Gheorghe VERMAN

România a atras în acest an 2,35 miliarde de euro din fondurile destinate agriculturii şi dezvoltării rurale

 România a atras în acest an din fondurile europene destinate agriculturii şi dezvoltării rurale circa 2,35 miliarde de euro , o sumă foarte apropiată de obiectivul propus pentru 2013, de 2,5 miliarde de euro, a declarat, joi, ministrul Agriculturii, Daniel Constantin, la o conferinţă de profil.

"În acest moment suntem undeva la 2,35 miliarde de euro atrase, foarte aproape să ne atingem obiectivul pe care ni l-am propus pentru 2013, respectiv 2,5 miliarde de euro pe plăţi directe şi pe dezvoltare rurală. APIA (Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură n.r) şi APDRP (Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit n.r) fac eforturi extraordinare în aceste zile pentru a plăti toate sumele pe care ni le-am propus şi chiar să depăşim cele 2,5 miliarde de euro. Sigur, aşteptările au fost mult mai mari, mai ales pe zona de investiţii, unde cred că se putea mai mult dacă şi agenţii economici aveau capacitate mai mare de absorbţie", a spus ministrul Agriculturii.

Acesta a precizat că gradul de absorbţie pe fondurile de dezvoltare rurală s-a îmbunătăţit cu 14% în 2013, în momentul de faţă ajungând la 63%.

"În acest an gradul de contractare pe fondurile de dezvoltare rurală au ajuns la 90% şi, dacă vom reuşi să contractăm până la finele anului toate proiectele, putem ajunge la un grad de 108%. Gradul de absorbţie pe fondurile de dezvoltare rurală s-a îmbunătăţit cu 14% în 2013, în momentul de faţă ajungând la 63%. Numai în acest an au fost contractate 19.500 de proiecte, cu o valoare de 350 de milioane de euro, din 35.000 de proiecte depuse. (...) Cred că actualul program (n.r PNDR) pe care ne pregătim să îl încheiem în acest an a fost un succes şi sper să îl ducem la bun sfârşit, dar trebuie să avem grijă să şi implementăm, până la finele lui 2015, toate proiectele contractate", a adăugat Daniel Constantin.

Potrivit datelor APDRP, până la data de 3 decembrie 2013, au fost plătite beneficiarilor români 5,7 miliarde de euro din fondurile alocate de UE pentru PNDR 2017-2013, procentul de absorbţie a fondurilor nerambursabile acordate prin PNDR fiind de 63%.
De la demararea programului în 2008, APDRP a gestionat 144.235 cereri de finanţare, în valoare de 18 miliarde de euro. Până la această dată au fost selectate pentru a primi finanţare 90.282 proiecte, prin care s-au solicitat 6,4 miliarde de euro, ceea ce reprezintă un grad de angajare de 105,16% a fondurilor publice, respectiv finanţarea UE şi cofinanţarea Guvernului României, disponibile pentru proiecte de investiţii.

AGERPRES

Cercetare agricolă românească pe două continente

În condiţiile în care de mai bine de 20 de ani vorbim despre starea deplorabilă a cercetării agricole româneşti, de decăderea şi, nu de puţine ori, de dispariţia unor unităţi de cercetare, altădată vestite, de subfinanţarea cronică şi de aici dispariţia unor valoroşi cercetători, angajaţi acum peste mări şi ţări, iată că la Fundulea, în judeţul Călăraşi, o companie cu capital sută la sută românesc, Procesa Genetics, investeşte de opt ani în cercetarea agricolă, într-un program de ameliorare de porumb şi floarea-soarelui.

Cercetare cu fonduri private

– Spuneaţi, domnule Stelian Fuia, că sunteţi printre puţinii „nebuni“ din România, dacă nu singurii, care îşi cheltuiesc banii privaţi în cercetarea agricolă, dar o faceţi şi sunteţi mulţumiţi de rezultatele obţinute. Care sunt aceste rezultate?

– Societatea noastră are acum cel mai mare program de ameliorare de porumb şi floarea-soarelui din România. În fiecare an creăm 3.000 hibrizi noi de porumb şi 3.000 de floarea-soarelui, din care facem selecţie un an, rămânem cu 50-60, iar după încă un an ajungem la 5-6 din aceştia, care întrunesc exigenţele cercetării.

Aceşti hibrizi sunt testaţi în cinci centre – Fundulea, Brăila, Vâlcele, Lovrin şi Osica de Jos, dar şi în alte zone ale ţării cu ajutorul unor fermieri, pe care îi finanţăm. Lucrăm cu fermierii pentru a răspunde unor cerinţe: rezistenţa la boli, la ierbicide şi, în final, toate acestea converg către producţie. Analizăm cu atenţie hibrizii, care se apropie mai mult de exigenţele pieţei şi implicit de aşteptările fermierilor români, şi îi promovăm în reţeaua de testare ISTIS, unde în prezent avem înscrişi un număr de 10 noi hibrizi la porumb şi 8 de floarea-soarelui.

