reclama youtube lumeasatuluitv
update 18 Aug 2019

După cazurile confirmate în judeţele Botoşani şi Bistriţa-Năsăud, în judeţul Suceava s-au intensificat măsurile pentru prevenirea pestei porcine

După ce prezenţa virusului pestei porcine africane (PPA) a fost confirmată la porci mistreţi din două fonduri de vânătoare din judeţele Botoşani şi Bistriţa-Năsăud, autorităţile sucevene au intensificat, începând cu data de 20 ianuarie, măsurile pentru combaterea pestei porcine africane (PPA) prin organizarea de controale mixte ce vizează transportul de animale. În Vama Siret se menţin în continuare măsurile de prevenire şi combatere a bolii luate anterior şi se efectuează filtre şi dezinfecţii iar pe Drumurile naţionale DN 17 şi DN 18, care asigură legătura dintre nordul Moldovei şi Ardeal există filtre rutiere în care sunt verificate transportul de animale.

Conform medicului veterinar Dănuţ Corneanu, directorul executiv al Direcţiei Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor (DSVSA) Suceava, virusul pestei porcine africane a fost diagnosticat la un porc mistreţ găsit mort pe raza fondului de vânătoare 40 Suharău din judeţul Botoşani, într-o zonă aflată la aproximativ 3 km de linia de frontieră cu Ucraina. Suspiciunea de pestă porcină africană în acest caz a fost emisă în data de 19 ianuarie, în urma efectuării analizelor specifice la Laboratorul Sanitar Veterinar şi pentru Siguranţa Alimentelor Suceava, iar, potrivit procedurii, probele au fost transmise Institutului de Diagnostic şi Sănătate Animală, care a confirmat suspiciunea de PPA a doua zi.

La Laboratorul Sanitar Veterinar şi pentru Siguranţa Alimentelor Suceava au mai fost transmise, în două tranşe, 27 carcase de porc mistreţ din zona de protecţie şi supraveghere din apropierea focarului de boală din Fondul de Vânătoare Suharau, rezultatele fiind negative. Conform ANSVSA, atât în Fondul de Vânătoare Suharău din judeţul Botoşani, cât şi  în Fondul de Vânătoare Aghireş din judeţul Bistriţa-Năsăud, serviciile veterinare au intervenit pentru acţiuni de dezinfecţie şi protecţie a zonelor afectate, iar carcasele de porci mistreţi au fost distruse prin incinerare, anchetele epidemiologice fiind în curs de desfăşurare.

„Au fost stabilite măsuri, cum ar fi: vânarea mistreţilor din zona afectată prin metode de vânătoare care nu dislocă efectivul, respectiv prin pândă şi dibuire, reducerea efectivului de mistreţi în zonele cinegetice învecinate, neafectate de PPA, prin realizarea cotei de vânătoare şi a cotei suplimentare de intervenţie în funcţie de nivelul optim aprobat prin acte normative” menţionează ANSVSA.

Silviu BUCULEI

Virusul Pestei Porcine Africane depistat la porci mistreți de pe un fond de vânătoare din județul Bistrița-Năsăud

Virusul pestei porcine africane (PPA) a fost diagnosticat la mistreți, în județul Bistrița-Năsăud, la două cazuri, pe raza fondului de vânătoare 3 Aghireș, într-o zonă situată la aproximativ 1 km de limita cu județul Maramureș și 12 km față de județul Cluj.

Suspiciunea a fost emisă la data de 16.01.2019 în urma emiterii unui buletin de analiză de către LSVSA Maramureș. Probele au fost imediat trimise către IDSA București care, în data de 17.01.2019, a confirmat suspiciunea.

Imediat, serviciile veterinare au intervenit, zona a fost dezinfectată și carcasele au fost distruse.

A fost convocată o ședință a Centrului Local pentru Combaterea Bolilor (CLCB) Bistrița-Năsăud, sub coordonarea subprefectului, pentru adoptarea planului de măsuri privind controlul, combaterea şi eradicarea pestei porcine africane, precum și pentru adoptarea zonelor de restricții, care va fi completat în ședința CLCB convocată pentru astăzi, 18.01.2019.

Au fost stabilite o serie de măsuri, cum ar fi: vânarea integrală a mistreţilor din zona afectată prin metode de vânătoare care nu dislocă efectivul, respectiv prin pândă şi dibuire, toți porcii domestici din din zonele infectate să fie ținuți în adăposturile lor sau în alte locuri unde pot fi izolați de porcii sălbatici, care nu trebuie să aibă acces la nici un produs susceptibil de a intra apoi în contact cu porcii din exploatație, reducerea efectivului de mistreţi pentru zonele neafectate de PPA, prin vânarea cotei de vânătoare și a cotei suplimentare de intervenţie în funcţie de nivelul optim aprobat prin acte normative.

Totodată, au fost notificate Direcțiile Sanitar Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor din județele Maramureș și Cluj. 

Ancheta epidemiologică este în desfășurare.

Sursa: ANSVSA

Caravana “Alege oaia!” ajunge la Bistrița

Petre Daea, Ministrul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, va fi prezent sâmbătă, 12 mai 2018, la Bistrița pentru a fi alături de Caravana Campaniei naționale de informare și promovare, “Alege oaia!”.

Evenimentul organizat de Direcția pentru Agricultură Județeană Bistrița – Năsăud, în parteneriat cu Direcția Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor, Primăria Bistrița și Asociația Crescătorilor de Ovine Bistrița – Năsăud va avea loc timp de două zile în Piața Centrală.

Bistrițenii sunt așteptați în număr cât mai mare la eveniment unde vor putea să deguste, în corturile special amenajate, tocăniță, oaie preparată la proțap, brânzeturi și pastramă de oaie.  Toți cei interesați vor putea să își procure produse din carne de oaie și produse lactate de la standurile special amenajate.

În cadrul târgului, vizitatorii vor mai găsi de asemenea produse apicole, de panificație, legume, brânzeturi, obiecte de artizanat, precum și țarcuri cu oi și miei. Asociația Profamilia va prezenta publicului două produse tradiționale: Pită cu crumpiri și Povilă de Bîrgău. Buna dispoziție va fi asigurată de un ansamblu folcloric compus din dansatori și soliști vocali.

Deschiderea festivă a evenimentului va avea loc sâmbătă, ora 11:00, iar programul de vizitare va fi următorul: sâmbătă, 12 mai, între orele 11:00-17:00 și duminică, 13 mai, între orele 11:00-17:00.

Menționăm faptul că în perioada 23-24 iunie 2018, caravana Campaniei “Alege oaia!” se va afla la Slatina.

Mai multe informații despre Campania “Alege Oaia!” puteți găsi pe pagina de facebook dedicată.

Biserica „înviată din morți“

Monument istoric de importanță națională, biserica din lemn din satul Gersa I, cunoscută sub numele de biserica din Grui, a fost restaurată cu bani europeni în anii 2010-2011 și reintrodusă apoi în circuitul turistic al comunei Rebrișoara și al județului Bistrița-Năsăud. Valoarea totală a proiectului a fost de 1,729 milioane de lei, din care fonduri nerambursabile – 1,424 milioane de lei.

Începuturile acestei bijuterii de arhitectură țără­nească din comuna Rebrișoara, satul Gersa I, ar trebui căutate în secolul al XVII-lea. Cel puțin aceasta este perioada consemnată în documentele Ministerului Culturii, de includere a construcției între monumentele istorice de interes național. Pe altarul vechi este însă înscrisă o altă dată – „făcută în anul 1721“ – deci în seco­lul următor. De altfel, Conscripția din anul 1733 consemna că în satul românesc Rebrișoara existau două biserici din lemn, iar la vizita episcopului Athanasie Rednic din anul 1767 localitatea este menționată cu două bisericuțe, una realizată de către săteni în anul 1725, iar alta, cea despre care vorbim astăzi, localizată pe Valea Gersei, a fost construită de George Gușă, în anul 1721. În însemnările sale din 1761, generalul Adolf Nikolaus van Buccow, comandant militar și guvernator al Transilvaniei, notează că sătenii din Grui (Gersa) rețin ca dată de zidire anul 1718; de fapt, este vorba despre refacerea bisericii, arsă de tătari în 1717.

