reclama youtube lumeasatuluitv
update 13 Sep 2019

Tradiții și obiceiuri în luna lui Răpciune

Conform vechilor tradiții creștine, în luna septembrie începe noul an bisericesc, iar în lumea satului semnifică hotarul dintre viață și moarte pentru că încheie un ciclu și deschide un altul. Răpciune – sau Viniceriu cum îi mai spun unii – este una dintre cele mai importante luni din an pentru că acum se culeg cele mai multe roade ale câmpului, iar vremea din prima zi a lunii indică vremea de anul viitor: dacă plouă dimineața, va fi primăvara ploioasă, soare la amiază înseamnă an bun; dacă plouă, va fi an ploios, dacă e soare, va fi an secetos; vremea posomorâtă înseamnă toamnă rea, iar tunetele anunță toamnă lungă.

În fiecare an, luna septembrie începe în aceeași zi a săptămânii ca și decembrie, iar cele patru săptămâni din lună poartă denumiri speciale. Săptămâna Sântmăriei Mici este dedicată Fecioarei Maria, a cărei sărbătoare de pe 8 septembrie anunță toamna, iar primele care simt acest lucru sunt păsările migratoare care încep să plece din țară. Urmează Săptămâna Strugurilor, semn că viile încep a fi culese și se face mustul. În această perioadă cea mai importantă sărbătoare este ziua Crucii – 14 septembrie. În această zi, în mediul rural se păstrează numeroase obiceiuri: se postește, se pomenesc morții dându-se de pomană căni pline cu apă sau miere; se duc la biserică buchete de flori cu care se înconjoară Sf. Cruce; nu se mănâncă fructe care au în componență semnul crucii – nuci, mere, prune, struguri. În popor mai este denumită Ziua Șarpelui deoarece vietățile încep să se retragă în pământ pentru a hiberna până în primăvară. Tot acum se strâng ultimele plante de leac și nu se taie lemne pentru ca gospodăria să fie ferită de șerpi. Cea de a treia săptămână a lunii este denumită Săptămâna Averii deoarece gospodinele încep să facă proviziile pentru iarnă, iar bărbații pregătesc țuica. În data de 22 septembrie se sărbătorește Sf. Sfinţit Mc. Foca, apărător de rele şi durere, țăranii respectând această zi pentru a fi feriți de foc, în timp ce în perioada 24-28 se țin Berbecarii pentru ca oile să fie păzite de lupi. Ultima săptămână a lunii este dedicată lui Mioi, cel care aduce vremea bună.

În lumea agrară, septembrie este și una dintre cele mai solicitate luni: se strâng recoltele și se pregătește terenul pentru următorul an agricol; se pregătesc albinele pentru iarnă pentru că jumătatea lunii este considerată ca fiind debutul iernii apicole; tot acum, în unele zone din țară, ciobanii încep să coboare oile de pe munte și să le pregătească pentru iernat.

Loredana Larissa SOFRON

Revista Lumea Satului nr. 17, 1-15 septembrie 2016 – pag. 58

Tradiții și obiceiuri în luna lui Gustar

Numită în popor Gustar, august este ultima lună de vară. În această perioadă se coc cele mai multe dintre fructe și legume, de aici rezultând și denumirea populară. Pentru creștinii ortodocși prima zi înseamnă și debutul postului Adormirii Maicii Domnului, care se sărbătorește în data de 15 august. Despre acest post se spune că se desprinde din postul Paștelui care se ținea nouă săptămâni, dar cum primăvara nu sunt atât de multe legume și fructe care să ajute în înlocuirea proteinelor, iar oamenii erau slăbiți, două săptămâni s-au pus înaintea zilei de Sfânta Măria Mare. În această perioadă se fac arăturile de toamnă, se seamănă unele culturi – rapiță, spanac, pătrunjel, țelină, se recoltează legumele de sezon, se adună semințe și plante de leac, se îngrijesc pomii tineri și oile se separă de berbeci.

Prima zi este cunoscută ca fiind Macaveiul ursului, iar oamenii din lumea satului o respectă tocmai pentru ca gospodăria să nu le fie vizitată de animalele sălbatice. Tot în această zi se stropesc grădinile cu agheasmă, în unele zone grâul se sfințește la biserică tocmai pentru ca să fie amestecat cu sămânța ce urmează a fi semănată, iar apicultorii scot miere din stupi deoarece se consideră ca având puteri vindecătoare.

Următoarea sărbătoare importantă este Schimbarea la Față, 6 august, cunoscută și sub denumirea de Probejenie sau Obrejenie. Această zi este considerată ca fiind hotarul dintre vară și toamnă; se spune că iarba nu mai crește, păsările încep să plece spre țările calde și frunzele copacilor încep să își schimbe culoarea. Femeile adună plante de leac, strugurii și prunele devin bune de gustat, iar, dacă vremea-i frumoasă, e semn că toamna va fi îmbelșugată, iar de plouă, va fi mohorâtă. Dacă în perioada de post plouă, se anunță o iarnă plină de ninsori. Este bine să nu fii certat cu nimeni în această zi, pentru că se spune că așa vei rămâne tot anul. De asemenea este indicat să te rogi mai ales dacă vrei să scapi de vreun viciu, iar cei care nu respectă sărbătoarea riscă să se îmbolnăvească. După perioada de post, pe 15 august, se sărbătorește Sfânta Maria Mare, cum mai este cunoscută sărbătoarea în lumea satului. În această zi femeile se duc la biserică și dau de pomană pentru pomenirea morților. De asemenea, duc flori la icoana Fecioarei și culeg planta numită palma Maicii Domnului, care se fierbe și se folosește la îmbăiere pentru a fi ferit de boli. Există și o superstiție a acestei zile: dacă înfloresc trandafirii, toamna va fi lungă.

În a doua jumătate a lunii sunt alte câteva sărbători respectate mai ales în mediul rural. Pe 23 august nu se face treabă tocmai pentru ca lupii să nu atace turmele de oi, această zi dând startul sărbătorilor de toamnă consacrate lupilor. Apoi, pe 25 se sărbătoresc Vârtolomeii; tradiția spune că în această zi nu e bine să faci nicio acțiune care presupune învârtire: nu se face mămăligă, nu se toarce etc. Singura care se răsucește este ziua, adică noaptea devine mai mare.

Luna se încheie cu sărbătoarea Tăierea Capului Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul – 29 august –, zi în care se spune că nu este bine să tai ce este rotund, mai ales legume și fructe. Tot în această zi nu este bine să bei vin sau să mănânci struguri deoarece sunt produse asociate sângelui, care amintesc de tăierea capului Sfântului Ioan.

Loredana Larissa SOFRON

Revista Lumea Satului nr. 15,1-15 august 2016 – pag. 58

Tradiții și obiceiuri în luna lui Cuptor

Iulie este cunoscută în popor ca fiind luna lui Cuptor nu întâmplător, ci pentru că este mijlocul verii și se înregistrează cele mai înalte temperaturi. Fiecare săptămână are denumirea ei și face referire la obiceiurile din acea perioadă. Prima este cea a secerișului, urmează săptămâna Panteliilor, a treia este dedicată Sfântului Ilie, iar ultima poartă denumirea generică săptămâna verii.

Săptămâna secerișului, după cum sugerează și denumirea, este dedicată muncilor agricole, însă este important să știm că în prima zi a lunii nu se face treabă deoarece este sărbătoarea Ana-Foca care se ține pentru ca gospodăria să fie ferită de foc și trăsnete; bătrânii spun chiar că cel care nu respectă sărbătoarea va rămâne fără grâne. Tot pe 1 iulie se sărbătorește și Cosmadinul care îi amintește pe „Sfinţii doctori fără de argint“, Cosma și Damian, doi fraţi ce umblau şi tămăduiau fără să ceară ceva în schimb. Pe timpuri această zi era considerată prielnică pentru practicarea medicinii populare; se ține cu sfințenie și astăzi în unele zone din țară tocmai pentru a fi ferit de boală.

Următoarea sărbătoare care nu trece neobservată în lumea satului este Pricupul sau ziua coacerii. Ea face referire la Sfântul Pricopie, cunoscut ca fiind cel care coace cerealele semănate primăvara și ferește culturile de grindină și vijelie. Dacă sărbătoarea este neglijată, atunci e pericol de arșiță.

A doua săptămână, cea a Panteliilor, face referire la surorile Sfântului Ilie și sunt sărbătorite de două ori: prima dată cu şapte zile înainte de ziua Sfântului Ilie şi la şapte zile după. Cea mai ameninţătoare soră a Sfântului Ilie este Ciurica, divinitatea care le dă dreptul femeilor să-şi bată bărbaţii, fără ca aceştia să riposteze.

Sfânta Marina, celebrată pe 17 iulie, este protectoarea sufletului copiilor morţi. Este ziua în care oamenii devin mai buni, iar femeile țin această sărbătoare de frica bolilor. Dacă în această zi veți culege in veți avea parte de dragoste.

Cea mai importantă sărbătoare a lunii iulie este Sfântul Ilie, celebrată pe 20 iulie. În viziune populară, Sfântul Ilie este cunoscut ca fiind zeul solar care se plimbă într-un car tras de cai înaripați și luminează cerul cu fulgere. De aceea este numit și stăpânul norilor, al fulgerelor, al trăsnetelor şi tunetelor pe care le foloseşte ca să trăsnească dracii. În popor este cunoscută și o povestioară care explică de ce plouă de cele mai multe ori în acea zi. Se spune că acesta își aștepta cu nerăbdare ziua și îl tot întreba pe Dumnezeu când va fi, dar nu primea un răspuns, pentru că Tatăl ceresc știa că de bucurie sfântul va plesni din biciul său neiertător și va face pagube. La un moment dat primește răspunsul că ziua lui a trecut deja și din acest motiv Ilie trimite pe pământ ploi însoțite de tunete și fulgere, cunoscute ca fiind ploile „de după Sântilie“. Tot o povestioară din popor spune că atunci când tună trebuie să îți faci cruce deoarece Dumnezeu i-a poruncit lui Ilie să trăsnească în toate, numai în cruce nu.

În trecut, la această dată, ciobanii coborau în sat pentru prima dată după urcarea oilor pe munte, iar femeile culegeau plante de leac pe care le puneau la uscat. După această sărbătoare urmează altele 3, în zilele de 21 – Ilie Pălie, 22 – Sf. Mucenic Foca și 27 iulie – Sf. Mare Mucenic Pantelimon care se țin tot de frica focului, a bolilor, a grindinei și furtunilor.

Se spune că, dacă în luna iulie e cald, în februarie va fi frig, iar căldura excesivă anunță un an mănos; dacă furnicile își fac mușunoaie înalte, iarna va fi aprigă. Și cum vara e sezonul nunților, se spune că cine se cunună în iulie va avea bogăție și fericire în căsnicie.

Loredana Larissa SOFRON

Revista Lumea Satului nr. 13,1-15 iulie 2016 – pag. 58

Tradiţii şi obiceiuri în luna lui Cireşar

Numit Cireşar în popor, iunie este prima lună de vară. Este vremea cireşelor, a zilelor călduroase şi a nopţilor mai scurte, precum şi a semănatului legumelor de toamnă – ridichii, gulii sau conopidă. Se spune că dacă în această lună vor fi ploi cu tunete şi fulgere, atunci întreaga vară va fi ploioasă, iar recolta de grâu bogată; dacă vremea va fi uscată, e semn că vor fi mulţi struguri.

