Ochi în ochi cu Dumnezeu

Este pentru prima oară când simt povara rândurilor pe care le scriu. Deși tot ce am aflat mi-a fost spus fără regrete, fără apăsare, fără durere. Doar cu o emoție incredibilă și cu o dragoste nesfârșită față de Dumnezeu. Însă, ascultând ce mi s-a spus, am devenit martor al unor clipe de răscruce, al unui destin pe care puțini ar fi putut să îl îndure, rămânând lucizi. Nu este întâmplător că am aflat aceste lucruri. Și nu este întâmplător nici că au ajuns la dumneavoastră. Nimic nu este întâmplător.

Povestea pe care urmează să o citiți s-a întipărit atât de profund în sufletul meu încât este greu de acum ca și doar un fir de îndoială să se mai strecoare în ființa mea. Am întâlnit un om extraordinar, un om frumos la chip, dar mai ales la suflet. Un om care a trăit „explozia“ unei stele, după cum mi-a mărturisit. Carolina Tănase este o pictoriță din București. În urmă cu aproape 30 de ani, într-o zi care a început frumos viața i s-a schimbat fulgerător. Un accident de călărie avea să sfârșească totul. Sau poate doar a început totul?

„Nimic nu ar fi anunțat ce urma să se întâmple. În momentul în care s-au ales șeile, ceea ce pare o întâmplare, deși acum știu că nu există așa ceva, pentru mine a rămas o șa foarte veche, fără arcade în față și în spate. Nu am realizat atunci că șaua nici nu a fost legată așa cum trebuie. Acesta a fost motivul pentru care a început calvarul. În momentul în care calul a primit comanda de galop m-am dezechilibrat și nu am reușit să mă mai redresez. În acel galop, cumva am alunecat de pe el și am ajuns printre picioarele lui din față, prinsă de grumaz. La momentul acela îmi recăpătasem starea de spirit și îi tot spuneam să se oprească, dar nici eu și nici ceilalți nu am reușit să îl încetinim. În acea goană nebună care a durat minute în șir și în care încerca să se elibereze de strânsoarea mea, Superb a început să facă salturi. Într-unul dintre acele momente mi-a dat capul pe spate. A fost o mișcare similară loviturii de bici. Și s-a rupt filmul...“

Ani mai târziu, spune Carolina, a încercat să afle ce s-a întâmplat în acele clipe de întuneric despre care nu știe nimic. Cei care au asistat la acest accident îngrozitor i-au spus că, într-un final, în încercarea de a evita să o calce în picioare, calul a căzut parțial peste ea. Corpul său a fost devastat de traume. A avut trei-patru coaste și umărul drept rupte, pielea spatelui a fost practic smulsă, pneumotorax intern și fractură cervicală. Mai târziu, după lunile de recuperare fizică, spune Carolina, suferința s-a adâncit în sufletul ei.

„Cum eram cu fața în praf, primele secunde în care mi-am revenit nu realizam ce s-a întâmplat. Doar vedeam că sângeram. În acele momente încă îmi simțeam corpul care parcă ardea.“

Disperați, prietenii săi încercau să o păstreze conștientă. Totul se întâmpla în fracțiuni de secundă. Vedea cum aceștia o strigau, dar nu îi mai auzea. Imaginile se îndepărtau și se transformau în alb-negru. Inima ei era pe cale să se oprească.

„La un moment am simțit cum o forță mă smulge și vedeam, de undeva de sus, ce se petrece în jurul meu. Atunci am simțit o spaimă teribilă și mi-am spus: Doamne, unde mă duc? Însă m-am tot ridicat până nu am mai văzut nimic, doar o lumină liniștitoare. Acolo nu mai gândești, nu mai ești conștient că ai fost într-un trup. E doar pace și liniște. Acolo pierzi noțiunea timpului, nu știu cât am stat așa.“

Întoarsă într-un galop nebun către herghelie, una dintre tinerele care au fost prezente la accident i-a mărturisit mai târziu că o voce interioară i-a spus să aducă apă rece și să i-o toarne pe piept. Și așa a făcut.