Biserică din lemn declarată monument istoric de aproape un secol

Cert este că, în perioada interbelică, bisericuța din Grui, cum mai erau denumite locurile pe care se află actualul sat Gersa I, având hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, a fost declarată, prin decizia Comisiei Monumentelor Istorice, pe considerente de vechime și valoare artistică, monument istoric de interes național. Sunt puține scrieri despre această frumoasă ctitorie cu arhitectură religioasă de sorginte ortodoxă. Noi le consemnăm pe cele ale autorilor unui studiu (Petrean, C. Măruțoiu, Bratu și V. Măruțoiu) care a stat la baza restaurării: „Biserica este alcătuită dintr-un pronaos pentagonal cu ușa de intrare amplasată pe latura sudică, decorată cu un brâu în formă de funie și incrustații cu motive solare în formă de rozetă învârtită și cruciforme, urmat de naosul şi altarul rectangulare. Deasupra pronaosului se înalță turnul clopotniță cu o galerie deschisă cu câte două arcade înalte pe fiecare latură, ai cărei stâlpi de susținere și balustradă sunt măiestrit decorate. Coiful zvelt înălțându-se sub formă de săgeată sfidează parcă legile arhitecturale, dovedind iscusința și priceperea meșterilor care au ridicat-o. Și, potrivit tradiției, meșterul este George Gușă, iar ctitorul, «Mâti (sau Muti) a Mandii», care a donat terenul și lemnul pentru biserică.“ Construcția a suferit modificări repetate care pesemne au condus la acoperirea sau deteriorarea/distrugerea picturii de pe pereți și boltă. Lucrări de restaurare s-au produs în 1929 și în 1963.

Lăcașul a servit ca biserică de mir până prin anul 1994, când a fost apoi realizată o alta din zidărie, cea veche și mult degradată fiind aproape abandonată în cimitirul satului. De aceea, la resfințirea de după restaurarea din 2011, preotul paroh spunea: „Am înviat biserica din morți!“ Lăcașul deține un inventar de o mare valoare culturală, 21 icoane pe lemn și 21 de pe sticlă, datând de acum 200-300 de ani. Cele mai vechi sunt icoanele Sf. Mihail și Sf. Nicolae, ce datează din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, opere ale iconarului Tudor Zugravul. Alte câteva piese, cum ar fi Adormirea Maicii Domnului și Maria cu Pruncul, au autor necunoscut, iar în anii 1780-1782 zugravul Vasilică din Cătina a realizat mai multe lucrări, printre care Bunul Păstor și Iisus binecuvântând. Tot în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea a pictat câteva piese și pictorul Teodor Gherleanu. Coloritul și linia desenelor diferă așadar de la artist la artist, dar și din acest motiv este considerat valoros patrimoniul existent la bisericuța de lemn din Rebrișoara.

Maria Bogdan

Colibița. Și-atât

Colibița este unul dintre acele locuri din România care te lasă fără grai. Și nu doar din cauza naturii. Vă spun mai târziu despre ce este vorba. De fapt, episodic, de la intrarea în Ținutul Dornelor (Suceava) și până dincoace, în Valea Bârgăului (Bistrița-Năsăud) și mai sus, până la Colibița, poartă de intrare în Călimani dinspre latura nord-vestică, ai senzația că ai nimerit în Rai.

Ideal ar fi să zbori până la Colibița! Ambele drumuri județene de intrare, desprinse din E 58, unul la Mureșenii Bârgăului și altul la Prundu Bârgăului, cu trecere prin Bistrița Bârgăului, sunt rele. Riscant de neîntreținute. Pe a doua variantă, după ieșirea din Bistrița Bârgăului începe coșmarul; până aici șoseaua este în ordine, bună. Dar până la Colibița, chiar și din fuga mașinii, sunt de văzut multe altele, cum ar fi acele inconfundabile sate de munte, nu oricare munte, ci de inspirație bucovineană, în fine, transilvană, aranjate grijuliu cu ele și cu natura, un verde intens geometrizat în proprietăți, curat, înviorat cu case cochete și flori la cerdac. Mă rog, nu mai avem cerdac, dar la fel ar veni. E greu de ales care loc să fie mai frumos decât altul. Sau oamenii – mai frumoși unii decât ceilalți. Dar e o zonă care-ți taie răsuflarea: Piatra Fântânele. Satul ca atare, nu hotelul nu știu cărui Dracula. Dacă te ajută și vremea, cu pâcle de norișori coborâți în văi, până la picioarele satului și întinderi verzi – albăstrui de păduri, ai strania confuzie că te afli la facerea pământului... Atât. Zona trebuie văzută. Și mai ales trăită.

Marea de la munte – da, cu condiția să ajungi la ea! O stațiune-cartier exclusivist

Ne întoarcem la Colibița. Și trecem peste episodul de emoție a drumului rău. Locul e așa cum îl descriu alți turiști în tot felul de metafore, „Austria de România“, „marea de la munte“ etc. Ideea e să și ajungi la „mare“... Colibița-stațiune e o realizare nouă, un cartier splendid, luxos și exclusivist de case, vile, pensiuni, hoteluri, fiecare cu altă arhitectură, garduri fel de fel, unele înalte, ca de mănăstiri, duse până în apă. O cazare (prețuri mai rar modice și frecvent de 5 stele) se procură din vreme. Dar cazarea este singurul bilet de trecere sau de intrare înspre lac; altfel, acesta nu poate fi zărit decât de la depărtare și cam de după uluci. Proprietarii și-au îngrădit domeniile cu rigurozitate și doar dacă escaladezi gardurile poți odihni o vreme pe marginea apei, întinsă, frumoasă, oglindă de cer, cu porțiuni de stânci coborâte în adâncuri, brazi văzuți răsturnat în luciul apei. Sintetizez și parafrazez: splendoare în lac... Nicăieri însă n-am mai văzut un loc public confiscat fix publicului! Aud însă că situația va fi reglementată prin realizarea planului urbanistic zonal, document premergător obținerii statutului de stațiune, turistică de interes național. Fiindcă, deocamdată, Colibița nu este oficial stațiune. Dar să dăm Cezarului ce-i al Cezarului: la Colibița, viitoare stațiune, s-au rulat mulți bani. Capital enorm. Bani privați, bani europeni și bani publici. Exact în această ordine. Sunt pensiuni realizate pe proiecte UE, câteva păstrăvării, locuri de agrement, iar Primăria Bistrița Bârgăului a pregătit cea mai frumoasă surpriză, drumuri modernizate impecabil, cu asfalt nou-nouț (cele degradate, despre care vorbeam, sunt ale Consiliului Județean Bistrița Năsăud, instituție care, în schimb, și-a asumat întregul proiect turistic Colibița). În rest, fără a nega standardul austriac al părții rezidențiale (în jur de 170-180 de imobile, în afară de Colibița-sat, din care peste 40 de unități de cazare), n-am habar dacă este în ordine să nu existe rețea de canalizare, ci doar fose septice, pe malul unui lac de acumulare din care beau bistrițenii apă (însă, veste bună, va exista și aceasta).