Vorbind de floarea-soarelui, aş vrea să amintesc faptul că, pentru controlul buruienilor, o problemă în această cultură, am creat Tehnologia Procesa, intrată pe piaţă cu primul hibrid Procesa - PF 100 în anul 2009. Această tehnologie permite combaterea buruienilor (pălămida, cornuţi, susai, ridichea sălbatică etc.) şi eficientizarea culturii prin reducerea costurilor.

• 18 ani de cercetare;

• Zece noi hibrizi de porumb şi opt de floarea-soarelui;

• Sămânţă românească în ţările UE şi Ucraina.

Tehnologia Q - TEC

În ceea ce priveşte porumbul, Procesa a început încă din 2005 un program de ameliorare pentru rezistenţă la erbicide nespecifice culturii convenţionale de porumb, denumit Tehnologia Q–TEC. Aplicarea acestei tehnologii înseamnă simplitate, eficacitate, flexibilitate şi un grad foarte ridicat de siguranţă a culturii. Primul hibrid de porumb care se poate cultiva în sistemul Q –TEC este CERA 391 Q-TEC.

– Dar cum Procesa Genetics este o societate cu capital privat, şi toţi banii investiţi trebuie recuperaţi, cum faceţi acest lucru?

– Aş vrea să remarc că cercetarea agricolă este o investiţie de lungă durată. Avem aşadar o muncă de nouă ani calendaristici şi 18 ani de cercetare. Toate acestea presupun cheltuieli şi de aceea accelerăm procesul de ameliorare prin efectuarea unei generaţii pe timpul iernii în emisfera sudică, astfel că perioada obţinerii unui hibrid experimental este redusă la jumătate. Ca urmare, programul de cercetare, pe care îl continuăm, a plecat în Chile până în luna martie anul viitor, unde mai facem o generaţie, după care ne întoarcem în ţară. Cât priveşte investiţia, asigurăm sămânţă pentru fermierii români, exportăm în ţări ale Uniunii Europene, am intrat pe piaţa Ucrainei şi aşteptăm aprobarea pentru cea rusească. Într-un cuvânt, suntem mulţumiţi.

Stelian CIOCOIU

Soluţie mexicană pentru seceta din România

Solid Rain (ploaia solidă) este o substanţă care se aseamănă la aspect cu zahărul. Produsul se încorporează în sol, la adâncimea rădăcinilor. În contact cu apa, se transformă într-un gel translucid ce acţionează ca un rezervor subteran, care păstrează de la 95% la 99% din excesul de apă căzută din precipitaţii. În acelaşi timp, se reduce şi cantitatea de apă în zonele irigate cu 50-80%. Apa reţinută este apoi consumată de plante. Iată o „gândire verde“, menită să salveze apa pentru generaţiile viitoare!

Scutecul, la originea unei mari invenţii

Inventatorul acestui produs este inginerul mexican Sergio Jésus Rico Velasco. Produsul care l-a inspirat este unul inedit: scutecul absorbant pentru bebeluşi, care reţine o cantitate mare de lichid într-un spaţiu redus.

Velasco a folosit un polimer intitulat poliacrilat de potasiu, care are capacitatea să absoarbă până la de 500 de ori mai multă apă decât volumul său. De exemplu, numai 10 grame de Solid Rain pot stoca până la un litru de apă. Aceasta este reţinută timp îndelungat, fără a se evapora sau scurge în sol, fiind menţinută pe loc până când este consumată de rădăcinile plantelor.

Produsul Solid Rain a fost nominalizat de două ori la Global Water Award de Stockholm International Water Institute şi a fost recompensat cu premiul Ecology and Environment acordat de Fundacion Miguel Aleman. Cu toate acestea, în ciuda faptului că este folosit în Mexic de un deceniu, iar de curând şi în SUA, foarte puţină lume ştie de existenţa acestui produs, pentru că nu a fost promovat decât pe plan local.

Producţii mai mari

„În cadrul unui proiect-pilot, efectuat pe terenuri agricole, s-a obţinut o creştere a producţiei la hectar cu până la 400% (în legumicultură – n.n.) atunci când a fost folosit Solid Rain. Spre exemplu, culturile de ovăz au produs 2.500 de kg/ha pe terenurile netratate (martor) şi 5.000 kg/ha în cazul utilizării de Solid Rain. La floarea-soarelui creşterea producţiei a fost de la 1.000 la 3.000 kg/ha, iar la fasole, incredibil, de la 450 la 1.800 kg/ha“, ne-a declarat în exclusivitate Edwin Gonzales, reprezentantul companiei Solid Rain.

