Românii iubesc meșteșugul popular. De-adevăratelea sau declarativ. Cea mai stupidă întrebare pe care o pun oamenii în general și jurnaliștii, în special, sună cam așa: „Are cine prelua și duce mai departe creația populară?“ Dar, în același timp, n-am scoate din buzunar o sumă de bani pentru a cumpăra un costum cusut de mână, însă dăm fuga la mall să ne completăm garderoba cu blug rupt, de marcă. N-am sacrifica un perete să punem o carpetă sau ceva ceramică, că nu dă bine așa ceva în secolul modernismelor. Și-atunci de ce ne-am mai strădui să adresăm întrebarea, dacă noi nu ajutăm ca tradiția să reziste timpului? Dar fiți liniștiți, arta populară, cum-necum și prin ce miracole, va dăinui. Dovadă: oameni precum cei din articolul de față.

Păpușile pline de umor ale Danielei Constantinescu

Daniela Constantinescu este din Galați. A absolvit acum 20 de ani o facultate de inginerie, dar nu a profesat niciodată. Studiul a ajutat-o în schimb la altceva, să-și șlefuiască simțul artistic, într-o artă pe care a inventat-o și reinventat-o de fiecare dată. Confecționează candele decorative, păpuși decorative pentru sticle și borcane, păpuși cu magnet și papuci, ultimul produs ținând tot de latura artistică. Creațiile sale pot fi asimilate umorului popular de bun gust. Păpușile sunt de fapt figurine de bătrâni și bătrâne, cu fețe comice de-a dreptul, un ceva care te umple deopotrivă de bună-dispoziție și apreciere. Păpușile sunt migălos de realizat. Adică e o industrie întreagă acolo, iar fiecare lucru – ochișor, nas, gură (schimonosite ironic), basma, păr, șorț, picior, mână, încălțări, bluză, trăistuță etc. – trece prin mâna artistei. Daniela Constantinescu spune că nu a lucrat niciodată întâmplător, ci a planificat fiecare detaliu în parte. De exemplu, este singura din țară care a creat păpușile cu magnet sau candelele decorative. Pe unele le lucrează de acum, pentru a fi gata de Crăciun, Revelion, 8 Martie și Sf. Paști, iar în sezonul de primăvară-vară, ceva toamnă, meșterește la păpuși și papuci. Și să nu credeți că e o muncă ușoară. De pildă, pentru papucei, în afară de a spăla lâna, a o dărăci, e foarte interesantă metoda de obținere a pâslei, prin frecare cu săpun și apă, vreme de patru ore! Am întrebat-o pe creatoare dacă se poate trăi exclusiv din ceea ce face.

Răspunsul îl anticipasem cumva: la limită. Prima dată sunt taxele (în afară de cele obișnuite, la stat) de participare la târguri și festivaluri: „În afară de Ploiești și Tulcea, unde nu ni s-au perceput taxe de participare, fiind mai degrabă invitați, costurile pornesc de la 200 lei pentru trei zile și se opresc la 2.500 lei în târgurile private. De ultimele este greu să te atingi și-s de evitat.“ Cu privire la vânzări, ei bine, acestea sunt în funcție de produs, sezon, prezentare, oraș. Practic, nu se poate conta pe un venit sigur lunar, acesta alternează de la o perioadă la alta, dar mai întotdeauna abia acoperă cheltuielile, cu o marjă de profit minim. Ce o determină pe artistă să rămână totuși în branșă? Simplu: pasiunea!

Poetă la 75 de ani!

Maria Iordache, din Izvoarele, Prahova, tocmai a împlinit 75 de ani. Dincolo de femeia cu croșeta din ilustrata alăturată se ascund preocupări nebănuite pentru cineva care toată viața a locuit și a condus o gospodărie la țară: o poetă cu patru volume publicate – „Din suflet pentru suflet“, „Apune soarele, dar răsare luna“, „Triumful iubirii“ și „Maria și gândurile sale“; o solistă de muzică populară, cu 12 cântece înregistrate și prezențe în emisiuni TV ori pe scenele festivalurilor de folclor de pe Valea Teleajenului; o iscusită creatoare a ceea ce numim noi obiecte tradiționale. Dar interesant este că aceste pasiuni cumva cenzurate s-au conturat la senectute, dacă vreți; trăiește un soi de a doua tinerețe întru-împlinirea sufletului, a preocupărilor sale artistice, a firii sale visătoare. Visătoare acum, fiindcă se descrie „o femeie puternică“: „Am luptat în viața asta foarte mult, dar am știut pentru ce. Am făcut o casă, am 4 copii foarte buni, 12 nepoți și mai buni, sunt aproape toți în cadrul armatei, și 8 strănepoți. N-am avut prea multă carte, am terminat doar patru clase primare, așa erau vremurile după război, dar le-am reușit pe toate, să țin gospodăria, să am și un serviciu. Unde a fost și a trebuit să pun umărul, l-am pus necondiționat. Am învățat să nu mă vait, să fiu puternică, să răzbat prin toate, iar acum am ajuns să mă ocup de mine și de sufletul meu.“ Fericirea nu constă însă în lucrurile de acum, care țin de latura interioară, ci are legătură cu cei de alături.

În urmă cu cinci ani, Maria Iordache și-a pierdut soțul, moment peste care n-a reușit să treacă. Dar și-a ajutat inima cu prezența la Clubul seniorilor, loc în care, în fiecare joi, retrăiește sau mai bine zis trăiește ceea ce iubea în tinerețe: versul, cartea, lucrul de mână, cântecul. Aici a găsit puterea să-și adune scriitura ținută în caiete încă din timpul comunismului, să le retușeze și, ajutată de copii și Centrul Cultural Izvoarele, condus de Ion Diaconu, să le adune în cele patru cărți publicate. Cealaltă pasiune – cântecul – a fost reînnodată-n timp; în adolescență și prima tinerețe a urcat pe scenă, a luat chiar locul I la Cântarea României, dar viața a venit cu greutățile sale și totul s-a stins. Și-a reluat plăcerea de a cânta tot la club, iar apogeul înseamnă melodiile înregistrate și prezentate la TV, la „Ceasuri de folclor“ și „Popas de cântec“, precum și participarea la evenimentele organizate în comunele prahovene. Când nu scrie și nu cântă, lucrează sau coase obiecte tradiționale și le prezintă la târgurile unde clubul este invitat.

Maria Bogdan

V-ați întrebat vreodată cum trăiesc oamenii dintr-o comună mică, restrânsă, care are și ghinionul de a fi plasată la extremitatea unui județ, într-o zonă dincolo de care nu se ajunge nicăieri? În general, aceste așezări rurale izolate, fără resurse naturale importante și cu o populație îmbătrânită probabil vor dispărea, cu vremea, de pe harta unităților administrativ-teritoriale din România. Un astfel de loc este și Jugureni-Prahova, care are o populație nici cât un sat, de 496 de locuitori (310 gospodării). Ori de câte ori vine vorba despre reorganizarea administrativă, acest cătun este primul trecut pe lista rearondării.

