Adama Sultan iulie 2020
update 21 Sep 2020

Tradiţii şi obiceiuri în luna lui Mărţişor - calendar popular

Martie este prima lună din anotimpul cald, iar în popor are mai multe denumiri: luna Babei Dochia, luna Femeii sau a Mărţişorului. Încă din prima zi sunt fel de fel de tradiţii care se pun în practică şi care diferă în funcţie de regiune. Este cunoscut faptul că la începutul primăverii se oferă mărţişoare, însă nu doar fetelor. În partea de nord a Moldovei, şi în special în Bucovina, fetele oferă mărţişoare băieţilor, 1 martie fiind considerată Ziua bărbatului, iar aceştia de 8 martie – Ziua Femeii le răsplătesc cu ciocolată, ghiocei sau cu alte flori de primăvară. Tot în prima zi a lunii se vorbeşte despre firul vremii tors de Baba Dochia atunci când se spune că se împletesc culorile celor două anotimpuri – alb şi negru (mai nou roşu), iarna şi vara, ziua şi noaptea, moartea şi viaţa.

Primele 9 zile sunt numite în popor şi zilele Babei Dochia sau Babele despre care se spune că ar reprezenta perioada în care aceasta urca cu oile la munte. Cele 9 zile simbolizează tot atâtea cojoace de care se descotoroseşte treptat. Un obicei străvechi se referă la alegerea unei Babe, iar vremea din acea zi îţi va spune cum vor fi şi următoarele zile – de va fi frumos tot anul îţi va fi spornic şi vei avea parte de bucurii, de va fi întunecat, nu-i semn de prea multe bucurii. După aceste zile încep Moşii despre care se spune că bat cu ciomagele în pământ să iasă căldura.

Pe 9 martie, în ziua celor 40 de Sfinţi Mucenici, în lumea satului se practică diferite obiceiuri: gospodinele fac mucenici, se beau sau se dau de pomană 40 de păhărele pentru a avea putere şi sănătate peste an şi pentru ca din vii să se recolteze mulţi struguri, se face curat în gospodărie şi se arde gunoiul pentru a fi ferită casa de lighioane ş.a.m.d. Următoarea sărbătoare cu o mare importanţă pentru ţărani este în data de 17 - Alexiile sau Ziua Şarpelui. Se spune că omul lui Dumnezeu sau Cuviosul Alexie este cel care descuie pământul. Acum încolţesc buruienile, ies şerpii şi insectele ale căror nume nu trebuie rostit pentru că altfel vor face pagubă pe lângă casă. Tot despre această zi se spune că marchează începutul anului piscicol.

Buna Vestire, Blagoveştania sau Ziua Cucului este sărbătorită de creştini la data de 25 martie, atunci când Arhanghelul Gabriel îi aduce vestea Fecioarei Maria că-L va naşte pe Mântuitor. Sărbătoarea este dedicată fertilităţii, se ară pământul, dar nu se şi seamănă pentru că păsările vor mânca boabele. Dacă-i timp frumos, anul agricol va fi spornic, dacă plouă până la amiază toamna va fi lungă. De asemenea este şi ziua în care încep să revină rândunelele şi cucul să cânte. Şi vremea din această lună are semnificaţiile ei. De exemplu, dacă nu va ploua, în aprilie va fi moină, iar de plouă şi tună, anul va fi roditor.

Dacă este cald e semn că vor urma 40 de zile calde, de nu, urmează tot atâtea zile cu dimineţi reci. E drept că în fiecare zonă a ţării sunt fel şi fel de obiceiuri care se păstrează, iar a le înşira în această pagină ar fi imposibil, însă ar mai fi de menţionat faptul că anul acesta postul Sfintelor Paşti începe în luna martie. Astfel, pe data de 6 martie este Lăsatul de carne, urmând Săptămâna Albă în care este dezlegare la brânză, peşte şi ouă, iar din data de 14 martie începe Postul Mare care durează 6 săptămâni.

Loredana Larissa SOFRON

Tradiții și obiceiuri în luna lui Gerar

Ianuarie, și implicit noul an, debutează în spirit de sărbătoare. De Sfântul Vasile, încă dis-de-dimineață în sate începe să răsune toba pentru că cetele de mascați își continuă drumul pe la casele gospodarilor. Copiii merg cu semănatul, sorcova sau plugușorul, iar gospodarii trebuie să pună mâna pe unelte pentru că altfel nu vor avea spor la muncă. Se mai spune că și vremea din această zi va arăta cum va fi noul an: dacă-i frumos, anul va fi unul bun în toate privințele, dacă ninge e semn de belșug, de-i senin și ger, oamenii vor fi sănătoși, iar prezența chiciurei pe crengile pomilor indică fructe multe.

Gerar, Cărindar sau Calendar sunt denumirile populare ale acestei luni. Prima, și cel mai adesea folosită, face referire la gerurile năprasnice de altă­dată, iar următoarele amintesc de un alt obicei al sătenilor, acela de a realiza calendare meteorologice din foi de ceapă.

Pe 5 ianuarie, în ajunul Bobotezei, creștinii țin post, uneori chiar post negru, preotul, alături de copii care strigă chiralesa, merg prin sat pentru a anunța Botezul Domnului, iar fetele care vor să-și afle ursitul trebuie să fure un fir de busuioc de la preot și să îl pună sub pernă. Femeile fac răcituri pentru că se spune că le va fi fața fragedă asemeni piftiei. Următoarea zi trebuie să înceapă cu slujba de la biserică; preotul sfințește apele și în unele zone este aruncată o cruce în apele unui râu, iar băieții pornesc înot pentru a o recupera. Cel care o aduce la mal este primul botezat și se consideră a fi cel mai vrednic dintre toți. Odată cu această zi se încheie perioada colindelor, iar femeile nu au voie să spele două săptămâni pentru că se spune că sunt sfințite apele.

Urmează sărbătoarea lui Sântion, numită și Iordanitul sau Iordanitul femeilor - cândva ritualul presupunea ca un grup de bărbați să arunce în aer femeile, apoi în apă, pentru a le asigura sănătate și fertilitate. Țăranii considerau că Sfântul Ioan Botezătorul, cel care l-a botezat pe Mântuitor, este protectorul pruncilor, al gospodăriilor pe care le ferește de foc, al animalelor pe care le protejează de sălbăticiuni. De asemenea, începe să se înmoaie gerul, temperaturile încep să crească, semn că primăvara e mai aproape.

După jumătatea lunii, pe 17-18, se serbează Atanasiile. În aceste zile nu se face treabă tocmai pentru a fi feriți de duhurile rele, de farmece sau boli. Pe 20 ianuarie se ține sărbătoarea sfântului Eftimie cel Mare pentru ca pomii să rodească frumos, iar bărbaţii să fie sănătoși.

Perioada 25 ianuarie-2 februarie este cunoscută sub numele de Filipii de iarnă care marchează sfârșitul perioadei de împerechere a lupilor începută încă din toamnă, când se țin Filipii de toamnă. În aceste zile nu fac treabă în special ciobanii sau cei care au multe animale, nu trebuie să te speli pe cap sau să dai cu împrumut, altfel vor ataca lupii. În unele sate gospodinele lipesc gura sobei pentru că se spune că așa vor lega și gura lupilor. Sărbătoarea este respectată și de către cei care lucrează cu lemnul pentru ca să aibă o activitate prosperă peste an.

La sfârșitul lui Gerar se sărbătoresc Trisfetitele, Teclele sau Sfinții Treierași, adică Sf. Trei Ierarhi – Vasile cel Mare, Grigore Teologul și Ioan Gură de Aur, cei care erau considerați un fel de medici miraculoși care protejau de friguri, arsuri sau bube. Sărbătoarea se ține în special pentru că se consideră că fetele vor fi fericite, pentru împerecherea păsărilor, spor la tors, se face colivă pentru morții neîmpărtășiți. Dacă este cald în această zi e semn că primăvara va fi friguroasă, iar dacă-i ger, vara va fi una foarte călduroasă.

Loredana Larissa SOFRON

Tradițiile din Cizer, promovate de meșterul Florica Criste

România are locuri frumoase, dar mai cu seamă are oameni frumoşi. Şi când spun acest lucru mă gândesc îndeosebi la acele persoane care fac eforturi pentru a păstra tradiţiile, meşteşugurile şi obiceiurile din vatra satului. Un bun exemplu este Florica Criste sau doamna Flori, după cum este cunoscută, rapsod şi meşter popular din comuna Cizer, județul Sălaj, care, cu răbdare şi dăruire, transmite tinerelor generaţii cele învăţate din bătrâni.

De la tradiție spre modernism

Când am întâlnit-o pe doamna Flori era cu acul în mână, așa cum poate îi șade cel mai bine. Modela niște poale, „adică fusta de la costumul popular“, adaugă din dorința de a se înțelege numaidecât ce a spus. De fapt, modul în care vorbește m-a bucurat tare mult, pentru că și-a păstrat graiul de acasă, regionalismele și accentul. „Să-mi spuneți să vă traduc când nu înțelegeți ceva!“, a adăugat amuzată interlocutoarea mea. Lângă dumneaei era fiica, Ștefania. Şi ea modela, de această dată o brățară „Îmbinăm utilul cu plăcutul, confecționăm lucrușoare din lână, cânepă, dar și mărgele, trebuie să expunem și lucruri tradiționale, dar și pe cele ce se poartă în zilele noastre. Trebuie să atragem și tinerii spre tradiție“, a punctat Florica Criste.

Fascinată de lucrurile pe care le aveau expuse, am încercat să aflu de unde vine pasiunea pentru tradiție și cum se poate transmite și tinerilor determinarea de a contribui la păstrarea identității naționale. „Am avut marele noroc să cresc în casă cu bătrâni, cu bunicii mei, unde era mereu o atmosferă plăcută și mă învățau, în joacă, să fac mai multe lucruri. Aveam grijă și de animale, dar învățam şi să cos pumnari, adică mașetele de la cămeșile bărbătești, făceam acest lucru chiar înainte de a merge la școală“, a continuat meșterul popular. Parcă înțelegem de aici mai bine rolul sintagmei „Cine nu are bătrâni, să-și cumpere!“

Cele două ardelence meșteșugesc multe: de la lucrușoare din lână, cânepă și mărgele până la țesături: preșuri din cârpe, saci, țoale din lână vopsită sau cerșafuri din cânepă și bumbac. „Există mai multe feluri de țesături, noi facem și țoale cu lână vopsită natural, cu frunze de nuc, de ceapă sau cu muguri de arin. Pentru păstrarea coloritului folosim moarea de curechi, adică zeama de la varză, pentru că stabilizează culoarea şi nu se albeşte țolul când îl punem la soare să se usuce“, a completat doamna Flori. Țesăturile frumoase și atent lucrate, poalele, pumnarii, ștergarele, toate lucrate manual și păstrând specificul zonei, indică faptul că tradiția poate face parte și din prezentul fiecăruia dintre noi. Brățările și poşetele de in meșteșugite cu acul sunt accesorii apreciate în detrimentul obiectelor de duzină.

Meșter popular la 12 ani

Cu zâmbetul pe buze, doamna Flori a răspuns zâmbind când am întrebat-o cum a reușit să o atragă pe Ștefania în tainele meșteșugurilor: „Eu cred că fiecare mamă trebuie să-și învețe fetele să coasă un nasture sau să modeleze un lucru. Ștefania, când avea 7 ani, mergea cu mine la târguri și lumea o vedea țesând la război. Inițial pedalele erau scurte, nici nu ajungea bine la ele, atunci am căutat unele mai lungi pentru a putea lucra cum trebuie. La vârsta de 12 ani, cu ajutorul conducerii Muzeului Satului „Dimitrie Gusti“ din București, fetiţa a fost recunoscută şi promovată ca meșter popular. Acum este la Facultatea de Agronomie din Cluj, secția Horticultură, pentru că a îmbina tradiția cu agricultura este cel mai frumos lucru în dezvoltarea rurală, eu așa îl văd.“

Nu doar Ștefania a învățat a coase și a țese de la mama ei, ci și mai mulți copii care au frecventat cursurile Școlii de Artă „Tudor Jarda“, filiala Huedin, sau cursurile clasei organizate la Muzeul Satului din Bucureşti.

Proiecte de promovare

Iubitoare de tradiții, merge adesea la târgurile organizate în diverse locații din țară, dar și din străinătate. A fost în Polonia, Franța şi Germania, a reprezentat țara, dar mai cu seamă Sălajul, nu doar pentru comunitățile de români, ci şi pentru străini cărora a încercat să le explice ce înseamnă tradiția locală. Și asta nu doar prin podoabele populare sau țesăturile pe are le realizează, ci și prin cântece și dansuri populare, pentru că adesea, împreună cu Ştefania, oferă reprezentaţii pe scenă.