Conform domniei sale, un alt avantaj important al produsului este că previne pierderea substanţelor nutritive din sol. Un fermier din statul mexican Sinaloa a folosit Solid Rain, în ciuda faptului că seceta nu era o ameninţare în zona unde avea el culturile. Cu toate acestea, recoltele sale au crescut cu aproximativ 50%, deoarece nu a mai pierdut azotul, atunci când ploua sau uda plantele, nutrienţii fiind absorbiţi de rădăcini.

Domenii de utilizare

Posibilităţile de aplicare sunt la fel de diverse ca şi plantele cultivate.

Plantarea puieţilor. Indiferent dacă este vorba de puieţi forestieri sau pomi fructiferi, replantarea creează stres, fie din cauza lipsei de apă, fie a excesului. Solid Rain reglează consumul de apă şi reduce ratele de mortalitate.

Culturi hidroponice. Principalele probleme sunt capacitatea scăzută de retenţie a umidităţii în substrat. Ca urmare, se pierd volume mari de apă şi substanţe nutritive. Utilizarea noului produs a condus la economii de apă între 30% şi 50% în cazul culturilor de seră şi a crescut semnificativ productivitatea lor de la 80% la peste 100%, în funcţie de specie.

Culturi de câmp. Aceste culturi pot fi irigate sau nu, dar problema lor principală este lipsa resurselor de apă şi costul ridicat de irigare. Cu Solid Rain a fost redus semnificativ consumul de apă, iar randamentele au crescut foarte mult.

Alte aplicaţii: transport răsaduri, păşuni, grădini, butaşi etc.

Preţuri piperate?

„Noi recomandăm întotdeauna cel puţin 25 kg de Solid Rain pentru un acru de teren arabil. Dacă ţinem cont că un acru are în jur de 4.000 m2, rezultă că, pentru un hectar, ar fi necesare aproape 62 kg de Solid Rain. Desigur, dacă aveţi o cultură foarte exigentă, care necesită o cantitate mai mare de apă, cum ar fi iarba, vă recomandăm mai mult produs“ – a menţionat Gonzales.

Într-adevăr, cantitatea pare destul de mare. Numai că trebuie avută în vedere perioada foarte lungă de utilizare. Conform explicaţiilor primite de la reprezentantul companiei, produsul rezistă la mai multe cicluri (stocare de apă, consum, din nou stocare etc.), timp de zece ani.

Solid Rain se vinde cu 25-30 de dolari SUA kilogramul. De exemplu – conform site-ului http://solid-rain.com – un sac de 25 kg costă 750 de dolari SUA.

La o primă vedere, preţurile par exagerat de mari. Cantitatea de Solid Rain necesară pentru un hectar s-ar ridica la 1.550 de dolari SUA, adică vreo 5.180 de lei. Dar, dacă facem o analiză a investiţiei în raport cu avantajele oferite, rezultă o reală rentabilitate a produsului, mai ales în legumicultură.

În primul rând, costul repartizat pe zece ani înseamnă 518 lei/an, mai puţin decât primeşte un fermier subvenţie de la APIA. Sau să spunem că producţia obişnuită de floarea-soarelui este de 1.500 kg/ha. Dacă s-ar utiliza Solid Rain, randamentul ar urca la cel puţin 3.000 kg/ha, ceea ce înseamnă, la un preţ de 300 de euro/t, un câştig suplimentar minim de 450 de euro (peste 2.000 de lei), faţă de 518 lei investiţi.

Să mai luăm un exemplu. Producţia medie de roşii în România este de aproximativ 15 t/ha. Cu Solid Rain ar putea ajunge la 25 t/ha, dar luăm în calcul 20 t/ha, adică un surplus de 5.000 kg. La un preţ mic, de numai 1 leu/kg, fermierul ar obţine mai mult cu 5.000 de lei. Conform calculelor noastre, şi în cazul altor legume din câmp, câştigul suplimentar ar depăşi 4.000 de lei/ha, iar în seră, 3.000 de lei/ha.

Beneficii

● Încapsulează apa şi o stochează în subteran pe termen lung.

● Permite practicarea agriculturii în zone cu climat extrem şi soluri sărace, acolo unde ploile sunt rare şi nu există posibilitatea irigării culturilor.

● Oferă plantelor umiditate în mod regulat, pentru o creştere optimă.

● Ajută la aerarea solului.