Şi în această lună sunt sărbători cu date mobile care influenţează tradiţiile din lumea satului, însă indiferent de datele acestora, prima zi de vară este dedicată copiilor, o sărbătoare nu neapărat tradiţională sau naţională, ci mai degrabă universală. Prima sărbătoare cu dată mobilă este Înălţarea sau Ispasul. La 6 săptămâni după Paşte, creştinii ortodocşi sărbătoresc praznicul Înălţării Domnului, însă de ceva vreme sărbătoarea a devenit şi Ziua Eroilor. În popor această zi mai este cunoscută ca fiind şi Paştele Cailor, chiar dacă această idee a devenit mai mult o zicală care înseamnă niciodată; se spune că denumirea vine de la blestemul Maicii Domnului care, la naşterea Mântuitorului, ar fi blestemat caii să fie sătui doar o zi din an. O a doua sărbătoare cu dată mobilă din iunie este Cincizecimea sau ziua de Rusalii. La 50 de zile după Paște, Sfântul Duh s-a pogorât asupra ucenicilor lui Iisus, iar de-a lungul timpului s-au adăugat tot felul de tradiții care diferă în funcție de fiecare zonă a țării. Denumirea de Rusalii ar veni de la sărbătoarea romană Rosalia, atunci când pe morminte erau puse flori, în special trandafiri. În popor se spune că rusaliile ar fi un fel de zâne ale apelor, asemănătoare sirenelor, de aceea nu este bine să te scalzi în această zi. În unele zone se spune că sunt totuna cu ielele sau că reprezintă zâne rele care iau mințile oamenilor, iar pentru a se apăra de ele trebuie să aibă la ei frunze de pelin. Tot legat de această sărbătoare ar fi și celebrul dans al călușarilor, un ritual străvechi despre care se spune, pe de o parte, că este patronat de iele, pe de altă parte că, odată cu practicarea lui, se pot vindeca relele provocate de acestea. În anumite zone din țară se țin moșii de Rusalii și se dă de pomană celor nevoiași.

Pe data de 21 iunie este solstițiul de vară, cea mai lungă zi din an, iar în data de 24 iunie se sărbătorește nașterea Sfântului Ioan Botezătorul. În aceeași zi sunt celebrate zânele bune, denumirea populară a sărbătorii fiind Sânziene sau Drăgaica. În unele zone din țară, fetele nemăritate fac coronițe de flori pe care le aruncă în ajunul zilei pe acoperișul caselor, iar în dimineața următoare se verifică dacă au rouă pe ele pentru că dacă au din belșug e semn de măritiș. În alte zone coronițele sunt aruncate chiar pe data de 24 iunie; dacă rămân pe acoperiș anunță găsirea ursitului și chiar nunta; dacă nu, fetele trebuie să mai aștepte un an. Tot în această zi au loc diferite ritualuri de fertilitate a pământului – Caloianul, Drăgaica sau Paparudele – acestea diferă de la zonă la zonă și chiar de la sat la sat. Și despre Sânziene există numeroase legende, punctul comun fiind dat de faptul că acestea erau considerate femei frumoase care trăiau ascunse de privirile oamenilor, iar conform bătrânilor erau divinități nocturne care umblau dezbrăcate în aer sau pe pământ în noaptea de 23 - 24 iunie și se prindeau în hore pentru a sărbători miezul verii. În popor sărbătoarea mai poartă denumirea Amuțitul Cucului deoarece acesta cântă doar 3 luni pe an, de la Buna Vestire până la Sânziene. În această zi nu se lucrează, însă este recomandat să se adune plante de leac.

Ultima sărbătoare importantă din această lună este în ziua de 29 iunie, atunci când se celebrează Sfinții Apostoli Petru și Pavel. În popor mai este cunoscută și ca Sâmpetru de vară, zi în care se spune că, dacă tună sau fulgeră, alunele și nucile vor avea viermi. Nu se face treabă pentru ca gospodăria să fie apărată de lupi și de grindină și tot acum se dau de pomană colaci și mere, până în această zi nefiind indicat să mănânci mere din noua cultură.

Loredana Larissa SOFRON

Revista Lumea Satului nr 11, 1-15 iunie 2016, paginile 56-57

Tradiții și obiceiuri în luna lui Florar

În popor se spune că în luna mai e Raiul pe Pământ. Putem interpreta în felurite moduri această sintagmă, însă cred că, oricare ar fi opinia noastră despre Rai, ea include automat ideea de Bine și ideea de Frumos. În mai totul prinde viață, este o lună a culorilor, a prospețimii, de aceea este adesea numită și luna florilor sau a ierburilor, însă denumirea cel mai des întâlnită este Florar.

În acest an, prima săptămână a lunii mai este una de mare sărbătoare deoarece Învierea Domnului este celebrată de creștinii ortodocși pe data de 1 Mai. Astfel, dacă în alți ani luna începea cu celebrul 1 Mai Muncitoresc, cu grătare și ieșiri la pădure, în acest an tradiția se va focaliza pe bucatele din miel, pe cozonac, ouă roșii și masa în familie. Această zi mai este cunoscută ca începutul verii, Armindenul sau Ziua Pelinului. Armindenul – ziua profetului Irimia cel care aduce rod și belșug, se celebrează tocmai pentru ca pământul să rodească, să nu bată grindina, să nu se îmbolnăvească vitele și membrii familiei. De obicei, în această zi de sărbătoare se mănâncă carne de miel și caș, se bea vin roșu cu pelin, iar de dimineață este bine să te speli cu rouă pe față. La poartă se pun ramuri verzi pentru a aduce noroc și belșug. Dacă nu ar fi fost Învierea Domnului, ar fi fost recomandat să se semene fasole, pepeni și castraveți, însă nu ar fi fost indicat să se facă și alte munci agricole pentru că recolta ar fi fost distrusă de grindină.

traditii si obiceiuri in luna lui florar

Pe lângă obiceiurile specifice acestei mari sărbători creștine, în lumea satului gospodarii duc mai departe și alte datini. În luna mai ciobanii urcă oile și vacile la munte, în unele zone încă se mai face măsura oilor, iar muncile din grădină sau de la câmp devin o prioritate. Tot în această perioadă se spune că nu e bine să faci nuntă, pentru că nu e o perioadă favorabilă. Superstiții se întâlnesc și în ceea ce privește anul agricol: dacă serile vor fi răcoroase și cu rouă, atunci va fi belșug la fân și vin; dacă va ploua, culturile de grâu și porumb vor fi bogate, iar de vor fi ploi cu tunete și fulgere, se prevestește un întreg an roditor, însă dacă toată luna e ploioasă, iunie va fi secetos; apariția gândacilor în luna mai prevestește un an mănos.

În cea de a treia săptămână după Paști, în Marțea Dracului, Joia Mânioasă sau Vinerea Șchioapă se păstrează, mai ales în anumite zone ale țării, obiceiul Paparudelor și al Caloianului. Se spune despre acestea că vor aduce ploi, fertilitate și belșug, iar gospodăriile vor fi ferite de secetă. Ritualul Paparudelor este închinat zeiței ploii și nu are o dată fixă, se practică atunci când soarele începe să afecteze culturile. Acesta presupune ca niște copii, în special fete, să se împodobească cu frunze și să invoce ploaia prin dans, cântec și bătăi din palme, trecând prin curțile oamenilor din sat care la rândul lor stropesc alaiul cu apă.

traditii si obiceiuri in luna lui florar2

Caloianul este cel care poate aduce sau opri ploaia. Ritualul presupune confecţionarea unei figurine din lut sau lemn, împodobită cu coji de ouă roşii sau cu elemente vegetale, și ceremonial de înmormântare. Figurina este așezată în sicriu, este bocită de un întreg alai condus de un preot. În unele zone este îngropată, pentru ca mai apoi să fie dezgropată și aruncată bucăți pe apă, însă în alte zone sicriul este dat pe o apă curgătoare imediat după încheierea ceremoniei de înmormântare.

Loredana Larissa SOFRON

Tradiţii şi obiceiuri în luna lui Prier

Aprilie, cea de a patra lună a anului, poartă denumirea populară Prier, de la verbul a prii, şi se referă la perioada prielnică sau favorabilă pentru lucrările agricole de primăvară sau pentru munca pe lângă gospodărie. În unele zone din ţară se mai numeşte Florar sau Luna Florilor şi chiar Traista-n băţ, o denumire folosită atunci când vremea este rece, secetoasă, vestind astfel o perioadă sărăcăcioasă. Dacă afară va fi frumos, luna mai va fi friguroasă şi cu furtuni, dacă-s ploi, temperaturile vor fi mai ridicate.

Tradiţiile şi superstiţiile încep încă din prima zi pentru că e vremea păcălelilor, o tradiţie ce se întâlneşte şi la alte popoare. Aprilie e perioada în care se finalizează perioada însămânţărilor, se pregătesc turmele de oi pentru transhumanţă, iar casa şi curtea pentru Sfintele Sărbători Pascale. De cele mai multe ori, în această perioadă se ţine Postul Mare, iar în acest an chiar toată luna este sub semnul tradiţiilor creştine pentru că Paştele este-n vară, aşa spun ţăranii atunci când sărbătoarea este în luna mai. Sărbătorile din această lună sunt fie cu dată fixă – Sângiorzul, Marcul Boilor, Antipa sau mobilă, influențate de data în care se sărbătorește Nașterea Domnului, precum Lăzărelul, Moşii de Florii, Floriile.

În data de 11 aprilie se ține Sărbătoarea Dinţilor, zi dedicată Sfântului Antipa despre care oamenii din popor cred că vindecă durerile de dinţi şi măsele. În această săptămână, 10-17 aprilie, au loc și primele Denii. Următoarea dată importantă a acestei luni este 23 aprilie, zi în care este sărbătorit Sfântul Gheorghe, însă în acest an coincide cu Sâmbăta lui Lazăr. Obiceiurile încep încă din ajunul acestei zile deoarece în unele zone din țară se face Focul viu, un foc magico-religios aprins de feciori fie în gospodărie, fie la stâni acolo unde urmează să stea toată vara. Sângiorzul se sărbătorește la o lună după echinocțiul de primăvară și se spune că „ține cheile cerului și sloboade soarele să urce să aducă vara“. În calendarul bisericesc, Marele Mucenic Gheorghe este celebrat la 23 aprilie, iar în iconografia ortodoxă apare ca un sfânt ecvestru pe un cal alb, ce simbolizează soarele și puritatea celestă. Sângeorzul reprezintă un vechi zeu al vegetației, peste care biserica ortodoxă l-a suprapus pe Sfântul Gheorghe. În această zi, în unele zone, se urcă oile la munte, iar feciorii umblă cu „moroiu“ prin sat. Moroiul este un fecior împodobit cu frunză verde de mesteacăn; ceilalți feciori se îmbracă cu haine rele și se vopsesc pe față cu funingine pentru a nu fi recunoscuți. Tot în această zi oamenii se scaldă dimineața în râu, se spală cu rouă, se urzică și beau vin roșu pentru a fi sănătoși tot anul. Gospodinele trebuie să semene busuioc pentru noroc și dragoste. Tot în această zi se sărbătorește în acest an și Sâmbăta lui Lazăr, Lăzărelul sau Moșii de Florii. Acum slujbele bisericești fac referire la învierea lui Lazăr de către Domnul Iisus Hristos, iar femeile coc și dau de pomană săracilor. Tot acum se mai practică un ceremonial de renaștere a naturii prin moartea și învierea unui zeu autohton, Lăzărel, Lăzărica, obicei după modelul colindelor, însă dedicat zeului vegetației.

Duminica Floriilor, ziua tuturor florilor, este una dintre sărbătorile cele mai importante pentru creștinii din întreaga lume pentru că se prăznuiește Intrarea Domnului Iisus Hristos în Cetatea Ierusalimului. Numeroase tradiții s-au adăugat acestei sărbătorii, una dintre ele fiind legată de legenda Maicii Domnului care, în căutarea lui Iisus, a dat peste o apă și a rugat o salcie să facă punte, binecuvântând-o apoi ca în fiecare an să fie dusă la biserică de Florii. Din acest motiv se presupune că oamenii duc la biserică flori şi ramuri de salcie pentru a fi sfinţite. Mâțișorii sfințiți de preot au puteri magice, se așază la fereastră, uși sau icoane pentru a apăra casa de rele și de boli. Una dintre superstiții îndeamnă fetele să fiarbă la miezul nopții busuioc în apă, iar dimineaţa să se spele pe cap cu această fiertură pentru a avea un păr frumos şi strălucitor.