Colibița – ieri și azi

Vorbind despre Colibița, situată la o altitudine de 900 de metri, aici a funcționat, până în 1944, un sanatoriu, distrus de un incendiu în timpul războiului, iar satul avea statut de stațiune balneocli­materică. Una chiar căutată pentru calitățile excepționale ale aerului. Așa a și funcționat din 1923 și până în 1975. În anul 1977 au început lucrările la amenajarea hidrografică (baraj, lac de acumulare, centrală hidroelectrică) finalizată târziu, abia prin anul 2000, care a rezolvat nu doar alimentarea cu apă potabilă și industrială a municipiului Bistrița, dar și problema viiturilor sau a eroziunii solului. Cert este că satul-stațiune Colibița a fost strămutat, lucru cu care oamenii nu s-au împăcat nici astăzi. O parte din locuitori au fost relocați la coada lacului, în cătunul care este la fel de frumos și primitor ca restul așezării. Lacul are o suprafață de 270 ha și lungimea de 13 km. Barajul este la intrarea dinspre Bistrița-Bârgăului, iar coada lacului – înspre est. Latura dinspre nord (dreapta, cum se privește de la baraj) este mărginită de drum, iar partea sudică dispune de drum pe trei sferturi. Și pentru că veni vorba, exact în această parte fără căi de acces modernizate, situată la coada lacului, turistul poate ajunge pe malul apei. Iar acest turist, iubitorul de călătorii și natură îndeobște, are multe altele de făcut și văzut: 18 trasee turistice prin Munții Călimani și Munții Bârgăului (unele pot fi făcute cu bicicleta) și ariile naturale Valea Repedea, Tăul Zânelor, Cheile Bistriței Ardelene, Stâncile Tătarului, spații care prezintă spectacole unice ale naturii.

Comună frumoasă, primărie și oameni harnici, investiții – cu duiumul; de ce pleacă totuși oamenii afară?

Să nu trecem cu vederea întreaga localitate Bistrița Bârgăului (populație – 4.562 , gospodării – 1.754, suprafață – 18.640 ha, din care 14.352 ha păduri). Indiscutabil, e una frumoasă. Nu doar casele sunt chivernisite – și ce case! –, ci și domeniul public. Cât este contribuția actualului primar, Vasile Labă, și cât a altor predecesori, greu de spus. Știu locuitorii și e suficient. Cert este că școlile (cu terenuri de sport, sală de gimnastică), grădinițele, primăria, centrul turistic de informare, popasurile turistice, dispensarele, farmacia, bisericile, centrele culturale, locurile publice de agrement etc. arată impecabil. Primăria a derulat și derulează proiecte cu fonduri europene, guvernamentale, județene și locale. Realmente oamenii se preocupă, se zbat pentru localitatea lor. S-au desfășurat și sunt în curs de desfășurare proiecte majore de extindere a alimentării cu apă, de canalizare, de modernizare sau reabilitare a rețelei de drumuri (84,7 km drumuri comunale și 24,6 km de drum județean) etc. Plus că tot Primăria s-a îngrijit și de un gen de infrastructură pentru crescătorii de animale (centru de colectare a laptelui cu două tancuri de răcire, două localuri de stână, aducțiuni de apă). Și pentru că am ajuns iar la sectorul privat, se întâmplă un paradox: există Colibița-stațiune, cu investiții majore și o reflectare a existenței acestora în bugetul local; oamenii arată a fi, după cum sunt casele și terenurile, excelenți gospodari; tot Colibița, cu zeci de pensiuni, ar putea furniza suficiente locuri de muncă. Totuși, mulți dintre locuitori au plecat la muncă în Spania, Italia, Irlanda, Germania, Austria, Ungaria. De ce oare? Răspunsul nu este foarte greu de intuit, dar nu de el ne ocupăm astăzi.

Maria Bogdan

Revista Lumea Satului nr. 17, 1-15 septembrie 2016 – pag. 54-55

  • Publicat în Turism

Bistriţa-Năsăud - Mănăstiri de ieri şi de azi

Numeroasele studii despre viaţa mănăstirească realizate până în prezent scot în evidenţă faptul că monahismul s-a născut în sânul Bisericii creştine ca o aspiraţie spre înălţimile cereşti. A fost o necesitate care s-a răspândit cu mare repeziciune în lume, după apariţia creştinismului. „An de an, în rândurile sale au intrat oameni de o aleasă cultură, care au sporit faima pustniciei şi a nevoinţelor. Să ne amintim secolul de aur al Bisericii, când Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur, Grigorie de Nazianz şi alţii au ridicat instituţia pe o treaptă nemaiîntâlnită a învăţăturii creştine.“ (pr. arh. Dumitru Cobzaru).

Viaţa mănăstirească de pe cuprinsul judeţului Bistriţa - Năsăud este atestată încă din cele mai îndepărtate vremuri ale zbuciumatei noastre istorii. Vechea „Ţară a Năsăudului“ şi a „Bistriţei“ a fost din acest punct de vedere un „leagăn al nădejdii şi al mângâierii spirituale“.

Documentele atestă că, în urmă cu trei veacuri, pe teritoriul care formează astăzi judeţele Cluj şi Bistriţa - Năsăud existau peste 40 de mănăstiri şi schituri ortodoxe. Ele sunt construcţii simple, cuprinzând o bisericuţă de lemn şi o casă ţărănească în care erau adăpostite chiliile pentru călugări. Doar cele ctitorite de voievozi sau nobili aveau zidurile din piatră şi încăperi mai bine rânduite. Cele dintâi erau supuse unor degradări din cauza timpului şi a intemperiilor, fapt pentru care multe dintre ele au dispărut, fără să li se poată reconstitui măcar trecutul.

Obştile monahale aveau puţini vieţuitori, astfel încât numărul lor era cuprins între 3-4 şi rareori ajungea până la 10 călugări. Cu toate că erau aşezăminte  modeste, mănăstirile au devenit vetre de lumină, de cultură, de artă şi de înălţare sufletească. Aici au fost adăpostite fie şcoli bisericeşti sau laice, fie mici centre de caligrafi sau iconari. Se copiau cu mâna cărţi bisericeşti, după modelele moldoveneşti care erau dăruite preoţilor din zonă, sau se pictau icoane de influenţă moldovenească pentru împodobirea bisericilor ortodoxe ori se pregăteau preoţi şi cântăreţi bisericeşti pentru slujirea liturgică.

Încă de la început, alături de Biserică, mănăstirile au avut rolul de a păstra conştiinţa identităţii neamului românesc, a limbii, a tradiţiilor şi a credinţei neştirbite de influenţe străine. Legăturile duhovniceşti şi culturale pe care le aveau cu fraţii de peste Carpaţi călugării din Transilvania au întreţinut convingerea ardelenilor în apartenenţa la acelaşi neam a tuturor românilor, au hrănit flacăra vie a rezistenţei româneşti şi nădejdea în eliberarea ţării şi a bisericii ortodoxe de sub stăpânirea străină.

Viaţa mănăstirească de pe teritoriul ţării noastre a fost influenţată în special de monahismul de la Muntele Athos. Există dovezi în acest sens începând cu secolul al XIV-lea, când a venit în ţară Sfântul Nicodim de pe Muntele Athos. El este cel care a ridicat cele mai multe mănăstiri, mai ales în Ţara Românească. Un rol important l-au avut în acest sens episcopii veniţi din mănăstirile Moldovei să sfinţească preoţii din Ardeal. În lucrarea „Episcopii din mănăstirile străvechi ale Ţării Bistriţei“, apărută la Editura „Karuna“, Bistriţa, 2011, al cărei autor este preotul Nicolae Feier, sunt prezentate câteva nume de asemenea monahi: Macarie, Ion Layr, Anastasie, Misail, Pahomie etc.

Situaţia mănăstirilor din Ţinutul Bistriţei şi al Năsăudului este stabilă până la jumătatea secolului al XVIII-lea datorită rolului de frunte jucat în mişcarea celor de religie ortodoxă a călugărului Şofronie. În 1761 şi în anii următori generalul Bukow dă foc mănăstirilor de lemn, iar pe cele din piatră le distruge cu tunurile până la temelie. Ordinul venea dintr-o poruncă imperială a regimului habsburgic instaurat în această parte a Transilvaniei, care urmărea atragerea românilor la catolicism şi înregimentarea lor pentru apărarea graniţelor imperiului, considerând mănăstirile „focare de rezistenţă ortodoxă, adăpostitoare de oameni inculţi, leneşi şi care se tem de serviciul militar“.