● Reduce cantitatea de apă necesară irigaţiilor.

● Reduce pierderea de nutrienţi în sol cu 33%, deci scad costurile cu fertilizarea.

● Ajută mediul în momente de secetă, reduce procesul de deşertificare şi contaminarea apei freatice cu nitraţi şi nitriţi.

Traian Dobre

România şi Bulgaria vor avea o bursă de legume comună

România şi Bulgaria vor lucra pentru a înfiinţa o bursă de legume comună, ce va fi situată într-unul dintre oraşele dunărene, informează biroul de presă al Ministerului Agriculturii de la Sofia. Acest subiect a fost discutat de ministrul bulgar al agriculturii, Dimităr Grekov, şi ambasadorul României în Bulgaria, Anton Păcureţu, care s-au întâlnit joi în capitala bulgară.

Aceasta este o oportunitate foarte bună, ce va fi o legătură directă între producătorii şi comercianţii de pe cele două maluri ale Dunării, a comentat Grekov. În opinia ministrului bulgar, fermierii vor fi stimulaţi astfel să nu plece în străinătate.

Presa sofiotă aminteşte că vara trecută fermierii bulgari au protestat împotriva importurilor de legume ieftine din România. Producătorii de pâine din zonele de frontieră şi-au exprimat şi ei îngrijorarea faţă de preţurile mai mici la pâine în România.

Prin intermediului ambasadorului, Grekov l-a invitat pe omologul său român să viziteze Bulgaria. În timpul viitoarei vizite vor fi discutate posibilităţile de cooperare în domeniul producţiei de legume, cereale şi vinuri. În viitorul apropiat va fi creată şi o comisie mixtă de agricultură româno-bulgară care să identifice subiectele de interes comun. Printre acestea se numără încurajarea contactelor între agricultorii din Bulgaria şi industria prelucrătoare din România şi creşterea producţiei culturilor bogate de proteine, cum ar fi soia, năutul şi mazărea, se mai arată în comunicatul de presă trimis de Ministerul bulgar al Agriculturii.

AGERPRES

România şi China au semnat vineri un Memorandum de Înţelegere care deschide comerţul cu produse din carne de porc

România şi China au semnat vineri un Memorandum de Înţelegere privind sănătatea animală şi siguranţa alimentelor, care va oferi fermierilor şi producătorilor români posibilitatea de a intra cu carne şi produse din carne de porc, dar şi cu bovine vii pe o piaţă de două miliarde de locuitori, cu o cerere imensă de produse alimentare.

"China este o ţară cu o piaţă imensă şi necesarul de produse alimentare este foarte mare. Azi (vineri n.r.) am discutat cu preşedintele ANSVSA despre exportul Românei de carne de porc şi de pasăre, dar şi de vaci pentru reproducere şi am semnat Memorandumul de Înţelegere pentru cooperarea în domeniul carantinei animalelor, plantelor şi siguranţei alimentelor dintre China şi România. Sunt convins că, prin eforturile comune ale celor două instituţii veterinare, relaţiile dintre România şi China în ceea ce priveşte schimburile comerciale în domeniul alimentelor se vor dezvolta în continuare", a declarat, vineri, Xiang Yuzhang, inspector general în cadrul Administraţiei Generale pentru Controlul Calităţii, Inspecţiei şi Carantinei din Republica Populară Chineză.

Potrivit preşedintelui Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, Vladimir Mănăstireanu, acest memorandum va sta la baza dezvoltării relaţiilor comerciale pe carne de porc şi pe produse de origine animală, dar va deschide şi "noi fronturi de cooperare între ANSVSA şi Administraţia Generală pentru Controlul Calităţii, Inspecţiei şi Carantinei din China".

"După cele două vizite de audit din luna iulie ale colegilor din China am reuşit să demonstrăm că serviciile sanitare veterinare din România şi sistemul de laboratoare de stat, dar şi legătura dintre ANSVSA şi medicii veterinari concesionari care pun în aplicare Programul naţional strategic de supraveghere sanitară veterinară a sănătăţii animalelor vin să demonstreze că sistemul sanitar-veterinar din România răspunde cerinţelor părţii chineze în ceea ce reprezintă asigurarea că animalele care vor fi exportate din România, respectiv carnea care provine de la animalele din România şi produsele de origine animală, îndeplinesc toate condiţiile de calitate şi de sănătate cum cere partea chineză. Am ferma convingere că România are foarte multe de oferit şi se deschide oportunitatea de colaborare şi pe alte zone. Este un lucru foarte important că azi deschidem comerţul cu China pe zona sanitar veterinară", a declarat preşedintele ANSVSA,Vladimir Mănăstireanu.