Săptămâna Mare, Săptămâna Deniilor sau Săptămâna Floriilor reprezintă timpul prielnic pentru săditul şi îngrijitul florilor din grădină, dar nepotrivit pentru celelalte lucrări de însămânţare deoarece doar florile vor rodi. În fiecare seară se țin deniile şi încă din prima zi a săptămânii femeile încep curățenia de Paști, se scot relele din casă, se văruiește și se spală. În Marțea Seacă există superstiția conform căreia țăranii trebuie să se spele pentru a înlătura bolile, până miercuri inclusiv sunt permise muncile în câmp, apoi bărbații trebăluiesc, ajutându-şi nevestele la treburile gospodărești. În ziua de miercuri a Săptămânii Mari, în anumite zone există obiceiul ca seara, atunci când soarele asfințește, copiii să meargă cu colindul, la sfârșit primind ouă pentru a le înroși. Joia Mare este ziua în care se înroşesc ouăle, se ține post cu mâncare uscată, iar în unele zone din țară fetele obişnuiesc ca, în timpul slujbei celor 12 Evanghelii, să facă pe o sfoară câte un nod, după fiecare Evanghelie, apoi îşi pun sfoara sub pernă ca să-şi viseze alesul. În Vinerea Mare, numită și Vinerea Neagră, conform datinii credincioșii care se întorc de la biserică aduc acasă lumina Prohodului, a punerii Domnului Iisus în mormânt, și înconjoară casa ținând în mână lumânarea aprinsă. În această zi este interzisă coacerea bucatelor la cuptor, superstițiile spunând că, dacă cineva se va încumeta să coacă, face mare păcat, iar coptura nu va fi mâncată nici măcar de pești. De asemenea nu se coase sau ţese fiindcă e pericol de boală şi spirite rele. Dacă în această zi va ploua, anul va fi unul mănos. Sâmbăta Paştelui, ultima zi a Săptămânii Mari, este ziua în care trupul Mântuitorului Iisus s-a odihnit în mormânt. În miez de noapte, în biserici se oficiază slujba Sfintelor Paşti. Credincioșii aduc la biserică pască, ouă roşii şi alte bucate pentru a fi sfințite și ulterior așezate pe masă în ziua de Paști pentru că postul a luat sfârşit.

Credincioşii se salută cu „Hristos a înviat!“ şi „Adevărat a înviat!“ vreme de 40 de zile, până la Înălţare. Tot acum gospodinele trebuie să pună vasele în cuptor doar cu mâna dreaptă, iar numărul tăvilor în care se face cozonacul sau pasca trebuie să fie cu soţ, altfel pot apărea necazuri. În Săptămâna Mare e bine ca toţi credincioşii să ierte şi să se împace cu toţi cei cu care au fost în duşmănie.

GALERIE FOTO

Loredana Larissa SOFRON

De Sân’Toader

Sân'Toader este o sărbătoare considerată deopotrivă creştinească şi folclorică, cinstită în prima sâmbătă a Postului Paştilor (în acest an 19 martie).

În acea zi, pe la orele amiezii, copiii oierilor din satul Orlat, aşezat în inima Mărginimii Sibiului, se strâng, cu mic cu mare, în curţile celor mai vrednici gospodari ai satului şi se aleg de veri şi veruţe. Mai întâi se prind într-o horă, după care se învârt în jurul celui mai bătrân pom fructifer, pe care gazdele l-au decorat cu câţiva zeci de colăcei. În timpul acestui joc primăvăratec copiii recită-cântând:

„Sân’Toader, Sân’Toader
Creşte părul fetelor
Ca cosiţa iepelor.
Vere, vere, cu cine te prinzi, vere?
– Cu tine şi cu Dumnezeu
Şi cu colăcelul meu.“

Apoi, doi câte doi, prind a scutura pomul să cadă colăceii. În funcţie de numărul acestora, consideraţi adevărate daruri ale belşugului pământului, copiii devin fie veri primărei, fie verişori de-al doilea şi de-al treilea. Colăceii care nu cad din pom sunt oferiţi în dar stăpânilor respectivei gospodării.

De acum înainte copiii satului se vor saluta, între ei, cu urarea de văr şi văruţă, urmând a se invita reciproc la sărbătorirea zilelor onomastice, iar când devin mari, la petrecerile de nuntă şi de botez al propriilor lor copii. Dar şi la lucrul în clacă, cum ar fi: la construcţia caselor, şurilor şi grajdurilor; la cositul ierburilor şi căratul în şuri a fânului din câmp; la seceratul, îmblătitul şi treieratul grâului; la culesul porumbului şi al fructelor, la tăiatul lemnelor în pădure, la făcutul vinului şi al ţuicii, precum şi la înjunghiatul şi pârlitul porcului de Crăciun. De precizat că obiceiul înrudirii întregului sat, prin veri şi văruţe, datează încă din vremea când feciorii şi bărbaţii căsătoriţi ai Orlatului Mărginimii Sibiului şi ai Năsăudului Bistriţei erau grăniceri imperiali habsburgici pe graniţa de nord a Transilvaniei, despărţitoare de celelalte două provincii istorice româneşti: Muntenia şi Moldova. Detaşamentele grănicereşti existau, într-un fel sau altul, atât la Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan, de la 1784, la Revoluţia românilor ardeleni, de la 1848, condusă de Avram Iancu, cât şi la săvârşirea actului istoric de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia.

Ioan VULCAN-AGNIŢEANUL

Notă: În acest an Postul Paştilor începe în data de luni,14 martie, şi durează până sâmbătă, 30 aprilie.

Oameni de nota 10. Ioana Corduneanu, promotoarea semnelor cusute

Inițiativele frumoase nu urmăresc cheia succesului, ci mai degrabă mulțumirea sufletească, iar acest gen de inițiative se nasc din dorința de a împărtăși și celorlalți pasiunile și cunoștințele pe care le-ai dobândit de-a lungul timpului. Urmând cumva aceiași pași, Ioana Corduneanu a reușit să readucă în viețile românilor aprecierea pentru portul popular și a inițiat calea acului pentru mai mult de 10.000 de femei care au învățat să-și coasă propria cămașă națională.

„Tradiţia doarme latent în noi, e ca un fel de Frumoasa din pădurea adormită care aşteaptă omul potrivit care să o readucă la viaţă“, așa și-a început Ioana discursul atunci când am întrebat-o de unde provine dragostea față de ii și semnele cusute. Însă povestea ei este la fel de frumoasă precum este succesul pe care îl are astăzi comunitatea Semne cusute în acțiune. De cele mai multe ori, familia are un rol important în formarea noastră ca adulți și asta nu doar în ceea ce privește cei șapte ani de acasă, ci și în dobândirea pasiunilor. Așa a fost și în cazul Ioanei care a moștenit pasiunea pentru ii din familie, de la bunicile și străbunicele ei care s-au asigurat că, înainte de a merge la școală, știe să coasă, să facă pârjoale și papanași. „Cu timpul am studiat, mi-a plăcut arhitectura tradiţională şi toate produsele textile ale ţărăncilor române, de la covoare și ștergare până la ii pentru că, spre deosebire de toate celelalte, pe acestea le putem purta. Am urmat ideea că modelele şi motivele tradiţionale trebuie păstrate așa cum au fost ele transmise de înaintașii noștri“, a punctat Ioana.

Astăzi este „mama Anei și arhitect de profesie“ și asta o definește, după cum susține. Având deja insuflat atașamentul față de tot ceea ce înseamnă tradiție, a cusut diverse modele și a studiat intens pentru a afla secretele semnelor cusute, iar rezultatul a fost crearea unei alte familii, aceea a comunității Semne cusute în acțiune. Începuturile au fost timide deoarece a trebuit să aducă în cotidian ceva din trecut, dar care ține totuși de prezent. „În 2011 am participat la o expoziţie la Târgul de Design de la Berlin unde am prezentat mobilier inspirat din cel tradiţional, dar şi broderii, unele cusute chiar la fața locului. Acolo am testat reacţiile străinilor, pentru că erau prezenți peste 700 de designeri din toată lumea. Am realizat că este posibil să se creeze un trend global legat de tradiţii, dat fiind faptul că designerii nu au o altă sursă de inspiraţie mai bună decât tradiția“, a adăugat Ioana.

În speranța că există și alte persoane asemeni ei care nu vor să cadă pradă consumerismului adoptând orice modă sugerată doar pentru a cheltui bani, şi care sunt mai degrabă interesate de valori care nu pot fi neapărat cumpărate, aceasta a scos la lumină ia sau cămașa națională, după cum este denumită adesea în scrierile de specialitate. Mai întâi a constatat că, pentru a readuce ia în atenția generațiilor de astăzi, trebuie să o aducă pe Google, acolo unde se găsesc răspunsurile la mai toate întrebările. Astfel, a creat o sursă credibilă de informare prin crearea unui blog unde a pus la dispoziție o arhivă de modele și motive tradiționale pe care le-a desenat în format vectorial. Acest pas l-a făcut sperând că tot mai mulți designeri vor descoperi desenele și le vor face cunoscute.

Începuturile blogului nu au fost tocmai roz, aceasta având impresia că postează în gol, însă treptat motivele au început să fie folosite nu doar de designeri, ci și de oamenii de rând care nu aveau neapărat o conexiune cu arhitectura sau lumea modei. „Dobândind tot mai multe informații, cei care accesau blogul şi-au dat seama că ştiu mai multe despre ii. Pentru că cele din comerţ nu îi mai satisfăceau, au realizat că singura metodă de a avea o ie autentică, dacă nu au moştenit-o, era să o coasă singuri. Așa a luat naștere șezătoarea în mediul online. Nu mai făceam faţă întrebărilor pe care le primeam şi mi-am dat seama că este mult mai eficient ca aceste răspunsuri să fie accesibile tuturor. Atunci am făcut pe Facebook grupul Semne cusute în acțiune pentru că a venit momentul în care ne ajutăm de tehnologie ca să susţinem tradiţiile“, a completat Ioana.

Dacă la început era dezamăgită de impactul propriei inițiative, astăzi Ioana îi culege roadele. Aproximativ 11.000 de doamne și domnișoare, însă și câțiva domni, formează comunitatea Semne cusute, iar de la un grup pe Facebook s-a ajuns la mai multe, împărțite pe zone geografice, asemeni cămășilor naționale. În acești doi ani de la lansarea șezătorii online au luat naștere și șezătorile în viața reală, mai multe doamne din diverse orașe din țară reușind să se adune pentru a împărtăși din cunoștințe, așa cum se întâmplă și în șezătorile din lumea satului de altădată. Cei interesați să coasă o ie pot găsi pe aceste grupuri toate informațiile necesare: de la modul în care pot achiziționa pânza, ața sau acele până la sfaturi utile și încurajări de la membrii care au deja experiența primei ii cusute.

Drept dovadă că acțiunile comunități se și concretizează, anul trecut a fost organizat un concurs „Ie veche, ie nouă“ în care doamnele şi-au prezentat iile cusute cu mâna lor pornind și de la sfaturile primite pe grupurile de pe Facebook. Anul acesta Ioana continuă alături de membrii comunității inițiativele frumoase prin concursul Ia aidoma și se intenționează organizarea unei expoziții care să fie prezentată în mai multe orașe din țară și poate peste hotare.

Demersurile Ioanei au avut ecouri și în lumea masculină, reprezentanții echipei naționale de rugby evoluând în echipamente cu semne tradiționale. „Băieţii şi-au dorit să cunoască motive tradiţionale pentru că şi-au dat seama că apărând pe ecran pot deveni un fel de ambasadori ai valorilor noastre. Aşa m-au contactat, mi-au cerut să le explic mai multe motive şi le-au ales pe cele care au considerat că îi vor inspira şi îi vor ajuta. De 2 ani ei poartă echipament cu însemne tradiţionale; un exemplu sunt coarnele berbecului – cel mai strămoşesc, masculin şi de forţă motiv care se regăsește și pe cămășile naționale“, a adăugat Ioana Corduneanu.

Observăm cum uneori este nevoie doar de motivație pentru a face lucruri frumoase. Motivație de care Ioana dă dovadă constant prin proiectele pe care le desfășoară dincolo de locul de muncă zilnic. Ea este motivul pentru care astăzi iile au reînceput a fi cusute din România până în Japonia și SUA.