Când credeam că am aflat câte ceva despre toate preocupările doamnei Flori, artista a început a-mi povesti și din culisele altor proiecte pe care le coordonează: „Am cules folclor din 26 de localităţi din zona noastră, pentru că e păcat să nu ne cunoaștem tradițiile. De exemplu, împreună cu familia mea, am reabilitat o casă tradițională, Casa lui Fănuță, care a fost inclusă în proiectul Acasă ca demult. Construcția am cumpărat-o pentru că avea elemente tradiționale, autentice și am restaurat-o. Datează din 1896, are 2 încăperi și o tindă frumoasă. Chiar vă invit să dormiți într-un pat autentic, de paie.“

De la bunici la nepoți este un alt program pe care l-a inițiat împreună cu familia. Este amplu și cuprinde numeroase acțiuni, unele deja puse în practică, altele la care se mai lucrează. „La școala din Cizer le-am dat copiilor o temă: să scrie o poezie populară. Știam că în zonă bătrânii știu tot felul de zicale, dar pe care nu le spun oricui. Aşa că i-am rugat pe toţi copiii să îi întrebe pe părinţi, pe bunici cum se zice de deochi, cum se strigă la nuntă, cum se cântă mortul şi aşa mai departe. Au venit cu temele făcute și am strâns materiale frumoase pe care mulți le-au dat uitării, așa a rezultat prima ediție a manifestării Poezie din grai străbun. Am început să transpun în scenă obiceiurile de peste an, unul dintre exemple fiind evenimentul La Cizer de Sânziene. Tot în acest program, acum 3 ani, am organizat un fel de concurs la care au participat femeile bătrâne. Acestea trebuiau să poarte costumele populare vechi, cele care mai există în lăzile de zestre, dar pe care nu le-a mai văzut nimeni de multă vreme. Am avut plăcuta surpriză să vină multe femei, îmbrăcate în port popular, cu haine pe care nu le mai îmbrăcase de 55, 47, 40... de ani sau de când s-au măritat. Nu-i păcat că hainele acelea nu le-a văzut nimeni de atâţia ani, când sunt atât de frumoase? Mai sunt multe de arătat, vrem să inițiem un program prin care să ne cunoaștem vecinii. Adică să realizăm un album în care să prezentăm ce are fiecare autentic la el în gospodărie, fie că e vorba de blide, ștergare sau obiecte pentru lucru la câmp“, a concluzionat Florica Criste.

Cu promisiunea că voi merge la Cizer să gust din bucatele tradiționale, să vizitez Casa lui Fănuță și să ascult din învățămintele bătrânilor din sat, m-am despărțit de doamna Flori știind că mai are multe să ne împărtășească nouă, tuturor.

Loredana Larissa SOFRON

Tradiții și obiceiuri în luna lui Undrea

Decembrie este cea mai așteptată lună de iubitorii tradițiilor, poate și pentru că obiceiurile din perioada sărbătorilor de iarnă au beneficiat întotdeauna de atenție și nu au pălit în detrimentul preocupărilor vremii.

Denumirea populară – Andrea, Indrea sau Undrea – păstrează amintirea apostolului sărbătorit în ultima zi a lui noiembrie. Luna debutează cu Ziua Națională a României, când au loc manifestări în mai toate localitățile din țară. Apoi, în perioada 4-5 decembrie se sărbătoresc zilele bubatului în care femeile nu trebuie să facă multă treabă, nu se coase, țese sau se spală rufe, altfel li se vor îmbolnăvi copiii, iar ei la rândul lor nu au voie să mănânce boabe de porumb, fasole ori semințe de dovleac.

Urmează sărbătoarea Sfântului Nicolae, una dintre cele mai așteptate zile de către copii. Obiceiul spune că trebuie să-și curețe ghetuțele pentru a primi daruri, asta doar în cazul în care au fost cuminți. Altfel, vor găsi o nuielușă. În popor se spune că ar fi prima zi de iarnă pentru că acum Sfântul Nicolae își scutură barba cea albă. Tot în această zi, în unele zone, tinerii se adună într-o singură ceată și hotărăsc ce obiceiuri vor pune în practică în zilele de sărbătoare.

În data de 20 decembrie se sărbătorește Sfântul Ignatie Teoforul, zi numită în popor Ignatul porcilor. Se spune că în ajun porcii nu se mai îngrașă pentru că știu că vor fi tăiați, de aici și vorba Nu îngrași porcul în ajun. Sunt numeroase tradiții care trebuie respectate în această zi. Unii fac semnul crucii cu sângele animalului sacrificat pe fruntea copiilor pentru a fi sănătoși și roșii în obraji, alții fierb grâu pe care îl consumă toți membrii familiei pentru a le merge bine.

Și… vine Crăciunul. În unele localități colindatul începe încă din data de 23, însă în majoritatea satelor colindatul începe în ziua lui Moș Ajun, pe la prânz sau la amurg. Pe vremuri, copiii și tinerii mergeau din casă în casă, cu traista la şold și îmbrăcați în straie populare pentru a prevesti nașterea Mântuitorului, iar în schimb primeau merinde, nuci, mere, covrigi ș.a.m.d. Și în zilele noastre se mai colindă și se merge cu Steaua, însă portul popular se mai regăsește doar în anumite zone, iar merindele au fost înlocuite cu bani. Se împodobește bradul și se așteaptă venirea lui Moș Crăciun. Şi în acest caz există numeroase obiceiuri, păstrate sau adoptate, magia Crăciunului fiind adesea resimţită diferit de la casă la casă. În prima zi se desfac darurile găsite sub brad, se merge la biserică, se servește masa bogată în preparate tradiționale ce au la bază carnea de porc, se ascunde furca de tors până la Bobotează, iar dacă e cald se spune că de Paști vremea va fi rece. A doua zi, finii își vizitează nașii, iar în cea de a treia zi se sărbă­torește Sfântul Ștefan şi se spune că, dacă va ninge, e semn că anul agricol va fi roditor.

Cumpăna dintre ani este marcată de tradiții și superstiții. De exemplu se spune că în această noapte se deschid cerurile şi animalele vorbesc. Dacă este senin anul va fi secetos, iar dacă este nor vremea va fi ploioasă. Încă din ajun, tinerii din sate merg cu uratul sau pluguşorul, joacă capra, ursul sau fac scenete. În acest caz diferenţele nu se observă doar la nivel de zonă, ci chiar de la un sat la altul. Se mai spune că în această noapte nu se doarme că altfel lenea îţi va fi prieten tot anul. La miezul nopţii uşa casei trebuie să fie deschisă pentru ca anul vechi să plece pentru a-i face loc celui nou care trebuie să aducă sănătate şi prosperitate.

Loredana Larissa SOFRON

Semnificațiile și tradițiile Brumarului Mare

„Eu sunt Brumarul Mare,
De cad ziua-n prânzul mare,
Iau mirosul din orice floare
Şi când iau miroasele,
Veştejesc şi florile.“

Noiembrie, luna în care nici toamna nu-i toamnă, nici iarna încă iarnă. Luna în care este vremea brumei, a tradițiilor și, mai ales, a superstițiilor care fac referire îndeosebi la lupi și strigoi, la ritualurile ce trebuie îndeplinite în preajma sărbătorilor creștine și la fermentarea mustului.

Prima săptămână este cunoscută ca fiind Săptămâna Miriștei, evident pentru că agricultorii încă mai pregătesc terenurile pentru primăvară; cea de a doua este dedicată sărbătorii Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril, după care urmează Săptămâna Filipilor de Toamnă. Pentru cea din urmă săptămână folcloriștii indică două denumirii culese din lumea satului, pe de o parte Săptămâna Ovideniilor, care face referire la noaptea în care se deschid cerurile și animalele dobândesc puteri magice, iar pe de altă parte Săptămâna lui Andrei, despre care se spune că îngheață apele și coase răul. Dacă în ceea ce privește denumirile fiecărei săptămâni lucrurile par a fi clare, nu la fel se întâmplă și cu denumirea lunii și asta pentru că noiembrie este cunoscut ca numindu-se Brumar, Brumarul cel Mare, Vinicer sau Vinar. Se pot observa două motive clare care au stat la baza denumirii populare: bruma sau promoroaca și vinul.

Chiar din prima zi a lunii unii săteni sărbătoresc Vrăcelul, o zi favorabilă pentru practicile medicinii populare, sau mai bine zis, ziua leacurilor băbești, o denumire arhicunoscută în limbajul zilnic. De Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril se fac pomeni atât pentru cei morți, cât și pentru cei vii, iar în Transilvania de altădată, și pe alocuri în unele sate și astăzi, se prepară turta arieților care trebuie aruncată turmelor de oi. Apoi urmează Filipii de toamnă, o suită de 7 zile care fac referire la cei 7 frați rătăcitori ce au fost aruncați într-o groapă cu lupi, reușind doar cu ajutorul credinței să scape și care aveau puterea de a-i schimonosi pe cei care îi batjocoreau. În aceste zile nu se fac anumite treburi gospodărești tocmai ca să ai casa ferită de lupi, foc, șerpi sau alte primejdii: nu se coase, țese sau toarce, nu se macină grânele și nu se dau afară cărbunii din vatră.

Lăsata Secului de Crăciun marchează intrarea în postul ce anunță nașterea Mântuitorului; este ziua în care pe masă se pun mâncare și băutură ce nu vor mai putea fi consumate în următoarele șase săptămâni. Următoarea etapă, căreia etnologii și folcloriștii îi acordă o atenție sporită, este Ovidenia. Cu o zi înainte de sărbătoarea Intrării în Biserică a Fecioarei Maria vremea indică cum va fi anul viitor: e an rău dacă-i senin și bun dacă va fi ploaie, lapoviță sau ninsoare. Se spune că în noaptea de Ovidenie „se deschide cerul, vitele vorbesc; le aud și cei neprihăniți“. În această zi se dă de pomană pentru cei care au murit fără lumânare sau pentru cei înecați, se ung ferestrele și ușile cu usturoi pentru că se începe perioada farmecelor și doar așa poate fi casa ferită.

Fără îndoială, una dintre sărbătorile cu cele mai multe superstiții și tradiții care se întâlnește la poporul român este cea a Sfântului Andrei. Superstițiile arată că în ajun se dă cu usturoi la geamuri și uși, vitele se apără cu mac și sare, iar femeile nu trebuie să măture în casă sau grajd, nu e bine nici să îți piepteni părul. Noaptea dinaintea sărbătorii este magică: animalele, și mai cu seamă lupii, dobândesc puteri neobișnuite, iar strigoii, vârcolacii și sufletele rătăcite umblă prin lume. Ritualurile de dragoste fac ca această sărbătoare să fie și mai așteptată pentru că se crede că fetele își pot vedea ursitul prin diverse moduri, printre care: metoda verigheta – într-un pahar cu apă neîncepută se aruncă o verighetă sfinţită de preot în mijlocul căreia apare chipul ursitului; metoda turtei – fetele de măritat prepară o turtă subţire și foarte sărată pe care o mănâncă la culcare, iar în vis băiatul pe care-l visează că le aduce apă se spune că este viitorul lor soţ; sau busuiocul pus sub pernă – în unele zone, fetele își pun busuioc sub pernă și băiatul visat peste noapte devine și ursitul. Tot de Sfântul Andrei se pune în apă o crenguță de măr care, dacă înflorește până de Sfântul Vasile, 1 ianuarie, e semn că noul an va fi roditor.

Loredana Larissa SOFRON

Deprinderi vechi de când lumea...

...întâmplător, sau numai voit întâmplător, date uitării. De unde şi nevoia de a fi mereu şi mereu reamintite. Apelând, bunăoară, la un vechi şi înţelept îndemn al bătrânilor plugari ai satelor româneşti, care sună cam aşa: „Omule cu multă minte şi cu suflet blând, fă bine şi culege, de pe cele mai înflorate şi însorite câmpuri necosite, plante şi ierburi de leac. Bune sănătăţii tale, a membrilor familiei, a rudelor, a prietenilor, a vecinilor… Chiar şi a duşmanilor, ştiuţi sau neştiuţi! Pentru că îţi vor deveni prieteni adevăraţi, mulţumindu-ţi şi rugându-te să-i înveţi şi pe ei „arta meşteşugului culegătorului de plante pentru „leacurile băbeşti“!