Pentru firmele româneşti din industria alimentară, dar şi pentru crescătorii de animale, semnarea acestui memorandum reprezintă nu numai accesul pe o piaţă cu două miliarde de locuitori, ci şi o garanţie pentru începerea exporturilor către alte ţări terţe, cum ar fi Vietnam, Hong Kong şi Algeria.

În prezent, România este prezentă în alte ţări terţe cu tăuraşi vii, respectiv în Israel, iar în China cu subproduse animale, precum capete şi picioare de pasăre, râturi şi urechi de porc, produse consumate frecvent de chinezi.

Potrivit datelor ANSVSA, în perioada 22 - 31 iulie, în România au sosit două delegaţii ale AQSIQ, pentru o documentare cu privire la posibilităţile de export de bovine vii pentru reproducţie şi producţie de lapte şi pentru verificarea unor unităţi de procesare a cărnii de porc şi a produselor din carne de porc, în vederea exportului acestor produse pe piaţa chineză.

Partea chineză s-a arătat interesată, pentru viitor, de începerea unor negocieri privind importul din România de porci vii, carne de bovină, lapte şi produse din lapte, subiecte care vor fi propuse pentru dezbatere în cadrul Comisiei Mixte Româno - Chineze, care vor avea loc în luna septembrie a acestui an.

Potrivit datelor Institutului Naţional de Statistică, numărul total de porcine era la 1 decembrie 2012 de 5,23 milioane de capete, în scădere cu 2,4 procente faţă de cele aproape 5,4 milioane de capete consemnate în perioada similară din 2011, în timp ce numărul total de bovine evidenţia o creştere cu 1%. Efectivul matcă (vaci pentru lapte, bivoliţe pentru reproducţie şi juninci pentru reproducţie) a rămas aproape constant, respectiv la 1,26 milioane exemplare.

România se află între primele zece ţări ale Uniunii Europene (UE) la efectivele totale de bovine, cu peste două milioane capete, după Franţa, Germania, Regatul Unit, Irlanda, Italia, Spania, Polonia, Olanda şi Belgia, potrivit datelor publicate de Institutul Naţional de Statistică.

Sursa AGERPRES

Agricultura României, în proces de adaptare

Vorbim despre situaţia din agricultură cu Adrian Rădulescu, consilier prezidenţial şi cel care a condus la un moment dat Comisia de Agricultură a Camerei Deputaţilor.

Vremea dictează acum ordinea culturilor

– Am intrat în această primăvară cu mult optimism şi chiar mă gândeam că agricultura ne va ajuta din plin să îmbunătăţim volumul PIB-ului, adică să contribuim substanţial la ceea ce înseamnă dezvoltarea României. Cum mai stau lucrurile acum? 

– E o vorbă: „nu spune hop până nu ai sărit şanţul!“, iar când îl sari să o faci dintr-o singură încercare, că din doi paşi nu se poate. Aceasta presupune experienţă, tehnologie şi adaptarea agriculturii, ceea ce înseamnă ştiinţă. Degeaba spunem că ştim de la tata, de la mama, azi nu se mai potriveşte nici cu ce am învăţat în facultate şi nici ce făceam acum 10 ani nu îşi mai atinge scopul. Succesul unei producţii agricole bune constă în pregătirea din toamnă cu orice risc a terenului pentru semănat în primăvară, astfel încât în primele luni ale anului să rămână de făcut o lucrare cât se poate de superficială şi rapidă, pentru că timpul nu ne lasă decât două săptămâni. Reuşita este viteza cu care lucrăm şi modul cum am pregătit înainte. Veţi vedea că cei care s-au adaptat la acest ritm rapid au avut de câştigat.

– Se spune că este important ca fiecare lucrare să fie făcută la vremea ei. Sunt experienţe care demonstrează că ar trebui să procedăm altfel decât spune tradiţia?

– Sunt. De exemplu, de vreo 4-5 ani, mulţi colegi seamănă mai întâi grâul şi apoi orzul, deşi tradiţional este exact invers, pentru că orzul este o cultură mai sensibilă la afide. Motivul pentru care s-a apelat la această rocadă este faptul că temperaturile sunt mult mai ridicate decât în alţi ani, orzul răsare repede şi este mult mai afectat de boli şi dăunători. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu porumbul. El este, mai nou, semănat înaintea culturii de floarea-soarelui.

Tradiţia face loc tehnicii agricole performante

– Vom avea un aport hidric optim, astfel încât să mergem într-un ritm normal şi să nu repetăm experienţa din 2012 ?