Comuna Jugureni este situată în estul județului Prahova, iar dincolo de ea sunt pădurile sau dealurile (greu accesibile) Buzăului. De fapt, există două drumuri de legătură cu județul vecin, dar unul este aproape impracticabil, iar altul, asfaltat în urmă cu 15-18 ani, nu prea și-a găsit utilitatea deși, ei da, zona este una absolut fermecătoare ca peisaj! Turismul are însă atâtea altele de explorat și exploatat încât n-a găsit răgaz să ajungă și în această parte de lume uitată. Poate că nici nu sunt oferte suficiente, care să placă turistului modern!

O șansă ratată

Prima atestare documentară a localității datează din 8 iunie 1536, când Radu Paisie întărea, printr-un hrisov, ocine în Jiliște, Bătești, Jugureni și Văcărești. Comuna s-a numit întâi Runceni, apoi Jigorani. În prezent are patru sate – Jugureni, Boboci, Marginea Pădurii și Valea Unghiului, situate relativ departe de centrul așezării. Interesant este că la Boboci, deunăzi vreme, au existat niște băi termale, dar nu se știe prin ce împrejurare acestea au ajuns în proprietatea orașului Mizil. La un moment dat, unul dintre primari promitea investiții europene record, vorbind cu emfază despre realizarea aici a unui Karlovy Vary românesc! Bineînțeles că din acest plan fantezist nu s-a ales nimic! Oamenii locului spun că încă de la 1825 aici a funcționat prima stațiune balneară din Țara Românească, pe terenurile unui oarecare boier Crăciunescu, având șapte izvoare de ape sulfuroase. În 1828 locul a devenit cunoscut grație unei vizite a domnitorului Grigore al IV-lea Ghica, iar pe timpul ocupației rusești armata țarului a utilizat băile pentru îngrijirea răniților din Războiul Crimeei. Stațiunea a înflorit până prin 1866, perioadă în care a fost construit și un hotel. Când au fost băile și infrastructura abandonate și distruse nu se mai știe; cert este că Jugureni a ratat șansa de a fi cunoscută prin repunerea în valoare a acestor băi, indiferent dacă ar fi făcut-o Mizilul sau comuna.

Cum e să trăiești într-un sat izolat?

Revenind la zilele noastre, locuitorii dispun de drumuri asfaltate în proporție de 50%, 11 km de rețea de apă potabilă, o școală, o grădiniță, un dispensar, un cămin cultural cu bibliotecă, 4 biserici și, atenție, o bază sportivă multifuncțională. Utilizată oare de cine, dacă școala numără 20-30 de copii? Dar haideți să spunem că, fie și dacă era un copil, e bună orice investiție! Sătenii se mai laudă cu câteva monumente ale naturii – „Fântâna cu doage“ (ape sulfuroase), „Fântâna mărului“ (apă sărată) – cu rezervația hidrologică situată în Valea Unghiului, rezervația forestieră (pădure seculară de stejar, gorun, alun) de lângă satul Boboci (4 hectare), rezervația naturală peisagistică „Vâna“ (0,33 hectare), rezervația paleontologică „Piatra Cerbului“ (1,52 hectare) etc. Cum e însă să trăiești într-un sat izolat? Greu, foarte greu! Pesemne cu o agricultură de subzistență, slab reprezentată și aceasta, cu pensioarele procurate din munca de altădată, cu locurile de muncă oferite de instituțiile bugetare și cam atât. În orice caz, nu există an de la Dumnezeu în care autoritățile să nu rămână în pană de bani! Dacă n-ar fi județul, Priăria n-ar avea cum să plătească salariile angajaților. Una peste alta însă o vizită în Jugureni te poartă în alt timp, de jumătate de secol XX, dar cu bătrâni frumoși, figuri desprinse din cărți, ale căror spirite au rămas oarecum nealterate de modernismele de azi. Să zicem că aici e unul dintre foarte puținele locuri unde țăranul e țăran în înțelesul neaoș al cuvântului. Dar, fiindcă există și un dar, oamenii locului se miră dacă le pui această întrebare legată de nivelul de trai. Lor li se pare absolut firesc să trăiască fix în acest mod, cu puținul pe care-l au și nici măcar nu aspiră la alte condiții. Normalul e normal ca la ei, nu ca în palatele de cleștar în care se închid bogații țării.

Maria BOGDAN

De cinci ani, la fiecare sfârșit de august, prahovenii și-au fixat o sărbătoare de suflet, desfășurată sub un generic firesc, „Prahova iubește Basarabia“. Nu întâmplător festivalul începe mereu pe 31 august. Este data la care România celebrează Ziua Limbii Române (marcată începând cu 2011), iar Republica Moldova „Limba noastră“, omagiată încă din 1990. Deci ce limbaj mai puternic să fie între românii de-acasă și cei din vechea Basarabie decât ceea ce-i unește de veacuri, graiul, tradițiile, moștenirea culturală, portul, cântul și dansul popular?

Formatul evenimentului este același de la debut: Prahova invită la Ploiești formații artistice din Republica Moldova și Bucovina de Nord (Ucraina), adulți și copii deopotrivă, spre a se întâlni și evolua pe aceeași scenă cu ansambluri din Prahova. Dar până la acest festival trebuie să spunem că județul are o foarte lungă tradiție în relațiile cu frații de peste Prut sau din Țara de Sus, cum mai era deunăzi vreme supranumită o parte din Bucovina rămasă printre străini. Aproape fiecare localitate din județ este înfrățită cu una din Moldova sau din zona Cernăuți, plus că Prahova face parte din Euroregiunea Siret-Prut-Nistru, alături de Bistrița-Năsăud, Iași, Vaslui și toate raioanele din R. Moldova. E drept, abia în ultimul timp s-a trecut peste perioada romantică; adică, dincolo de pod de flori, vizite reciproce, donații de cărți și serbări populare, au început și ceva proiecte de investiții, care lasă în urmă lucruri palpabile ce contribuie (deocamdată nesemnificativ) la dezvoltarea comunităților rurale din țara vecină. Fiindcă, ei da, e multă nevoie de investiții acolo, iar dacă noi clamăm pe toate drumurile că suntem frați, e bine s-o demonstrăm prin fapte concrete!

„Prahova iubește Basarabia“ face parte din categoria evenimentelor care întrețin vie flacăra românis­mului, indiferent câte granițe au pus între noi istoriile nedrepte „scrise“ mereu de alții. Anul acesta, festivalul a debutat cu o imensă paradă a portului popular. A fost ca o revărsare de culori, fiecare ansamblu artistic purtând costume populare din zone etnofolclorice diferite, ceea ce a adus o rară frumusețe într-un oraș altfel mai agitat, așa cum este Ploieștiul industrial. Mare încărcătură emoțională a fost, apoi, la imensa horă a Unirii, nelipsită de la nicio întâlnire dintre moldoveni și prahoveni. Seara, pe scena în aer liber, amplasată pe esplanada Palatului Culturii, în prezența unei asistențe parcă mai numeroasă ca niciodată, au evoluat artiști ai Orchestrei „Flacăra Prahovei“ a Filarmonicii „Paul Constantinescu“, remarcabil fiind momentul rapsodului și interpretului Gelu Voicu, și „Ciocârlia” naistului Romeo Văduva. Laura Lavric, susținută de mai multe formații de dansatori, a încheiat o zi foarte încărcată în simboluri și emoții. A doua zi a festivalului i-a avut ca invitați pe cei din trupa de succes Zdob și Zdub, care a adus ritmuri folclorice din Moldova de peste Prut, dar și bine-cunoscutele lor hit-uri, cu mare succes în rândul tinerilor. Vor rămâne în memoria spectatorilor și momentele grupurilor artistice și Cernăuți, Chișinău, Cahul sau din Prahova („Moștenitorii“, „Perinița“, „Doina Prahovei“ și interpreta Mariana Mușa Trăscău). Însă, la un moment dat, privirile a sute de oameni au fost atrase de ceea ce noi am numit simbolul festivalului, o pruncuță de 2 anișori îmbrăcată în straie populare maramureșene. Și am răsuflat cu ușurare: are cui rămâne moștenirea culturală!

