Ei au trăit de milenii fără a avea nevoie de mila nimănui. Ba din contră. Talpa țării a fost cu adevărat talpa țării. Răzeși, moșneni, oameni liberi, cu sabia sub pernă. Oricâți cotropitori au trecut pe aici, ei și-au plătit tributul. În cereale, în vite, în copii și chiar și în sânge, atunci când nu s-a mai putut altfel. Iar dacă e să luăm la rost răscoalele țăranilor, le putem număra pe degetele de la o mână. Ei nu fac niciodată grevă. Își plătesc dările și nu așteaptă prea multe de la cârmuire. Știu că nădejdea e doar în palmele lor bătătorite. Au mai plecat în bejenie, dar s-au întors de fiecare dată la țarina lor. Cu idei noi, cu bani de investit. Ei nu vor părăsi niciodată definitiv țara. Au prea mulți strămoși de întors odată cu brazda. Au prea multe semințe de îngropat pentru coliva de pomenire.

Acum așteaptă doar să nu fie mințiți și împiedicați să-și facă treaba. Nu cer decât să-și poată vinde marfa. Au nevoie de intermediari serioși care să nu-i jupoaie, ca mai toți negustorii vremurilor trecute. Au produs întotdeauna pentru piață. Nu doar să se ghiftuiască ei. Ca să-și cumpere chibrituri, petrol lampant și ghete. Câteodată și o rochiță înflorată pentru frumoasele lor soții. Între timp, și nevoile lor au crescut. Dorința de a avea o locuință decentă, apă curentă și acces la învățătură și dispensar au mărit și necesitățile. Nevoia de cash i-a făcut pe unii să plece din țară, iar pe alții să-și dezvolte ferma. Am cunoscut mulți astfel de fermieri. De obicei au fost ba tehniceni veterinari, ba șoferi de autobuz, ba tractoriști la CAP sau IAS. Oameni care au scos cumva capul în lume. Se zbat însă între a trece dincolo de mica fermă sau a găsi o modalitate de a rotunji afacerea. Au început să proceseze sau au deschis o mică pensiune. Dar și aici se lovesc de cerbicia așa- ziselor autorități, mai locale sau mai județene. În loc de un sprijin real, în loc de o consultanță care să le deschidă noi orizonturi. Poate de aceea este atât de faultată inițiativa camerelor agricole ale fermierilor care ar putea coagula energiile acestor țărani evoluați. Care nu prea știu cum să fenteze APIA!!! Iar atunci când sunt pedepsiți pentru îndrăzneala de a face ceva lasă capul în jos, de parcă ar fi fost prinși la furat. Ei sunt bolnavi de bun simț și răbdare. O boală pe care acest popor o poartă prea adânc.

Ferma de familie este acolo unde a fost de mii de ani. Marea provocare este păstrarea ei. Niciodată nu a fost mai aproape de dispariție ca acum. Pășunile și terenurile fertile sunt confiscate de șmecheri, politruci sau de afaceriști veroși. Înainte vreme nu erai țăran dacă nu aveai măcar o vacă, cinci oi și câteva zeci de orătăni. Erai doar un biet pălmaș. Numai bun de pus șef la comuniști. Poate de aceea țăranii mai chivernișiți au fost numiți chiaburi și puși în lanțuri.

Mulți dintre voi știți cum v-au ținut părinții la școală din bruma aia de agricultură pe care o făceau și pe vremea Împușcaților de Crăciun. Rudimentar, dar cu toată inima. În zona de deal și munte tradiția nu a murit niciodată. Mai ales acolo unde au rămas, neîmblânziți, urmașii dacilor liberi

Cum este și un fermier din Întorsura Buzăului care crește 43 de bălțate mândre, iar ca să le asigure nutrețul, un fân de poveste și siloz de porumb făcut de el după rețeta unui sas lucrează 15 ha de teren în nu mai puțin de 37 de parcele. Dar nu l-am auzit blestemând pe nimeni. Copiii lui și-au găsit de lucru la oraș și îi pare bine că au făcut așa pentru că vede că ferma lui abia se mai ține pe picioare. A hotărât cu lacrimi în ochi să își vândă vacile unui investitor. Ca să nu le piardă urma, el va fi șeful de fermă. Altfel nu ar fi putut să le vândă. E o poveste pe care mi-aș fi dorit să nu o scriu niciodată. Așa cum mi-aș fi dorit să nu scriu nici acest text. Poate doar o știre în care să anunț că ferma de familie nu a decedat. Ba mai mult decât atât. Că are un viitor asigurat!