Aşadar, vă îndemnăm ca în fiecare primăvară şi vară să culegeţi, din pomii cei mai îndepărtaţi de drumurile asfaltate şi de fier ale ţării, flori de tei, salcâm şi soc, tinere şi poleite. (Cu precizarea că, dacă vor fi o vară şi o toamnă nu numai lungi, dar şi călduroase, în septembrie-octombrie puteţi să vă întregiţi „colecţia“ de soc, el înflorind a doua oară.) Strângeţi, de asemenea, din pădurile curate ale Carpaţilor Româneşti, muguri tineri de brad, precum şi cireşele negre şi boabele de afine, mure, zmeură, fragi, cătină şi merişori. Iar târziu, în toamnă, de pe dealuri şi coline, măceşe supracoapte şi porumbele brumării. Din grădinile şi livezile caselor şi gospodăriilor locuitorilor satelor, fructele de coacăz negru şi roşu, de zmeur şi mur de cultură. Spre sfârşitul toamnei, din păşunile vitelor şi oilor, culegeţi pere şi mere pădureţe mălăieţe. Tocaţi o parte dintre fructe şi faceţi să curgă din teascuri mustul dulce şi aromat. Apoi, după limpezire, opriţi o anumită cantitate din fermentare, prin darea mustului în clocot, iar o alta transformaţi-o în cel mai gustos şi sănătos oţet medicinal şi de bucătărie. Şi mai puteţi face încă ceva delicios: tăiaţi merele şi perele pădureţe în felii subţiri şi puneţi-le la uscat tihnit, la umbra călduţă a zilelor însorite, urmând să le folosiţi la prepararea compoturilor şi a prăjiturilor.

Odată strânsă toată această binefăcătoare şi parfumată agoniseală, oferită cu dărnicie de sfânta natură a acestor binecuvântate meleaguri româneşti, aşezaţi tot ce aţi strâns în mici săculeţi din tifon alimentar sau din hârtie şi adăpostiţi-i în locuri uscate şi bine aerisite. Iar de vor trebui sau nu, vindecaţi-vă răcelile, guturaiurile şi celelalte beteşuguri din viitoarea iarnă friguroasă.

Omule drag şi cu multă minte, priceput şi harnic, prepară-ţi din ele, în apa clocotită şi apoi domolită, ceaiuri aromate şi parfumate îndestulă­toare trupului şi sufletului tău! Astâmpără-ţi setea cu ele şi domoleşte-ţi fierbinţeala trupului bolnav sau obosit de truda vieţii!

Tot din extractele lor prepară-ţi unguentele reumatice şi varicuroase. Nu le vei găsi niciodată atât de naturale şi de adevărate nici în sofisticatele prăvălii şi nici în modernele farmacii de aşa-zise produse naturiste! Şi ştii de ce? Pentru simplul motiv că puterea lor tămăduitoare am aflat-o din poveştile povestite de bătrânii satelor, scrise cu mâna lor tremurândă, înmuind creionul chimic cu vârful limbii sale, unul dintre ei fiind ţăranul-oier Dumitru Ştef „al Ciobanului“, din aşezarea Gura Râului, cocoţată pe urcuşul lung şi lin al Mărginimii Sibiului. Poate de aceea a ajuns citav la minte şi zdravăn la trup până la adânci bătrâneţe, de curând împlinind vârsta de 91 de ani. Aşadar, de o viaţă de om, an de an tot culege şi usucă plantele medicinale ale pajiştilor înflorate ale munţilor şi iezărelor Cindrelului şi Cibinului, dăruindu-le celor care trec pragul frumoasei sale case şi gospodării. Şi cum, de o vreme, nu-l prea mai ajută picioarele la urcuşul munţilor, culesul plantelor a trecut în sarcina copiilor şi nepoţilor săi. Adică, a „ucenilor“ lui cei mai apropiaţi.

Ca urmare, semnatarului acestor rânduri nu-i rămâne altceva de făcut decât să reproducă una dintre înţelepciunile spuselor sale: „De cele mai multe ori, o ceaşcă plină cu cel mai gustos şi sănătos ceai, preparat din florile teilor, salcâmilor şi câmpurilor înverzite, îndulcit şi aromatizat cu fagurii plini cu mierea polifloră a stupilor de albine, este mult mai preţioasă şi valoroasă decât un gram de aur de 24 karate!“

Ioan Vulcan-Agniteanul

Tradiţii promovate prin păpuşi

Stela Lucaciu din Şcheia, judeţul Suceava, este un cunoscut meşter popular din judeţul Suceava care s-a remarcat în mai toate zonele ţării la târgurile şi expoziţiile unde sunt invitaţi meşteri şi artizani cu demonstraţiile de artă populară – cusături tradiţionale din Bucovina, costume populare, ii cusute pe marchizet, brâie, sumane, bundiţe, păpuşi tradiţionale, produse croşetate din lână.

Un alt mod de prezentare a costumului popular

De câţiva ani, Stela Lucaciu promovează un nou mod de prezentare a tradiţiilor şi a costumului popular cu ajutorul păpuşilor. Îmbrăcate în ii cu modele vechi, moştenite de la bunica sa, realizate cu cusături tradiţionale pe marchizet (o ţesătură de bumbac, subţire şi transparentă) sau pe pânză de bumbac ţesută în casă, la război de lemn, căciuli croşetate din lână sau basmale din zona Bucovinei, brâie populare ţesute sau cu mărgele, sumane din lână, iţari din lână sau bumbac, bundiţe cusute manual, păpuşile îmbrăcate în costum tradiţional bucovinean sau perechile de păpuşi sunt apreciate şi cumpărate de turiştii străini care ajung în nordul ţării.

Utilizarea materialului textil, tot mai rară

„Doresc să scot în evidenţă frumuseţea portului popular bucovinean. Este destul de migălos să faci un costum popular pentru o păpuşă atât de mică, dar îmi place. Îmbrac păpuşi de diferite dimensiuni, iar cea mai mare este «Mezina». Păpuşile sunt aşezate pe un suport din felii de lemn sau împletituri reali­zate de soţul meu, fiind achiziţionate din magazinele de jucării. Am făcut şi apoi am îmbrăcat şi păpuşi din materiale textile umplute cu lână, dar nu au succes pentru că aproape nimeni nu se mai uită după jucării din textile naturale, cu toate că eu le consider mai valoroase. Păpuşile sunt foarte apreciate de turiştii străini, românii cumpărându-le mai mult pentru joaca copiilor“, ne-a spus Stela Lucaciu.

Păpuşile prezintă activităţi din lumea satului

Vesele sau triste, unele cu basmale, altele au codiţe, încălţate cu opinci sau cizme, singure sau câte două, păpuşile îmbrăcate de Stela Lucaciu prezintă şi o multitudine de activităţi din lumea satului: femeie care aduce apă cu cofa, femeie torcând, baci moldovean, femeie la fântână cu cumpănă, bărbat la cosit, familie la horă populară, femeie la gherghef etc.

„O păpuşică este îmbrăcată în costum popular în 3-4 ore dacă treaba merge bine sau chiar mai mult dacă e vorba de o păpuşă mai mare. La acest timp trebuie adăugate ore bune petrecute la războiul de ţesut sau pentru cusut motivele pe cămăşi. Modelele de pe cămaşa în miniatură sunt cele originale de pe cămăşile pe care le poartă femeile sau bărbaţii în satele din zona noastră, cămăşi cusute în casă, cu modele specifice fiecărui sat. Preţurile sunt de la 30 de lei cele mici sau 50 de lei perechea de păpuşi mici, 70-80 de lei cele mijlocii sau 100 de lei cele mari. Cu excepţia păpuşii, totul este făcut manual. Munca nu este plătită, dar fiecare păpuşă are o parte din sufletul meu, iar plăcerea de a păstra şi duce mai departe costumul popular compensează câştigul foarte mic. Meşterul popular are obligaţia de a nu lăsa tradiţia să moară“, este una dintre dorinţele Stelei Lucaciu. Munca cea mai grea şi migăloasă este confecţionarea cămăşilor cu flori cusute, a celor cu mărgele şi ţesutul pe gherghef a brâielor cu motive florale.

Silviu Buculei

Eusebia Şuteu promovează de 36 de ani tradiţiile populare la Ţopa

La vârsta de 77 de ani, fondatoarea şi coordonatoarea Grupului vocal de femei „Târnava Mare“, din Ţopa, Eusebia Şuteu, a primit distincţia de cetăţean de onoare al comunei Albeşti, judeţul Mureş. Titlul conferit i-a adus o mare mândrie şi mulţumire, care se adaugă dragostei nelimitate pentru sat, oameni, port, obiceiuri şi cântece de demult. Nu doar strădania de a menţine tradiţiile locurilor vii, prin aducerea lor repetată pe scenele româneşti şi din Europa, a fost răsplătită, ci şi implicarea în viaţa socială a localităţii.

– Doamna Eusebia Şuteu, ce faceţi în viaţa de toate zilele?

– Acum, de când am revenit în Ţopa, ca pensionari, eu şi soţul meu ne ocupăm de grădinărit, de gospodărie, de căsuţa noastră modestă, ordonată şi tare frumoasă, iar, când suntem invitaţi, plecăm cu grupul de femei la diferite evenimente culturale sau emisiuni TV. În viaţa de toate zilele am fost lucrător comercial, iar înainte am muncit într-o fabrică din Sighişoara, oraş situat la câteva minute de mers cu maşina de la noi, unde am şi locuit 38 de ani.

– Grupul vocal de femei „Târnava Mare“ a împlinit 36 de ani de existenţă. Iar dvs., alături de alte două doamne, sunteţi încă de la început în acest ansamblu. Sigur că v-a mânat o pasiune anume dacă aţi reuşit să menţineţi corul unit aşa de mult timp. Care este povestea grupului?

– Am căpătat o mare dragoste şi respect pentru tot ceea ce înseamnă satul Ţopa, obicei, tradiţie, port popular. Dragul acesta s-a conturat după formarea grupului. Sau să spun că exista, fiindcă eu chiar vin din vremurile care plămădeau tradiţia la sat, bunicii, părinţii noştri şi chiar generaţia mea fiind creatori de obiceiuri, dar i-a trebuit un motiv să se manifeste. Ei, cu corul nostru, care s-a numit mai întâi Grupul de femei de la Ţopa, mai târziu împrumutând numele de la Asociaţia „Târnava Mare“, e o poveste veche. În 1979, directorul Căminului Cultural Ţopa a spus că trebuie să facem o formaţie artistică şi m-a ales pe mine s-o organizez. Iniţial am refuzat, dar, neavând încotro, ţin minte că, în două zile, am compus textul inspirat din lucrul câmpului, iar într-o săptămână am urcat pe scenă. Eram atunci, ca şi acum, 14 femei în ansamblu. Prima dată ne-a fost greu, am mers la evenimente culturale mai cu jenă, mai cu emoţie; a fost mult până am prins dragul de scenă, de public şi de a aduce în faţa oamenilor cântece şi obiceiuri uitate. În 1981, după etapele interjudeţene, judeţene şi zonale, am luat premiul I la faza naţională a „Cântării României“, desfăşurată la Alba-Iulia. Tare frumos am fost primite apoi în sat... De aici înainte lucrurile s-au legat, totul s-a transformat în plăcere, iar când faci un lucru cu drag, nu te mai poţi lăsa de el.

– Cântecele şi obiceiurile dvs. sunt, v-am auzit spunând asta, sută la sută autentice.

– Da, sunt învăţate de la clacă sau şezătoare, de la bătrânii de atunci ai satului. Eu mi-am petrecut toată copilăria şi adolescenţa – de fapt, până la 20 de ani, când m-am măritat – la Ţopa. Ştiu ce înseamnă să mergi la culesul grâului, iar fetele, vorbim despre anii '52, era musai să ştie a coase ia, să lucre cipcă (dantelă). O, tare multe am învăţat atunci de la mama mea; iile se coseau în secret, fiecare cu modelul său, şi ne îmbrăcam cu ele la biserică. Pe urmă fiecare-şi cosea ia de mireasă şi neapărat o cămaşă pentru viitorul bărbat. Soţul meu îmbracă şi azi cămaşa pe care i-am cusut-o! Ei bine, pe scenă am adus aceste vechi datini. Am câte un obicei pentru fiecare anotimp: cununa grâului de după seceriş, înălbitul pânzei... Pe vremuri, iarna torceam cânepa în fire foarte subţiri, primăvara devreme ţeseam pânza, iar timp de o săptămână urma albirea unei feţe, prin expunerea la soare. Apoi, nevestele harnice coseau cămăşi pentru ele şi bărbaţi pentru a merge îmbrăcaţi cu ele la praşilă, la coasă, la strânsul fânului. Am apoi obicei de nuntă, unul foarte frumos, am avut filmări cu dna Sava Negrean Brudaşcu, chematul fetelor la clacă se numeşte, când, înainte de nuntă, duceam cununi împletite, fiindcă viitoarea mireasă purta pentru ultima dată mărgele şi alte accesorii. Era un fel de despărţire, fiindcă fetele nemăritate nu se duceau la nuntă, şi aveam cântece specifice pentru acest prilej. Mai era şi hora de duminică, ţinută, prin rotaţie, în curtea caselor, tot aşa, cu o muzică sătească specială. Dacă îmi amintesc bine, mie mi-a plăcut de mică să cânt ori să improvizez scenete. Când aveam 14 ani, am pus în scenă o piesă de teatru pe care am jucat-o în şură, iar în loc de cortină aveam perdele...