Din mai multe lucrări precum cea a lui Nicolae Iorga – „Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor“, Vălenii de Munte, 1908, a istoricului Ştefan Meteş – „Mănăstiri din Transilvania şi Ungaria, 1936, a lui Virgil Şotropa – „Mănăstiri şi călugări în Valea Rodnei“ şi a colectivului clujean în frunte cu Ştefan Pascu – „Monumente istorice şi de artă religioasă“,1982, aflăm că pe teritoriul judeţului Bistriţa-Năsăud au existat următoarele mănăstiri: Silivaşul de Câmpie, Monor, Sântioana, Feldru, Sângeorgiul Nou, Rebra, Mintiu, Chiraleş, Zagra, Păltineasa, Ciceu-Poieni, Negrileşti, Şopteriu. Unele dintre acestea au scăpat de tăvălugul lui Bukow, dar până la urmă călugării au fost nevoiţi să părăsească aceste locaşuri sfinte şi să se refugieze mai ales în Moldova.

Treptat, viaţa mănăstirească a început să dispară, astfel că, până în anul 1918, n-a mai existat nicio mănăstire în judeţul nostru. Abia după Marea Unire se simte o înviorare a vieţii monahale, dar va fi restricţionată şi apoi scoasă în mod tacit în afara legii prin celebrul Decret nr. 400/1956 din perioada regimului comunist.

După Revoluţia din decembrie 1989 viaţa monahală de pe cuprinsul judeţului Bistriţa-Năsăud a început să renască într-un chip deosebit de înfloritor. Înaltpreasfinţia Sa, vrednic de pomenire Bartolomeu Anania, ori de câte ori a fost pe aceste meleaguri, spunea că „a venit vremea când Ardealul îşi vrea mănăstirile înapoi, chemându-şi călugării şi călugăriţele, fraţii şi surorile...“.

În cele două decenii care s-au scurs de la evenimentul istoric ce a schimbat rostul vieţii, pe aceste plaiuri mioritice au luat fiinţă noi aşezăminte monahale de care se bucură Cerul şi Pământul, creştinii de aici şi de pretutindeni atât de mult fiind cuprinşi de dorul pentru Dumnezeu.

Cele 10 locaşuri sfinte care s-au ridicat în decursul acestor ani, prin eforturile susţinute ale credincioşilor din zonă, sprijiniţi de oamenii cu suflet mare şi însufleţiţi de binecuvântarea înalţilor ierarhi ai Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului, sunt adevărate perle ale Ardealului: Mănăstirea „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel“ din Rebra, Mănăstirea „Izvorul Tămăduirii“ din Salva, Mănăstirea „Naşterea Maicii Domnului“ de la Piatra Fântânele, Mănăstirea „Sfântul Prooroc Ilie“ din Nuşeni, Mănăstirea „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul“ Cormaia (Sângeorz-Băi), Mănăstirea „Schimbarea la Faţă“ Ilva Mare, Mănăstirea „Sfântul Ierarh Spiridon“ Strâmba (Josenii Bârgăului), Mănăstirea „Sfânta Treime“ Bichigiu-Suplai, Mănăstirea „Sfântul Evanghelist Luca“ Dobric şi Mănăstirea „Duminica Tuturor Sfinţilor“ Buscatu (Telcişor). Ele îşi găsesc un spaţiu larg de prezentare în lucrarea apărută recent cu titlul „Vetre de lumină“.

„Porţile acestor mănăstiri se deschid spre noi, îmbiindu-ne cu tihna sfintelor slujbe, cu mireasmă de tămâie şi sfinte moaşte. Din icoane şi fresce nepreţuite, veşnicia priveşte în ochii noştri şi în frumuseţea ei se topesc grijile vieţii de zi cu zi. Glasul de clopote şi toacă, vechea cântare bizantină ne cheamă la rugăciune, la odihnă pentru sufletul obosit şi tămăduire pentru suferinţele trupului.“

Mircea DAROŞI

Ţara Năsăudului, bucătăria tradiţională a satului Nepos

În lumea satului românesc, alături de evenimentele importante din viaţa omului, bucătăria a ocupat întotdeauna un loc de seamă. În evoluţia sa, ea este influenţată de factorii economici, sociali, de climă, relief, de cultură şi grad de civilizaţie, de gusturile şi preferinţele oamenilor. Cu toate acestea, ea reuşeşte să-şi păstreze tradiţia, gustul mâncărurilor transmiţându-se din generaţie în generaţie, fără a ignora totuşi tendinţele înnoitoare din acest domeniu. Pe Valea Someşului Mare, în vechea Ţară a Năsăudului, se află localitatea Nepos, renumită prin tradiţiile sale culinare care pot fi cunoscute în toate împrejurările. La nunţi, botezuri, înmormântări sau cu alte ocazii bucătăria neposencelor este în competiţie cu multe altele din această zonă.

Încă din cele mai îndepărtate vremuri, hrana ţăranului provenea din munca sa şi a familiei sale şi arareori se completa cu ingredientele care se folosesc în mod exagerat în zilele noastre. Nu dispunea de un spaţiu anume, ca în prezent, pregătirea mâncărurilor având loc în aceeaşi încăpere în care se locuia şi se dormea. În tindă era cuptorul de copt pâine şi tot acolo se păstrau cele câteva vase, oale, cratiţe, blide de lut, linguri de lemn şi de aluminiu, aşezate pe „blidar“ sau „almariu“.

Rânduiala servirii meselor diferă ca număr peste zi în funcţie de anotimp. Vara, când muncile agricole sunt în toi, iar ziua este mai lungă, se servesc patru mese: prânzul de dimineaţă, gustarea de amiază, care de obicei se serveşte pe câmp, ojina, între orele 17-18, tot pe câmp, şi cina în jurul orelor 20-21. Primăvara şi toamna, când zilele sunt mai scurte, ţăranii servesc masa numai de trei ori pe zi, iar în timpul iernii se rezumă la două mese, una de dimineaţă şi alta când începe să se întunece.

În zilele de post, mâncărurile sunt şi ele diferite. Nu se fac mâncăruri de dulce, de obicei în Postul Crăciunului, în Postul Paştelui, când se mănâncă fasole, cartofi, varză şi alte legume care sunt preparate cu uleiuri vege­tale. Tot în aceste zile se consumau fructe uscate, de pildă prune sau mere.

În zilele de dulce, atât la sărbători cât şi în cele lucrătoare, alimentele de bază sunt: carnea, ouăle, brânza, laptele cu derivatele lui şi la toate acestea se adaugă, în funcţie de preferinţe, legumele de tot felul. În timpul iernii se consumă carnea de porc, începând de la Crăciun şi până în primăvară. Tăiatul porcului este o adevărată tradiţie în această zonă. În seara respectivă se ţine aşa-zisa „cină a porcului“ la care participă toată familia şi neamurile mai apropiate. Se face o tocană cu multă carne care se mănâncă de obicei cu mămăligă. Nu lipseşte „jinarsul fiert“ (ţuica) şi, uneori, chiar şi vinul sau berea.

Preparatele din carnea de porc (cârnaţi, călbaşi, toba, ciolanele şi slănina) se pun în pod la afumat. Mai nou, aproape fiecare gospodar are afumătoare. După ce slănina s-a afumat se pune în slatină, în care se conservă foarte bine. Pentru a se păstra peste vară cârnaţii afumaţi se prăjesc în untură sau ulei ori se fierb în zeamă de varză murată (moare) şi se pun în borcane, mai mici sau mai mari.

Primăvara se consumă carne de miel, iar toamna, de oaie. Nu este lipsită de interes nici cea de vită şi în mod deosebit cea de viţel. Pe lângă aceste alimente de bază sunt consumate şi cele din comerţ.

Este cunoscut că la baza alimentaţiei ţăranului nostru, alături de produ­sele amintite mai înainte, a fost mămăliga sau „coleşa“, cum se spune în aceste părţi, făcută în ceaun..