Maria BOGDAN

Azuga, Prahova, ieșire spre Brașov. Și mai ales DN1. Nu cunosc o altă țară din lume care să aibă un drum pe care se fac cozi de 5-6 ore de... „bară la bară“ (Nistorești – Predeal și invers) și să nu găsească, în 30 de ani, o soluție la această problemă. Vorba unui mucalit, care a nimerit rândul gata format la 7 dimineața, în minivacanța bugetarilor din 15 august: „Nu se întâmplă nimic pe DN1; duduie economia și și-au luat românii mașini.“ În fine, ca să ajungi la Azuga, cea mai puțin mediatizată și dezvoltată stațiune de pe Valea Prahovei, trebuie musai să suporți acest supliciu-infern al lungului blocaj în trafic. Și nici nu știu dacă merită. Când e vorba despre România, noi ne-am obișnuit, ca să nu ne bănuiască alții de pesimism sau lipsă de patriotism, să dăm la o parte lucrurile mai puțin plăcute și să prezentăm totul la superlativ. Am uitat de noțiuni precum realitate, echilibru. Și tocmai așa ceva doresc astăzi, să prezint totul așa cum este, cu bune și cu mai puțin bune.

Bun. Cu Azuga aș începe de la o legendă. Se spune că, pe vremuri, aici ar fi domnit voievodul Timiș (personificarea râului cu același nume), a cărui oaste era condusă de viteazul căpitan Retivoiu. Acest brav oștean și-a pierdut viața într-o luptă pe viață și pe moarte împotriva popoarelor migratoare, care râvneau la bogățiile noastre. Fata voievodului, Azughia, îndrăgostită de căpitan, se duce să-i găsească trupul pentru a-l îngropa, după datină. La locul dramei, tânăra se pierde, amețește și cade în prăpastia care apoi îi va purta numele, Valea Azugii. Și râul pesemne tot de-aici și-ar fi luat denumirea. În latină, Azuga înseamnă „ad juga“, adică „lângă jugul muntelui“. Localitatea este relativ nouă. În orice caz, nu era cunoscută până în veacul al XIX-lea. Abia prin 1815 un document semnala existența unui han, Căciula Mare. În 1881 localitatea își ia actuala denumire, fiind cătun al comunei Predeal, iar la reforma administrativă din 1948 devine oraș.

Variantă de rezervă pentru Valea Prahovei

Din 2-3 fraze am putea expedia tot ceea ce înseamnă Azuga. Adică: are cea mai mică populație dintre orașele Prahovei (4.400 de locuitori), drumuri asfaltate – 80%, gaze – 98%, apă – 100%, canalizare – 98%, dispune de un liceu (Liceul Teoretic Azuga), o școală gimnazială, o grădiniță, bază sportivă, o sală de sport, un spital (Spitalul de Ortopedie și Traumatologie Azuga) cu ambulatoriu de specialitate, 3 cabinete medicale individuale, 2 farmacii, 2 cabinete stomatologice, 1 bibliotecă, 2 biserici și o capelă ortodoxă. Lista cu obiective turistice e la fel de scurtă: are domeniul schiabil cu pârtiile Sorica, Sorica Sud, Cazacu, Cazacu Variantă, Cazacu Bretea; trasee mountain bike și de drumeții în munte; rezervațiile naturale de la Clăbucet și Unghia Mare (poiana cu narcise); rezervațiile naturale complexe de la Valea Turcului, Unghia Mare, Valea Cazacului etc. Din punctul meu de vedere, Azuga este, cel puțin vara, un fel de variantă de avarie pentru Sinaia, Bușteni sau Predeal. Nu știu dacă există 1.000 de turiști îndrăgostiți de acest orășel.

Mici impresii de turist

În ipostază de turist la Azuga, prima impresie pleacă de la... omul transformat în afacerist în turism. Și mă refer la cazare. Românii ăștia și-au pierdut uzul rațiunii. Pesemne le și merge, de vreme ce-o fac! Să pui 300 lei/noapte (mic dejun inclus) pe-o cameră pe care, de la ușă la balcon, o străbați în 5-6 pași... Dar e și vorba aceea din bătrâni: „Fraier nu e cine cere, ci ăla care dă.“ A doua impresie este legată de... „nearta“ culinară! Cred că au dispărut bucătarii din țară; așa mâncare proastă ca pe Valea Prahovei de mult n-am mai mâncat! Trei: orașul Azuga a avut mână proastă la primari. Stațiunea a rămas de căruță față de Sinaia sau Bușteni din punctul de vedere al modernizării infrastructurii. Abia acum sunt în derulare niște proiecte europene sau naționale de revitalizare urbană. Adică am prins orășelul în șantier. Patru: s-a terminat bătălia pentru pământ, tranzacții, case, vile, pensiuni, hoteluri. Din punct de vedere imobiliar, stațiunea e „full“. Și e foarte important să spunem că în sectorul privat s-a construit mult, uneori cu foarte mult bun-gust, fiindcă aici e plus-valoarea adusă comunității. Dar, din păcate, n-au dispărut cu totul relicvele industriei de altădată, pusă cu totul la pământ. Peste tot sunt urme din fabricile de bere, de șamotă, postav și sticlă. Ele se înșiră așa, ca fantomele, de la un capăt la altul al așezării.

În loc de concluzii

Însă, una peste alta, pentru concediul de vară recomand Azuga iubitorilor de liniște și de natură. Stațiunea este ferită de aglomerația care sufocă Sinaia, Bușteni sau Predeal. Munții Baiului sau Clăbucetele Predealului sunt de-a dreptul darnici cu turiștii, existând cel puțin cinci trasee de-o frumuețe rară. Plus o telegondolă (privată), singura, de altfel, care te ajută să ajungi în inima munților. Dar n-am înțeles ce caută motocicletele sus, pe coame, să strice liniștea, poate și habitatul natural. Mountain-bike-ul se poartă pe cele mai periculoase creste, dar acesta este noninvaziv măcar. În fine, am vrut să spun că majoritatea călătorilor au uitat de drumețiile la pas și au dus modernitatea unde trebuie și unde nu trebuie. Și ar mai fi un aspect pentru care aș recomanda Azuga: curățenia! Rar mi s-a mai întâmplat să văd un râu (râul Azuga) fără pet-uri sau pungi din plastic. Fie și din acest motiv micuța stațiune a câștigat mult în ochii mei! Și era să uit: da, aveți incidental posibilitatea să vă întâlniți cu ursul. În chiar seara în care am ajuns doi „Moș Martin“ hălăduiau printr-o benzinărie...