Loredana Larissa SOFRON

GALERIE FOTO

Tradiţii şi obiceiuri în luna lui Mărţişor - calendar popular

Martie este prima lună din anotimpul cald, iar în popor are mai multe denumiri: luna Babei Dochia, luna Femeii sau a Mărţişorului. Încă din prima zi sunt fel de fel de tradiţii care se pun în practică şi care diferă în funcţie de regiune. Este cunoscut faptul că la începutul primăverii se oferă mărţişoare, însă nu doar fetelor. În partea de nord a Moldovei, şi în special în Bucovina, fetele oferă mărţişoare băieţilor, 1 martie fiind considerată Ziua bărbatului, iar aceştia de 8 martie – Ziua Femeii le răsplătesc cu ciocolată, ghiocei sau cu alte flori de primăvară. Tot în prima zi a lunii se vorbeşte despre firul vremii tors de Baba Dochia atunci când se spune că se împletesc culorile celor două anotimpuri – alb şi negru (mai nou roşu), iarna şi vara, ziua şi noaptea, moartea şi viaţa.

Primele 9 zile sunt numite în popor şi zilele Babei Dochia sau Babele despre care se spune că ar reprezenta perioada în care aceasta urca cu oile la munte. Cele 9 zile simbolizează tot atâtea cojoace de care se descotoroseşte treptat. Un obicei străvechi se referă la alegerea unei Babe, iar vremea din acea zi îţi va spune cum vor fi şi următoarele zile – de va fi frumos tot anul îţi va fi spornic şi vei avea parte de bucurii, de va fi întunecat, nu-i semn de prea multe bucurii. După aceste zile încep Moşii despre care se spune că bat cu ciomagele în pământ să iasă căldura.

Pe 9 martie, în ziua celor 40 de Sfinţi Mucenici, în lumea satului se practică diferite obiceiuri: gospodinele fac mucenici, se beau sau se dau de pomană 40 de păhărele pentru a avea putere şi sănătate peste an şi pentru ca din vii să se recolteze mulţi struguri, se face curat în gospodărie şi se arde gunoiul pentru a fi ferită casa de lighioane ş.a.m.d. Următoarea sărbătoare cu o mare importanţă pentru ţărani este în data de 17 - Alexiile sau Ziua Şarpelui. Se spune că omul lui Dumnezeu sau Cuviosul Alexie este cel care descuie pământul. Acum încolţesc buruienile, ies şerpii şi insectele ale căror nume nu trebuie rostit pentru că altfel vor face pagubă pe lângă casă. Tot despre această zi se spune că marchează începutul anului piscicol.

Buna Vestire, Blagoveştania sau Ziua Cucului este sărbătorită de creştini la data de 25 martie, atunci când Arhanghelul Gabriel îi aduce vestea Fecioarei Maria că-L va naşte pe Mântuitor. Sărbătoarea este dedicată fertilităţii, se ară pământul, dar nu se şi seamănă pentru că păsările vor mânca boabele. Dacă-i timp frumos, anul agricol va fi spornic, dacă plouă până la amiază toamna va fi lungă. De asemenea este şi ziua în care încep să revină rândunelele şi cucul să cânte. Şi vremea din această lună are semnificaţiile ei. De exemplu, dacă nu va ploua, în aprilie va fi moină, iar de plouă şi tună, anul va fi roditor.

Dacă este cald e semn că vor urma 40 de zile calde, de nu, urmează tot atâtea zile cu dimineţi reci. E drept că în fiecare zonă a ţării sunt fel şi fel de obiceiuri care se păstrează, iar a le înşira în această pagină ar fi imposibil, însă ar mai fi de menţionat faptul că anul acesta postul Sfintelor Paşti începe în luna martie. Astfel, pe data de 6 martie este Lăsatul de carne, urmând Săptămâna Albă în care este dezlegare la brânză, peşte şi ouă, iar din data de 14 martie începe Postul Mare care durează 6 săptămâni.

Loredana Larissa SOFRON

Tradiții și obiceiuri în luna lui Gerar

Ianuarie, și implicit noul an, debutează în spirit de sărbătoare. De Sfântul Vasile, încă dis-de-dimineață în sate începe să răsune toba pentru că cetele de mascați își continuă drumul pe la casele gospodarilor. Copiii merg cu semănatul, sorcova sau plugușorul, iar gospodarii trebuie să pună mâna pe unelte pentru că altfel nu vor avea spor la muncă. Se mai spune că și vremea din această zi va arăta cum va fi noul an: dacă-i frumos, anul va fi unul bun în toate privințele, dacă ninge e semn de belșug, de-i senin și ger, oamenii vor fi sănătoși, iar prezența chiciurei pe crengile pomilor indică fructe multe.

Gerar, Cărindar sau Calendar sunt denumirile populare ale acestei luni. Prima, și cel mai adesea folosită, face referire la gerurile năprasnice de altă­dată, iar următoarele amintesc de un alt obicei al sătenilor, acela de a realiza calendare meteorologice din foi de ceapă.

Pe 5 ianuarie, în ajunul Bobotezei, creștinii țin post, uneori chiar post negru, preotul, alături de copii care strigă chiralesa, merg prin sat pentru a anunța Botezul Domnului, iar fetele care vor să-și afle ursitul trebuie să fure un fir de busuioc de la preot și să îl pună sub pernă. Femeile fac răcituri pentru că se spune că le va fi fața fragedă asemeni piftiei. Următoarea zi trebuie să înceapă cu slujba de la biserică; preotul sfințește apele și în unele zone este aruncată o cruce în apele unui râu, iar băieții pornesc înot pentru a o recupera. Cel care o aduce la mal este primul botezat și se consideră a fi cel mai vrednic dintre toți. Odată cu această zi se încheie perioada colindelor, iar femeile nu au voie să spele două săptămâni pentru că se spune că sunt sfințite apele.

Urmează sărbătoarea lui Sântion, numită și Iordanitul sau Iordanitul femeilor - cândva ritualul presupunea ca un grup de bărbați să arunce în aer femeile, apoi în apă, pentru a le asigura sănătate și fertilitate. Țăranii considerau că Sfântul Ioan Botezătorul, cel care l-a botezat pe Mântuitor, este protectorul pruncilor, al gospodăriilor pe care le ferește de foc, al animalelor pe care le protejează de sălbăticiuni. De asemenea, începe să se înmoaie gerul, temperaturile încep să crească, semn că primăvara e mai aproape.

După jumătatea lunii, pe 17-18, se serbează Atanasiile. În aceste zile nu se face treabă tocmai pentru a fi feriți de duhurile rele, de farmece sau boli. Pe 20 ianuarie se ține sărbătoarea sfântului Eftimie cel Mare pentru ca pomii să rodească frumos, iar bărbaţii să fie sănătoși.

Perioada 25 ianuarie-2 februarie este cunoscută sub numele de Filipii de iarnă care marchează sfârșitul perioadei de împerechere a lupilor începută încă din toamnă, când se țin Filipii de toamnă. În aceste zile nu fac treabă în special ciobanii sau cei care au multe animale, nu trebuie să te speli pe cap sau să dai cu împrumut, altfel vor ataca lupii. În unele sate gospodinele lipesc gura sobei pentru că se spune că așa vor lega și gura lupilor. Sărbătoarea este respectată și de către cei care lucrează cu lemnul pentru ca să aibă o activitate prosperă peste an.

La sfârșitul lui Gerar se sărbătoresc Trisfetitele, Teclele sau Sfinții Treierași, adică Sf. Trei Ierarhi – Vasile cel Mare, Grigore Teologul și Ioan Gură de Aur, cei care erau considerați un fel de medici miraculoși care protejau de friguri, arsuri sau bube. Sărbătoarea se ține în special pentru că se consideră că fetele vor fi fericite, pentru împerecherea păsărilor, spor la tors, se face colivă pentru morții neîmpărtășiți. Dacă este cald în această zi e semn că primăvara va fi friguroasă, iar dacă-i ger, vara va fi una foarte călduroasă.

Loredana Larissa SOFRON

Tradițiile din Cizer, promovate de meșterul Florica Criste

România are locuri frumoase, dar mai cu seamă are oameni frumoşi. Şi când spun acest lucru mă gândesc îndeosebi la acele persoane care fac eforturi pentru a păstra tradiţiile, meşteşugurile şi obiceiurile din vatra satului. Un bun exemplu este Florica Criste sau doamna Flori, după cum este cunoscută, rapsod şi meşter popular din comuna Cizer, județul Sălaj, care, cu răbdare şi dăruire, transmite tinerelor generaţii cele învăţate din bătrâni.

De la tradiție spre modernism

Când am întâlnit-o pe doamna Flori era cu acul în mână, așa cum poate îi șade cel mai bine. Modela niște poale, „adică fusta de la costumul popular“, adaugă din dorința de a se înțelege numaidecât ce a spus. De fapt, modul în care vorbește m-a bucurat tare mult, pentru că și-a păstrat graiul de acasă, regionalismele și accentul. „Să-mi spuneți să vă traduc când nu înțelegeți ceva!“, a adăugat amuzată interlocutoarea mea. Lângă dumneaei era fiica, Ștefania. Şi ea modela, de această dată o brățară „Îmbinăm utilul cu plăcutul, confecționăm lucrușoare din lână, cânepă, dar și mărgele, trebuie să expunem și lucruri tradiționale, dar și pe cele ce se poartă în zilele noastre. Trebuie să atragem și tinerii spre tradiție“, a punctat Florica Criste.

Fascinată de lucrurile pe care le aveau expuse, am încercat să aflu de unde vine pasiunea pentru tradiție și cum se poate transmite și tinerilor determinarea de a contribui la păstrarea identității naționale. „Am avut marele noroc să cresc în casă cu bătrâni, cu bunicii mei, unde era mereu o atmosferă plăcută și mă învățau, în joacă, să fac mai multe lucruri. Aveam grijă și de animale, dar învățam şi să cos pumnari, adică mașetele de la cămeșile bărbătești, făceam acest lucru chiar înainte de a merge la școală“, a continuat meșterul popular. Parcă înțelegem de aici mai bine rolul sintagmei „Cine nu are bătrâni, să-și cumpere!“

Cele două ardelence meșteșugesc multe: de la lucrușoare din lână, cânepă și mărgele până la țesături: preșuri din cârpe, saci, țoale din lână vopsită sau cerșafuri din cânepă și bumbac. „Există mai multe feluri de țesături, noi facem și țoale cu lână vopsită natural, cu frunze de nuc, de ceapă sau cu muguri de arin. Pentru păstrarea coloritului folosim moarea de curechi, adică zeama de la varză, pentru că stabilizează culoarea şi nu se albeşte țolul când îl punem la soare să se usuce“, a completat doamna Flori. Țesăturile frumoase și atent lucrate, poalele, pumnarii, ștergarele, toate lucrate manual și păstrând specificul zonei, indică faptul că tradiția poate face parte și din prezentul fiecăruia dintre noi. Brățările și poşetele de in meșteșugite cu acul sunt accesorii apreciate în detrimentul obiectelor de duzină.

Meșter popular la 12 ani

Cu zâmbetul pe buze, doamna Flori a răspuns zâmbind când am întrebat-o cum a reușit să o atragă pe Ștefania în tainele meșteșugurilor: „Eu cred că fiecare mamă trebuie să-și învețe fetele să coasă un nasture sau să modeleze un lucru. Ștefania, când avea 7 ani, mergea cu mine la târguri și lumea o vedea țesând la război. Inițial pedalele erau scurte, nici nu ajungea bine la ele, atunci am căutat unele mai lungi pentru a putea lucra cum trebuie. La vârsta de 12 ani, cu ajutorul conducerii Muzeului Satului „Dimitrie Gusti“ din București, fetiţa a fost recunoscută şi promovată ca meșter popular. Acum este la Facultatea de Agronomie din Cluj, secția Horticultură, pentru că a îmbina tradiția cu agricultura este cel mai frumos lucru în dezvoltarea rurală, eu așa îl văd.“

Nu doar Ștefania a învățat a coase și a țese de la mama ei, ci și mai mulți copii care au frecventat cursurile Școlii de Artă „Tudor Jarda“, filiala Huedin, sau cursurile clasei organizate la Muzeul Satului din Bucureşti.