– Iată deci de unde vine aplecarea înspre coregrafie! Bănuiesc că toate aceste cântece şi datini sunt undeva înregistrate.

– Sunt. Le avem imprimate pe CD-uri, dar şi la televiziuni. De la acel premiu întâi la „Cântarea României“ au urmat plecări inclusiv peste graniţă. Am fost de patru ori în Republica Moldova, în Elveţia, Franţa, Germania. Îmi amintesc câtă emoţie am trăit în Germania, când am văzut drapelul românesc arborat lângă alte zeci de steaguri, pentru noi, grupul de la Ţopa. Sau în Elveţia... Nici nu aveţi idee, cel puţin acolo unde ne-am dus noi, cum s-a modificat optica despre români... Ne-au sunat întâi, au venit în vizită la Ţopa, i-am ospătat în buna noastră tradiţie, iar ei ne-au invitat la un festival, unde am făcut o impresie foarte frumoasă. O româncă de-acolo mi-a spus că imediat s-a schimbat felul comunităţii de a se comporta în raport cu ea. Trăiesc un preaplin sufletesc pe care nu ştiu cum să-l transpun în cuvinte.

– Dintre fondatoarele ansamblului, cum îmi spu­neaţi, aţi mai rămas dvs. şi alte două doamne. Aveţi şi tinere în grup?

– Am o copilă de 12 ani, fete de 18-20 de ani, femei de 30-40 de ani. Unele dintre membrele vechi au plecat dintre noi, Dumnezeu să le odihnească, altele s-au retras, dar mereu se găsesc tinere care doresc să le ia locul. Întotdeauna mă străduiesc să le imprim în suflet dragostea de locuri şi oameni. Nu ştiu şi cât de mult reuşesc.

– Dacă repertoriul dvs. este unul vechi, trebuie ca şi portul să vă fie la fel. Cum este costumul popular din Ţopa?

– Alb cu negru, ca la Sibiu. Dar am găsit prin cuferele mamei o catrinţă foarte veche, de la bunica mea pesemne, cu fond negru şi motive florale duse spre crem, alb, grena, roşu. Am multiplicat acest model şi l-am ataşat portului nostru, ca făcând parte din costumul neaoş de Ţopa.

– Primăria Albeşti v-a conferit, în acest an, titlul de cetăţean de onoare.

– Nici nu vă spun câtă mândrie am putut trăi! Doamnă, pe noi nu ne-au interesat banii de 36 de ani, de când există grupul, dimpotrivă, punem de la noi din buzunar pentru deplasări, dar faptul că eu personal am primit această diplomă, iar grupul a fost distins de Muzeul Civilizaţiei Populare Tradiţionale „Astra“ din Sibiu, de Sângeorgiu de Pădure, de „Cuvântul liber“ înseamnă infinit mai mult. Aceasta este adevărata împlinire. Iar acum, în afara grupului, mai am de făcut ceva la care ţin tare mult: vreau  să amenajez o expoziţie, nu-i spun muzeu, e prea mult, cu obiectele pe care le-am adunat în timp. Şi am o comoară, nu alta! Dacă-mi văd şi acest vis împlinit... Oricum, trebuie să vă spun că sunt foarte mândră pentru că, împreună cu Grupul „Târnava Mare“, am reprezentat cu cinste „Ţopa“ şi România oriunde am fost în ţară şi în străinătate.

Maria BOGDAN

Ruptul sterpelor

An de an, în cea de-a doua duminică a lunii mai, în Maramureş satul Bogdan Vodă se pregăteşte de sărbătoare cu răpăit de tobe şi vuiet de bucium. Este „Ruptul sterpelor“, cea mai veche şi completă sărbătoare pastorală, care ne leagă de străvechile datini ale dacilor liberi de pe aceste meleaguri. Sărbătoarea marchează începutul sezonului pastoral prin activităţi practice şi juridice şi este un bun prilej pentru o frumoasă petrecere câmpenească unde se bea, se mănâncă şi se joacă pe rupte după melodii păstoreşti tradiţionale.

Pe tărâmul lui Bogdan Vodă

Nu departe de actuala intrare în satul Bogdan Vodă (fost Cuhea) se găsesc vestigiile fostei rezidenţe princiare a celui care a trecut Pasul Prislop pentru a întemeia Moldova şi al cărui nume comuna îl poartă cu mare fală. Situat la jumătatea fru­moasei Văi a Izei, la intersecţia drumului ce se bifurcă înspre Ieud şi Vişeu de Jos, Bogdan Vodă devine, la jumătatea lunii mai, gazda uneia dintre cele mai străvechi datini. Ceea ce în Ţara Oaşului este cunoscută drept „Sâmbra oilor“, maramureşenii au denumit-o „Ruptul sterpelor“. Şi parcă anume pentru a se respecta proverbul conform căruia petrecere fără lăutari nu se poate, cam în aceeaşi perioadă are loc festivalul „Floare mândră de pe Iza“, concurs de muzică populară organizat în satul Şieu. Având în vedere că numai 2 km despart cele două sate, aceste manifestări ajung să se contopească într-o singură sărbătoare, prilej de voie bună ce se întinde pe mai bine de o săptămână. În care trase de boi sau de cai, în maşini umplute ochi, pe biciclete sau pe jos, puzderie de oameni din satele alăturate şi chiar mai îndepărtate se grăbesc să prindă începerea sărbătorii, sâmbătă, dis-de-dimineaţă. După numeroase activităţi practice (închiderea ţarinelor, repararea stânei, tunsul oilor, înţărcatul mieilor etc.) şi juridice (plata păşunatului, asocierea proprietarilor, însemnarea oilor, alegerea ciobanilor etc.) se măsoară şi se crestează pe un răboj de lemn laptele de la oile fiecărui simbriaş. Pe baza acestui semn se calculează apoi cantitatea de brânză cuvenită fiecăruia, la spargerea stânei. Aceste activităţi sunt însoţite de numeroase ritualuri menite să apere stâna şi ciobanii de forţele malefice, pe timpul păşunatului.

Practici şi ritualuri magice

Aprinderea „Focului viu“, afumarea ciobanilor şi a oilor, alungarea prin strigăte şi zgomote a „vrăjitoarelor“ care fură sporul laptelui, anularea puterii cucului de a lua sau strica laptele prin practica magică „Cucu-Răscucu“, purificarea oilor şi a stăpânilor de oi prin stropirea cu apă sfinţită, scăldatul ritual în apa curată a Izei sau spălatul cu roua plantelor, prepararea unor alimente rituale sau pronunţarea de formule magice fac parte din obiceiurile locale ale sărbătorii.

Pentru majoritatea curioşilor şi a sutelor de gură-cască veniţi să petreacă aşa cum se obişnuieşte la oricare altă sărbătoare, „Ruptul sterpelor“ se încheie cu o mare petrecere câmpenească unde se mănâncă preparate specifice (balmoşul, mămăliga fiartă în lapte cu adaos de unt, mielul fript haiducesc, colacii de Sângiorz, caşul de la prima mulsoare etc.), se cântă, se bea şi se joacă după melodii păstoreşti specifice.

Paul Rogojinaru

Ghicitul în putină

De sute de ani, sătenii din Mărginimea Sibiului practică ghicitul în putină (ciubăr). Tinerele văd în apa din ciubăr „ca la cinema“. Nouă copile, între şase şi nouă ani, sunt aşezate în cerc în jurul unei putini mici cu apă. Acoperite cu o pătură groasă, în apa limpede li se arată hoţii sau soţii înşelaţi.

Închegat din doage groase din lemn de brad, cu o capacitate de şapte găleţi şi încătuşat în cercuri din fier, ciubărul este o putinică în care se ţine broască, porumb, mere, murături etc. Asta îl face ca, în general, să fie tratat ca un banal obiect de gospodărie. Însă miracolul se întâmplă când nouă fetişcane sunt chemate să se aşeze pe întuneric în jurul lui. Atunci, parcă un ochi magic se deschide şi, în apa clară, ca într-o proiecţie la cinematograf, copiii văd filmul evenimentelor petrecute.

Pregătirea pentru „film“

Mama Mărinuţa Crăciun locuieşte în Sibiel (la 5 km de Sălişte), are 79 de ani şi încă se ţine binişor. Face mai toate treburile gospodăriei, sprijinindu-se într-un baston, „calul nărăvaş“, cum spune dumneaei. „Obiceiul îl ştiu încă de când eram copilă, dar mama şi bunica spuneau că au făcut şi ele cu ciubărul când erau mici. În putina plină trei sferturi cu apă punem busuioc, un ban de argint şi o verighetă. Apa era adusă în căni mici de fete, în ziua de sâmbătă, căci numai duminica se putea vedea în apă. În sfânta zi de duminică mergeam pe nemâncate în casa în care trebuia să vedem în ciubăr. Citeam din cărţi de rugăciuni, făceam mătănii şi îngânam din Sfânta Scriptură cu adâncă credinţă. Când se trăgea de liturghie, pe la zece, ne duceam şi ne aşezam în genunchi lângă putină. Oamenii mari, ca martori, şi păgubiţii prezenţi la faţa locului puneau o pătură mare, groasă, peste noi şi astupau ferestrele cu alte pături, ca să fie întuneric. Când ne uitam în apă, vedeam totul ca şi cum ar fi fost ziuă.“

Test de fidelitate

Foarte lucidă şi coerentă, bătrâna zâmbeşte a amintire. Îşi trece prin faţa ochilor propria copilărie, când era chemată să vadă în apa ciubărului. „Odată, o nevastă bănuia că bărbatul ei se ţine cu o femeie mai bătrână decât el. Drept e că bănuia şi satul, că se zvonise peste tot. L-am văzut în apă cum vorbea cu acea femeie şi cum hotărau să se întâlnească pe drumul ce duce la Miercurea Sibiului. Bărbatul tăiase lemne şi se ducea să vândă scândurile la târg în ziua de sâmbătă. Apa arăta cum fiecare a plecat cu propria căruţă, cum s-au întâlnit pe drum, cum au oprit căruţele, iar omul s-a urcat într-a ei. Clar ca lumina zilei ni se arăta cum merg amândoi ţinându-se de gât şi cum calul lui mergea singur pe lângă căruţa femeii. La întoarcere au venit tot împreună, plecând fiecare spre propria casă. A fost scandal şi zarvă mare în sat după ce femeia a aflat ce am spus noi. Dar noi nu minţeam. Cum vedeam, aşa spuneam!“

Vaca furată

Se ridică de pe scaun şi iese în tinda casei să-şi strige găinile. Căci bătrânei atât i-a mai rămas: cinci găini care să-i ouă şi să-i asigure câţiva puişori pentru vremea rămasă până la sfârşitul anului. Cu ani în urmă părinţii ei, apoi ea şi soţul, creşteau turme de oi, ajungând până la 500 de capete. Acum este bătrână, neputincioasă, cu părul viscolit parcă toată iarna vieţii ţinut sub broboadă. Revine şi reîncepe povestirea: „Altădată cineva a venit şi ne-a tocmit pentru că i se furase o vacă. Ca să ghicim eram plătite. Ni se dădeau bani, bomboane, mere, colăcei. Am văzut în ciubăr cum cineva a luat vaca de la păşune şi a dus-o în satul Orlat, la o casă. Şi numărul casei l-am văzut! Nu vedeam numai eu casa şi numărul, ci toate cele nouă fete, câte eram sub pătură. Vedeam acelaşi lucru toate, ne completam şi spuneam strigând ce am văzut. Casa era plină de cei care ascultau. Ca la film ni se arăta cum stă scris pe tabla indicatoare numele satului Orlat, cum a mers cu vaca şi-a ajuns la un pod, cum a intrat într-o curte la numărul cutare. Cei prezenţi s-au dus la casa cu numărul indicat de noi şi au constatat că respectivul tăiase o vacă exact când se furase, că a tranşat-o şi-a vândut-o în sat. Păgubiţii nu au recunoscut decât pielea vacii şi cu ea s-au ales!“

