Adrian Păunescu. Anarhica stare...

Tinereţea mi-a fost marcată, ca multora din generaţia mea, de Cenaclul Flacăra. Deşi nu am participat la niciun spectacol, multe dintre întâlnirile cu prietenii erau acaparate de discuţiile aprinse, pro şi contra, despre editorialele şi de poezia poetului Adrian Păunescu, pe fundalul muzicii menestrelului Tudor Gheorghe.

Pe acesta din urmă l-am văzut pe scena teatrului Bulandra, sala Podul Izvor, în 1968/69. Mai mult, i-am vândut biletele la spectacole, din calitatea de difuzor cultural, ca sursă suplimentară de venit în anii studenţiei.

Pe Adrian Păunescu l-am întâlnit cu ocazia lansării cărţii Lumea ca lume, scrisă la „somaţia prietenească“ a lui Octavian Paler, la Librăria „Mihail Sadoveanu“, în 1973. Până aici, nimic deosebit, dacă nu asistam, pe viu, la tărăboiul făcut şi scoaterea la vânzare, din depozitul librăriei, a cărţii sale de poezii Istoria unei secunde, în coperte gri, interzisă de cenzură. Atunci Adrian Păunescu a hotărât, în semn de protest, ca toate cărţile ulterioare să apară cu coperte negre. Deşi bucuros că am „pus mâna“ pe cele două cărţi, cu autograf, demersul m-a costat 2% din salariul de stagiar, fără drumul Tulcea – Bucureşti.

În drumurile pe la IAS-urile din ţară i-am găsit, în cartea de onoare, multe poezii scrise ad-hoc, spre uimirea, dar şi bârfa gazdelor. Clevetitorii îşi susţineau poveştile având ca dovadă poezia, iar „poezia este un risc pe cont propriu“. Câţi nu-şi vor fi dorind, acum, să-i audă vocea tunătoare recitându-şi poeziile sau ale confraţilor, intrate în conştiinţa „generaţiei în blugi“?!

M-am bucurat când Adrian Păunescu a ales să-şi construiască o casă la Breaza, locul meu de baştină. Înainte de 1989, pe lângă urmărirea lucrărilor la construcţia casei şi actele de cultură, poetul făcea „acte“ de aprovizionare pentru locuitorii oraşului cu de-ale gurii, la Alimentara. Spre ruşinea concetăţenilor mei, după ce s-au bucurat, au sfârşit prin a-l bârfi, c-aşa-i la noi. Aici a organizat şi un revelion cu membrii Cenaclului. De aici a repornit Cenaclul, după o perioadă de interdicţie, cu o haltă la Câmpina, înaintea incidentelor petrecute la Ploieşti, în iunie 1985, care au însemnat şi sfârşitul, după 1.600 de spectacole.

Cele citite în Lumea ca lume m-au inspirat în scrierea articolelor Atunci când cuvântul nu mai zideşte, La români cuvântul mai zideşte? şi Excese, exageraţiuni, ultimul publicat în Vremea, condusă de Adrian Păunescu. Erau vremurile când, ca şi azi, se practicau atacurile virulente la persoană, definite de Adrian Păunescu astfel: „Colosali sunt gazetarii de profesie. Din nimic ei pot să facă mult, iar din ceva acolo ei fac minunea lumii, deşi înţelepciunea populară a rezolvat din timp problema numind sonor substanţa din care cineva urma să facă bici.“