Proiecte de promovare

Iubitoare de tradiții, merge adesea la târgurile organizate în diverse locații din țară, dar și din străinătate. A fost în Polonia, Franța şi Germania, a reprezentat țara, dar mai cu seamă Sălajul, nu doar pentru comunitățile de români, ci şi pentru străini cărora a încercat să le explice ce înseamnă tradiția locală. Și asta nu doar prin podoabele populare sau țesăturile pe are le realizează, ci și prin cântece și dansuri populare, pentru că adesea, împreună cu Ştefania, oferă reprezentaţii pe scenă.

Când credeam că am aflat câte ceva despre toate preocupările doamnei Flori, artista a început a-mi povesti și din culisele altor proiecte pe care le coordonează: „Am cules folclor din 26 de localităţi din zona noastră, pentru că e păcat să nu ne cunoaștem tradițiile. De exemplu, împreună cu familia mea, am reabilitat o casă tradițională, Casa lui Fănuță, care a fost inclusă în proiectul Acasă ca demult. Construcția am cumpărat-o pentru că avea elemente tradiționale, autentice și am restaurat-o. Datează din 1896, are 2 încăperi și o tindă frumoasă. Chiar vă invit să dormiți într-un pat autentic, de paie.“

De la bunici la nepoți este un alt program pe care l-a inițiat împreună cu familia. Este amplu și cuprinde numeroase acțiuni, unele deja puse în practică, altele la care se mai lucrează. „La școala din Cizer le-am dat copiilor o temă: să scrie o poezie populară. Știam că în zonă bătrânii știu tot felul de zicale, dar pe care nu le spun oricui. Aşa că i-am rugat pe toţi copiii să îi întrebe pe părinţi, pe bunici cum se zice de deochi, cum se strigă la nuntă, cum se cântă mortul şi aşa mai departe. Au venit cu temele făcute și am strâns materiale frumoase pe care mulți le-au dat uitării, așa a rezultat prima ediție a manifestării Poezie din grai străbun. Am început să transpun în scenă obiceiurile de peste an, unul dintre exemple fiind evenimentul La Cizer de Sânziene. Tot în acest program, acum 3 ani, am organizat un fel de concurs la care au participat femeile bătrâne. Acestea trebuiau să poarte costumele populare vechi, cele care mai există în lăzile de zestre, dar pe care nu le-a mai văzut nimeni de multă vreme. Am avut plăcuta surpriză să vină multe femei, îmbrăcate în port popular, cu haine pe care nu le mai îmbrăcase de 55, 47, 40... de ani sau de când s-au măritat. Nu-i păcat că hainele acelea nu le-a văzut nimeni de atâţia ani, când sunt atât de frumoase? Mai sunt multe de arătat, vrem să inițiem un program prin care să ne cunoaștem vecinii. Adică să realizăm un album în care să prezentăm ce are fiecare autentic la el în gospodărie, fie că e vorba de blide, ștergare sau obiecte pentru lucru la câmp“, a concluzionat Florica Criste.

Cu promisiunea că voi merge la Cizer să gust din bucatele tradiționale, să vizitez Casa lui Fănuță și să ascult din învățămintele bătrânilor din sat, m-am despărțit de doamna Flori știind că mai are multe să ne împărtășească nouă, tuturor.

Loredana Larissa SOFRON

Tradiții și obiceiuri în luna lui Undrea

Decembrie este cea mai așteptată lună de iubitorii tradițiilor, poate și pentru că obiceiurile din perioada sărbătorilor de iarnă au beneficiat întotdeauna de atenție și nu au pălit în detrimentul preocupărilor vremii.

Denumirea populară – Andrea, Indrea sau Undrea – păstrează amintirea apostolului sărbătorit în ultima zi a lui noiembrie. Luna debutează cu Ziua Națională a României, când au loc manifestări în mai toate localitățile din țară. Apoi, în perioada 4-5 decembrie se sărbătoresc zilele bubatului în care femeile nu trebuie să facă multă treabă, nu se coase, țese sau se spală rufe, altfel li se vor îmbolnăvi copiii, iar ei la rândul lor nu au voie să mănânce boabe de porumb, fasole ori semințe de dovleac.

Urmează sărbătoarea Sfântului Nicolae, una dintre cele mai așteptate zile de către copii. Obiceiul spune că trebuie să-și curețe ghetuțele pentru a primi daruri, asta doar în cazul în care au fost cuminți. Altfel, vor găsi o nuielușă. În popor se spune că ar fi prima zi de iarnă pentru că acum Sfântul Nicolae își scutură barba cea albă. Tot în această zi, în unele zone, tinerii se adună într-o singură ceată și hotărăsc ce obiceiuri vor pune în practică în zilele de sărbătoare.

În data de 20 decembrie se sărbătorește Sfântul Ignatie Teoforul, zi numită în popor Ignatul porcilor. Se spune că în ajun porcii nu se mai îngrașă pentru că știu că vor fi tăiați, de aici și vorba Nu îngrași porcul în ajun. Sunt numeroase tradiții care trebuie respectate în această zi. Unii fac semnul crucii cu sângele animalului sacrificat pe fruntea copiilor pentru a fi sănătoși și roșii în obraji, alții fierb grâu pe care îl consumă toți membrii familiei pentru a le merge bine.

Și… vine Crăciunul. În unele localități colindatul începe încă din data de 23, însă în majoritatea satelor colindatul începe în ziua lui Moș Ajun, pe la prânz sau la amurg. Pe vremuri, copiii și tinerii mergeau din casă în casă, cu traista la şold și îmbrăcați în straie populare pentru a prevesti nașterea Mântuitorului, iar în schimb primeau merinde, nuci, mere, covrigi ș.a.m.d. Și în zilele noastre se mai colindă și se merge cu Steaua, însă portul popular se mai regăsește doar în anumite zone, iar merindele au fost înlocuite cu bani. Se împodobește bradul și se așteaptă venirea lui Moș Crăciun. Şi în acest caz există numeroase obiceiuri, păstrate sau adoptate, magia Crăciunului fiind adesea resimţită diferit de la casă la casă. În prima zi se desfac darurile găsite sub brad, se merge la biserică, se servește masa bogată în preparate tradiționale ce au la bază carnea de porc, se ascunde furca de tors până la Bobotează, iar dacă e cald se spune că de Paști vremea va fi rece. A doua zi, finii își vizitează nașii, iar în cea de a treia zi se sărbă­torește Sfântul Ștefan şi se spune că, dacă va ninge, e semn că anul agricol va fi roditor.

Cumpăna dintre ani este marcată de tradiții și superstiții. De exemplu se spune că în această noapte se deschid cerurile şi animalele vorbesc. Dacă este senin anul va fi secetos, iar dacă este nor vremea va fi ploioasă. Încă din ajun, tinerii din sate merg cu uratul sau pluguşorul, joacă capra, ursul sau fac scenete. În acest caz diferenţele nu se observă doar la nivel de zonă, ci chiar de la un sat la altul. Se mai spune că în această noapte nu se doarme că altfel lenea îţi va fi prieten tot anul. La miezul nopţii uşa casei trebuie să fie deschisă pentru ca anul vechi să plece pentru a-i face loc celui nou care trebuie să aducă sănătate şi prosperitate.

Loredana Larissa SOFRON

Semnificațiile și tradițiile Brumarului Mare

„Eu sunt Brumarul Mare,
De cad ziua-n prânzul mare,
Iau mirosul din orice floare
Şi când iau miroasele,
Veştejesc şi florile.“

Noiembrie, luna în care nici toamna nu-i toamnă, nici iarna încă iarnă. Luna în care este vremea brumei, a tradițiilor și, mai ales, a superstițiilor care fac referire îndeosebi la lupi și strigoi, la ritualurile ce trebuie îndeplinite în preajma sărbătorilor creștine și la fermentarea mustului.

Prima săptămână este cunoscută ca fiind Săptămâna Miriștei, evident pentru că agricultorii încă mai pregătesc terenurile pentru primăvară; cea de a doua este dedicată sărbătorii Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril, după care urmează Săptămâna Filipilor de Toamnă. Pentru cea din urmă săptămână folcloriștii indică două denumirii culese din lumea satului, pe de o parte Săptămâna Ovideniilor, care face referire la noaptea în care se deschid cerurile și animalele dobândesc puteri magice, iar pe de altă parte Săptămâna lui Andrei, despre care se spune că îngheață apele și coase răul. Dacă în ceea ce privește denumirile fiecărei săptămâni lucrurile par a fi clare, nu la fel se întâmplă și cu denumirea lunii și asta pentru că noiembrie este cunoscut ca numindu-se Brumar, Brumarul cel Mare, Vinicer sau Vinar. Se pot observa două motive clare care au stat la baza denumirii populare: bruma sau promoroaca și vinul.

Chiar din prima zi a lunii unii săteni sărbătoresc Vrăcelul, o zi favorabilă pentru practicile medicinii populare, sau mai bine zis, ziua leacurilor băbești, o denumire arhicunoscută în limbajul zilnic. De Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril se fac pomeni atât pentru cei morți, cât și pentru cei vii, iar în Transilvania de altădată, și pe alocuri în unele sate și astăzi, se prepară turta arieților care trebuie aruncată turmelor de oi. Apoi urmează Filipii de toamnă, o suită de 7 zile care fac referire la cei 7 frați rătăcitori ce au fost aruncați într-o groapă cu lupi, reușind doar cu ajutorul credinței să scape și care aveau puterea de a-i schimonosi pe cei care îi batjocoreau. În aceste zile nu se fac anumite treburi gospodărești tocmai ca să ai casa ferită de lupi, foc, șerpi sau alte primejdii: nu se coase, țese sau toarce, nu se macină grânele și nu se dau afară cărbunii din vatră.

Lăsata Secului de Crăciun marchează intrarea în postul ce anunță nașterea Mântuitorului; este ziua în care pe masă se pun mâncare și băutură ce nu vor mai putea fi consumate în următoarele șase săptămâni. Următoarea etapă, căreia etnologii și folcloriștii îi acordă o atenție sporită, este Ovidenia. Cu o zi înainte de sărbătoarea Intrării în Biserică a Fecioarei Maria vremea indică cum va fi anul viitor: e an rău dacă-i senin și bun dacă va fi ploaie, lapoviță sau ninsoare. Se spune că în noaptea de Ovidenie „se deschide cerul, vitele vorbesc; le aud și cei neprihăniți“. În această zi se dă de pomană pentru cei care au murit fără lumânare sau pentru cei înecați, se ung ferestrele și ușile cu usturoi pentru că se începe perioada farmecelor și doar așa poate fi casa ferită.

Fără îndoială, una dintre sărbătorile cu cele mai multe superstiții și tradiții care se întâlnește la poporul român este cea a Sfântului Andrei. Superstițiile arată că în ajun se dă cu usturoi la geamuri și uși, vitele se apără cu mac și sare, iar femeile nu trebuie să măture în casă sau grajd, nu e bine nici să îți piepteni părul. Noaptea dinaintea sărbătorii este magică: animalele, și mai cu seamă lupii, dobândesc puteri neobișnuite, iar strigoii, vârcolacii și sufletele rătăcite umblă prin lume. Ritualurile de dragoste fac ca această sărbătoare să fie și mai așteptată pentru că se crede că fetele își pot vedea ursitul prin diverse moduri, printre care: metoda verigheta – într-un pahar cu apă neîncepută se aruncă o verighetă sfinţită de preot în mijlocul căreia apare chipul ursitului; metoda turtei – fetele de măritat prepară o turtă subţire și foarte sărată pe care o mănâncă la culcare, iar în vis băiatul pe care-l visează că le aduce apă se spune că este viitorul lor soţ; sau busuiocul pus sub pernă – în unele zone, fetele își pun busuioc sub pernă și băiatul visat peste noapte devine și ursitul. Tot de Sfântul Andrei se pune în apă o crenguță de măr care, dacă înflorește până de Sfântul Vasile, 1 ianuarie, e semn că noul an va fi roditor.

Loredana Larissa SOFRON

Deprinderi vechi de când lumea...