Până la apariţia porumbului, ea a fost preparată din mei şi orz. Specifică pentru această zonă este mămăliga cu brânză (brânză învelită în mămăliga fierbinte), dar mai ales „păturile cu brânză“. Deosebit de apreciate sunt tocăniţele de pui, de găină, de carne de porc sau de viţel, însoţite de mămăligă şi diverse salate sau murături.

În arta culinară tradiţională sunt cuprinse şi alte mâncăruri, cum ar fi: varza călită (cureci fript), fasole frecată sau fasole verde (păstăi), tocăniţă din ciuperci, tocăniţă de cartofi.

Pâinea este un aliment mai nou. Pe vremuri era făcută din făină de porumb şi se numea „mălai“, dar cu trecerea timpului a fost înlocuită cu făina de grâu şi i se spune „pită“. Era coaptă în cuptor, cam o dată pe săptămână. Aproape fiecare gospodar cultiva grâul pentru a-şi asigura pâinea necesară familiei. Astăzi au apărut brutăriile săteşti, care asigură zilnic pâinea necesară pentru întreaga populaţie din sat.

Ciorbele de legume, supele dulci cu tăieţei sau „lăşcuţe“, zeama de cartofi sau de fasole completează meniul tradiţional. Suntem cunoscuţi şi peste hotare prin vestitele noastre sarmale sau „găluşte“ făcute din varză murată, iarna, sau crudă vara şi chiar din foi de viţă-de-vie. Se umplu cu orez şi carne tocată. Pe vremuri erau gătite cu păsat de porumb şi se puneau la fiert într-o oală de lut, având între ele şi câte-o bucată din capul afumat de porc sau guşă. Găluştele se servesc de obicei cu ocazia sărbătorilor creştineşti: de Crăciun, de Paşti, de Rusalii, dar şi în zilele obişnuite, îndeosebi la sfârşitul săptămânii. Sunt nelipsite însă la nunţi, înmormântări, botezuri etc.

Laptele şi derivatele lui sunt deosebit de apreciate în alimentaţia ţărănească. Neposenii sunt crescători de vite şi oi, ceea ce le dă posibilitatea să folosească frecvent laptele proaspăt fiert, brânza de vaci şi de oi, urda şi caşul, laptele acru, smântâna (groşciorul), zara folosită de obicei pentru zămuri.

De la păsările de curte (găini, raţe) se folosesc ouăle şi carnea care se prepară în diverse feluri: ouă fierte, papă sau ochiuri, iar carnea este deosebit de gustoasă în tocăniţe care se servesc cu mămăligă. Sunt minunate şi supele dulci cu tăieţei (toşmagi), în care carnea de găină are un gust aparte. De obicei se taie găinile mai bătrâne, conform expresiei „găina bătrână face zama bună“.

Primăvara, mai bine-zis de Paşti, se foloseşte carnea de miel în tocăniţă sau friptură. Vara şi toamna se obişnuieşte să se mănânce carne de oaie, mai ales cea provenită de la oile sterpe.

În privinţa legumelor, trebuie menţionat faptul că majoritatea gospodinelor se ocupă cu grădinăritul, unde cultivă ceapă, varză, morcovi, castraveţi roşii, fasole, ardei, usturoi, care sunt consumate în stare crudă cum sunt salatele sau diversele mâncăruri, iar altele se pun la murat precum varza, castraveţii, gogoşarii. Verdeţurile, precum pătrunjelul, păstârnacul, ţelina, cimbrul şi mărarul sunt ingredientele care dau un gust minunat ciorbelor şi tocăniţelor.

Neposenii cultivă cartofii deoarece sunt consideraţi o hrană de bază. Se prepară în zeci de feluri şi nu lipsesc din meniurile casei. Sunt deosebit de gustoase tocăniţele cu cârnaţi sau costiţe afumate, ciorbele de cartofi, dar şi mâncarea de cartofi „răntăliţi“. Cartofii sunt folosiţi însă şi în hrana animalelor.

În domeniul dulciurilor, a „copturilor“ cum se mai spune, un loc aparte îl ocupă prepararea cozonacilor cu nucă, cu rahat, cu mac, a prăjiturilor de tot felul, dar nu lipsesc plăcintele cu brânză de oi, de vaci, urdă dulce, gogoşii sau pancovele şi multe altele.

Cine poposeşte în această localitate are posibilitatea să se bucure de ospitalitatea neposană, de bucătăria tradiţională minunată care îi stă oricând la dispoziţie.

Prof. Mircea DAROŞI
Loc. Nepos, jud. Bistriţa-Năsăud

La Bistriţa-Năsăud, o salbă de izvoare cu ape minerale, nevalorificată

Zona montană a judeţului Bistriţa-Năsăud este împânzită de izvoare cu apă minerală dintre care, din păcate, nu sunt valorificate decât cele din staţiunea balneoclimaterică Sângeorz-Băi în scop curativ. Sătenii folosesc deseori apa minerală ca apă potabilă curentă, însă unele din acestea nu pot fi folosite permanent deoarece au concentraţii destul de mari mai ales în perioade secetoase din an. Sunt ape carbogazoase, clorosodice (sărate), sulfuroase şi în prezent există peste 100 de astfel de izvoare pe teritoriul judeţului Bistriţa-Năsăud.

Munţii Ţibleşului ascund o serie de izvoare; în amonte de satul Şendroaia este un astfel de izvor despre care sătenii spun că apa este bună pentru boli gastrointestinale şi afecţiuni hepatobiliare. E o apă bicarbonatată, clorurată, de unde sătenii beau în mod frecvent. Tot în apropierea satului Şendroaia se mai găseşte un izvor cu apă minerală numit de săteni „Izvorul din pădure“. Aici găsim o apă carbogazoasă cu concentraţii mari de calciu, clor, sodiu şi magneziu. În zona comunei Târlişua mai sunt câteva izvoare, însă cu debite mai reduse, sătenii ştiindu-le foarte bine şi consumând apă din ele de câte ori au ocazia. Şi la Fiad întâlnim un izvor numit de localnici „Izvorul Mesteacăn“, ce are un debit foarte mare. Este o apă cu concentraţii sodice, calcice şi magneziene ce tratează afecţiunile gastrice şi bolile de nutriţie.

La circa 9 kilometri de centrul comunei Romuli se află locul numit de săteni „Zăvoaiele borcutului“. Urcând pe un drum forestier pe Valea Strâmba găsim un loc cu numeroase izvoare de ape minerale. Izvorul din Zăvoaie are un debit de 3.000 de litri în 24 de ore şi o mineralizare de 5.242 miligrame pe litru. Oamenii locului spun că apa acestui izvor ajută la anemiile pronunţate din corpul omenesc. La nici 100 de metri de acest izvor întâlnim nu mai puţin de şase izvoare cunoscute ca fiind „Izvoarele din pădure“. Apele sunt carbogazoase, bicarbonatate, calcice, sodice şi toate sunt captate în fântâniţe din lemn sau chiar în scorburile unor copaci. La Parva întâlnim un izvor de apă minerală care, în trecut, era îmbuteliată şi exportată în Franţa, Norvegia şi Statele Unite ale Americii. Izvorul Carpatia este denumit, având o apă carbogazoasă, bicarbonatată, calcică, magneziană cu o concentraţie de brom de 2,5 miligrame pe kilogram. Tot pe raza comunei bistriţene Parva se mai găsesc alte numeroase izvoare de apă minerală pe pârâul Valea Vinului şi pe malul drept al Râului Rebra, în amonte de localitate.

Maieru este o altă comună din Bistriţa-Năsăud unde sunt astfel de izvoare de apă minerală. La Caba în scorbura unui copac întâlnim un izvor despre care localnicii spun că e numai bun pentru astenii nervoase şi hipertiroidii uşoare. De asemenea în Anieş, un sat ce face parte din comuna Maieru, este binecunoscut izvorul de la şosea. Sătenii spun că unii dintre localnici s-au vindecat total de diabet după ce au băut apă minerală din acest izvor. Izvorul de la Putinei, cel de la Brigada Silvică, cele de la Târşa şi Valea Secii sunt alte locuri unde din pământ izvorăsc în voie ape minerale.