„La un moment dat am simțit că de acolo, de sus de unde eram, a început o cădere vertiginoasă. Aveam senzația că alunec printr-un tub, dar fără ca acesta să fie închis. Dintr-o dată am simțit că mă înghit pe mine însămi. Apoi am început să aud cum îmi bubuie inima. Când mi-am revenit au început să îmi vâjâie urechile, exact cum se aud cascadele. Am inspirat dintr-o dată profund, cât am putut de mult. M-am uitat către cer și am zis nu vreau să mor. Gândul meu s-a dus imediat spre fiica mea Diana, care ar fi rămas singură. Chiar dacă îi avea alături pe bunici, eu eram singurul ei părinte. Apoi am simțit, de la umăr în sus, niște dureri îngrozitoare, de parcă mi se smulgea coloana. Când mi-am ridicat mâna am văzut că mi se strânseseră degetele și simțeam că mi s-a umflat fața. Abia vedeam. La un moment dat mi-am atins picioarele și am văzut că nu simt nimic. Atunci am înțeles că mi-am rupt coloana. Mă concentram pe faptul că trebuie să ajung la spital și am sperat până în ultima clipă. Când mi s-a spus că am fractură cervicală..., m-am agățat de ceva interior.“

Ajunsă la spital, după un drum chinuitor cu ambulanța, Carolina nu reușește să comunice medicului de gardă decât grupa de sânge și RH-ul. Intră apoi în comă. La câțiva ani după accident, medicul de gardă de atunci i-a mărturisit că a fost marcat de faptul că a văzut un om atât de frumos desfigurat de suferință. Când și-a revenit era pe un pat înalt ca un catafalc. Deși era paralizată de la gât în jos, simțea cum începe să urce progresiv o răceală. Auzise înainte că omul care simte asta nu mai are mult de trăit. Atunci a început o luptă interioară și se gândea că nu vrea să moară. Simțea că nu mai are aer și nu știe cum a fost posibil, dar cu toată forța pe care o mai avea a început să își miște corpul, cu speranța că cineva o va auzi. A intrat pentru a doua oară în comă din cauza pneumotoraxului intern care i-a determinat sufocarea. Și-a revenit a doua zi, când lângă patul său a recunoscut-o pe verișoara mamei sale. Aceasta a întrebat-o dacă o recunoaște și i-a răspuns că da. A spus că este bine, este semn că nu i-a fost afectat creierul și va supraviețui.

„Au murit lângă mine câțiva oameni. Efectiv mă curenta când îi simțeam cum își dau ultima suflare. Mă gândeam că aș putea fi unul dintre ei și nu voiam lucrul ăsta. Oricine care persiflează și bagatelizează credința în Dumnezeu trebuie să ia aminte. Nu le doresc să trăiască momentul în care simți că atârni deasupra unui hău și că acum poți să mori sau nu. Pentru unii moartea poate să fie ceva ușor, dar conștiința faptului că ai putea să mori și nu știi unde ajungi – eu știind ce înseamnă să fii în afara corpului –, este îngrozitoare. Este ca și cum deasupra ai vedea un cer luminos și dedesubt un hău imens care, cu toate durerile acelea îngrozitoare, poate fi ca o gură de iad.“

Însă nu iadul avea să îl descopere Carolina, ci o liniște sublimă, o binecuvântarea pe care doar cei aleși o primesc.