Maria BOGDAN

TOMȘANI... Așezare binecunoscută de agricultori și crescători de animale din Câmpia Prahovei, a devenit, de câțiva ani încoace, loc de pelerinaj pentru amatorii de legume timpurii în solarii, iar mai recent, tot mai mult, și o prezență activă în piețele din Ploiești și în alte localități din cuprinsul județului Prahova. Asta, spre încântarea tânărului primar al comunei Mihai Florin Pelin, cel care, nici una, nici două, și-a propus drept principal obiectiv să scoată sărăcia din sat fie prin dezvoltarea economică și edilitară a localității, fie prin extinderea culturii de tomate timpurii în sistem protejat.

La început au fost solariile

„Acum câțiva ani, la Tomșani, mai mulți săteni, mânați și de nevoi, dar și de dorința de afirmare, s-au apucat de învățătură, în ideea de a cultiva aici, în premieră, legume timpurii în solarii. Ideea a prins repede, exemplul lor a fost îmbrățișat de mulți săteni, astfel că acum fenomenul a devenit binecunoscut în toate cele patru sate ale acesteia: Loloiasca, Magula, Sătuc și Tomșani. Astfel, pe lângă cultura de cartofi timpurii, în câmp ei au amenajat și mici solarii în curțile lor, pe care le-au extins de la un an la altul. Cu tomate timpurii, dar și ardei și alte legume. Primăria a venit în sprijinul lor atât pentru a-i promova, cât și pentru a-i ajuta să-și vândă marfa. Acum, în anul de grație 2019, produsele lor au o mare căutare în piețele din Ploiești, dar și în alte localități prahovene. Mai apoi, măsurile stabilite de Guvern le-au venit în ajutor și cu stimulente materiale, determinându-i să-și extindă continuu solariile. În momentul de față, la Tomșani avem tot mai mulți beneficiari ai măsurii guvernamentale. Evidențiem astfel faptul că avem numeroși săteni care și-au câștigat faima în piață la Ploiești și prin părțile locului. Recent, arată primarul, am avut surpriza să primim vizita Guvernului României. Imaginile surprinse sunt mai mult decât încântătoare. Vestea a ajuns și la Guvern, dat fiind faptul că legumicultorii de la Tomșani au reușit să iasă cu producția de tomate încă din luna mai a anului în curs, an în care la Tomșani avem peste zece ha de solarii, dintre cele 125 ha de legume din localitate“, ne spune primarul Pelin.

Reticenți la asociere

L-am întrebat apoi pe primarul Pelin dacă aici s-a organizat cumva o asociație legumicolă de profil. Răspunsul său a fost negativ. Oamenii sunt încă reticenți, spune el. Deocamdată! L-am mai întrebat despre intențiile sătenilor cu privire la extinderea culturii de legume în sistem protejat. Sătenii sunt foarte mulțumiți de programul guvernamental. De aceea intenționează să-și extindă cultura protejată de tomate în solarii, dar încă nu se gândesc să se asocieze.

Dar viața la Tomșani curge mai departe. Primăria comunei urmărește și împlinirea unui vast program de investiții, fiind alocate, anual, pentru dezvoltarea localității, sume importante. Despre aceasta inspectorul Adrian Marin ne-a declarat că în acest an se are în vedere alocarea unor sume consistente pentru obiective edilitare, școli, grădinițe, școli gimnaziale, modernizarea altora, extinderea canalizării, asfaltarea mai multor străzi; ne sunt prezentate chiar imagini sugestive care vorbesc despre ambiția primarului de a contribui la bunăstarea cetățenilor.

Cristea BOCIOACĂ

Fac parte dintre cei care nu se omoară cu Valea Prahovei. Este atât de aglomerată încât numai de relaxare nu poate fi vorba; pleci din sufocarea orașului ca să dai de altă sufocare... Plus că mi se face rău fizic atunci când văd pet-uri și pungi în creierul munților. Cu asta nu o să mă împac niciodată și nici n-o să-i înțeleg în veci pe cei care murdăresc natura. Așa că în Prahova, chiar dacă ratez acel sentiment maiestos pe care ți-l dă acoperișul Bucegilor, prefer zone mai potolite și mai puțin atinse de un anumit fel de turiști. Dar și aici parcă nu mai simt că pământul e și al meu, natura e și a mea...

Așadar, zic să încercăm o plimbare la Slănic-Prahova, cu trecere prin „vestitul“ Plopeni. Apropo: pricepe cineva de ce a fost nevoie, pe 1 km distanță, poate nici atât, să fie trântite trei sensuri giratorii, de câte o jumătate de milion de lei fiecare? În fine, la Plopeni este exclus să găsești vreo zonă agreabilă. Scuze, de agrement am vrut să zic. Păcat că nu le vine administratorilor prin minte să pună în valoare stejarii seculari care umplu pădurile sau micile spații verzi de la intrarea în orășel. Să privești coroanele seculare e mai... productiv (???) pentru spirit decât, știu și eu, să joci table sau să stai la plajă pe bloc, cu mintea golită de caniculă. Mai departe... Mie Slănicul îmi place și nu-mi place. Îmi place fiindcă a fost dăruit cu de toate de la natură, nu-mi place fiindcă economia asta a pus stăpânire pe darul naturii și l-a transformat în afacere privată. Cândva simțeam Mina Unirea că este și a mea, Grota Miresei că e și a mea, băile Baciului, Verde și Roșie etc. ale mele. Acum sunt străine, foarte străine. Reci. Pe undeva le percep ca pe o pâine pe care trebuie s-o cumpăr sau ca pe oricare alt bun. Plătesc pentru a mă bucura de darul naturii. Bine, accept, în Mina Unirii e mâna de om care a făcut minuni, dar dacă n-ar fi fost sarea... Bun. M-am oprit la Baia Roșie. Incredibil de scumpă cazarea, pe condiții nu cine știe ce! Recunosc însă, în preț intră piscina, spa-ul, baia din lacul sărat și... privitul. A privi costă. A medita costă. A te bucura costă. Ei da, incinta este frumos amenajată, poate prea densă în compoziții, dar este frumoasă! Una peste alta mi-a plăcut, dar nu m-a dat minunăția afară din suflet. În oraș încă sunt maidanezi. Mulți. Unii stau la masă cu tine, dacă-ți vine prin cap să iei prânzul la vreo terasă. Dacă e curățenie? Noroc că la plimbarea noastră plouase cu găleata două zile la rând! La plecarea de pe Valea Slănicului înspre Valea Teleajenului, prin Teișani, drumul este prost încă din oraș, foarte prost la Muntele Verde și iar prost până la intrarea în Teișani. Peisajul este frumos, dar la Muntele Verde e atâta mizerie prin boscheți încât îți trece și mama poftei de natură. La fel și în poiana dintre Slănic și Teișani; au dispărut țăranii care iubeau glia și au apărut alții, fie ei și orășeni sau mai ales orășeni – ori poate nu? – care simt nevoia să murdărească tot ceea ce ating.