Şi pe raza comunei Rodna sunt zeci de izvoare cu apă minerală, cele mai cunoscute fiind Fântâna de la Filipoi, unde este chiar o fântână în care găsim apă minerală, apoi izvoarele Horia, Szilaghi, Valea Frumoasă, Valea Ursului, Ştenţăloaia, Pipirigi, Găunoasa, Şteţ şi multe altele. Bolile de rinichi şi cele ale stomacului sunt tratate cu succes de către localnici. În comuna Şanţ o altă salbă de izvoare ascunse pe văi şi cunoscute de localnici vindecă boli ale aparatului urinar, dar şi ale aparatului digestiv.

Valea Ilvelor are şi ea zeci de izvoare cu apă minerală care alină setea celor aflaţi la munca din câmp, iar apele sărate, cu zecile pe raza judeţului, sunt folosite de gospodine ca saramură în păstrarea verzei ori a slăninei obţinute de la porcii sacrificaţi iarna.

Cele mai cunoscute izvoare cu apă minerală sunt totuşi cele de la Sângeorz-Băi, unde vin anual mii de turişti pentru a face cură cu apă minerală. Sunt opt izvoare cu calităţi curative ce au un conţinut de dioxid de carbon care variază de la o sursă la alta.

Din păcate, lipsa unor investitori în domeniu face ca apa minerală din Sângeorz-Băi şi din tot judeţul Bistriţa-Năsăud să se ducă „pe apa sâmbetei“. În 52 de localităţi din judeţ pot fi regăsite aceste izvoare care sunt cu adevărat bogăţii inestimabile ale teritoriilor bistriţene. Bogăţii ce nu sunt valorificate şi nici nu se întrevăd astfel de idei la orizont. Din păcate…

Viorel GROSU

Leşu, satul dintre munţi

La poalele Heniului, în judeţul Bistriţa-Năsăud, este aşezat satul Leşu, singura cale de acces spre satul dintre munţi fiind Drumul Judeţean 172C, destul de neprietenos cu cei care vor să ajungă într-un loc de-a dreptul mirific, unde întâlneşti persoane de o omenie rară, oameni de la munte în adevăratul sens al cuvântului.

Până să ajungi în sat sunt câţiva kilometri de parcurs de la Valea Ilvelor, însă, odată cuprins de peisajele ce îţi ies în cale, ai vrea parcă să nu te mai opreşti şi să-ţi laşi paşii să te poarte pentru a vedea tot. Satul este împrejmuit de vârfurile Heniu, Muncelul, Arandaşul, Măgura Neagră unde, datorită existenţei din plin a pădurilor de foioase şi conifere, găsesc condiţii favorabile de habitat ursul, lupul, cerbul, căprioara, vulpea, jderul, viezurele şi cocoşul de munte.

Exploatarea lemnului – singura sursă de trai

Pentru că satul este înconjurat de păduri, pe lângă principala activitate a sătenilor, aceea de creştere a animalelor, oamenii îşi asigură existenţa din exploatarea masei lemnoase. În mod legal desigur, de la Leşu pleacă în ţară săptămânal sute de metri cubi de material lemnos folosit pentru construcţii. E adevărat, acum nu mai funcţionează la fel de multe gatere precum în anii trecuţi, însă, totuşi, sunt familii care trăiesc şi de pe urma muncii depuse de capul familiei la utilajele pentru debitarea lemnului.

Banii europeni au schimbat radical imaginea comunei

Pe Ionel Pop, primarul comunei Leşu, îl găseşti la primărie doar cu o singură condiţie: să îl anunţi cu o zi înainte, pentru că altfel vei da de el doar prin cine ştie ce colţ al satului de la poalele vârfului Heniu. „Am încă multe de rezolvat, mai ales că proiectul pe Măsura 322, început în urmă cu câţiva ani, a ajuns anul acesta la final. Avem acum 4,6 km de asfalt prin comună, 3,6 km de reţele de canalizare şi 3,8 km de conducte cu apă potabilă. Avem, de asemenea, construită din temelii, o grădiniţă nou-nouţă pentru cei mai tineri locuitori ai Leşului şi am achiziţionat un rând de costume populare noi pentru formaţia de trişcaşi, dar şi pentru un grup de copii care duc mai departe tradiţiile şi moştenirea rurală a satului,“ după cum spune primarul.

Nici drumurile de hotar nu sunt neglijate. 7,3 km de astfel de drumuri au fost reabilitate tot printr-un proiect european pe Măsura 125b.

Avem şi echipă de fotbal la Leşu!

Poate pare greu de crezut, dar într-un sat de munte unde tinerii au cam luat calea străinătăţii în număr mare, mai sunt rămaşi totuşi câţiva care joacă fotbal. Şi o fac într-un mod profesionist, deoarece echipa Heniu Leşu evoluează în seria a doua a ligii cu numărul cinci. În prezent se află pe locul secund, cu şanse mari de a juca din toamnă în liga a patra. În acest context terenul de fotbal va fi reabilitat din surse locale, deja gazonul şi aspersoarele fiind aduse de o firmă specializată.

Asfalt pe DJ172 C, obiectiv 0

Peste 20 de ani au aşteptat leşenii ca drumul ce face legătura de pe Valea Ilvelor cu satul Leşu să fie asfaltat. Deocamdată, vorbim doar despre 2 km în acest an. E un pas înainte, însă Ionel Pop, primarul comunei, spune că nu se va lăsa până când acest drum strâmt de munte nu va fi asfaltat până în centrul localităţii. „E nevoie de bani, de lucrări serioase, fiindcă nu vrem ca după ce vom turna asfaltul, într-un an, doi, să ne plângem că scurgerile de apă de pe dealuri ne-au distrus asfaltul. Avem în plan şi consolidarea malurilor apei ce ne străbate localitatea, deja prin comună am făcut acest lucru, am pus vagoane de piatră pe malurile Văii Leşului, dar astfel avem siguranţa că apele nu se vor mai revărsa pe drumuri şi pe terenurile oamenilor.“

Trişcaşii din Leşu, un brand al comunei

Trişcaşii de la Leşu există din cele mai vechi timpuri. De altfel, aproape fiecare copil care paşte mieii, oile ori caprele ştie încă de mic să cânte la trişcă. Din trişcă îşi cântau leşenii mai mult durerea şi dorul, cu trişca şi cavalul imaginau ei curgerea tumultoasă a izvoarelor de munte şi tot cu trişca era pornit şi ţinut jocul feciorilor şi fetelor în serile lungi de iarnă la şezători.

Din dorinţa de a completa sonorităţile Corului Căminului Cultural, Tudor Jarda a introdus cu ani în urmă şi instrumentele populare, folosind acompaniamentul de trişcă, pentru îmbogăţirea coloritului sonor al pieselor corale, în mintea coriştilor şi a dirijorului născându-se ideea înfiinţării unei formaţii de trişcaşi.

Pe parcursul anilor, triştilor le-au mai fost adăugate fluierele cu trestie, tulnicul, cobza, buhaiul, tamburina, steagul şi solzul de mesteacăn. Acestor instrumente li s-au mai adăugat încă din anul 1969 grupul de chiuitoare care fie cântau melodia cu trişcaşii, fie strigau pe melodia acestora. Ca o recunoaştere a valorii tradiţiei ce s-a acumulat la Leşu, s-a hotărât ca din anul 1968 să se organizeze în satul de la Poalele Heniului un Festival de muzică populară instrumentală denumit „Rapsodia trişcaşilor“. Evenimentul se organizează de atunci an de an în miez de vară, moment în care toţi fiii satului se întorc pe meleagurile natale.