„Cine o face ca mine, ca mine să păţească…“

„Să nu credeţi, însă, că ce spuneam noi putea deveni probă de judecată şi de condamnare. Dar un efect tot avea, că se făcea de râs în tot satul şi în satele dimprejur. Şi asta îl costa ca om mai mult decât judecata la tribunal, căci în sat noi ne ştiam fiecare cu fiecare. Dacă îi făceai circ în sat, nu-l mai spăla nicio apă până murea. Dacă se fura de la păşune şi se vedea în putină cine a furat, jutarul (paznicul de câmp) îl plimba pe hoţ cu animalul furat prin sat, se bătea toba, lumea se strângea pe la porţi, iar hoţul era obligat să strige: «cine face ca mine, ca mine să păţească». Dar nu era probă de dosar, ci numai ruşinea faţă de comunitate. Am fost de două ori în viaţă la ciubăr, că, deşi se putea face în fiecare duminică, nu se făcea aşa, nitam-nisam, ci numai la evenimente mai importante. Eu două am prins ca fată: o dată când aveam şase ani şi altădată când aveam nouă ani.“

„Să ştiţi că fac cu putina!“

„Ultima la care am participat stând în cameră, ca martor, a fost când s-a pierdut o junincă de la o vecină. S-a bănuit că cineva de peste drum ar fi închis-o pe când venea de la păşune, ca s-o taie. Păgubiţii s-au dus la bănuit şi i-au spus: «Să ştiţi că fac cu putina!» Speriaţi, i-au dat drumul la junincă.“ Mama Marinuţa oftează încet. La cei aproape 80 de ani, viaţa îi trece ei însăşi prin faţa ochilor, ca la cinematograf. Dar cum muncitoare şi cinstită i-a fost toată vieţuirea pe acest pământ, e convinsă că, la Judecata de Apoi ce va să vină, Sf. Petru n-o să aibă nevoie de ciubăr ca să-i contorizeze şi să-i treacă pe răboj toate faptele bune ori rele săvârşite cu voie ori fără voie. Căci în adâncul sufletului îşi priveşte iertarea şi izbăvirea inevitabilelor păcate omeneşti mai ceva ca-n putina copilăriei, pe când vedea clar greşelile, tot omeneşti, ale altora.

Deşi ghicitul în putină este un obicei străvechi, folosit şi în alte regiuni ale ţării, cum ar fi Braşov, etnologii se feresc să ofere explicaţii ştiinţifice, ci doar consemnează existenţa lui.

Paul Rogojinaru

Constanţa, cel mai mare port din Europa la tranzacţiile cu cereale

Tranzacţiile cu cereale prin portul Constanţa au crescut semnificativ în ultimii ani, ajungând de la 6,6 milioane de tone în 2008 la 15,2 milioane de tone în 2013. Pentru acest an, autorităţile locale se aşteaptă la un volum al tranzacţiilor mai ridicat cu circa 30% faţă de anul trecut, portul Constanţa devenind cel mai mare din Europa, în faţa celui din Rouen (Franţa), multă vreme principala poartă de ieşire pentru cereale din Europa.

România este un jucător important pe piaţa cerealelor, cel puţin în această parte a Europei. Dovadă sunt şi cantităţile tranzacţionate, tot mai mari de la an la an, şi vorbim nu doar de producţia internă, cât şi de cea a ţărilor din jur. De asemenea, investiţiile în port, în construcţia de terminale de cereale, sunt în creştere, fiind realizate în principal de traderi mari de cereale la nivel global, prezenţi pe piaţa locală. Principalele destinaţii externe sunt ţările din Orientul Mijlociu.

„Portul Constanţa este primul port din Europa din punctul de vedere al comerţului cu cereale, depăşind anul acesta portul Rouen din Franţa, care a fost ani de zile în topul comerţului cu cereale. În 2014 portul Constanţa are o creştere cu 30% (n. red. - în primele opt luni tranzacţiile cu cereale s-au ridicat la 9,5 milioane de tone) faţă de anul 2013 şi se pare că, până la sfârşitul anului, ceea ce s-a numit record în 2013, adică acea cantitate de 15,3 milioane de tone de cereale, va fi depăşită. Şi aici vorbim de producţiile care se exportă nu numai din România, ci şi din regiune – Ungaria, Serbia“, a declarat Daniel Constantin.

În primul semestru din acest an România a exportat 2,46 milioane t de grâu şi porumb, în creştere cu 37% faţă de aceeaşi perioadă din 2013. Este vorba de 1,35 milioane t de grâu şi de 1,074 milioane t de porumb. La opt luni, România înregistra un excedent comercial la exporturile de produse agroalimentare totalizând 3,27 de miliarde de euro, în creştere cu 11,4% faţă de aceeaşi perioadă din 2013.

„Dincolo de faptul că suntem pe plus, exporturile au ajuns la 3,274 miliarde de euro în primele opt luni, faţă de 2,938 de miliarde de euro, în aceeaşi perioadă a anului trecut, ceea ce arată o creştere cu 11,4%. În topul exporturilor au rămas grâul, porumbul, ţigaretele şi seminţele de rapiţă“, a declarat ministrul Agriculturii.

Producţia de grâu şi secară în acest an a fost de peste 7,37 milioane t de grâu, iar cea de orz şi orzoaică s-a mărit de la 1,51 de milioane de tone în 2013 la peste 1,74 de milioane t anul acesta. La porumb, producţia estimată se ridică la circa 11 milioane de tone.

Trafic mărfuri prin portul Constanţa (milioane tone)

                                                  2008             2009      2010           2011         2012           2013

Cereale                                    6,6               10,4         12               9,5           12,6            15,2

Îngrăşăminte naturale
şi chimice                                1,8                1,3         1,7                2             2,1              1,7

Sursa: Port Constanţa

Peste 7 milioane de tone tranzacţionate la Rouen

În campania 2013/2014, volumul tranzacţiilor derulate prin portul Rouen s-a ridicat la 7,45 milioane t, în creştere cu 12,4 % faţă de sezonul anterior. Oficialii de la Rouen spun că cele mai mari tranzacţii au avut loc în decembrie 2013 (840.000 t), doar în trei luni fiind consemnate tranzacţii mai mici de 600.000 de tone. Din cele 7,45 milioane t, grâul a reprezentat 6,5 milioane t, mai mut cu 22%, ceea ce înseamnă circa jumătate din exporturile franţuzeşti de grâu. Volumele expediate la extern s-au mărit şi la orz cu 37 până la 750.000 t, din care 575.000 t de orz furajer. Exporturile realizate prin acest port sunt direcţionate către 48 de ţări, principalele destinaţii fiind Algeria (3,5 milioane t), Maroc (1,37 milioane t), Arabia Saudită (282.000 t), Cuba (255.700 t) şi Senegal (206.000 t).

Ioana Guţe

La Iaşi, tradiţie şi frumuseţe în lumea meşterilor populari

În organizarea Oficiului Teritorial pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii şi Cooperaţie a avut loc Târgul Regional pentru Artizanat şi Meşteşugari 2014.

Având ca scop promovarea serviciilor şi produselor realizate de meşteri populari şi amplasat într-un spaţiu generos, în centrul urbei, târgul a reunit peste 20 de reprezentanţi din judeţele Bacău, Botoşani, Iaşi, Neamţ. Timp de patru zile numeroşi vizitatori au putut admira creaţii de mare frumuseţe – costume populare, covoare ţesute la război, icoane, bijuterii, măşti tradiţionale, sculpturi în lemn etc., iar doritorii au putut participa la confecţionarea acestor creaţii în atelierele organizate ad-hoc, alături de meşteri.

Printre expozanţi şi Asociaţia Meşteşugarilor „Nemţeanca“ din Târgu-Neamţ, al cărei stand oferea vizitatorilor numeroase obiecte lucrate după tehnica tradiţională în sate din zonă: Vânători, Pipirig, Oglinzi, Brusturi.

„După desfiinţarea cooperativelor meşteşugăreşti din aceste localităţi unde altădată lucrau sute de oameni confecţionând produse căutate şi în afara hotarelor ţării, ne spune doamna Mihaela Ciubotariu, ne-am gândit să nu lăsăm să se piardă acest adevărat tezaur al culturii noastre populare şi am înfiinţat această asociaţie. Membrii asociaţiei lucrează la domiciliu. Noi le oferim materia primă, iar mâinile iscusite ale femeilor creează cu mult efort şi respectând întru totul motivele păstrate din vechime covoare, catrinţe, brâie, cămăşi, dar şi costume populare pe care le vedeţi aici.“

Şi pentru că faima harnicelor noastre asociate s-a răspândit, am creat costume populare şi pentru alte judeţe din Moldova: Iaşi, Botoşani şi chiar Galaţi.

– Şi cum rămâne cu motivele specifice?

– Când suntem solicitaţi cerem obligatoriu un model după care meşte­rii noştri lucrează astfel încât să fie respectat specificul zonei.

Trebuie să subliniez un fapt: tot ceea ce vedeţi aici, obiecte de o mare frumuseţe, sunt creaţii ale unor femei mai toate în vârstă şi mă gândesc cu îngrijorare cine ne va continua, pentru că tinerii nu mai sunt atraşi de aceste ocupaţii, invocând faptul că lucrul la, să zicem, o ie durează foarte mult şi nu este plătit.

Avem apoi probleme legate de procurarea materiei prime. Pânza pentru ii o aducem din... India, abaua din judeţul Harghita, o parte din aţa necesară din Italia şi lista ar putea continua. Şi toate acestea în condiţiile în care, aţi văzut şi dumneavoastră, mulţi dintre vizitatorii noştri, îndeosebi tinerii, sunt interesaţi să achiziţioneze piese din costumul popular, în special ii.

– Dar exportul acestor produse, atât de apreciate altădată în afară?

– Am încercat, dar cheltuielile sunt atât de mari şi preţurile care ni se oferă sunt mult sub aceste cheltuieli, astfel că am renunţat.

Printre vizitatori şi doamna cercetător Angela Olaru, doctor etnograf: „Mă bucur, ne-a declarat domnia sa, că acest târg a avut loc la Iaşi şi felicit organizatorii care prin acest eveniment au prezentat vizitatorilor această adevărată colecţie de creaţii  populare de o mare frumuseţe şi au oferit posibilitatea să-i vadă pe meşteşugari la lucru. Din păcate, este doar o parte din comoara care, iată, încet, încet se pierde odată cu dispariţia meşte­rilor. Trebuie să găsim posibilitatea să-i antrenăm pe cei mai tineri şi măcar să păstrăm aceste comori care ne identifică şi ne reprezintă într-o Europă unită.“

Stelian Ciocoiu

O manifestare ce pune în valoare tradiţiile românilor

„Hora Bucovinei“, o manifestare anuală care marchează urcatul oilor la munte, a reunit în acest an crescătorii de animale din zona montană a judeţului Suceava. Au fost expuse oi, vaci, cai de rasă şi câini ciobăneşti, au putut fi admirate cele mai frumoase costume populare din Bucovina, iar miile de spectatori au asistat la un spectacol folcloric în care au evoluat cei mai îndrăgiţi solişti şi formaţii artistice din judeţ. „Hora Bucovinei“ îşi propune să facă cunoscute la nivel naţional specificul şi unicitatea obiceiurilor şi tradiţiilor pastorale din Bucovina şi să îmbunătăţească imaginea Bucovinei la nivel naţional.

Urcatul oilor la munte, o datină vie

În localitatea suceveană Bucşoaia, din oraşul Frasin, s-a desfăşurat duminică, 18 mai, a VI-a ediţie a „Horei Bucovinei“. Deschiderea evenimentului a fost făcută de buciumaşii din Câmpulung Moldovenesc conduşi de Stelu Erhan, după care a urmat parada gospodarilor din Bucovina. Primii care au defilat în faţa miilor de spectatori au fost călăreţii care au prezentat cai de munte, de tracţiune şi de agrement, au urmat trăsurile şi căruţele, apoi au putut fi admirate costumele populare din zonele etnografice ale judeţului purtate de membrii formaţiilor artistice participante. După trecerea celor mai frumoşi câini ciobăneşti de la stânile din judeţ, o turmă de oi a fost „mânată“ de ciobani spre munte, prin mijlocul spectatorilor, moment care a readus în actualitate o tradiţie veche: urcatul oilor la munte.

Alături de suceveni şi turişti au fost prezenţi la Hora Bucovinei ministrul Muncii, Rovana Plumb, secretarul de stat în Ministerul Agriculturii, George Turtoi, Elena Tatomir, director general al Direcţiei Generale Politici Agricole şi Strategii din cadrul Ministerului Agriculturii, preşedintele Consiliului Judeţean Suceava, Cătălin Nechifor, prefectul judeţului Suceava, Florin Sinescu, primarul oraşului Frasin, Marinel Bălan, şefii instituţiilor din domeniul agriculturii din judeţul Suceava, parlamentari şi primari din mai multe localităţi ale judeţului. După plecarea oilor pe munte toţi cei prezenţi s-au prins în „Hora Bucovinei“ în acordurile melodiilor interpretate de Ansamblul „Ciprian Porumbescu“.