Pacea din vârful muntelui

De la Teișani am mers la Homorâciu, Schiulești și apoi la Crasna de Prahova. Satul Schiulești a înflorit pur și simplu. În 30 de ani s-a modificat absolut cu totul, seamănă mai degrabă a cătun austriac, nu știu ce să zic. Poate exagerez, însă mi-a plăcut bună­starea afișată prin dimensiunea sau designul caselor. Nu-s hardughii din acelea, am eu o vorbă din popor, de Mălai Mare, alde palate cu turnulețe sau vile care nu se mai sfârșesc, ci-s niște case medii spre mari, bine îngrijite, cu garduri pline de trandafiri urcători. Odihnitor de frumos, am să zic. Pe urmă, drumul de la capătul Schiuleștiului înspre Mănăstirea Crasna a fost pe jumătate betonat. Nu există parapeți, cărarea auto e chiar așa... cărare, abia dacă au loc două mașini să treacă una pe lângă cealaltă, dar nu pe toate porțiunile, însă... în fine, e bine că poți merge cu auto de la o vârstă încolo. O altă porțiune de drum a fost pietruită și autoturismele chiar pot ajunge – și pe o ploaie torențială, cum am nimerit noi – până aproape de gârla Crasnei. Partea de mers pe jos mie îmi place enorm, o asimilez cu un canon voluntar. Practic, se coboară un pic înspre gârlă și apoi se urcă un piept de munte, pe o cărăruie amenajată, care-ți scoate inima! Însă, când te gândești ce te așteaptă... O mare de flori, o mare de liniște, o mare de cer, o mare de verdeață. Și tu, omul mic, venit să ceară... ce? Niciodată, dar niciodată, nimeni n-o să găsească mai multă liniște bună sau pace bucuroasă, ceva de parcă ar fi de la facerea lumii, ca într-o biserică de mănăstire din vârful muntelui. Nu știu cine a încercat un ase­menea sentiment, dar merită să străbați tot globul pentru câteva ceasuri de tihnă desăvârșită. De topire a ta în Univers, de întâlnire cu Dumnezeu, de, de, de... Că avem această oază la noi, acasă, la ce bun să cauți altceva? Of, și iar era să uit, la mănăstire te bucuri de splendoare fără să plătești. Cum faci la Slănic, de pildă. Sau în oricare altă stațiune ori oraș turistic. Faci asta doar dacă vrei...

Maria BOGDAN

La ora la care scriem, Prahova a numărat 15-16 coduri portocalii de ploi torențiale, vijelii și grindină și nu se mai știe câte coduri galbene. Ba județul a avut și un cod roșu hidrologic pe două cursuri de apă. Toată suflarea județului va rămâne însă marcată de drama din comuna Sângeru, acolo unde, într-o clipită, apele Cricovului Sărat s-au revărsat cum n-au făcut-o niciodată, luând o casă, cu tot cu copilași și părinți în ea. Patru bebeluși nu au putut fi salvați... Tragedia a zguduit și impresionat o țară întreagă. Pentru o zi. Fiindcă apoi țara și județul și-au reluat viața...

Prahova n-a mai fost atinsă de inundații severe de prin anii 2004-2005. Atunci au fost viituri extreme pe toată Valea Slănicului, când și Muntele de Sare s-a surpat în urma unor alunecări de teren. Inundații însemnate s-au produs, de asemenea, la Telega și Mislea, dar mai cu seamă la Moara Domnească și Sicrita (comuna Râfov), acolo unde zeci de locuințe au fost inundate și de câte 3 ori pe an. În zona respectivă, Teleajenul – cel care provoca urgia – s-a potolit ca prin farmec după ce s-a consolidat digul de apărare și a fost regularizat cursul de apă. Și tot ca prin farmec au încetat și inundațiile din vestul județului (Șirna) când s-a îndiguit, pe o porțiune, râul Cricov. De atunci încoace, viituri și inundații au fost în fiecare an, dar ele s-au manifestat izolat, cu precădere în zonele de deal și de munte (Posești, Bătrâni, Starchiojd, Surani, Drajna, Cerașu, Predeal Sărari, Vălenii de Munte, Teișani, Aluniș, Ștefești, Bertea etc.). Anul acesta, natura s-a dezlănțuit din nou, cu o uriașă cădere de grindină la Urlați și Valea Călugărească și apoi cu viiturile fără precedent mai întâi din localitățile din estul județului – Lapoș, Sângeru, Apostolache, Gornet Cricov, Urlați, Mizil și apoi din nord-Drajna, Măneciu, Vălenii de Munte, Teișani. Inundații s-au produs și la Berceni, Valea Călugărească, Gherghița, Râfov, Albești Paleologu, Dumbrava, Câmpina, Sinaia, Ploiești, Ceptura și Bălțești. Acestea au îmbrăcat dimensiuni catastrofice din cauza unei tragedii fără seamăn la Sângeru, când patru copii ai aceleiași familii au murit luați de apele Cricovului, un râușor altfel liniștit.

Intervenții imediate remarcabile

Reprezentanții Apelor Române spun că s-au înregistrat și câteva recorduri de precipitații. La stația hidrologică Cioranii de Jos (râul Cricovul Sărat) s-au înregistrat 102,5 l/mp/24ore, iar la Moara Domnească (pe râul Teleajen)-74 l/mp/24 ore. La stația hidrologică Vărbilău (râul Slănic) măsurătorile au arătat 48,9 l/mp/24 ore. Autoritățile s-au comportat exemplar. Pompierii prahoveni au intervenit în nenumărate rânduri pentru evacuarea apei din mai multe localități. Premierul Viorica Dăncilă și ministrul de Interne, Carmen Dan, au anunțat deblocarea imediată a unor fonduri în special pentru a veni în ajutorul familiei din Sângeru. Și Ministrul Muncii, Marius Budăi, a promis ajutoare pentru 20 de familii din județul Prahova, acesta propunând și modificarea procedurii de evaluare a situațiilor punctuale, astfel încât oamenii să poată fi ajutați mai ușor. În Prahova a sosit chiar și ministrul Apelor și Pădurilor, Ioan Daneș, care s-a deplasat în localitățile afectate, pentru a hotărî ce este de făcut.