...întâmplător, sau numai voit întâmplător, date uitării. De unde şi nevoia de a fi mereu şi mereu reamintite. Apelând, bunăoară, la un vechi şi înţelept îndemn al bătrânilor plugari ai satelor româneşti, care sună cam aşa: „Omule cu multă minte şi cu suflet blând, fă bine şi culege, de pe cele mai înflorate şi însorite câmpuri necosite, plante şi ierburi de leac. Bune sănătăţii tale, a membrilor familiei, a rudelor, a prietenilor, a vecinilor… Chiar şi a duşmanilor, ştiuţi sau neştiuţi! Pentru că îţi vor deveni prieteni adevăraţi, mulţumindu-ţi şi rugându-te să-i înveţi şi pe ei „arta meşteşugului culegătorului de plante pentru „leacurile băbeşti“!

Aşadar, vă îndemnăm ca în fiecare primăvară şi vară să culegeţi, din pomii cei mai îndepărtaţi de drumurile asfaltate şi de fier ale ţării, flori de tei, salcâm şi soc, tinere şi poleite. (Cu precizarea că, dacă vor fi o vară şi o toamnă nu numai lungi, dar şi călduroase, în septembrie-octombrie puteţi să vă întregiţi „colecţia“ de soc, el înflorind a doua oară.) Strângeţi, de asemenea, din pădurile curate ale Carpaţilor Româneşti, muguri tineri de brad, precum şi cireşele negre şi boabele de afine, mure, zmeură, fragi, cătină şi merişori. Iar târziu, în toamnă, de pe dealuri şi coline, măceşe supracoapte şi porumbele brumării. Din grădinile şi livezile caselor şi gospodăriilor locuitorilor satelor, fructele de coacăz negru şi roşu, de zmeur şi mur de cultură. Spre sfârşitul toamnei, din păşunile vitelor şi oilor, culegeţi pere şi mere pădureţe mălăieţe. Tocaţi o parte dintre fructe şi faceţi să curgă din teascuri mustul dulce şi aromat. Apoi, după limpezire, opriţi o anumită cantitate din fermentare, prin darea mustului în clocot, iar o alta transformaţi-o în cel mai gustos şi sănătos oţet medicinal şi de bucătărie. Şi mai puteţi face încă ceva delicios: tăiaţi merele şi perele pădureţe în felii subţiri şi puneţi-le la uscat tihnit, la umbra călduţă a zilelor însorite, urmând să le folosiţi la prepararea compoturilor şi a prăjiturilor.

Odată strânsă toată această binefăcătoare şi parfumată agoniseală, oferită cu dărnicie de sfânta natură a acestor binecuvântate meleaguri româneşti, aşezaţi tot ce aţi strâns în mici săculeţi din tifon alimentar sau din hârtie şi adăpostiţi-i în locuri uscate şi bine aerisite. Iar de vor trebui sau nu, vindecaţi-vă răcelile, guturaiurile şi celelalte beteşuguri din viitoarea iarnă friguroasă.

Omule drag şi cu multă minte, priceput şi harnic, prepară-ţi din ele, în apa clocotită şi apoi domolită, ceaiuri aromate şi parfumate îndestulă­toare trupului şi sufletului tău! Astâmpără-ţi setea cu ele şi domoleşte-ţi fierbinţeala trupului bolnav sau obosit de truda vieţii!

Tot din extractele lor prepară-ţi unguentele reumatice şi varicuroase. Nu le vei găsi niciodată atât de naturale şi de adevărate nici în sofisticatele prăvălii şi nici în modernele farmacii de aşa-zise produse naturiste! Şi ştii de ce? Pentru simplul motiv că puterea lor tămăduitoare am aflat-o din poveştile povestite de bătrânii satelor, scrise cu mâna lor tremurândă, înmuind creionul chimic cu vârful limbii sale, unul dintre ei fiind ţăranul-oier Dumitru Ştef „al Ciobanului“, din aşezarea Gura Râului, cocoţată pe urcuşul lung şi lin al Mărginimii Sibiului. Poate de aceea a ajuns citav la minte şi zdravăn la trup până la adânci bătrâneţe, de curând împlinind vârsta de 91 de ani. Aşadar, de o viaţă de om, an de an tot culege şi usucă plantele medicinale ale pajiştilor înflorate ale munţilor şi iezărelor Cindrelului şi Cibinului, dăruindu-le celor care trec pragul frumoasei sale case şi gospodării. Şi cum, de o vreme, nu-l prea mai ajută picioarele la urcuşul munţilor, culesul plantelor a trecut în sarcina copiilor şi nepoţilor săi. Adică, a „ucenilor“ lui cei mai apropiaţi.

Ca urmare, semnatarului acestor rânduri nu-i rămâne altceva de făcut decât să reproducă una dintre înţelepciunile spuselor sale: „De cele mai multe ori, o ceaşcă plină cu cel mai gustos şi sănătos ceai, preparat din florile teilor, salcâmilor şi câmpurilor înverzite, îndulcit şi aromatizat cu fagurii plini cu mierea polifloră a stupilor de albine, este mult mai preţioasă şi valoroasă decât un gram de aur de 24 karate!“

Ioan Vulcan-Agniteanul

Tradiţii promovate prin păpuşi

Stela Lucaciu din Şcheia, judeţul Suceava, este un cunoscut meşter popular din judeţul Suceava care s-a remarcat în mai toate zonele ţării la târgurile şi expoziţiile unde sunt invitaţi meşteri şi artizani cu demonstraţiile de artă populară – cusături tradiţionale din Bucovina, costume populare, ii cusute pe marchizet, brâie, sumane, bundiţe, păpuşi tradiţionale, produse croşetate din lână.

Un alt mod de prezentare a costumului popular

De câţiva ani, Stela Lucaciu promovează un nou mod de prezentare a tradiţiilor şi a costumului popular cu ajutorul păpuşilor. Îmbrăcate în ii cu modele vechi, moştenite de la bunica sa, realizate cu cusături tradiţionale pe marchizet (o ţesătură de bumbac, subţire şi transparentă) sau pe pânză de bumbac ţesută în casă, la război de lemn, căciuli croşetate din lână sau basmale din zona Bucovinei, brâie populare ţesute sau cu mărgele, sumane din lână, iţari din lână sau bumbac, bundiţe cusute manual, păpuşile îmbrăcate în costum tradiţional bucovinean sau perechile de păpuşi sunt apreciate şi cumpărate de turiştii străini care ajung în nordul ţării.

Utilizarea materialului textil, tot mai rară

„Doresc să scot în evidenţă frumuseţea portului popular bucovinean. Este destul de migălos să faci un costum popular pentru o păpuşă atât de mică, dar îmi place. Îmbrac păpuşi de diferite dimensiuni, iar cea mai mare este «Mezina». Păpuşile sunt aşezate pe un suport din felii de lemn sau împletituri reali­zate de soţul meu, fiind achiziţionate din magazinele de jucării. Am făcut şi apoi am îmbrăcat şi păpuşi din materiale textile umplute cu lână, dar nu au succes pentru că aproape nimeni nu se mai uită după jucării din textile naturale, cu toate că eu le consider mai valoroase. Păpuşile sunt foarte apreciate de turiştii străini, românii cumpărându-le mai mult pentru joaca copiilor“, ne-a spus Stela Lucaciu.

Păpuşile prezintă activităţi din lumea satului

Vesele sau triste, unele cu basmale, altele au codiţe, încălţate cu opinci sau cizme, singure sau câte două, păpuşile îmbrăcate de Stela Lucaciu prezintă şi o multitudine de activităţi din lumea satului: femeie care aduce apă cu cofa, femeie torcând, baci moldovean, femeie la fântână cu cumpănă, bărbat la cosit, familie la horă populară, femeie la gherghef etc.

„O păpuşică este îmbrăcată în costum popular în 3-4 ore dacă treaba merge bine sau chiar mai mult dacă e vorba de o păpuşă mai mare. La acest timp trebuie adăugate ore bune petrecute la războiul de ţesut sau pentru cusut motivele pe cămăşi. Modelele de pe cămaşa în miniatură sunt cele originale de pe cămăşile pe care le poartă femeile sau bărbaţii în satele din zona noastră, cămăşi cusute în casă, cu modele specifice fiecărui sat. Preţurile sunt de la 30 de lei cele mici sau 50 de lei perechea de păpuşi mici, 70-80 de lei cele mijlocii sau 100 de lei cele mari. Cu excepţia păpuşii, totul este făcut manual. Munca nu este plătită, dar fiecare păpuşă are o parte din sufletul meu, iar plăcerea de a păstra şi duce mai departe costumul popular compensează câştigul foarte mic. Meşterul popular are obligaţia de a nu lăsa tradiţia să moară“, este una dintre dorinţele Stelei Lucaciu. Munca cea mai grea şi migăloasă este confecţionarea cămăşilor cu flori cusute, a celor cu mărgele şi ţesutul pe gherghef a brâielor cu motive florale.

Silviu Buculei

Eusebia Şuteu promovează de 36 de ani tradiţiile populare la Ţopa

La vârsta de 77 de ani, fondatoarea şi coordonatoarea Grupului vocal de femei „Târnava Mare“, din Ţopa, Eusebia Şuteu, a primit distincţia de cetăţean de onoare al comunei Albeşti, judeţul Mureş. Titlul conferit i-a adus o mare mândrie şi mulţumire, care se adaugă dragostei nelimitate pentru sat, oameni, port, obiceiuri şi cântece de demult. Nu doar strădania de a menţine tradiţiile locurilor vii, prin aducerea lor repetată pe scenele româneşti şi din Europa, a fost răsplătită, ci şi implicarea în viaţa socială a localităţii.

– Doamna Eusebia Şuteu, ce faceţi în viaţa de toate zilele?

– Acum, de când am revenit în Ţopa, ca pensionari, eu şi soţul meu ne ocupăm de grădinărit, de gospodărie, de căsuţa noastră modestă, ordonată şi tare frumoasă, iar, când suntem invitaţi, plecăm cu grupul de femei la diferite evenimente culturale sau emisiuni TV. În viaţa de toate zilele am fost lucrător comercial, iar înainte am muncit într-o fabrică din Sighişoara, oraş situat la câteva minute de mers cu maşina de la noi, unde am şi locuit 38 de ani.

– Grupul vocal de femei „Târnava Mare“ a împlinit 36 de ani de existenţă. Iar dvs., alături de alte două doamne, sunteţi încă de la început în acest ansamblu. Sigur că v-a mânat o pasiune anume dacă aţi reuşit să menţineţi corul unit aşa de mult timp. Care este povestea grupului?

– Am căpătat o mare dragoste şi respect pentru tot ceea ce înseamnă satul Ţopa, obicei, tradiţie, port popular. Dragul acesta s-a conturat după formarea grupului. Sau să spun că exista, fiindcă eu chiar vin din vremurile care plămădeau tradiţia la sat, bunicii, părinţii noştri şi chiar generaţia mea fiind creatori de obiceiuri, dar i-a trebuit un motiv să se manifeste. Ei, cu corul nostru, care s-a numit mai întâi Grupul de femei de la Ţopa, mai târziu împrumutând numele de la Asociaţia „Târnava Mare“, e o poveste veche. În 1979, directorul Căminului Cultural Ţopa a spus că trebuie să facem o formaţie artistică şi m-a ales pe mine s-o organizez. Iniţial am refuzat, dar, neavând încotro, ţin minte că, în două zile, am compus textul inspirat din lucrul câmpului, iar într-o săptămână am urcat pe scenă. Eram atunci, ca şi acum, 14 femei în ansamblu. Prima dată ne-a fost greu, am mers la evenimente culturale mai cu jenă, mai cu emoţie; a fost mult până am prins dragul de scenă, de public şi de a aduce în faţa oamenilor cântece şi obiceiuri uitate. În 1981, după etapele interjudeţene, judeţene şi zonale, am luat premiul I la faza naţională a „Cântării României“, desfăşurată la Alba-Iulia. Tare frumos am fost primite apoi în sat... De aici înainte lucrurile s-au legat, totul s-a transformat în plăcere, iar când faci un lucru cu drag, nu te mai poţi lăsa de el.

– Cântecele şi obiceiurile dvs. sunt, v-am auzit spunând asta, sută la sută autentice.