Promovarea tradiţiilor de stână

Conform primarului oraşului Frasin, Marinel Bălan, această manifestare nu s-ar putea desfăşura fără sprijinul Consiliului Judeţean Suceava, instituţie care asigură cea mai mare parte a finanţării.

„Suntem din nou prezenţi la unul dintre cele mai frumoase evenimente desfăşurate în judeţul Suceava. Hora Bucovinei are scopul de a menţine şi de a promova datini, obiceiuri şi tradiţii de stână din zona de munte a Sucevei, creşterea numărului de turişti, îmbunătăţirea gradului de atractivitate prin promovarea destinaţiei turistice Bucovina“, a precizat primarul Marinel Bălan.

Cei prezenţi au putut să asiste începând cu ora 12,30 la spectacolul folcloric „Urcă oile la munte“ susţinut de Ansamblul Artistic Profesionist „Ciprian Porumbescu“, la concerte de muzică populară în care au evoluat renumiţi solişti şi formaţii artistice din vetrele folclorice din judeţ, la un recital susţinut de interpretul de muzică populară Aurel Tămaş şi au putut să deguste din produsele oferite de stânele tradiţionale sau de membrii Asociaţiei Produs în Bucovina.

Un gospodar din Gura Humorului a reuşit să iasă mai mult în evidenţă. El şi-a îmbrăcat o capră cu o ie pe care a scris: „Grija românului, capra vecinului.“ Mihai Boicu, ne-a spus că „uitatul în curtea vecinului a devenit sport naţional în România“.

Vasele de lemn fac caşul mai gustos

De la sărbătoarea cântului şi portului bucovinean nu a lipsit nici partea culinară. Stânele de la Frasin, Stulpicani, Vama, Fundu Moldovei, Breaza, Sadova, Mănăstirea Humorului şi Gura Humorului au oferit vizitatorilor bucate tradiţionale pregătite de cei mai vestiţi ciobani, cum ar fi caş, urdă, miel jintuit, balmoş, tocăniţă de oaie, tocăniţă de berbec cu smântână, berbecuţ la proţap, gulaş de vită. Pentru că gustul multor preparate de stână găsite la Bucşoia diferă de cel al produselor similare găsite în magazine, mulţi dintre cei care au trecut pragul stânii s-au interesat de această diferenţă, iar secretul constă în folosirea vaselor de lemn, a ciaunului din tuci şi a focului cu lemne.

Ministerul Agriculturii sprijină menţinerea tradiţiilor

În cadrul întâlnirilor pe care le-a avut cu crescătorii de animale, George Turtoi, secretar de stat în Ministerul Agriculturii, s-a interesat de principalele probleme din agricultură şi a purtat discuţii despre modul în care agricultorii suceveni pot fi sprijiniţi pentru a-şi dezvolta activitatea, pentru Bucovina fiind necesară crearea unui concept ecologic, care să fie promovat la nivel naţional şi european.

„Este pentru prima oară când vin la acest eveniment şi am rămas deosebit de surprins de frumuseţea tradiţiilor care se menţin în această regiune şi care ne dau identitate în cadrul Uniunii Europene. Ministerul Agriculturii face un efort deosebit pentru a sprijini această dezvoltare, menţinerea tradiţiilor şi recunoaşterea lor la nivel european. Dacă noi ne menţinem tradiţiile şi am reuşit, pe partea de agricultură, să avem un cuvânt de spus în Uniunea Europeană, acest lucru se datorează numai faptului că noi suntem uniţi, că putem să demonstrăm cât de mult contăm în cadrul acestei comunităţi“, a precizat George Turtoi.

Fermierii au aflat cum pot fi sprijiniţi

Elena Tatomir, director general al Direcţiei Generale Politici Agricole şi Strategii din cadrul MADR, a precizat că „Hora Bucovinei“ este un bun prilej de a se întâlni cu agricultorii, a discuta problemele curente şi a pregăti acest an agricol în privinţa valorificării producţiei.

„Suntem aici pentru a pune bazele unor noi întâlniri şi colaborări între fermieri şi autorităţile locale şi centrale. Faptul că Ministerul Agriculturii este prezent la această manifestare înseamnă că agricultura se găseşte la ea acasă şi are o strânsă legătură cu viitoarea Politică Agricolă Comună. Ne referim la noul Program Naţional de Dezvoltare Rurală (PNDR) care începe din acest an, ne gândim la  fermele familiale care se pliază foarte bine pe specificul zonei, pe ferma de familie care se doreşte a fi încurajată şi a avea o tendinţă de a comercializa pe piaţă produse de foarte bună calitate. Nu trebuie neglijate aspectele legate de agricultura ecologică care îşi găseşte rădăcini profunde în această zonă a ţării, aici fiind foarte mulţi operatori în sistemul de agricultură ecologică. Este în plină desfăşurare înregistrarea acestora, gospodăriile care fac agricultura ecologică, creşterea animalelor şi apicultura în zona de munte şi producţia vegetală în zona de deal şi şes având o pondere destul de însemnată în agricultura judeţului“, a precizat Elena Tatomir.

Evenimentul „Hora Bucovinei“ a fost organizat de Consiliul Judeţean Suceava, cu sprijinul Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, Camerei de Comerţ şi Industrie Suceava, Direcţiei Silvice Suceava, Centrului Cultural „Bucovina“ şi al primăriilor din judeţ.

Silviu Buculei

Sărbătoarea Paştelui. Obiceiuri şi tradiţii de altădată

Datinile şi credinţele privitoare la această mare sărbătoare poartă încărcături emoţionale inconfundabile, aşa cum ne spunea doamna învăţătoare Florentina Baciu din Ruginoasa, Neamţ. „În ciuda timpului care a trecut, îmi amintesc şi astăzi de această icoană a copilăriei mele pe care de-a lungul vieţii n-am făcut altceva decât să le-o prezint copiilor şi nepoţilor mei. Acum lucrurile s-au mai schimbat, dar multe datini şi obiceiuri se păstrează încă.“

Aşteptată cu nerăbdare după cele şapte săptămâni de post, slujba din noaptea Învierii se încheie cu sfinţirea bucatelor tradiţionale care se consumă în cele trei zile de Paşti. La ieşirea din biserică, pe prosoape albe sunt aşezate coşuri speciale care în părţile Neamţului se numesc colivare, iar pe Valea Trotuşului coş pentru rodin.

La sfârşitul slujbei din noaptea Învierii, credincioşii pleacă acasă cu lumânările aprinse. În unele sate oamenii străbat uliţele şi se opresc la cimitire pentru a duce celor adormiţi vestea Învierii lui Cristos. Pe morminte se aşază feţe de masă şi are loc un ospăţ nocturn cu cele dintâi bucate sfinţite.

Marcând debutul anului ritual creştin situat – ca un centru de echilibru – între echinocţiul de primăvară (începutul anului nou agrar) şi ziua Sfântului Gheorghe (anul nou pastoral), în tradiţia satului românesc Paştele, „Praznicul praznicelor“ şi „Sărbătoarea sărbătorilor“, s-a bucurat întotdeauna de o aleasă cinstire. Sărbătorile de Paşti includ o perioadă de 12 zile – între Florii şi Duminica Tomei – interval atemporal în care sunt concentrate simbolic cele douăsprezece luni ale anului ritual creştin. În primele şase zile anul îmbătrâneşte şi se degradează treptat, situaţie evidenţiată de Săptămâna Patimilor, după care urmează o perioadă de purificare a mediului înconjurător marcată de Învierea lui Iisus Cristos, când toate şi totul intră sub cele mai bune auspicii.

În unele gospodării se obişnuia ca la venirea de la slujba de Înviere să se aducă în casă apă neîncepută care se turna într-un vas foarte curat, unde se puneau un ou roşu şi un bănuţ, altădată de aur sau argint. Membrii familiei se spălau pe faţă atingând obrajii cu oul roşu pentru a fi sănătoşi tot anul şi fruntea cu moneda, ca să aibă parte de belşug.

Cu apa neîncepută se stropeau casa şi acareturile gospodăriei „ca să fie ferite de lucrurile necurate“, uneltele agricole „pentru mana câmpului“ şi animalele de tracţiune, „să fie spornice la umblat“.

Dar slujba de Înviere nu se încheia aici. După masa de prânz la care luau parte toţi membrii familiei se participa la Învierea a doua, când se dădea de pomană pentru „morţii noştri din neam“.

„Imediat după Sfânta Sărbătoare a Paştelui, spunea doamna Florentina Baciu, aveam dezlegare la joc şi la cântec de drag, de jale şi de bucurie.“

În fiecare sat apăreau scrânciobele fără de care nu se puteau concepe sărbătorile pascale. Prilej de idile şi împrieteniri, legănatul a fost ţinut în viaţă de tineri, obicei ce se practică şi acum în multe sate din această parte a Moldovei. În vechime, prezenţa unui flăcău alături de o fată în scrânciobul pascal echivala cu o cerere în căsătorie.

E iarăşi adevărat că a existat o vreme când în satele româneşti toate categoriile de vârstă considerau că este bine şi sănătos să se dea în orice fel de scrânciob măcar o dată pe an. Acum, din păcate, scrânciobul tradiţional vertical cu patru băncuţe, numit şi dulap, a fost înlocuit cu „lanţurile“ care în Săptămâna Mare apar în sate şi în zgomotul asurzitor al megafoanelor fac să dispară o tradiţie de veacuri.

Plecând de la faptul că „scăldatul de Paşti“ constituie una dintre cele mai vechi practici magice de fortificare a sănătăţii organismului, în satele Moldovei se practica pe lângă apa curgătoare şi umezirea corpului cu roua dimineţii potrivit căreia omul se simţea purificat de toate relele, se simţea uşor şi putea să facă faţă oricărui efort fizic pe tot parcursul anului.

De la băile regeneratoare rituale s-a trecut la obiceiul stropirii cu apă a tuturor membrilor unei familii. Apoi se stropeau şi alţi membri ai comunităţii. În unele sate de pe Valea Siretului flăcăii umblau în grupuri la casele unde erau fete de măritat. În alte localităţi fetele luau aghiazmă de la biserică şi cutreierau tot satul stropindu-i pe cei întâlniţi în cale. Binecuvântau casele, grajdurile, animalele etc. Când fetele părăseau încăperile în care erau primite erau udate din cap până în picioare. Apa rece, conform tradiţiei, aruncată prin surprindere, avea capacitatea de a alunga bolile, de a îndepărta toate relele.

Săptămâna dintre prima zi de Paşti şi Duminica Tomei era marcată de petreceri la care erau invitaţi toţi tinerii satului.

În a doua duminică, în Moldova, se sărbătorea Paştele Blajinilor, prilej de cinstire şi pomenire a celor plecaţi în veşnicie. După slujba de pomenire, pe iarba proaspătă, lângă mormintele celor dragi, cei prezenţi se ospătau cu bucate aduse, închinând câte un pahar cu vin pentru cei care nu mai sunt. Se credea astfel că şi morţii s-au bucurat de sărbătoare alături de cei vii. Cojile ouălor roşii erau îngropate în pământul mormântului, iar dacă în apropiere se afla un pârâu copiii trimiteau cojile pe apă cu credinţa ca ele să ajungă la blajini – cuvânt care înseamnă bunătate – pentru a-i bucura pe cei dispăruţi.

Stelian CIOCOIU

„Procesul“ continuă Recurs la tradiţia satului

Schimbările radicale de după 1990 au modificat profund sectorul agricol şi spaţiul rural cu toate componentele sale definitorii. Toate aceste schimbări, de cele mai multe ori radicale şi dureroase pentru ţăranul român, dar nu numai, l-au făcut pe Teodor Maruşca să ia atitudine prin ce se pricepea şi îi plăcea foarte mult ca a doua iubire după munca şi cercetarea în agricultură – scrisul.

A început să publice după anul 2000 în presa de specialitate a vremii, în publicaţii de masă precum Agricultura României şi apoi în Lumea satului, Ferma sau Profitul agricol. Făcând o selecţie a celor mai bune dintre materialele publicate în presa de specialitate amintită, Teodor Maruşca reuneşte toate aceste articole în volumul „Recurs la tradiţia satului“. Autorul reuşeşte să atingă subiecte sensibile din domenii diverse ale cunoaşterii vegetaţiei, ameliorarea şi exploatarea pajiştilor naturale şi implicaţiile lor asupra tuturor vieţui­toarelor, dar şi asupra oamenilor. Structurată pe 10 capitole, lucrarea incită la lectură, vine cu informaţii de specialitate, face comparaţii cu locuri similare din întreaga lume, argumentează ştiinţific toate afirmaţiile pe care le face, oferind soluţii practice pentru rezolvarea diverselor probleme ce se pot ivi.