Și marea adormire post-inundații a autorităților

Dar, fiindcă există un dar, toată lumea, de la Guvern și până la primar, se mobilizează atunci când se produce o tragedie sau un fenomen meteo extrem, care lasă în urmă prăpăd. Pe urmă, din toată agitația, când se sting ecourile unui dezastru natural, lumea intră în birocrație: primarii depun situații cu calamitățile, comisia județeană pleacă pe teren să verifice dacă oamenii ale căror gospodării au fost afectate sau primarii mint, evaluează pagubele, Prefectura le centralizează și le trimite la Guvern. Guvernul promite sprijin financiar. Și trimite banii de regulă atunci când există cazuri tragice sau când inundațiile sunt de amploare. Mai pe urmă intră în rutină, uitând să mai trimită fondurile. Ca să nu credeți că exagerăm, sumele promise pentru calamitățile de anul trecut n-au sosit în Prahova nici în 2019. Poftim, nici la ora la care vorbim. Dacă viitura din acest an a „prins“ o zonă vulnerabilizată de viitura de anul trecut, e clar că efectul este dublu. De aceea zicem că ar fi totuși bine, având în vedere proporțiile pagubelor, ca banii să fie trimiși mintenaș, cum se zice. Comitetul Județean pentru Situații de Urgență Prahova a înaintat Guvernului României până acum două solicitări pentru alocarea a 74 de milioane de lei, respectiv, 77 milioane de lei pentru înlăturarea efectelor calamităților naturale produse în mai multe localități. Ploile torențiale de până acum, însoțite de vijelii, grindină, viituri și inundații au produs așadar avarii estimate la 141 mil. lei. Atenție, această estimare se referă numai la domeniul public. Dacă ar fi să adăugăm și stricăciunile din gospodăriile populației, inclusiv culturi agricole, suma ar fi pesemne dublă sau triplă!

Maria Bogdan

Acum, după debutul sezonului de vânătoare, pare firească o discuție despre starea de facto a efectivelor faunei pădurilor noastre despre care se vorbește atât de mult, ca de altfel și despre incursiunile ursului brun, fie în localitățile de pe Valea superioară a Prahovei, fie a altora din județele vecine. În dialogul avut zilele acestea cu ing. Ioan Domșa, șeful compartimentului de profil de la Direcția Silvică Prahova, aflăm astfel că ursul brun de pe cele patru fonduri de vânătoare ale Direcției Silvice Prahova pe care habitează acesta se prezintă astfel: efectivul optim se află în număr de 90 de exemplare, efectivul evaluat în anul 2018 este de 156 exemplare, iar efectivul evaluat pe 2019 este de 170 exemplare.

– Așadar, cât de liniște este acum în pădurile Prahovei?

– Noi socotim că acum, la debutul sezonului de vânătoare, fauna un prezintă niciun semn de neliniște. Asta chiar dacă, pe ici, pe colo, ar putea exista și ceva motive de neliniște, când lumea mai vorbește despre faptul că vine ursul. Ursul, nechemat pe la noi, adică, pe domeniile noastre. Asta chiar dacă fenomenul ar putea fi chiar invers, deoarece în multe păduri apar case noi, vile sau felurite cabane, acolo unde altădată erau domeniile ursului brun.

– Chiar așa?

– Chiar așa! Pentru că,ursul știe bine ce face!

– Unii oamenii cred că am avea prea mulți urși, dar și alte specii prin pădurile noastre.

– Nu este adevărat! Fauna de la noi este pe potriva naturii. Spunem că în Prahova, în anul de față, statisticile la această specie sunt acum la nivelul optim.

– Chiar așa, cât e de mare pădurea în Prahova?

– Avem în acest județ peste 91.000 ha de păduri ale statului. În plus, mai avem încă alte 20.000 ha ale cetățenilor!

– Să le luăm, așadar, pe rând... Câte fonduri de vânătoare avem acum în județ?

– Șase fonduri care aparțin Direcției Silvice, și anume în zona de câmpie, la Drăgănești și la Sicrita, iar alte patru fonduri de vânătoare la munte, la Șețu, la Azuga, pe Telejenel și la Slon. Cât privește numărul de urși, nu este nicidecum prea mare. Fondurile de vânătoare stabilite de lege, deținute pe baza legii, deținute prin licitație atât de asociații profesionale cât și de altă natură. De aceea de ceva vreme nu au mai fost stabilite ca altădată cote de recoltă, ci numai cote de intervenție.

În ceea ce privește celelalte două specii mari, cerbii și căpriorii, acestea au crescut, an de an, pe fondurile de vânătoare existente, ajungându-se în anul 2015 la 665 de exemplare la cerb. Cele mai numeroase exemplare din această specie sunt pe fondurile de vânătoare deținute de către Asociația de Vânătoare și Pescuit Sportiv Prahova. Pe fondurile acesteia nu există însă nici măcar o capră neagră. În schimb, pe fondurile de vânătoare ale Direcției Silvice Prahova există acum 163 de exemplare de capră neagră și tot atâtea exemplare pe celelalte fonduri de vânătoare de la Azuga, Vălenii de Munte, Valea Doftanei și Valea Prahovei.

– Ce ne puteți spune despre situația existentă la specia cerb, care se află într-un număr satisfăcător? Adică în pădurile noastre există acum 3.629 de cerbi, cei mai mulți dintre aceștia, adică 1.539 de exemplare, de astă dată sunt pe fondurile AJVPS PRAHOVA. Totodată, avem aici și un număr mare de mistreți, cu peste 2.000 de exemplare mai mulți decât numărul optim necesar. Care este situația altor specii tradiționale? Sunt ceva probleme la altele?

– Din datele pe care le deținem, nu există probleme decât la efectivele de iepuri și la cele de potârniche. Motivele acestor situații sunt prea bine cunoscute, cu deosebire în zona de câmpie, pe fondurile de vânătoare de la Sicrita și de la Drăgănești. Aici, de la an la an, avem tot mai puțini iepuri și potârnichi. Tot aici sunt cunoscute pierderile de efective în urma atacurilor frecvente ale câinilor, ogarilor și ogarilor hibrizi. Totodată, se semnalează, îndeosebi atacuri frecvente ale câinilor de la stânele din zonă, unde se încalcă frecvent legea. Apare nefiresc și faptul că în zona de câmpie avem în prezent doar 250 de iepuri și doar câteva zeci de potârnichi.

Ar trebui să se știe că Legea vânătorii este prea permisivă și în zonă există prea mulți cetățeni care-și plimbă pe aici nestingheriți câinii, afectând astfel direct efectivele de iepuri și de potârnichi. Sunt, așadar, necesare măsuri urgente pentru respectarea legii.

Cristea BOCIOACĂ

În blamata (pe bună dreptate sau, după unii, poate nu?) perioadă comunistă, Prahova avea trei licee agricole: Colegiul Agricol „Gh. Ionescu Șișești“ Valea Călugărească, specializat în horticultură; Liceul Tehnologic „Tase Dumitrescu“ din Mizil, cu profil dominant veterinar; Liceul Tehnologic Bărcănești, specializat în mecanică agricolă. Ulterior, în 1996, acestora li s-a adăugat Liceul Tehnologic Agromontan „Romeo Constantinescu“ din Vălenii de Munte.

Unul din patru

Reformele repetate din educație au făcut ca astăzi doar un singur liceu din cele patru să mai poată fi socotit agricol, cel de la Valea Călugărească. Pentru anul școlar 2019-2020, oferta educațională cuprinde clase pentru tehnician în agricultură, agricultură ecologică, horticultură și tehnician veterinar (învățământ liceal), protecția plantelor (învățământ postliceal), mecanic auto (învățământ profesional). Restul calificărilor țin de industria alimentară.