Următorul, publicat în Dimineaţa (10 iunie 2004), a fost o replică la atacul calomnios al poetului Mircea Cărtărescu la adresa poetului Adrian Păunescu şi scriitorilor Dinu Săraru şi Fănuş Neagu într-o emisiune tv. Mircea Cărtărescu a continuat şi în scris, deşi recunoştea că „în scris sunt de multe ori viteaz, dar în confruntările faţă-n faţă mă pierd uneori penibil şi-apoi îmi vine să mă iau la palme de ciudă“. Regreta că îl apărase pe Adrian Păunescu în comisia ce urma să-i valideze teza de doctorat. Nu ştiu dacă Adrian Păunescu a avut sau nu o reacţie. Era vremea când repeta spusele lui Zaharia Stancu: „suntem prea bătrâni ca să ne certăm, că nu mai avem timp de împăcat“, având şi clemenţa pentru calomniile între scriitori: „multe li se pot contesta scriitorilor, dar ei au meritul de a se calomnia pe faţă“. Nu am discutat niciodată tête-à-tête cu Adrian Păunescu, deşi mi-am dorit-o, după cum nu ştiu dacă a citit articolul construit cu cele citite în Lumea ca lume, care i se potriveau ca o mănuşă lui Mircea Cărtărescu, valabil şi azi: „Câte feţe poate avea un om! Omul se naşte şi este educat, omul are până la urmă faţa lui, ideile lui, pe care şi le poate exprima sau nu, dar nu e în niciun caz normal să îngăduim nimănui obţinerea de mai multe feţe, pe care respectivul să le scoată în public, în funcţie de împrejurări, în dorinţa unei afirmări fără scrupule“. „Singura dramă pentru omul cu două feţe ar fi să apară omul cu trei feţe.“

De fapt, în aceasta constă forţa creatoare a poetului, ca şi la Creangă, Eminescu şi Caragiale: aparenţa, uşurinţa, substanţa şi perenitatea cuvântului, cum ar fi scris azi.

Articolul din Dimineaţa conţinea şi scuzele, în numele concetăţenilor mei. În 2010, aniversarea a 45 de ani de la terminarea liceului urma să o ţinem la „Casa roşie“, proprietatea poetului. Speram, ştiindu-l bolnav, ca cele scrise în 2004 să-i parvină prin dna Carmen Păunescu. Din păcate, starea poetului s-a înrăutăţit brusc şi i-a reclamat prezenţa de urgenţă la Bucureşti, iar înţelegerea contramandată. La scurt timp, la 5 noiembrie, poetul avea să ne părăsească, lăsându-ne crezul său de o viaţă: „Şi ţării mele minima dreptate.“ Din păcate, autointitulatul „pigmeu“ şi apoi „expatriat“ Mircea Cărtărescu, în dorinţa unei afirmări fără scrupule a recidivat cu un atac la dispărutul poet. Este greu să intri în cheia cuvintelor poetului Adrian Păunescu, când eşti născut pe 1 iunie şi gândeşti conform semnificaţiei acesteia!

În curtea casei de la Breaza s-a construit o bisericuţă din lemn, care aduce aminte şi de prezenţa poetului în acel spaţiu. Poate edilul oraşului va dedica o placă din faţa Casei de cultură şi poetului Adrian Păunescu, alături de I. Manolescu – actor, acad. Gr. Moisil, M. Sebastian – scriitor, Constantin Piliuţă – pictor şi alţii.

Poetul a fost preocupat de apărarea valorilor româ­neşti şi de necesitatea educaţiei. Puţini au fost însă cei care să-l apere. De aceea doream să-i transmit şi articolul. Se dovedeşte că „timpul vieţii ni-i scurt“, cum spune în Pe pământ avem de toate.

Nu-mi permit să fac judecăţi de valoare asupra operei poetului, eseistului, criticului, realizatorului de emisiuni tv şi omului politic Adrian Păunescu. Au făcut-o românii atunci când i-au solicitat să renunţe la politică şi o fac şi azi, prin lacrimile vărsate la Ruga pentru părinţi până la indignare citind Analfabeţilor. Închei cu câteva versuri care reprezintă transpunerea neputinţei timpului pe care îl trăim şi pe care Adrian Păunescu a căutat să-l resusciteze perpetuu, înainte şi după 1989. „Anarhica stare. Când totul se poate/ E-o criză ce nu se explica/ Prea lesne şi una şi alta se poate/ Şi frunza ce creşte şi cea care pică/. Când ora se poate, când noaptea se poate, când moartea se poate/ Şi ce se mai poate când totul se poate?“

Rămâne ca Andrei Păunescu să discearnă dacă cele scrise răspund, fie şi parţial, la întrebarea sa mai veche: „Ce nedreptăţi aţi făcut pe care le regretaţi?“ izvorâtă, bănuiesc, şi din frământările tatălui: dorinţa de a intra în conştiinţa semenilor cu conştiinţa datoriei îndeplinite.

Dacă Dor de Eminescu este, este şi Dor de Păunescu, cei doi fiind reuniţi acum în stele.

Mircea TOMA