Tudor CALOTESCU

Ana Grunzu este un meşter popular din Horodniceni, Fălticeni, locuieşte în satul Tomeşti, Iaşi, şi este prezentă la manifestările culturale care pun în valoarea tradiţiile şi meşteşugurile tradiţionale cu păpuşele realizate din pănuşi de la porumb, sfoară, ţesături, piele şi lemn. Micile jucării reprezintă ţăranii din satele din judeţele Iaşi şi Suceava, cu obiceiurile şi munca lor şi stârnesc admiraţia copiilor, dar şi a adulţilor.

O combinaţie eco

În anul 2004, la vârsta de 45 de ani, Ana Grunzu a început să lucreze jucării de câţiva centimetri din pănuşi de porumb şi diferite boabe de fasole, porumb, mazăre, dar şi boabe mici de grâu, neghină, etc. Meşteri populari consacraţi şi-au dat seama de talentul său şi au încurajat-o să continue, să se perfecţioneze, micile bijuterii învelite în pănuşi fiind tot mai căutate, iar creatoarea lor a devenit membră a Asociaţiei Meşterilor Populari din Moldova.

„Păpuşile lucrate de mine reprezintă figura ţăranului român şi ocupaţiile acestuia. Fiecare păpuşă are expresia ei, fiecare are un obiect care îl reprezintă pe omul de la ţară cum ar fi o coasă, furcă, fus, mătură, trăistuţă, coşuleţ. Este o combinaţie între pănuşi, lut, lemn, materii prime ecologice. Copiii sunt cei mai atraşi de aceste obiecte, se opresc şi le admiră, se joacă cu ele. Dar şi adulţilor le plac.

Materia primă este tradiţională, nu costă şi nu poluează. Pănuşile se adună toamna, când se recoltează porumbul. După ce se spală foarte bine, se limpezesc să fie curate. Cât sunt încă umede se începe a se lucra, a li se da anumite forme, a se împleti, începe confecţionarea propriu-zisă a obiectului de decor. Din pănuşi se pot realiza foarte multe obiecte fine, inclusiv ornamente pentru brad, se pot face coşuleţe, îngeraşi, floricele, păpuşele mici, de 15-20 cm. Cu un pic de imaginaţie şi cu ceva îndemânare copiii pot să-şi confecţioneze singuri podoabele de pus în bradul de Crăciun. Pentru păpuşi este un pic mai complicat pentru că necesită îmbrăcăminte. Pe lângă resturi din materialele textile rămase din ateliere de croitorie sau hăinuţe, folosesc şi piele pentru micile bundiţe, opincuţele din picioare. Încingătorile sunt făcute de cele mai multe ori din panglică tricoloră. Pentru vopsire folosesc culorile vegetale, scoarţă de copac, sfeclă roşie, nuci verzi, diverse plante, dar mai folosesc şi galusul pentru lână, mai ales pentru a colora pănuşile pentru broboade şi pestelcuţe (un fel de şorţuleţe)“, ne-a povestit Ana Grunzu.

Pasiunea poate deveni artă

Ana Grunzu realizează mai multe păpuşi deodată pentru că le concepe pe etape.

„Încep cu corpul, după aceea le îmbrac, le încalţ, apoi lucrez capul, îl îmbrobodesc sau îi pun căciuliţă, pun ochii, gura şi în final le aşez pe un suport din lemn. La faţă este cel mai migălos de lucrat.  Într-o săptămână se pot 10-15 păpuşele“, susţine meşterul popular.

Pe lângă obiectele din pănuşi, meşterul ieşean pune în valoare şi cojile de nucă, face măşti populare şi mărţişoare, mici tablouri inspirate tot din viaţa satului, păpuşi pe linguri de lemn îmbrăcate în costume populare. Prin dibăcia mâinilor, creativitate, imaginaţie, Ana transmite trăirile de altădată, ţinând mereu amintirea vie, lumea satului tradiţional.

„M-a fascinat viaţa de la ţară cu obiceiurile ei populare, am fost îndrăgostită de pictură încă din copilărie, iar când m-am pensionat am descoperit că pasiunea poate deveni artă. Fac şi pictură naivă şi particip la expoziţii aproape în toate oraşele. În lucrările mele este lumea satului tradiţional, a satului natal, lumea de ieri, care avea un frumos aparte. Preţul obiectelor făcute de mine nu este foarte mare. În jur de 10-15 lei costă fiecare obiect“, ne-a spus Ana Grunzu. Vrea să facă permanent ceva nou, iar pe viitor doreşte să realizeze păpuşele mai mari şi mobile, să facă diverse scene cu mai multe personaje care să reprezinte tradiţiile. Anei Grunzu i se pare interesant şi este o provocare realizarea din pănuşi a unui set de piese pentru tabla de şah. Îşi prezintă creaţiile la târguri din toată ţara, dar a avut participări şi peste hotare.

Silviu BUCULEI