La Mizil, având poate în vedere și oferta de pe piața muncii, a fost abandonat cu totul profilul veterinar, fiind înființată și păstrată o singură clasă de mecanic agricol. Celelalte calificări vizează domenii precum turismul, comerțul, alte activități economice. Liceul Tehnologic Agricol Bărcănești s-a reformat integral, având astăzi clase la învățământul preșcolar (grădiniță), primar (clasă pregătitoare), gimnazial, școală profesională și liceu, zi și seral. De agricultură mai amintește doar clasa de mecanic agricol de la învățământul profesional și cea de cadastru, postliceal. Cu specializări dominante în resurse naturale și protecția mediului, preparator produse din lapte, patiserie, mecanic de întreținere, școala numai agricolă nu mai poate fi! În fine, la ultimul venit în categoria „agricultură“, am numit Liceul Tehnologic Agromontan „Romeo Constantinescu“ din Vălenii de Munte, mai există o clasă de tehnician agromontan și alta, la învățământul dual, de apicultor.

Totul depinde de MADR

Această situație face ca sarcina Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, care va prelua, alături de Ministerul Educației, finanțarea unor licee agricole, să fie mult mai ușoară. Mai exact, MADR a rămas să selecteze, din totalul celor 150 de unități de învățământ existente la nivel național, un număr deocamdată neștiut de școli pe care să le ajute în finanțarea unor investiții precum: construcții agricole și zootehnice, achiziționarea de combine, tractoare și echipamente de lucru, mijloace de transport, echipamente pentru irigații, motoare și alte tipuri de echipamente pentru dotarea laboratoarelor didactice și a atelierelor mecanice, animale vii și echipamente specifice activității în zootehnie și medicină veterinară, înființarea de plantații pomicole, viticole, sere, solarii și răsadnițe, cantine, internate, săli de sport, inclusiv modernizarea acestora. MADR a folosit explicit sintagma „profil preponderent agricol“. Ei bine, se pare că în țară mai există 48 de școli care se încadrează în această categorie, iar în Prahova liceu cu „profil preponderent agricol“ ar mai fi doar Colegiul Agricol „Gh. Ionescu Șișești“ din Valea Călugărească. Deci doar această școală ar mai putea beneficia de programul MADR.

Maria BOGDAN

Vorbim adesea despre locul și rolul tradițiilor din viața satului românesc contemporan și arareori stăruim asupra modului în care acesta se derulează sub ochii noștri, fără să le surprindem prin faptul cotidian.

La aceasta reflectam într-una dintre aceste zile de început de primăvară, într-un dialog, la fața locului, cu ing. Ionuț Dumitru Nicolae, primarul comunei Gorgota, despre frumusețea vieții la țară în acest anotimp fertil, așteptat cu mult drag, de noi toți, despre ce fac oamenii satului pentru viața lor.

Comună mare, alcătuită din cinci sate, cu peste 5.000 de oameni, așezare întemeiată cu multe secole în urmă, iar satul de reședință de acum, chiar pe la 1864, de însuși domnitorul Alexandru Ioan Cuza, a cărui statuie îi salută azi pe trecătorii de pe DN1. Așezare bine protejată de natură, prin mari pâlcuri de pădure de foioase, rămase din vechiul codru al Vlăsiei, dar și de apele vioaie ale Prahovei și Ialomiței, zonă vestită de gospodari iscusiți, vestiți prin măiestria îndeletnicirilor lor, îmbrățișate de multă vreme, îndeletniciri specifice satului românesc de câmpie. Meserii legate de lucrarea lemnului, în egală măsură a fierului, dar și de construcții gospodărești diverse, precum și de olărit, de împletituri, de sobe de teracotă, de confecționarea de căruțe și de trăsuri, care le-au adus o meritată faimă. Sate vechi, ridicate de urmași ai vitejilor lui Mihai Vodă Viteazul, cu case cochete și gospodării chivernisite, săteni care la vremea lor au ridicat multe dintre cartierele și edificiile de azi ale Ploieștilor.

Ne oprim la Potigrafu, sat traversat de DN1, la egală distanță de Ploiești și de București, și vedem înșirate multe case de olari și de fierari, de rotari, de rogojinari, de sculptori în lemn, cu ateliere specifice. Pe la multe dintre porți gospodarii își anunță asemenea heralzilor meseria aleasă. În față stau frumos rânduite stive de lădițe cu legume și fructe ori cu flori de sezon, adevărate ispite pentru trecători.

În mici ateliere trebăluiesc laolaltă bătrâni și copii de școală. Primarul rememorează cu voce tare copilăria din grădina bunicilor... „Am copilărit printre oale și ghivece, de care curțile noastre erau pline ochi. Meseria am deprins-o mai mult în joacă.“ Asta îmi spunea și consăteanul meu, Marin Frățilă, azi viceprimarul nostru, care a deprins sculptura în lemn. De la el au învățat meseria asta frumoasă și fiul și nepoții săi.

La întrebarea noastră ce mai este azi, primarul spune că acum nu mai sunt așa de mulți meșteșugari ca altădată. Sunt vreo 7-8 olari, 4-5 fierari și ceva mai mulți rotari. Azi se lucrează pe comenzi speciale. Mai ales căruțe și trăsuri, cerute pentru filme și pentru unele ferme agricole. Căruțe se fac mai multe, iar în comună există 54 de care și căruțe.

– Am auzit prin sat cum că în atelierele meșteșugărești lucrările se fac numai la comandă și pe anotimpuri: toamna și iarna se fac sobe și împletituri; primăvara – oale, ghivece și alte vase de lut, iar vara, pe la Moși, mulți merg pe la târguri să-și vândă marfa... Așa este?

– Da. Așa este, spune sigur pe sine interlocutorul nostru. Mulți merg și acum prin piețe, dar și prin sate. Chiar și prin diferite zone din țară. Sigur, câștigurile lor sunt modeste. Față de efort și de cheltuială, doar pasiunea învinge. Fără pasiune, nu se poate. Noi, cei de la Primărie, îi susținem cu tot ce putem pe toți cei care se disting. Cu premii, cu fonduri la diferite concursuri, mai ales la Festivalul meșteșugarilor, de Sf. Ilie, ce se desfășoară chiar în centrul comunei, cu participare locală și județeană, chiar și națională. Manifestarea a ajuns acum la ediția a XV-a. Acest târg este acum o mare sărbătoare a comunei.

De asemenea, și la vecini există diferiți meșteșugari. La Puchenii Mari, la Odăile, spre exemplu, există mulți sobari și împletitori. Așa ceva există acum și la Râfov și Gherghița. Tot așa ceva, dar mai ales olari, există și în comuna vecină din Ilfov, la Ciolpani. Ne cunoaștem bine, vin întotdeauna la noi la târg.

– De unde ideea ca un târg de meșteșugari să fie certificat chiar de OSIM?

– De la dorința mea și a Consiliului Local, de a păstra cât mai mult și a dezvolta frumoasele tradiții și obiceiuri ale oamenilor de la noi: olărit, dulgherit, împletituri din răchită, rotărit, fierărit, sobărit, astfel încât nimic din toate acestea să nu se piardă, să treacă cumva în uitare... Să avem astfel o marcă proprie a comunei Gorgota. Am mai avut în vedere și faptul că avem azi mulți copii. Există mai mult de 500 de copii de școală și de grădiniță. Mulți vor să preia obiceiurile de la părinți și de la bunici, de la vecini. Iată că la noi natalitatea este bună, s-a putut păstra tradiția. Suntem susținuți mult și de școală.