– Au fost zone în care a plouat şi cantitatea de apă a fost de 50 litri/mp şi zone în care am avut 7 litri/mp. Ne bazăm pe natură, dar să nu uităm că România are un bazin hidrografic excelent, dar trebuie să ştim să-l şi gospodărim. Ar trebui să avem un program pe următorii 25 de ani, să amenajăm râurile hidrografice, să facem baraje şi lacuri de acumulare, rezerve mari de apă şi să irigăm gravitaţional, astfel încât să avem costuri reduse. Sistemul de irigaţii trebuie pus la punct. Dar am văzut că românii se adaptează, au început să irige prin picurare. Am văzut că oameni care au experienţă şi tradiţie renunţă la tradiţie şi trec la ceea ce înseamnă o tehnică agricolă performantă.

– Un calcul arată că producţia pe care o facem azi pe 7 milioane ha ar putea fi obţinută pe 3-4 milioane ha.

– Vorbim de 7,6 milioane ha teren arabil şi de 2 milioane ha de păşuni. Dacă o luăm istoric, în 1990 se estima că avem cca 9,1 - 9,2 milioane ha de teren arabil. Astăzi, după ultima statistică, suntem pe la 8,3-8,4 milioane ha, deci au dispărut aproape 800.000 ha arabil, transformându-se în intravilan. Noi am negociat cu UE pentru 7 mil. ha, dar plătim pentru 7,6 mil. ha, la care se adaugă 2 mil. ha păşuni. Din cele 7,6 mil. ha, 4,5 milioane ha sunt în exploataţii de la 10 ha până la 50.000 ha, cum ar fi Insula Mare a Brăilei. Problema este că sub 10 ha sunt terenuri cultivate de 28.000 de fermieri. Diferenţa de hectare de la 4,5 mil. ha la 8,2 mil. ha sunt lucrate de aproape 1,1 mil. de fermieri.

Problema impozitării şi a TVA-ului, chestiune de asumare politică

– Ce înţelegeţi dumneavoastră prin fermier?

– Aici m-aţi pus într-o mică dificultate, pentru că se confundă ferma de familie, ocupaţia de agricultor, cu activitatea agricolă comercială, care vizează adevăratul fermier. Din păcate, micile ferme de subzistenţă sunt uneori tratate ca cele mari care produc pentru piaţă. Sunt supărat pe faptul că aceste mici ferme sunt impozitate, pentru că aceşti oameni plătesc o taxă mai mare decât plătesc agricultorii comerciali la ora aceasta. De ce?

Înfiinţarea unui hectar de grâu costă, în funcţie de zonă, între 2.000 şi 2.500 lei. Mici agricultori care au 1-2 ha trebuie să plătească aceşti bani pentru că trebuie să cumpere sămânţă, motorină, prestările de servicii, toate cu TVA. Aceştia nu deduc TVA-ul, iar în piaţă nu pot vinde grâul cu acelaşi preţ cu care îl vinde şi o societate comercială. Doar că acea societate comercială, dacă plăteşte 2.000 lei/ha, şi-a recuperat 460 lei TVA, pe care i-a cheltuit pentru input-uri, în timp ce micii agricultori i-au dat la stat. Să ne gândim, vrem să-i implicăm şi pe aceştia din urmă în competiţia marii agriculturi? Dacă da, pornim de la chestiunea existenţială. Unei familii îi trebuie, conform UE, un venit de 7.000-10.000 euro/ha. Dar pentru că vorbim de România, să ne gândim la 5.000 euro/ha. Când se va ajunge la această performanţă, atunci să ne gândim la impozitare. Până atunci, să îl lăsăm să se dezvolte.

– Aţi vorbit despre impozitare şi există intenţia de a reduce TVA-ul la pâine. Problema este, pot şi câştiga şi cei care într-adevăr trebuie să câştige?

– Este foarte important cu cine vorbim despre TVA. Dacă discutăm cu factorul decizional şi politic este o viziune şi dacă discutăm cu cei din domeniul panificaţiei este altă viziune. Din păcate, după 20 de ani, cele două viziuni nu s-au întâlnit. Uneori încercăm să reinventăm roata. Spre exemplu, italienii, în 1967, s-au gândit că nu pot crea acelaşi sistem de impozitare în agricultură ca în alte domenii precum comerţ, servicii etc. pentru că agricultura are un ciclu lung de dezvoltare. Ce au făcut? I-au transformat pe agricultori în agenţi fiscali, adică indiferent dacă eşti persoană fizică sau juridică nu deduci TVA-ul şi ambii sunt obligaţi să vândă cu factură, iar TVA-ul pe care îl încasează le rămâne lor. Practic, îşi recuperează banii când introduc marfa în piaţă. După o astfel de măsură încasările la bugetul de stat au crescut cu 300%. Acest lucru îl putem face şi noi, dar e vorba de asumare politică.