– Da, sunt învăţate de la clacă sau şezătoare, de la bătrânii de atunci ai satului. Eu mi-am petrecut toată copilăria şi adolescenţa – de fapt, până la 20 de ani, când m-am măritat – la Ţopa. Ştiu ce înseamnă să mergi la culesul grâului, iar fetele, vorbim despre anii '52, era musai să ştie a coase ia, să lucre cipcă (dantelă). O, tare multe am învăţat atunci de la mama mea; iile se coseau în secret, fiecare cu modelul său, şi ne îmbrăcam cu ele la biserică. Pe urmă fiecare-şi cosea ia de mireasă şi neapărat o cămaşă pentru viitorul bărbat. Soţul meu îmbracă şi azi cămaşa pe care i-am cusut-o! Ei bine, pe scenă am adus aceste vechi datini. Am câte un obicei pentru fiecare anotimp: cununa grâului de după seceriş, înălbitul pânzei... Pe vremuri, iarna torceam cânepa în fire foarte subţiri, primăvara devreme ţeseam pânza, iar timp de o săptămână urma albirea unei feţe, prin expunerea la soare. Apoi, nevestele harnice coseau cămăşi pentru ele şi bărbaţi pentru a merge îmbrăcaţi cu ele la praşilă, la coasă, la strânsul fânului. Am apoi obicei de nuntă, unul foarte frumos, am avut filmări cu dna Sava Negrean Brudaşcu, chematul fetelor la clacă se numeşte, când, înainte de nuntă, duceam cununi împletite, fiindcă viitoarea mireasă purta pentru ultima dată mărgele şi alte accesorii. Era un fel de despărţire, fiindcă fetele nemăritate nu se duceau la nuntă, şi aveam cântece specifice pentru acest prilej. Mai era şi hora de duminică, ţinută, prin rotaţie, în curtea caselor, tot aşa, cu o muzică sătească specială. Dacă îmi amintesc bine, mie mi-a plăcut de mică să cânt ori să improvizez scenete. Când aveam 14 ani, am pus în scenă o piesă de teatru pe care am jucat-o în şură, iar în loc de cortină aveam perdele...

– Iată deci de unde vine aplecarea înspre coregrafie! Bănuiesc că toate aceste cântece şi datini sunt undeva înregistrate.

– Sunt. Le avem imprimate pe CD-uri, dar şi la televiziuni. De la acel premiu întâi la „Cântarea României“ au urmat plecări inclusiv peste graniţă. Am fost de patru ori în Republica Moldova, în Elveţia, Franţa, Germania. Îmi amintesc câtă emoţie am trăit în Germania, când am văzut drapelul românesc arborat lângă alte zeci de steaguri, pentru noi, grupul de la Ţopa. Sau în Elveţia... Nici nu aveţi idee, cel puţin acolo unde ne-am dus noi, cum s-a modificat optica despre români... Ne-au sunat întâi, au venit în vizită la Ţopa, i-am ospătat în buna noastră tradiţie, iar ei ne-au invitat la un festival, unde am făcut o impresie foarte frumoasă. O româncă de-acolo mi-a spus că imediat s-a schimbat felul comunităţii de a se comporta în raport cu ea. Trăiesc un preaplin sufletesc pe care nu ştiu cum să-l transpun în cuvinte.

– Dintre fondatoarele ansamblului, cum îmi spu­neaţi, aţi mai rămas dvs. şi alte două doamne. Aveţi şi tinere în grup?

– Am o copilă de 12 ani, fete de 18-20 de ani, femei de 30-40 de ani. Unele dintre membrele vechi au plecat dintre noi, Dumnezeu să le odihnească, altele s-au retras, dar mereu se găsesc tinere care doresc să le ia locul. Întotdeauna mă străduiesc să le imprim în suflet dragostea de locuri şi oameni. Nu ştiu şi cât de mult reuşesc.

– Dacă repertoriul dvs. este unul vechi, trebuie ca şi portul să vă fie la fel. Cum este costumul popular din Ţopa?

– Alb cu negru, ca la Sibiu. Dar am găsit prin cuferele mamei o catrinţă foarte veche, de la bunica mea pesemne, cu fond negru şi motive florale duse spre crem, alb, grena, roşu. Am multiplicat acest model şi l-am ataşat portului nostru, ca făcând parte din costumul neaoş de Ţopa.

– Primăria Albeşti v-a conferit, în acest an, titlul de cetăţean de onoare.

– Nici nu vă spun câtă mândrie am putut trăi! Doamnă, pe noi nu ne-au interesat banii de 36 de ani, de când există grupul, dimpotrivă, punem de la noi din buzunar pentru deplasări, dar faptul că eu personal am primit această diplomă, iar grupul a fost distins de Muzeul Civilizaţiei Populare Tradiţionale „Astra“ din Sibiu, de Sângeorgiu de Pădure, de „Cuvântul liber“ înseamnă infinit mai mult. Aceasta este adevărata împlinire. Iar acum, în afara grupului, mai am de făcut ceva la care ţin tare mult: vreau  să amenajez o expoziţie, nu-i spun muzeu, e prea mult, cu obiectele pe care le-am adunat în timp. Şi am o comoară, nu alta! Dacă-mi văd şi acest vis împlinit... Oricum, trebuie să vă spun că sunt foarte mândră pentru că, împreună cu Grupul „Târnava Mare“, am reprezentat cu cinste „Ţopa“ şi România oriunde am fost în ţară şi în străinătate.

Maria BOGDAN

Ruptul sterpelor

An de an, în cea de-a doua duminică a lunii mai, în Maramureş satul Bogdan Vodă se pregăteşte de sărbătoare cu răpăit de tobe şi vuiet de bucium. Este „Ruptul sterpelor“, cea mai veche şi completă sărbătoare pastorală, care ne leagă de străvechile datini ale dacilor liberi de pe aceste meleaguri. Sărbătoarea marchează începutul sezonului pastoral prin activităţi practice şi juridice şi este un bun prilej pentru o frumoasă petrecere câmpenească unde se bea, se mănâncă şi se joacă pe rupte după melodii păstoreşti tradiţionale.

Pe tărâmul lui Bogdan Vodă

Nu departe de actuala intrare în satul Bogdan Vodă (fost Cuhea) se găsesc vestigiile fostei rezidenţe princiare a celui care a trecut Pasul Prislop pentru a întemeia Moldova şi al cărui nume comuna îl poartă cu mare fală. Situat la jumătatea fru­moasei Văi a Izei, la intersecţia drumului ce se bifurcă înspre Ieud şi Vişeu de Jos, Bogdan Vodă devine, la jumătatea lunii mai, gazda uneia dintre cele mai străvechi datini. Ceea ce în Ţara Oaşului este cunoscută drept „Sâmbra oilor“, maramureşenii au denumit-o „Ruptul sterpelor“. Şi parcă anume pentru a se respecta proverbul conform căruia petrecere fără lăutari nu se poate, cam în aceeaşi perioadă are loc festivalul „Floare mândră de pe Iza“, concurs de muzică populară organizat în satul Şieu. Având în vedere că numai 2 km despart cele două sate, aceste manifestări ajung să se contopească într-o singură sărbătoare, prilej de voie bună ce se întinde pe mai bine de o săptămână. În care trase de boi sau de cai, în maşini umplute ochi, pe biciclete sau pe jos, puzderie de oameni din satele alăturate şi chiar mai îndepărtate se grăbesc să prindă începerea sărbătorii, sâmbătă, dis-de-dimineaţă. După numeroase activităţi practice (închiderea ţarinelor, repararea stânei, tunsul oilor, înţărcatul mieilor etc.) şi juridice (plata păşunatului, asocierea proprietarilor, însemnarea oilor, alegerea ciobanilor etc.) se măsoară şi se crestează pe un răboj de lemn laptele de la oile fiecărui simbriaş. Pe baza acestui semn se calculează apoi cantitatea de brânză cuvenită fiecăruia, la spargerea stânei. Aceste activităţi sunt însoţite de numeroase ritualuri menite să apere stâna şi ciobanii de forţele malefice, pe timpul păşunatului.

Practici şi ritualuri magice

Aprinderea „Focului viu“, afumarea ciobanilor şi a oilor, alungarea prin strigăte şi zgomote a „vrăjitoarelor“ care fură sporul laptelui, anularea puterii cucului de a lua sau strica laptele prin practica magică „Cucu-Răscucu“, purificarea oilor şi a stăpânilor de oi prin stropirea cu apă sfinţită, scăldatul ritual în apa curată a Izei sau spălatul cu roua plantelor, prepararea unor alimente rituale sau pronunţarea de formule magice fac parte din obiceiurile locale ale sărbătorii.

Pentru majoritatea curioşilor şi a sutelor de gură-cască veniţi să petreacă aşa cum se obişnuieşte la oricare altă sărbătoare, „Ruptul sterpelor“ se încheie cu o mare petrecere câmpenească unde se mănâncă preparate specifice (balmoşul, mămăliga fiartă în lapte cu adaos de unt, mielul fript haiducesc, colacii de Sângiorz, caşul de la prima mulsoare etc.), se cântă, se bea şi se joacă după melodii păstoreşti specifice.

Paul Rogojinaru

Ghicitul în putină

De sute de ani, sătenii din Mărginimea Sibiului practică ghicitul în putină (ciubăr). Tinerele văd în apa din ciubăr „ca la cinema“. Nouă copile, între şase şi nouă ani, sunt aşezate în cerc în jurul unei putini mici cu apă. Acoperite cu o pătură groasă, în apa limpede li se arată hoţii sau soţii înşelaţi.

Închegat din doage groase din lemn de brad, cu o capacitate de şapte găleţi şi încătuşat în cercuri din fier, ciubărul este o putinică în care se ţine broască, porumb, mere, murături etc. Asta îl face ca, în general, să fie tratat ca un banal obiect de gospodărie. Însă miracolul se întâmplă când nouă fetişcane sunt chemate să se aşeze pe întuneric în jurul lui. Atunci, parcă un ochi magic se deschide şi, în apa clară, ca într-o proiecţie la cinematograf, copiii văd filmul evenimentelor petrecute.

Pregătirea pentru „film“

Mama Mărinuţa Crăciun locuieşte în Sibiel (la 5 km de Sălişte), are 79 de ani şi încă se ţine binişor. Face mai toate treburile gospodăriei, sprijinindu-se într-un baston, „calul nărăvaş“, cum spune dumneaei. „Obiceiul îl ştiu încă de când eram copilă, dar mama şi bunica spuneau că au făcut şi ele cu ciubărul când erau mici. În putina plină trei sferturi cu apă punem busuioc, un ban de argint şi o verighetă. Apa era adusă în căni mici de fete, în ziua de sâmbătă, căci numai duminica se putea vedea în apă. În sfânta zi de duminică mergeam pe nemâncate în casa în care trebuia să vedem în ciubăr. Citeam din cărţi de rugăciuni, făceam mătănii şi îngânam din Sfânta Scriptură cu adâncă credinţă. Când se trăgea de liturghie, pe la zece, ne duceam şi ne aşezam în genunchi lângă putină. Oamenii mari, ca martori, şi păgubiţii prezenţi la faţa locului puneau o pătură mare, groasă, peste noi şi astupau ferestrele cu alte pături, ca să fie întuneric. Când ne uitam în apă, vedeam totul ca şi cum ar fi fost ziuă.“

Test de fidelitate

Foarte lucidă şi coerentă, bătrâna zâmbeşte a amintire. Îşi trece prin faţa ochilor propria copilărie, când era chemată să vadă în apa ciubărului. „Odată, o nevastă bănuia că bărbatul ei se ţine cu o femeie mai bătrână decât el. Drept e că bănuia şi satul, că se zvonise peste tot. L-am văzut în apă cum vorbea cu acea femeie şi cum hotărau să se întâlnească pe drumul ce duce la Miercurea Sibiului. Bărbatul tăiase lemne şi se ducea să vândă scândurile la târg în ziua de sâmbătă. Apa arăta cum fiecare a plecat cu propria căruţă, cum s-au întâlnit pe drum, cum au oprit căruţele, iar omul s-a urcat într-a ei. Clar ca lumina zilei ni se arăta cum merg amândoi ţinându-se de gât şi cum calul lui mergea singur pe lângă căruţa femeii. La întoarcere au venit tot împreună, plecând fiecare spre propria casă. A fost scandal şi zarvă mare în sat după ce femeia a aflat ce am spus noi. Dar noi nu minţeam. Cum vedeam, aşa spuneam!“