Viorel GROSU
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.12, 16-30 IUNIE 2013

Porecla - un element de identitate în lumea satului năsăudean

În orice comunitate sătească oamenii sunt permanent în relaţii directe unii cu alţii, îşi cunosc foarte bine genealogia, calităţile şi defectele, obiceiurile, viciile şi metehnele, ticurile chiar, dar şi „apucăturile“. Cea care vine însă să completeze informaţiile despre acest leagăn al veşniciei, dându-i o coloratură aparte, este porecla. Acesteia i se atribuie nu mai puţin de trei termeni: nume, supranume şi „ciufulitură“. Cu privire la cel din urmă termen sunt cunoscute următoarele sensuri: batjocură, ridiculizare şi zeflemea.

Cum e şi firesc, oamenii îşi atribuie diverse apelative care scot în evidenţă anumite trăsături. Verbul „a ciufuli“ are sensul de „a lua peste picior pe cineva, a face de râs, a batjocori, aşa cum o spun şi următoarele versuri populare:

„Nici cu gândul n-am gândit

Cine m-a ciufuluit.“

Pe Valea Someşului, în Ţara Năsăudului, această expresie este foarte des folosită şi aproape că nu deranjează pe nimeni, chiar dacă uneori este mai puţin comodă.

O categorie largă a acestui gen de apelative se referă la cea care ridiculizează însuşiri şi defecte fizice sau morale: Ştiopu sau Ştioapa, Mutu, Cioarca, Lungu, Jâbu, Guşuţa, Cracu, dar şi agilitatea, adică cei care ştiu să se învârtă, descurcăreţii, cum ar fi Sfârnarul.

Sub aspect zeflemitor este folosită porecla de „Bogatu“, care nu are nicidecum acest sens. De altfel, această caracteristică şi-o atribuie chiar persoana în cauză, vrând să scoată în evidenţă faptul că, prin dobândirea unor lucruri nesemnificative, el este mai bogat decât alţii. Alteori mândria că posedă o avere însemnată în această localitate a dat naştere la o poreclă corespunzătoare, şi anume Făla, care vine de la verbele „a se făli“, „a se mândri“. De asemenea, în satele năsăudene există câteva porecle care provin de la numele unor animale: a Lupului, a Ursului, a Leului, a Ţapului, a Mâţocului, a Hulpii, ascunzând trăsăturile caracteristice ale animalelor respective: lacom şi crud ca lupul, greoi în mişcări ca ursul ori şiret ca vulpea.

Şi aspectul profesional şi-a lăsat amprenta în lumea satului năsăudean. Sunt cunoscute poreclele: a Fierarului, a Morarului, a Dăscăliţei, a Popei, a Boldaşului, a Fătului. Nici poreclele cu caracter religios nu sunt evitate: Pocăitul ori Sătana.

Totuşi, cele mai multe porecle derivă din numele de familie sau de botez: Bambu, Liuchi, Cozma, Brica, Ţânca, Bucioaia, Ciricoaia. Dimi­nutivele completează sfera ridiculizării unor trăsături fizice ale oamenilor, numai că acestea sunt mai blânde, mai apropiate de suflet, cum ar fi, de exemplu: Mâţâţălu, Botăşălu, Negruţa, Biluţa, Pâţâloaia, Botoaia. Este firesc ca aceste porecle să aibă şi alte nuanţe, multe dintre ele cu o corespondenţă foarte îndepărtată: Gioga, Becea, Ciuciuş, Cârţa, Prăjânca, Toaca, Hârza.

Multe sate din jurul Năsăudului sunt cunoscute din cele mai străvechi timpuri după „ciufulitură“, adică poreclele sunt general valabile pentru o întreagă aşezare rurală. Măierenii sunt cunoscuţi ca fiind „coţobrei“ fiindcă e satul cu cei mai mulţi copii din ţară şi de forma lor sunt oameni mai mărunţi, nu foarte voinici, însă harnici cum nu sunt alţii.

Locuitorii comunei Şanţ sunt denumiţi „frigeţi napcii voi şănţeni“ pentru că, sat de munte fiind, alte bucate nu se fac, ca urmare a reliefului montan, decât cartofii.

Cei din Prislop, actualul cartier al Năsăudului denumit „Liviu Rebreanu“, sunt cunoscuţi ca fiind „fansularii prislopeni“. Se pare că aceştia aduceau la târgul săptămânal din Năsăud spre vânzare legume. Cel mai adesea fasole, după cum reiese din poreclă. Rebrenii şi părvenii sunt denumiţi „guşalăii de rebreni“ pentru că sunt oameni mai voinici şi „răşinarii de părveni“ pentru că, sat de munte fiind, cu multe păduri, părvenii veneau la târg cu cherestea pentru construcţii.

Şi cei din Mocod au o poreclă, şi anume aceea de „hurlupcii de mocodeni“. Ei sunt numiţi aşa pentru că nu lasă nici măcar un metru pătrat de teren nesăpat şi neproductiv. Sapă chiar şi răzoarele pentru a pune cine ştie ce porumb ori cartofi în pământ.

Motivul apariţiei poreclelor poate fi căutat în faptul că poporul român s-a născut cu simţul umorului pe care şi l-a manifestat şi îl manifestă în toate împrejurările. În al doilea rând, acest lucru este cerut de necesitatea stringentă de a deosebi indivizii cu acelaşi nume şi prenume.

Chiar dacă la început porecla poate fi privită ca o atitudine duşmănoasă, treptat ea este acceptată şi va rămâne moştenire altor generaţii graţie personalităţii acesteia în mediul sătesc.

Viorel Grosu
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.12, 16-30 IUNIE 2013

Căianul Mic, o comună într-o continuă schimbare

La doar 17 kilometri de oraşul Beclean, pe Valea Ilişua, se află Căianul Mic, o comună formată din patru sate, unul mai frumos decât celălalt. Dobric, Ciceu Poieni, Căianul Mare şi Căianul Mic sunt cele patru localităţi ce formează cea mai mare şi mai bogată comună de pe Valea Ilişua, situată lângă alte două comune, Spermezeu şi Târlişua.

Aici întâlnim două influenţe, una specifică Văii Someşului, iar cealaltă, Ţării Lăpuşului, zonă apropiată comunei Căianul Mic. De altfel, apele ce străbat cele patru localităţi componente fac parte din bazinul hidrografic al Someşului Mare, cel mai important râu ce traversează o mare parte din comună fiind Ilişua, cu afluenţii lui Dobricel şi Digşor. Tot în cadrul comunei există Cetăţele, un lac cu apă dulce, cu o lungime de 102 metri şi o lăţime maximă de 60 de metri, în jurul originii căruia s-au ţesut numeroase legende. Iniţial lacul a fost numit Tăul Cetăţele datorită existenţei unui turn de pază roman şi a unui drum care făcea parte din sistemul de pază al minelor de sare romane din zona Căianului şi a Săsarmului.

Dealurile Căianului stau de strajă de jur-împrejur

Valea Ilişua este străjuită de dealuri de până la 500 de metri, în general relieful comunei fiind unul deluros. Cu ani în urmă, aceste dealuri erau împădurite, însă pentru că localnicii aveau nevoie de păşuni pentru animale şi de terenuri arabile, în timp pădurile au fost defrişate şi terenurile curăţate. Astăzi localnicii le folosesc pentru păşunatul animalelor, pentru a cultiva grâu, porumb, cartofi şi altele. Centrul de comună este Căianul Mic, însă doar peste o Vale se află satul Căianul Mare, unde meşteşugurile sunt la ele acasă. Dobricul este de asemenea un sat deosebit, aşezat între păduri de o frumuseţe aparte.

La Dobric aproape că nu mai există case tradiţionale, fiecare gospodărie transformându-se în ultimii ani într-o adevărată „curte domnească“. Mulţi, foarte mulţi localnici din Dobric au muncit şi muncesc încă în diferite ţări din Uniunea Europeană, iar cu banii câştigaţi şi-au construit case frumoase din care nu lipseşte nimic. Hărnicia şi ambiţia dobricanilor este recunoscută, aşa încât cine vine pentru prima dată la Dobric poate să creadă că se află pe un tărâm binecuvântat de Dumnezeu.