– Tot despre asumare politică este vorba şi atunci când vorbim despre înstrăinarea terenului care, deşi este proprietate privată, este un bun naţional. Ce facem în această situaţie?

– După părerea mea avem nevoie de creditul funciar, adică să poţi garanta cumpărarea terenului cu pământul. Trebuie să existe drept de preemţiune pentru români, adică al vecinului, al arendaşului şi să avem o agenţie care să preia aceste terenuri în vederea comercializării lor şi a schimbului de teren. Pentru că aşa fac şi alţii, nu este un model creat de noi. Ar trebui să creăm facilităţi pentru obţinerea creditului funciar, să fie pe termen lung şi să se poată garanta numai cu pământul. Legat de acest subiect, băncile spun că nu pot crea un astfel de produs pentru că nu există o lege. Ea stă îngropată în Parlament, din păcate.

Gheorghe VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.12, 16-30 IUNIE 2013

România, ca o uriaşă grădină

Astăzi, pentru această rubrică, vă provocăm la o incursiune, incompletă, desigur, printre comorile naturale ale României. Deseori le căutăm şi le preţuim pe cele de aiurea şi cunoaştem mai puţin extraordinarele spectacole pe care natura le-a creat şi ni le oferă zi de zi, anotimp de anotimp, aici, la noi acasă. Nouă ne-ar reveni o singură sarcină, să protejăm aceste nestemate – ceea ce se mai întâmplă uneori, dar nu suficient de bine şi complet – şi să facem să fie cu putinţă ca ele să reziste în timp, vorbind de la sine despre România mai mult decât o fac cuvintele.

Arbori cât o istorie

Ca toate ţările lumii, şi România dispune de adevărate comori ale naturii, pe care omul n-ar avea altceva de făcut decât să le protejeze. Astăzi vom vorbi despre flori, arborii declaraţi monumentali şi ocrotiţi de lege şi de pădurile incluse în arii protejate de interes local sau naţional. România a întocmit o listă a arborilor ocrotiţi de lege, care cuprinde câteva specii rare, răspândite în toată ţara, absolut spectaculoase: dudul alb pe Strada Batiştei - Bucureşti (200 de ani); alunii turceşti de pe Str. George Coşbuc şi din Cişmigiu; arborii mamut (Sequoia, care pot atinge vârsta de 5.000 de ani) din Parcul Carol (Bucureşti), Băile Herculane, Orşova (Mehedinţi) şi Ardusat (Maramureş); arborele pagodelor (sau Ginkgo biloba, considerat o fosilă vie, venit din Jurasic, prezent spontan în China, în restul lumii fiind introdus în cultură) din Grădina Botanică Bucureşti, satul Gârdani (Maramureş), municipiul Botoşani, comuna Scheia (Braşov), municipiul Braşov, oraşul Siret, pădurea Călineşti - Suceava; bradul alb din Gilort (Gorj); castanii comestibili de la Nereju - Popeşti (Gorj) şi Tăuţii de Sus (Maramureş); stejarul Unirii din Roman.

În afară de aceste specii, există o serie de alţi arbori monumentali, pe care memoria colectivă i-a legat de personalităţi care au marcat istoria şi cultura ţării: Teiul lui Eminescu (Iaşi), vechi de peste 200 de ani, la umbra căruia poetul a compus câteva din versurile sale nemuritoare; Plopii fără soţ (Iaşi), 27 la număr, cu vârsta de 200-250 de ani, arbori legaţi tot de rima eminesciană; Părul meşterului Nicu, din comuna Pitaru, sub care s-ar fi născut primele crochiuri ale lui Nicolae Grigorescu; Ulmul din Vladimir sau Ulmul lui Tudor, din satul Vladimir, Gorj, sub care pandurul şi-a chemat ceata în 1821; Gorunul lui Horia, din Ţebea (Hunedoara), unde acesta le vorbea moţilor despre dreptatea călcată în picioare de grofi; Gorunul lui Năchita - vechi de 350 de ani, situat în pădurea din Gârbova de Sus (Alba); molidul candelabru (Tihuţa), înalt de 25 metri şi gros de o jumătate de metru; Fagul împăratului (Baia de Arieş), unde se spune că Avram Iancu s-ar fi întâlnit cu împăratul Austriei.