Prof. dr. ing. Teodor Maruşca scrie cu patima inginerului agronom, pătrunde în profunzimea lucrurilor bine făcute şi demonstrează practic şi ştiinţific ceea ce cunoaşte atât de bine.

Marin DOROBANŢU

Obiceiuri şi tradiţii de Sărbători în Dobrogea

Sărbătorile de iarnă la români au încă obiceiuri şi tradiţii bine conservate. Toate sărbătorile sunt însoţite de datini care pot fi laice sau păgâne (Anul Nou), ce reflectă obiceiurile de muncă sau ţin de relaţia om - natură, dar şi de datini creştine şi reprezintă relaţia dintre om şi divinitate (Crăciunul). Ca în orice altă zonă a ţării, în Dobrogea se întâlnesc câteva obiceiuri specifice.

Reprezentantul Muzeului de Artă Populară din Constanţa, muzeograful Ioana Tompea, spune că în Dobrogea obiceiurile de Crăciun au un fond comun cu celelalte zone ale ţării, pentru că foarte multe au pătruns în această zonă prin transhumanţă, ca şi prin politica de colonizare a statului din cele trei valuri venite din Muntenia, Moldova şi Oltenia.

Obiceiul colindatului, care este forma de manifestare specifică sărbătorii creştine a Naşterii Domnului, cunoaşte şi în Dobrogea, mai ales în satele româneşti tradiţionale de pe limesul dunărean de la Ostrov la Seimeni şi Topalu, o puternică tendinţă de conservare, chiar dacă nu înregistrează o diversitate a repertoriului ca-n alte zone etnografice ale ţării. În majoritatea satelor dobrogene, colindatul copiilor începe în după-amiaza Ajunului de Crăciun şi îl precede colindatul flăcăilor.

Datini creştine

De obicei, copiii colindă în dimineaţa Ajunului de Crăciun până la prânz. La Aliman, Cochirleni, Rasova, Ciobanu, Gârliciu, Seimenii, Seimenii Mici şi în general pe limesul dunărean colindatul începe dis-de-dimineaţă, înaintea apariţiei zorilor, şi se termină a doua zi, când se luminează bine.

Colindele copiilor sunt scurte şi hazlii, vestesc sărbătoarea, urează belşug şi sănătate şi mai ales cer daruri, pe care gospodinele le pregătesc din timp: colăcei, fructe şi, bineînţeles, bani. Un asemenea colind, vechi de peste un secol şi care a fost înlocuit recent de „Bună dimineaţa la Moş Ajun“, se mai întâlneşte numai în localităţile constănţene Rasova şi Băneasa, este „Chitii – Mitii“ (Chitii - mitii după sac/ Zgâii ochii la colac, Daţi colacu’ şi hornacu/ Că plecăm la altă casă/ Că e fata mai frumoasă/ Şi slănina mai gustoasă). Copiii din Dobrogea mai au câteva colinde specifice precum „Bună dimineaţa“, „Raza soarelui“ şi „Portocala“, care, de asemenea, au texte adaptate vârstei colindătorilor. Tot în Ajunul Crăciunului şi flăcăii merg la colindat odată cu lăsarea serii. Aceştia se constituie, încă de la Lăsatul Secului, în cete de câte 2-4 persoane pentru fiecare sat şi încep să colinde odată cu lăsarea întunericului de la casa preotului, unde se cântă un colind specific „Colindul de preot“, urmat de colinde obişnuite: „Colindatul de cu seară“, „Sus în slava cerului“, „Colindul cel mare“, etc. Repertoriul cetelor de flăcăi este foarte bogat şi cuprinde colinde religioase şi laice: colinde de casă cu caracter general, colinde de fecior şi fată mare, colinde pentru tineri căsătoriţi, colinde legate de diferite ocupaţii: pescari şi ciobani. Gazdele răsplătesc pe fiecare membru al echipei de colindători cu cozonac, gogoşi şi ţuică fiartă. La Oltina, pe de altă parte, există obiceiul de a se împleti coroniţe de flori nemuritoare pe care gazdele cu fete de măritat le dăruiau anumitor flăcăi din ceată.

Datini laice în Dobrogea

Colindatul cetelor de copii şi flăcăi continuă şi în noaptea Ajunului Anului Nou, când se fac urăturile cu Pluguşorul, Sorcova şi Plugul, centrate pe urări legate de belşug şi sănătate pentru colectivitate. În Dobrogea aceste obiceiuri au pătruns mai ales pe calea transhumanţei şi colonizării, prin care nou veniţii din Transilvania, Muntenia şi Moldova au ajuns în lumea satului dobrogean, aducând cu ei obiceiuri din alte zone, pe care le-au adaptat specificului local. Aşa este, de exemplu, jocul cu măştile denumit „Struţul“, care se practică încă în localităţile dobrogene Saraiu, Gârliciu şi Ciobanul. Este o adaptare a textului şi personajelor „Brezaiei“ munteneşti, în care apare masca animalieră a caprei, cu botic clămpănitor, adaptată la o costumaţie specifică, o ţesătură groasă din lână, de care sunt prinse legături de stuf, plantă care se găsea din abundenţă pe malul lacurilor dobrogene.

Cum şi când se constituie ceata

Ceata este o grupare juvenilă exclusiv masculină, care are ca principală atribuţie performarea obiceiurilor de grup dintre Ajunul Crăciunului şi Bobotează. Cetele autentice de flăcăi sunt formate din feciori, adică tineri necăsătoriţi, participarea la colindat constituind o altă etapă de iniţiere şi de certificare a maturităţii, a statutului de tânăr ce-şi poate întemeia o familie. La Aliman colindă trei cete: cea de copii, ceata mică şi ceata mare. Dintre acestea cea cu sectorul de colindat (numit local „mahala“) în centrul satului este în mod obligatoriu formată din flăcăi, cunoscută sub numele de Ceata Mică. Aceasta coexistă cu Ceata Mare, alcătuită din bărbaţi însuraţi, de regulă fiind trecuţi de 30 de ani. Ceata se constituie, de regulă, la Sfântul Nicolae, când încep şi repetiţiile. În marea majoritate a satelor dobrogene care conservă obiceiul colindatului, membrii cetei sunt priviţi cu admiraţie, ca nişte tineri de încredere, serioşi, ce vor deveni buni gospodari în sat. Admiterea în ceată este un semn de confirmare a calităţilor, seriozităţii şi modului pozitiv în care comunitatea îl percepe pe tânărul respectiv. În mod obişnuit, o ceată are între 10 şi 12 membri, întotdeauna număr par, dar componenţa numerică diferă de la localitate la alta şi se înregistrează extreme de la 6-8 membri la 30 de membri la Rasova, Dunăreni, Seimeni, Dunărea.

Componenţa cetelor

Complexitatea ceremonialului şi performarea lui în grup necesită existenţa unui conducător care să coordoneze actele rituale şi să vegheze la cât mai corecta lor împlinire. El se numeşte cap de ceată în majoritatea satelor dobrogene, vătaf în satele Tichileşti, Almălău, Esechioi, Bugeac, Gârliţa şi Galiţa, şef de ceată la Aliman şi Vlahi, casier la Oltina, Satul Nou, Răzoare, Viile, Dunăreni, Topalu, Crucea şi Gârliciu, împărat sau rege la Carvăn, Cuiugiuc şi Goruni. Nefiind o alcătuire aleatorie, ci o grupare bine organizată, ceata de colindători funcţionează în baza unei organigrame judicioase, în care fiecare membru are atribuţii bine stabilite, intrând într-un sistem de relaţii de subordonare faţă de conducător şi de colaborare cu ceilalţi colindători. Aşezate într-o ordine ierarhică, funcţiile sunt: ajutorul (la Cochirleni) sau susţinătorul (la Ciobanu), capul de chez numai la Rasova, casierul, contabilul (la Canlia), socotitorul (Ion Corvin şi Viile), măgarul numit la Băneasa şi cărăuş, ţuicarul, iapa (Rasova) şi pisic, care are un rol mai pitoresc pentru că în timpul urăturilor cercetează amănunţit dacă gazda nu a uitat cumva afară la uscat cârnaţii şi colăcarul. Din păcate, această funcţie tradiţională în cetele de colindători este dispărută în Dobrogea de sud şi se mai întâlneşte doar în Oltina şi Cochirleni.

Costumaţie şi recuzită

Pentru colindat flăcăii se îmbracă în haine civile cum ar fi pantaloni şi pulovere de culoare închisă, cojoace cu faţă de stofă ca de exemplu şubă şi căciuli negre de astrahan. Tinerii poartă în picioare bocanci, pantofi sau cizme. Ca elemente de recuzită nu întâlnim decât coroniţe făcute de fete şi purtate peste căciulă de flăcăii din satele din sud-vestul Dobrogei. Mai avem şi toiagul, dar care se regăseşte tot mai rar. În localitatea Adamclisi evoluţia cetei de colindători este însoţită de jocul caprei, care este obicei singular, nefiind specific zonei. Obiceiul a fost adus de coloniştii veniţi din Teleorman (unde este cunoscut sub numele de Brezoaia, în timp ce localnicii dobrogeni îi spun ţurca) şi a rezistat până în zilele noastre datorită caracterului spectaculos pe care-l imprimă colindatului. Ţurca sau Brezoaia este numele ce se dădea unei măşti care avea o înfăţişare compusă dintr-o barză cu coarne de cerb sau cerb cu cioc de barză. Ea însoţea ceata la casele de colindat, executând un joc scurt, singură sau în acelaşi timp cu colindătorii, iar a doua zi, în prima zi a Crăciunului, juca singură un dans lung şi spectaculos în mijlocul mulţimii adunate în centrul satului.

Marieta Iorga

Brumărel - în casele bunicilor de la ţară

Obiceiurile specifice lunii lui Brumărel sunt legate, în principal, de sărbătorile religioase Acoperământul Maicii Domnului (Sf. Procoavă - 1oct.), Sfânta Parascheva (Vinerea Mare de Toamnă - 14 oct.), Sfântul Luca (Lucinul - 18 oct.), Moşii de Toamnă (Ajunul lui Sânmedru - 25 oct.) şi Sfântul Dumitru (Sânmedru - 26 oct.). În prima zi a lui octombrie fetele se roagă să aibă păr bogat şi mătăsos, ca să fie pe placul viitorului mire, iar pe 14, continuând tradiţia precreştină a zeiţei Venera, se desfăşoară activităţi pastorale precum deschiderea ţarinelor pentru păşunat devălmaş, începerea coborârii oilor de la munte, slobozirea berbecilor (Nunta Oilor) etc.

Unele comunităţi organizează mese tradiţionale cu produse specifice toamnei pentru comemorarea celor decedaţi, iar altele, indiferent de ziua în care cade 14 octombrie, postesc pentru a fi ferite de boli, pentru căsătoria fetelor şi naşteri uşoare. Pentru protecţie faţă de atacurile şi pagubele provocate de lupi, de Lucin, la 18 octombrie se mai practică diferite obiceiuri, cum ar fi încleştarea dinţilor pieptenilor cu care se scarmănă lâna sau interzicerea prelucrării pieilor. În noaptea de 25 spre 26 toată comunitatea din unele zone se reuneşte pe un deal din marginea satului, în jurul unui foc aprins de tineri, în mijlocul căruia se pune un brad verde. După aprinderea focului, pe coastele dealului se rostogolesc roţi de car înfăşurate cu paie în flăcări şi se strigă „Hai la Focul lui Sâmedru!“.

Femeile împart colaci, ţuică, mere, pere şi prune uscate, tinerii sar peste foc, iar copiii lovesc tăciunii pentru a face mai multe scântei. La sfârşit, participanţii pleacă acasă cu tăciuni aprinşi, pe care îi aruncă pe păşuni, în grădini şi livezi, pentru rod bogat şi spor în anul ce vine. Sfântul Dumitru (Sânmedru) deschide sezonul pastoral de iarnă, care se va încheia la 23 aprilie. Acum au loc diverse practici ritualice pentru purificare, pentru fertilitate sau pentru sufletele celor morţi.