Peste 1.000 de localnici muncesc dincolo de graniţele ţării

Din cei 4.337 de locuitori ai comunei, peste 1.000 sunt la muncă peste graniţele ţării, acest lucru fiind unul extrem de benefic din punct de vedere economic. Majoritatea celor plecaţi sunt bărbaţi şi muncesc în domeniul construcţiilor, dulgherii de la Dobric, dar şi specialiştii în finisaje interioare de la Căianul Mic fiind foarte bine plătiţi acolo unde îşi fac meseria cu dăruire.

Cei care au rămas în ţară nu se dau nici ei înapoi de la munca pământului. Cresc animale şi de ceva ani s-au dezvoltat adevărate ferme de vaci şi oi. Creşterea populaţiei şi suprafeţele agricole nu foarte întinse i-au determinat pe unii localnici să practice şi alte meserii, cum ar fi boştinăritul şi curelăria. Aceste activităţi i-au ajutat pe localnici să-şi câştige existenţa, astfel încât întâlnim şi astăzi meşteri curelari şi boştinari.

Un armean din Gherla a adus prima dată la Căian boştina

Începuturile boştinăritului datează încă din anul 1842, odată cu stabilirea unui armean venit din Gherla, pe nume Pavel Miron zis „Nigolo“, care împreună cu soţia aduna boştină din satele învecinate şi o storcea extrăgând ceara de albine, care era livrată bisericilor din Maramureş, Polonia şi Rusia. Boştina era materia rezultată în urma topirii şi stoarcerii primitive a fagurilor de ceară, prin retopire extrăgându-se aproape 98% din ceara care a rămas din boştină.

Şi curelăritul este un meşteşug ori, mai bine zis, o artă care se mai păstrează la Căianul Mic. Tăbăcarii cei mai cunoscuţi sunt Borodi Grigore şi Simion, Bilţ Ioan, Cleja Vasile, Magda Grigore. Printre producătorii de fagure artificial îi amintim pe Vidican Alexandru, Boca Ioan şi Ţărmure Liviu.

Portul popular, la mare preţuire

La zile de mare sărbătoare tinerii comunei scot din lăzile de zestre ale bunicilor frumoasele porturi populare specifice Ţinutului Năsăudean. Cel mai spectaculos element din costumul de sărbătoare al unui fecior este clopul cu păun. Acesta este confecţionat cu mare pricepere de meşterii renumiţi de la Salva şi se face cu trei, patru sau cinci rânduri de pene, în funcţie de cât de bogat este feciorul. De asemenea, „ceptariul cu ciucuri“ este specific Ţării Năsăudului, acesta fiind un element plin de culoare pe care îl îmbracă feciorii la jocurile din sat.

Administraţia comunei are planuri mari

Deşi privind uliţele satelor ce fac parte din comuna Căianul Mic ai putea spune că localnicilor nu le lipseşte nimic, totuşi cei care conduc localitatea mai au mult de muncă şi sunt puşi pe fapte mari. Recunosc cu toţii, oamenilor nu le lipseşte nimic în propria ogradă, au case mari şi frumoase, au instalaţii de alimentare cu apă din surse proprii, au curţi curate şi bătături pline cu animale însă nu au, spre exemplu, un cămin cultural reabilitat, o şcoală modernă în satele Căianul Mic şi Dobric şi nu au nicio reţea de canalizare, care este foarte utilă unei comunităţi în secolul în care ne aflăm.

„Sunt foarte conştient că pe umerii mei apasă o mare responsabilitate, iar oamenii aşteaptă unele schimbări. În general, în mediul rural oamenii nu au aşteptări ieşite din comun, pentru că fiecare se gospodăreşte aşa cum ştie el mai bine în propria ogradă. Nu îmi place să fac promisiuni, dar dacă ar fi să punctez câteva dorinţe, pe care le consider decente, atunci acestea ar fi: să avem cămine culturale moderne, cum am văzut că sunt în alte comune mai mari; un parc în centrul comunei cu locuri de joacă pentru copii; vrem să extindem reţe­lele de energie electrică. De asemenea, mi-am propus să-i susţinem pe cei care se ocupă cu agricultura şi vor să acceseze fonduri europene. În mod cert, sunt multe de făcut în comună, dar trebuie să ţinem cont şi de fondurile pe care le avem prin bugetul local. Vrem şi trebuie să reuşim să atragem fonduri europene, acestea sunt baza dezvoltării comunităţilor rurale. Comuna pe care eu o conduc este una bine poziţionată, oamenii sunt primitori şi simpli, cu toate că avem multe personalităţi ce îşi au originile aici. Sunt recunoscuţi ca buni gospodari şi au ştiut întotdeauna să-şi găsească rostul pentru a duce o viaţă decentă. De muncă nu le este frică, nu le-a fost şi nu le va fi, deşi locuri de muncă nu prea au fost în zonă. Avem oameni care trăiesc din meşteşuguri, confecţionează hamuri pentru cai, produc faguri, femeile muncesc la maşini de tricotat, ţes încă la războaie covoare de o frumuseţe rară şi… numai Dumnezeu să ne ţină sănătoşi… Ce să zic, îi invit pe cei care vor să ne cunoască să ne viziteze comuna, Căianul Mic, judeţul Bistriţa-Năsăud, pe Valea ce duce către Munţii Ţibleşului“, ne-a mărturisit primarul, Paul Dumitru Ştir.

Viorel GROSU
LUMEA SATULUI, NR.4, 16-28 FEBRUARIE 2013

 

Mere mici şi puţine anul acesta în livezile bistriţene

Seceta din acest an a provocat pagube însemnate în livezile din judeţul Bistriţa-Năsăud, pomicultorii susţinând că nu au mai avut parte de o recoltă atât de mică, de mai bine de 35 de ani. Cu toţii au simţit din plin lipsa ploilor, cu atât mai mult cu cât sistemele de irigaţii lipsesc cu desăvârşire din livezile de pe Dealurile Bistriţei.

Dacă până la sfârşitul lunii mai toate semnele duceau înspre un an bun în livezi – ploile căzute în primăvară au fost suficiente, lucrările specifice au fost executate la timp şi în bune condiţii climatice – odată cu debutul verii îngrijorarea pomicultorilor s-a accentuat de la săptămână la alta. Cantitatea de precipitaţii care s-a înregistrat în Bistriţa-Năsăud s-a situat cu mult sub media multianuală, spre sfârşitul verii existând un deficit de apă în sol de aproape 150 de litri pe metrul pătrat.

.... articolul complet pe baza de abonament, detalii ....

Viorel GROSU
LUMEA SATULUI NR.22, 16-30 NOIEMBRIE 2012

Băla de Bistriţa, o Ţurcană îmbunătăţită

Vasile Turculeţ, preşedintele Asociaţiei judeţene a crescătorilor montani de ovine „Dealul Negru“ din Bistriţa-Năsăud, lucrează din anul 1984 la ameliorarea unei subvarietăţi a rasei de oi Ţurcană, cunoscută sub numele de Băla de Bistriţa. N-a făcut acest lucru de unul singur, ci alături de alţi crescători de animale şi specialişti în domeniu. Unii au abandonat  proiec­tul, alţii i-au rămas fideli chiar şi astăzi, în ultima categorie înscriindu-se şi fermierul Turculeţ.

Ca o curiozitate, acesta nu este zootehnist, având o cu totul altă profesie de bază, în domeniul construcţiei de drumuri, şi nici nu creşte un efectiv numeros, ci doar 60-70 de capete, folosite mai ales în scop ameliorativ.

.... articolul complet pe baza de abonament, detalii ....

Maria Bogdan
LUMEA SATULUI NR.22, 16-30 NOIEMBRIE 2012

Abonează-te la acest feed RSS