„La un moment dat, cum stăteam întoarsă pe partea stângă, am închis ochii și m-am văzut ca într-o altă dimensiune. Stăteam pe spate și eram acoperită cu ceva foarte alb. Dincolo de patul meu am văzut pe cineva foarte înalt, așezat în genunchi. Vedeam așa ca printr-o pânză fină de apă, nu se distingeau trăsăturile foarte bine. Într-o fracțiune de secundă, când am gândit cine este, ca un răspuns la gândul meu, căci pentru El nu există bariera gândului, a ridicat mâna dreaptă și, cu niște degete fine și cu un gest maiestuos, a făcut semnul crucii către mine. Și zâmbea. Avea un zâmbet atât de fericit și emana atâta lumină încât nu îi vedeam decât pletele de o culoare mai închisă până la umeri. Avea barbă, o frunte pline de noblețe, un chip perfect. În momentul în care a făcut semnul crucii către mine parcă mi-a deschis ochii sufletului. Am știut că este Iisus. Și cum eram întinsă pe spate, în acea dimen­siune, am întins mâinile către el și i-am zis: «Doamne, nu mă lăsa!». S-a ridicat, dar nu a ocolit patul. Pur și simplu a plutit către mine, a întins mâinile și le-a prins pe ale mele într-ale lui. Când m-am uitat la ele, am văzut că mâinile mele erau sănătoase. În acel moment m-a ridicat în șezut – în realitatea noastră abia după șase luni am stat pe marginea patului cu sprijin. Mi-a zis atunci cu o voce blândă, care nu părea omenească, nu era nici masculină, nici feminină: «Fii liniștită, o să te faci bine». Din vocea lui se materializa în corpul meu o mângâiere ca o apă curgătoare și aducătoare de fericire. Atingerea Domnului și vorbele lui au un efect palpabil în sufletul omului, dacă el vrea asta. Nu a durat mult și au început niște dureri îngrozitoare. Mă simțeam ca și cum corpul meu până la gât ar fi într-un cuptor și parcă ceva îmi smulgea carnea. Erau niște dureri care, indiferent de calmantele luate, nu treceau. Durerile s-au terminat după trei luni, la fel de brusc cum au început. M-am trezit într-o dimineața și simțeam în corp ca o apă mângâietoare. Mai târziu, pentru că erau lucruri pe care nu le înțelegeam, nu știam foarte multe despre lumea de dincolo, am început să citesc cărțile religioase. Într-una dintre ele am aflat despre wurt-ul ceresc, un foc mântuitor care mistuie tot ce a mai rămas întunecat în ființa ta. “

După durerea fizică a corpului, spune Carolina Tănase, marea ei suferință a fost că, așa cum era acum, nu o va mai iubi nimeni, nu va mai fi văzută ca un om întreg. În liniștea camerei sale, citind cărți și scriind poezii, încerca să se elibereze de durerea aceasta sufletească. Urma cumva al doilea pas.

„După suferința fizică teribilă din primele luni, acum suferința se adâncea în sufletul meu. Începeam să conștientizez o altă dimensiune fizică. Ceea ce se întâmpla cu corpul meu era o a doua natură, care există în fiecare dintre noi în stare latentă, dar pe care nu o doresc nimănui să o descopere. Organele care erau efectiv rupte de simțire, practic creierul nu mai controla nimic din corp, prin educație și management începeau să își exercite singure funcția. Celulele din fiecare organ au un centru de comandă. Când se întrerupe legătura cu creierul avem dată de Sus această abilitate care ne ajută să supraviețuim.“

La un an după accident Carolinei i-a fost dat din nou să revadă acea lumină pe când practica rugăciunea lui Iisus.

„S-a întâmplat brusc, în timpul rugăciunii. Practic, nu am coborât cu voia mea în interiorul meu. Am ajuns într-un alt spațiu și mi-era teamă. Atunci o voce fără cuvinte mi-a spus: «Stai liniștită, că Eu sunt.». Și l-am recunoscut atunci pe Iisus. Parcă m-am conectat la o sursă atât de puternică și iubitoare, încât durea. Nu eram în corpul meu în acel loc, dar eram prezentă cu corpul spiritual. Acea trăire era atât de puternică, încât am simțit că dacă nu se întâmplă ceva, nu mai pot îndura. Atunci am văzut deschizându-se deasupra mea un ochi, lumina aceea nu este precum cea a soarelui, este atât de orbitoare, dar nu în sensul rău, este vie. A curs efectiv ca un fulger peste mine, a intrat prin frunte și ceea ce părea a fi corpul meu a fost sfâșiat din cap până în picioare. În momentul acela lumina m-a cuprins cu totul. Nu pot să descriu ce vedeam, era o stare de beatitudine, de fericire, nu ai mai fi vrut să te întorci de acolo.“

Pentru tot ce i-a arătat Dumnezeu, Carolina Tănase nu mai regretă acel accident. Spune că ceea ce este acum este ce a clădit El în interiorul ei.

„Când te lupți pentru supraviețuire nu ești nici aici, nici acolo. Trebuie să te agăți cu toată forța sufletului de acel rezervor imens de bunătate și energie ca să te poți reclădi, pentru că altfel nu te salvează nimic. Cumva ești doar tu și Dumnezeu, ochi în ochi. Trebuie să fii, cred eu, suficient de puternic construit de sus ca să poți să purta o cruce atât de mare.“

Laura ZMARANDA