Moşii de Sânmedru sau Moşii cei Mari este una dintre cele mai importante sâmbete ale morţilor de peste an, când, după slujbă, se împart bucate legate de ocupaţiile tradiţionale ale zonelor. Se crede că, în această perioadă, graniţa dintre lumea viilor şi a morţilor este mai uşor de trecut, iar strămoşii, cinstiţi prin ofrande, vor contribui la bunăstarea celor care îi comemorează. Ziua Sfântului Dumitru este considerată şi ca fiind punct de plecare pentru diverse înţelegeri şi pentru încetarea celor vechi. În tradiţia populară se crede că unele aspecte şi fenomene din cursul lui octombrie pot oferi indicii despre iarna care se apropie sau despre anul nou ce vine. Astfel, dacă frunzele copacilor se îngălbenesc şi cad repede, va urma un an cu rod bogat. Dacă plouă mult va urma o lună decembrie cu vânt puternic, iar dacă va cădea multă brumă sau zăpadă în ianuarie va fi timp frumos. Luna plină şi neacoperită de nori din noaptea de Sfântul Dumitru prevesteşte o iarnă blândă, propice culturilor în anul agricol următor. Ploaia din noaptea de Sâmedru anunţă o iarnă grea, cu multă zăpadă şi ger puternic.

(M.B.)

Mănăstirile, tradiţiile şi gastronomia bucovineană

Principalele atracţii turistice de Paşte

Una dintre destinaţiile preferate ale românilor este şi în acest an Bucovina, unde ofertele sunt care mai de care mai atrăgătoare, pe lângă cazare şi masă cei ajunşi în nordul ţării putând participa la activităţi premergătoare acestei sărbători creştine, cum ar fi încondeierea ouălor, pregătirea bucatelor tradiţionale, a focului din Joia Mare sau festivalurile organizate începând cu Duminica Floriilor, până în prima zi de Paşte. Turiştii care se vor caza în Bucovina vor putea participa la diferite târguri şi expoziţii de Paşte, cu ouă încondeiate, obiecte meşteşugăreşti şi mâncăruri tradiţionale. Manifestările din cadrul programului „Paştele în Bucovina“ au început pe 16 martie, cu Festivalul Naţional al Ouălor Încondeiate de la Ciocăneşti, pe 23-24 martie, la Fundu Moldovei s-a desfăşurat a 23-a ediţie a Festivalului naţional de muzică corală religioasă „Buna Vestire“, iar la Vicovu de Sus s-a desfăşurat concertul pascal „Postul Mare în cântări şi versuri“. Pe 25 martie, la Vatra Dornei s-a deschis Târgul pascal de ouă încondeiate şi meşteşuguri tradiţionale.

Floriile au deschis seria evenimentelor pascale

După sfinţirea mugurilor de salcie – „mâţişorii“ (salcia jucând rolul ramurilor de finic şi de măslin, cu care Hristos a fost întâmpinat la Intrarea în Ierusalim, ce simbolizează biruinţa împotriva morţii), în Duminica Floriilor, la Suceava a fost deschis Târgul „Produs în Bucovina“ cu produse tradiţionale specifice perioadei de Paşte. În vecinătatea târgului s-a desfăşurat o expoziţie gastronomică, cu vânzare, în care au fost expuse şi oferite spre degustare o mare diversitate de produse de post. Tot în Duminica Floriilor, pe esplanada din centrul municipiului reşedinţă de judeţ a fost organizat un concert cu muzică tradiţională, iar la Biserica Romano - Catolică „Sf. Ioan Nepomuk“, Grigore Leşe a susţinut un concert pascal. La Moldoviţa, sărbătoarea Floriilor a fost onorată de Festivalul Ouălor Încondeiate, iar la Fălticeni de o expoziţie de artă religioasă.

„Drumul Ouălor Încondeiate“

În Săptămâna Patimilor se derulează programul turistic „Drumul Ouălor Încondeiate“, pe patru rute, fiind cuprinse toate zonele etnografice ale judeţului. În fiecare dintre localităţile implicate vor putea fi vizitate ateliere de încondeiat ouă şi expoziţii cu vânzare, mănăstiri şi biserici, muzee şi case memoriale, tradiţii specifice perioadei Paştelui.

Joia Mare la Poiana Stampei

Această manifestare care reînvie an de an obiceiuri uitate sau pierdute face parte din programul turistic „Paştele în Bucovina“, având scopul promovării tradiţiilor şi obiceiurilor, a produselor gastronomice de post şi a produselor specifice mesei pascale (pască, cozonac, miel, ouă, drob etc.). În sala de festivităţi a primăriei vor fi vernisate expoziţiile de ouă încon­deiate, pictură pe lemn şi de bucate tradiţionale de post. Pentru că în Joia Mare la Poiana Stampei se vopsesc ouăle în roşu, se coc pasca şi cozonacul, începând cu ora 16 vor fi organizate vizite în gospodăriile în care funcţionează ateliere de încondeiat ouă şi în câteva gospodării în care poate fi văzut modul de preparare a produselor tradiţionale de Paşte. La ora 19 va fi aprins în curtea casei-muzeu „Focul din Joia Mare“, în jurul căruia gospodinele pun scăunele, câte unul pentru fiecare mort din familie, turnând apoi apă de jur-împrejur sau aşezând pe blatul fiecărui scaun câte o cofiţă plină. Există credinţa că sufletele răposaţilor vin din nou acasă, să se aşeze pe scaunele de lângă foc, pentru a se încălzi şi a bea din apa oferită.

Lumina Sfântă de Paşte

Turismul ecumenic a înflorit de la an la an, sute de credincioşi alegând să ia Lumina Sfântă de Paşte de la mănăstirile din judeţul Suceava. În sâmbăta dinaintea Paştelui, la pensiuni se vor prezenta tradiţiile din ajunul marii sărbători, iar de la ora 23.00 se va desfăşura Slujba de Înviere în toate bisericile şi mănăstirile din judeţ, în timp ce în Salina Cacica se oficiază „Învierea din adâncuri“. La sfârşitul slujbei de Înviere, bucovinenii vor fi în curtea bisericii, cu lumânările aprinse, pentru ca preotul să sfinţească coşurile cu ouă încondeiate, pască şi diferite bucate tradiţionale.

Concursuri de ciocnit ouă şi de coşuri pascale

În prima zi de Paşte, pe lângă participarea la slujbele de miruit vor fi organizate concursuri de ciocnit ouă roşii, dar şi de coşuri pascale. Deşi iniţial se dorea a fi o întrecere de ciocnit ouă între echipele din Mănăstirea Humorului şi Gura Humorului, concursul „Ciocnitul ouălor de Paşte“, ajuns în acest an la a V-a ediţie, a devenit naţional prin antrenarea turiştilor din ţară, veniţi în zonă pentru petrecerea sărbătorilor, o parte dintre ei urcând chiar pe podiumul de premiere la ediţiile anterioare. Tot un concurs de ciocnit ouă va fi organizat şi la Biserica „Sf. Ilie“ din Suceviţa.

Turiştii pot lua parte în prima zi de Paşte şi la alte evenimente organizate în judeţ prin programul „Paştele în Bucovina“. La Dorna Candrenilor va fi organizată o expoziţie de coşuri pascale şi gastronomie, la Frătăuţii Noi un concert de cântări pascale, iar la Horodnicul de Sus concertul „Toaca de la Horodnic“. Luni, în a doua zi de Paşte, la Gura Humorului, în cadrul celei de-a V-a ediţii a Galei coşurilor pascale, humorenii, îmbrăcaţi în costume populare specifice zonei sau specifice etniei pe care o reprezintă, vor veni în centrul oraşului la o gală a celor mai frumoase coşuri pascale, iar la Mănăstirea Humorului este programat un bal al gospodarilor.

Silviu Buculei
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.9, 1-15 MAI 2013

Mărţişorul, o tradiţie veche de 8.000 de ani

Pe teritoriul ţării noastre podoaba de mici dimensiuni cu şnur alb-roşu, pe care o purtăm şi astăzi în zilele primăvăratice ale lui Martie, păstrează de mii de ani aura unui talisman menit să aducă noroc, să însoţească urările de dragoste, sănătate, bucurie şi bunăstare. Obiceiul mărţişorului face parte din ritualul de înnoire a timpului şi anului, onorat de români diferit de la o zonă la alta a ţării.

Se spune că, încă de pe vremea romanilor, venirea primăverii era un prilej de cinstire a zeului Marte, stăpânul forţelor naturii şi al agriculturii. De aceea, chiar din prima zi a acestei luni, oamenii respectau anumite ritualuri pentru a câştiga bunăvoinţa Zeilor şi pentru a atrage norocul de partea lor în acel an.

Săpăturile arheologice efectuate în România au dus la descoperirea unor obiecte asemănătoare mărţişorului care datează de acum aproximativ 8.000 de ani. Amuletele erau formate din pietricele vopsite în alb şi roşu, concepute pentru a fi purtate la gât.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, în zona Moldovei şi Bucovinei mărţişorul era reprezentat de o monedă de aur sau argint, prinsă cu fir alb-roşu. Copiii îl purtau în jurul gâtului, pentru a fi feriţi de boli, iar fetele îl prindeau în păr şi îl păstrau până la înflorirea arborilor. La sfârşitul lunii martie, mărţişorul era atârnat de un copac, obicei care s-a păstrat şi în zilele noastre. Conform credinţelor bucovinene, mărţişorul este firul zilelor din an tors de Baba Dochia în timp ce urca cu oile pe munte, asemănător firului vieţii omului tors la naştere de ursitoare. Culoarea albă simbolizează frigul iernii ce se încheie, iar cea roşie, căldura verii pe cale să se instaleze. Tot în Bucovina, fetele sunt cele care oferă de 1 Martie mărţişorul flăcăilor din sat.

În schimb, în Dobrogea, mărţişoarele sunt purtate până la sosirea cocorilor, apoi aruncate în aer pentru ca fericirea să fie mare şi înaripată.

Transilvănenii leagă şnurul alb-roşu de ferestre, uşi şi coarnele animalelor, pentru a alunga duhurile rele. De aceea împletitura alb-roşie se regăseşte în steagul căluşarilor, la bradul de nuntă, la podoabele junilor şi în multe alte obiceiuri străvechi.

Într-un studiu dedicat mărţişorului, poetul George Coşbuc afirma că „mărţişorul este un simbol al focului şi al luminii, deci şi al soarelui. Poporul nostru îl cunoaşte şi îl ţine în mare cinste, îl poartă copiii, fetele şi mai rar nevestele şi flăcăii, fiindcă el e crezut ca aducător de frumuseţe şi de iubire“. Semnificaţia culorilor mai este tălmăcită şi altfel în credinţa populară. Se spune că roşul, dat de foc, sânge şi soare este atribuit vitalităţii femeii, iar albul ca zăpada rece şi pură semnifică înţelepciunea bărbatului. Astfel şnurul mărţişorului exprimă împletirea inseparabilă a celor două principii, ca o permanentă mişcare a materiei.

George Coşbuc mai aminteşte că „scopul purtării lui este să-ţi apropii soarele, purtându-i cu tine chipul cam cu acelaşi rost cum purtăm o cruce sau chipul lui Hristos în sân. Prin asta te faci prieten cu soarele, ţi-l faci binevoitor să-ţi dea ce-i stă în putere, mai întâi frumuseţe ca a lui, apoi veselie şi sănătate, cinste, iubire şi curăţie de suflet“. Nu degeaba se consideră că în primele nouă zile ale lunii martie vom afla cum vom fi la bătrâneţe. Conform tradiţiei, suntem îndemnaţi ca din vreme să ne alegem o zi din cele nouă cu speranţa că baba noastră nu va fi nici urâtă, nici rea şi nici ghinionistă, ci caldă, frumoasă şi bună, deci însorită şi norocoasă. Aşa cum am vrea să fie toate zilele anului!

Patricia Alexandra POP
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.5, 1-15 MARTIE 2013

Folclorul românesc, izvor nesecat de obiceiuri şi tradiţii

Interviu cu dr. conferenţiar Doina IşfănonI, cercetător etnolog

Suntem printre popoarele care au un repertoriu de colindă aproape incredibil de variat, pentru că numărul colindelor dintr-o zonă, fie că e vorba de Muntenia, de Banat sau centrul Transilvaniei, poate depăşi la un moment dat şi 50 de piese. Noi ca neam avem colinda cosmogonică, colinda şarpelui, colinda de soare, care reprezintă miturile de întemeiere ale omenirii. Pe lângă acestea, există colindele ocupaţionale în care atât vânătorul, pescarul, cât şi agricultorul sunt cinstiţi, pentru că şi ei fac parte din acest univers.

Urmează 12 zile sacre

.... articolul complet pe baza de abonament, detalii ....

Gheorghe VERMAN
LUMEA SATULUI, NR.24, 16-31 DECEMBRIE 2012

Abonează-te la acest feed RSS