Vaca furată

Se ridică de pe scaun şi iese în tinda casei să-şi strige găinile. Căci bătrânei atât i-a mai rămas: cinci găini care să-i ouă şi să-i asigure câţiva puişori pentru vremea rămasă până la sfârşitul anului. Cu ani în urmă părinţii ei, apoi ea şi soţul, creşteau turme de oi, ajungând până la 500 de capete. Acum este bătrână, neputincioasă, cu părul viscolit parcă toată iarna vieţii ţinut sub broboadă. Revine şi reîncepe povestirea: „Altădată cineva a venit şi ne-a tocmit pentru că i se furase o vacă. Ca să ghicim eram plătite. Ni se dădeau bani, bomboane, mere, colăcei. Am văzut în ciubăr cum cineva a luat vaca de la păşune şi a dus-o în satul Orlat, la o casă. Şi numărul casei l-am văzut! Nu vedeam numai eu casa şi numărul, ci toate cele nouă fete, câte eram sub pătură. Vedeam acelaşi lucru toate, ne completam şi spuneam strigând ce am văzut. Casa era plină de cei care ascultau. Ca la film ni se arăta cum stă scris pe tabla indicatoare numele satului Orlat, cum a mers cu vaca şi-a ajuns la un pod, cum a intrat într-o curte la numărul cutare. Cei prezenţi s-au dus la casa cu numărul indicat de noi şi au constatat că respectivul tăiase o vacă exact când se furase, că a tranşat-o şi-a vândut-o în sat. Păgubiţii nu au recunoscut decât pielea vacii şi cu ea s-au ales!“

„Cine o face ca mine, ca mine să păţească…“

„Să nu credeţi, însă, că ce spuneam noi putea deveni probă de judecată şi de condamnare. Dar un efect tot avea, că se făcea de râs în tot satul şi în satele dimprejur. Şi asta îl costa ca om mai mult decât judecata la tribunal, căci în sat noi ne ştiam fiecare cu fiecare. Dacă îi făceai circ în sat, nu-l mai spăla nicio apă până murea. Dacă se fura de la păşune şi se vedea în putină cine a furat, jutarul (paznicul de câmp) îl plimba pe hoţ cu animalul furat prin sat, se bătea toba, lumea se strângea pe la porţi, iar hoţul era obligat să strige: «cine face ca mine, ca mine să păţească». Dar nu era probă de dosar, ci numai ruşinea faţă de comunitate. Am fost de două ori în viaţă la ciubăr, că, deşi se putea face în fiecare duminică, nu se făcea aşa, nitam-nisam, ci numai la evenimente mai importante. Eu două am prins ca fată: o dată când aveam şase ani şi altădată când aveam nouă ani.“

„Să ştiţi că fac cu putina!“

„Ultima la care am participat stând în cameră, ca martor, a fost când s-a pierdut o junincă de la o vecină. S-a bănuit că cineva de peste drum ar fi închis-o pe când venea de la păşune, ca s-o taie. Păgubiţii s-au dus la bănuit şi i-au spus: «Să ştiţi că fac cu putina!» Speriaţi, i-au dat drumul la junincă.“ Mama Marinuţa oftează încet. La cei aproape 80 de ani, viaţa îi trece ei însăşi prin faţa ochilor, ca la cinematograf. Dar cum muncitoare şi cinstită i-a fost toată vieţuirea pe acest pământ, e convinsă că, la Judecata de Apoi ce va să vină, Sf. Petru n-o să aibă nevoie de ciubăr ca să-i contorizeze şi să-i treacă pe răboj toate faptele bune ori rele săvârşite cu voie ori fără voie. Căci în adâncul sufletului îşi priveşte iertarea şi izbăvirea inevitabilelor păcate omeneşti mai ceva ca-n putina copilăriei, pe când vedea clar greşelile, tot omeneşti, ale altora.

Deşi ghicitul în putină este un obicei străvechi, folosit şi în alte regiuni ale ţării, cum ar fi Braşov, etnologii se feresc să ofere explicaţii ştiinţifice, ci doar consemnează existenţa lui.

Paul Rogojinaru

Constanţa, cel mai mare port din Europa la tranzacţiile cu cereale

Tranzacţiile cu cereale prin portul Constanţa au crescut semnificativ în ultimii ani, ajungând de la 6,6 milioane de tone în 2008 la 15,2 milioane de tone în 2013. Pentru acest an, autorităţile locale se aşteaptă la un volum al tranzacţiilor mai ridicat cu circa 30% faţă de anul trecut, portul Constanţa devenind cel mai mare din Europa, în faţa celui din Rouen (Franţa), multă vreme principala poartă de ieşire pentru cereale din Europa.

România este un jucător important pe piaţa cerealelor, cel puţin în această parte a Europei. Dovadă sunt şi cantităţile tranzacţionate, tot mai mari de la an la an, şi vorbim nu doar de producţia internă, cât şi de cea a ţărilor din jur. De asemenea, investiţiile în port, în construcţia de terminale de cereale, sunt în creştere, fiind realizate în principal de traderi mari de cereale la nivel global, prezenţi pe piaţa locală. Principalele destinaţii externe sunt ţările din Orientul Mijlociu.

„Portul Constanţa este primul port din Europa din punctul de vedere al comerţului cu cereale, depăşind anul acesta portul Rouen din Franţa, care a fost ani de zile în topul comerţului cu cereale. În 2014 portul Constanţa are o creştere cu 30% (n. red. - în primele opt luni tranzacţiile cu cereale s-au ridicat la 9,5 milioane de tone) faţă de anul 2013 şi se pare că, până la sfârşitul anului, ceea ce s-a numit record în 2013, adică acea cantitate de 15,3 milioane de tone de cereale, va fi depăşită. Şi aici vorbim de producţiile care se exportă nu numai din România, ci şi din regiune – Ungaria, Serbia“, a declarat Daniel Constantin.

În primul semestru din acest an România a exportat 2,46 milioane t de grâu şi porumb, în creştere cu 37% faţă de aceeaşi perioadă din 2013. Este vorba de 1,35 milioane t de grâu şi de 1,074 milioane t de porumb. La opt luni, România înregistra un excedent comercial la exporturile de produse agroalimentare totalizând 3,27 de miliarde de euro, în creştere cu 11,4% faţă de aceeaşi perioadă din 2013.

„Dincolo de faptul că suntem pe plus, exporturile au ajuns la 3,274 miliarde de euro în primele opt luni, faţă de 2,938 de miliarde de euro, în aceeaşi perioadă a anului trecut, ceea ce arată o creştere cu 11,4%. În topul exporturilor au rămas grâul, porumbul, ţigaretele şi seminţele de rapiţă“, a declarat ministrul Agriculturii.

Producţia de grâu şi secară în acest an a fost de peste 7,37 milioane t de grâu, iar cea de orz şi orzoaică s-a mărit de la 1,51 de milioane de tone în 2013 la peste 1,74 de milioane t anul acesta. La porumb, producţia estimată se ridică la circa 11 milioane de tone.

Trafic mărfuri prin portul Constanţa (milioane tone)

                                                  2008             2009      2010           2011         2012           2013

Cereale                                    6,6               10,4         12               9,5           12,6            15,2

Îngrăşăminte naturale
şi chimice                                1,8                1,3         1,7                2             2,1              1,7

Sursa: Port Constanţa

Peste 7 milioane de tone tranzacţionate la Rouen

În campania 2013/2014, volumul tranzacţiilor derulate prin portul Rouen s-a ridicat la 7,45 milioane t, în creştere cu 12,4 % faţă de sezonul anterior. Oficialii de la Rouen spun că cele mai mari tranzacţii au avut loc în decembrie 2013 (840.000 t), doar în trei luni fiind consemnate tranzacţii mai mici de 600.000 de tone. Din cele 7,45 milioane t, grâul a reprezentat 6,5 milioane t, mai mut cu 22%, ceea ce înseamnă circa jumătate din exporturile franţuzeşti de grâu. Volumele expediate la extern s-au mărit şi la orz cu 37 până la 750.000 t, din care 575.000 t de orz furajer. Exporturile realizate prin acest port sunt direcţionate către 48 de ţări, principalele destinaţii fiind Algeria (3,5 milioane t), Maroc (1,37 milioane t), Arabia Saudită (282.000 t), Cuba (255.700 t) şi Senegal (206.000 t).

Ioana Guţe

La Iaşi, tradiţie şi frumuseţe în lumea meşterilor populari

În organizarea Oficiului Teritorial pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii şi Cooperaţie a avut loc Târgul Regional pentru Artizanat şi Meşteşugari 2014.

Având ca scop promovarea serviciilor şi produselor realizate de meşteri populari şi amplasat într-un spaţiu generos, în centrul urbei, târgul a reunit peste 20 de reprezentanţi din judeţele Bacău, Botoşani, Iaşi, Neamţ. Timp de patru zile numeroşi vizitatori au putut admira creaţii de mare frumuseţe – costume populare, covoare ţesute la război, icoane, bijuterii, măşti tradiţionale, sculpturi în lemn etc., iar doritorii au putut participa la confecţionarea acestor creaţii în atelierele organizate ad-hoc, alături de meşteri.

Printre expozanţi şi Asociaţia Meşteşugarilor „Nemţeanca“ din Târgu-Neamţ, al cărei stand oferea vizitatorilor numeroase obiecte lucrate după tehnica tradiţională în sate din zonă: Vânători, Pipirig, Oglinzi, Brusturi.

„După desfiinţarea cooperativelor meşteşugăreşti din aceste localităţi unde altădată lucrau sute de oameni confecţionând produse căutate şi în afara hotarelor ţării, ne spune doamna Mihaela Ciubotariu, ne-am gândit să nu lăsăm să se piardă acest adevărat tezaur al culturii noastre populare şi am înfiinţat această asociaţie. Membrii asociaţiei lucrează la domiciliu. Noi le oferim materia primă, iar mâinile iscusite ale femeilor creează cu mult efort şi respectând întru totul motivele păstrate din vechime covoare, catrinţe, brâie, cămăşi, dar şi costume populare pe care le vedeţi aici.“

Şi pentru că faima harnicelor noastre asociate s-a răspândit, am creat costume populare şi pentru alte judeţe din Moldova: Iaşi, Botoşani şi chiar Galaţi.

– Şi cum rămâne cu motivele specifice?

– Când suntem solicitaţi cerem obligatoriu un model după care meşte­rii noştri lucrează astfel încât să fie respectat specificul zonei.

Trebuie să subliniez un fapt: tot ceea ce vedeţi aici, obiecte de o mare frumuseţe, sunt creaţii ale unor femei mai toate în vârstă şi mă gândesc cu îngrijorare cine ne va continua, pentru că tinerii nu mai sunt atraşi de aceste ocupaţii, invocând faptul că lucrul la, să zicem, o ie durează foarte mult şi nu este plătit.

Avem apoi probleme legate de procurarea materiei prime. Pânza pentru ii o aducem din... India, abaua din judeţul Harghita, o parte din aţa necesară din Italia şi lista ar putea continua. Şi toate acestea în condiţiile în care, aţi văzut şi dumneavoastră, mulţi dintre vizitatorii noştri, îndeosebi tinerii, sunt interesaţi să achiziţioneze piese din costumul popular, în special ii.

– Dar exportul acestor produse, atât de apreciate altădată în afară?

– Am încercat, dar cheltuielile sunt atât de mari şi preţurile care ni se oferă sunt mult sub aceste cheltuieli, astfel că am renunţat.

Printre vizitatori şi doamna cercetător Angela Olaru, doctor etnograf: „Mă bucur, ne-a declarat domnia sa, că acest târg a avut loc la Iaşi şi felicit organizatorii care prin acest eveniment au prezentat vizitatorilor această adevărată colecţie de creaţii  populare de o mare frumuseţe şi au oferit posibilitatea să-i vadă pe meşteşugari la lucru. Din păcate, este doar o parte din comoara care, iată, încet, încet se pierde odată cu dispariţia meşte­rilor. Trebuie să găsim posibilitatea să-i antrenăm pe cei mai tineri şi măcar să păstrăm aceste comori care ne identifică şi ne reprezintă într-o Europă unită.“

Stelian Ciocoiu

Abonează-te la acest feed RSS