Liliacul din Ponoarele şi lianele de la Letea

Fiecare judeţ al ţării are, de asemenea, o listă de arii protejate, acolo unde cresc specii rare ori pe cale de dispariţie, pe care comunităţile locale se străduiesc să le conserve. Natura s-a arătat din nou extrem de generoasă, oferind reale miracole. Iată câteva dintre ele:

– Rezervaţia de liliac de la Ponoarele (Mehedinţi), cea mai mare colecţie naturală de Syringa vulgaris, declarată monument al naturii încă din 1965. Se întinde pe o suprafaţă de 20 de hectare. În ţară se mai găsesc două perimetre cu liliac crescut în flora spontană, Valea Oilor şi Fântâna Mare, din Tulcea;

– Pădurea Troianu (Teleorman), întinsă pe o suprafaţă de 71 ha, declarată rezervaţie pentru a proteja bujorul românesc, o specie inclusă în „lista roşie a plantelor superioare“, adică a plantelor ameninţate cu dispariţia;

– Pădurea Cenaru (Vrancea), o arie de 383 ha, întinsă pe culmile Gârbova şi Cenaru, cu arbori seculari din specia Taxus baccata (tisa) şi o vârstă medie a celor 980 de exemplare de 200 de ani, înalţi de 18 metri şi cu o grosime a tulpinii de 35 cm;

– Pădurea Tudora (Botoşani), declarată monument al naturii tot pentru exemplarele seculare de tisa;

– Pădurea Pojora (Hunedoara), în suprafaţă de 20 ha, adăposteşte o specie de arbust rară, cunoscut sub numele popular „ghimpe“;

– Pădurea Topana (Olt), întinsă pe 2.464 ha, conţine specii de gârniţă şi cer, cu vârsta de peste 100 de ani şi înălţimi ale arborilor de cel puţin 25 metri;

– Pădurea Ciuaşului (Cluj), cu specii de carpen şi gorun, oferă spaţiul ideal pentru stârcul cenuşiu, roşu şi pitic, o colonie de păsări instalată în 1997;

– Pădurea Valea Fagilor (Luncaviţa, Tulcea), în suprafaţă de 154 ha, cuprinde exemplare de fag care au ajuns la un diametru al tulpinii de un metru şi la o înălţime a arborilor de 38 m.

– Pădurea Letea (Tulcea) face parte din Rezervaţia Biosfera Delta Dunării, arie cu mai multe ecosisteme unice în lume. Este singura din Europa în care cresc lianele şi unica în care arborii s-au dezvoltat contorsionat. Pădurea găzduieşte o serie de specii singulare.

23 de flori monumente ale naturii

Pe teritoriul României au fost identificate 3.700 de specii de plante care cresc în flora spontană. 23 dintre acestea sunt declarate monumente ale naturii, fiind pe cale de dispariţie: floarea-de-colţ, angelica, brânduşa galbenă, bulbucul, garofiţa Pietrii Craiului, ghinţura galbenă, ghimpele, iedera albă, laurul, laleaua pestriţă, loricele, mesteacănul pitic, papucul doamnei, smârdarul, sângele voinicului, strugurele ursului, stânjenelul, tilichina, tisa şi zimbrul (o varietate de pin).

Principalele cauze ale dispariţiei speciilor ţin de distrugerea habitatelor naturale, exploatarea comercială (colectarea de plante) şi poluare.

Floarea-de-colţ (Leontopodium alpinum) este ea însăşi un monument al naturii, declarat astfel din anul 1933! Puţini ştiu că numele său iniţial a fost „floarea reginei“, fiind schimbat de comunişti în „floarea-de-colţ“, probabil din intoleranţa faţă de monarhie, însă popular i se mai spune steluţă, floarea-doamnei, albumiţă. Creşte spontan în Munţii Maramureşului şi Munţii Rodnei, Obcinele Bucovinei, Rarău, Ceahlău, Ciucaş, Bucegi, Făgăraş, Cozia şi Retezat. Este, cu siguranţă, cea mai ocrotită plantă din România. Flora spontană mai conţine şi peste 20 de monumente ale naturii, rezervaţii botanice sau arii protejate, toate cunoscute sub numele de „poiana cu narcise“. Cele mai cunoscute sunt poienile de la Filia (Covasna), Negrileasa (Alba), Dumbrava Harghitei (Harghita), Floreni - Posada (Prahova), Doba (Satu Mare), Negraşi (Argeş), Gurghiu (Mureş), Dumbrava Vadului (Şercaia - Braşov), Lunca Neajlovului (Dâmboviţa) etc. În Rezervaţia Piatra Craiului creşte, de asemenea, o plantă care nu se mai găseşte în alt loc din România, denumită chiar garofiţa Pietrei Craiului, declarată şi ea monument al naturii.

Maria BOGDAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.12, 16-30 IUNIE 2013

Abonează-te la acest feed RSS