În săptămâna „Școala altfel“ se învață serios meseriile tradiționale, cu îndrumători calificați – olari, rotari, împletitori și de alte meserii. Astfel, pe lângă școlile din sate și grădinițe, avem tot felul de meseriași. Vecinii se întrec între ei. La noi încă se mai construiesc căruțe și trăsuri, cerute acum de diferite studiouri cinematografice.

Avem în organizare și un Muzeu al olăritului, precum și al altor diferite obiecte realizate în comună. În localitate mai avem mulți oameni care au cai și căruțe. Este foarte important că avem zeci de localnici care cresc cai nu numai vaci de lapte și capre. De aceea, au loc și circuite hipice în sate.

– Abia acum înțelegem prezența localnicilor, dar și a dvs. la întrecerile hipice de la Hipodromul de la Ploiești...

– Într-adevăr. La Gorgota există mulți oameni care lucrează în diferite unități economice locale, între 200-250 de săteni. Practic, oamenii și-au găsit aici locuri de muncă sigure și nu mai sunt atâția navetiști ca la vecini. Avem un proiect ca de anul viitor să realizăm, pe 10 ha, un parc industrial, cu care vom dubla locurile de muncă pentru săteni.

Tot în comună mai avem în vedere să amenajăm terenul cu aluviunile aduse de râul Prahova, de la podul de la Puchenii Moșneni, loc de unde olarii noștri își procură materia primă. Mai dorim să facem și o Casă de cultură, al cărei spațiu îl vom rezerva și pentru școlarizarea tinerilor în diferite meșteșuguri. Tot aici vom organiza și diferite activități artistice de amatori. Doar este vorba de tradiție și continuitate. Nu? Imobilul va fi ridicat în chiar centrul comunei, cu fonduri europene.

Toate acestea, ne mai spune primarul, nu vor rămâne fără urmări și în plan edilitar. Avem deja mai multe cereri de loc de casă din partea unor ploieșteni și bucureșteni care vor să devină locuitori ai comunei. Vin la noi cu gândul să-și întemeieze familii la Gorgota. Se pare că îi atrag mult și frumoasele tradiții de pe la noi.

Cristea BOCIOACĂ

Recent, la Ploiești, la bine-cunoscuta unitate medicală MEDIURG a fost marcat un moment deosebit, acreditarea Spitalului Sfântul Anton din comuna Păulești, o casă nouă, monumentală, ridicată prin forțe proprii, o veritabilă casă monument de arhitectură românească, emblematică pentru marea urbe a petrolului românesc, care, alături de imobilul de pe Marele Bulevard al Ploieștiului, acel edificiu ridicat în anii de la începutul secolului al douăzecilea, reprezintă importante puncte de reper în arhitectura prahoveană a ultimilor ani.

Potrivit prezentării doctorului Cristian Anton Vintilescu, directorul general al unității, exprimate la deschiderea oficială, moment onorat și de un numeros public avizat și de oficialități, printre care și prefectul județului, „prin această mutare de sediu în chiar zona centrală a urbei s-a realizat și un vis al colectivului unității noastre și al meu, personal, la chiar momentul împlinirii unui sfert de secol de activitate prodigioasă în domeniul servirii populației“ de către MEDIURG Ploiești.

„În mod constant, ne-a mai spus interlocutorul nostru, menținem și prețuri accesibile, prețuri care, în anul 2018, au reprezentat pentru noi cele mai apreciate și competitive oferte medicale pe care le punem la dispoziție tuturor celor interesați. Mai mult, punem la dispoziția populației și propriul nostru serviciu de ambulanțe, cu un parc de mașini moderne, cu dotări corespunzătoare, mașini care răspund oricărei exigențe și solicitări venite din orașele și satele județului, precum și din alte zone ale țării și din diferite țări europene.“ În același timp, Mediurg Ploiești mai pune la dispoziția cetățenilor și un Spital ultramodern, situat în comuna Păulești, cu profil de recuperare, medicină fizică și de balneologie, având o capacitate de 53 paturi, unitate de care am amintit la începutul rândurilor de față.

Totodată, Mediurg Ploiești mai dispune azi și de două policlinici, una în Ploiești și o alta în municipiul Câmpina, unde se asigură consultații în peste 30 de specialități, un Laborator clinic de îngrijiri medicale la domiciliu. Și, nu în ultimul rând, de un Serviciu de imagistică-radiologie, mamografie, ecografie și endoscopie.

Prin această acreditare, de care am amintit mai înainte, Mediurg Ploiești își înmulțește astfel ofertele de protecția și îngrijirea sănătății cetățenilor fie prin solicitări directe ale acestora, fie pe bază de contracte periodice.

Să fie într-un ceas bun!

Cristea BOCIOACĂ

Nu știu dacă localitatea Cornu, din Prahova, va deveni vreodată zonă turistică în adevărata accepțiune a termenului. Poate că nici nu mai e nevoie, fiindcă oricum comuna practică un asiduu turism de weekend, prin sosirea la casele de vacanță a proprietarilor din București și Ploiești. Fiindcă, ei da, la Cornu, numărul locuințelor s-a dublat din 1990 și până în zilele noastre, de la 1.324 de case, la 2.527 de case, în 2017. Pe alocuri, nici nu știm dacă e vorba despre case sau adevărate conace. Cert este că aici își petrec timpul liber numeroși politicieni – de la București și din județ –, magistrați, artiști, sportivi, foști jurnaliști, ofițeri și oameni de afaceri, toți fiind atrași nu neapărat de frumusețea locurilor, cât de liniștea din zonă. Ca s-o spunem pe aia dreaptă, magnetul pentru această râvnă imobiliară l-a reprezentat fostul premier Adrian Năstase, care deținea în comună o clădire dinainte de 1989. Noi vă oferim un motiv în plus pentru a căuta această localitate din gura Văii Prahovei și a-i citi respirația și în altă cheie: Mănăstirea Cornu.

Ctitor femeie

Lăcașul de la Cornu, târnosit în 2008, este cea mai tânără așezare monahală din Prahova, alături pesemne de Mănăstirea Ianculești, de la Șoimari. Ceea ce se cunoaște mai puțin este că mănăstirea are un ctitor femeie, poeta, actrița, regizoarea și traducătoarea Aurora Cornu. Că la zidire or fi contribuit și alții, nu-i lipsit de adevăr, dar acest lăcaș sfânt vine din gândul, inima și contribuția rebelei poete stabilită în Franța, evadată cumva din căsnicia ei ca o văpaie cu și mai celebrul Marin Preda. Dar Aurora Cornu nu se preamărește cu gestul în sine, ci îl trece între fugarele și densele ei episoade de viață: „Să înțelegem că trebuie să faci ceva de folos lumii. Eu am făcut o mănăstire. E acolo, la Cornu. Am început cu 8 călugărițe și acum sunt 36. Am investit mult mai mult decât averea părinților pe care am recuperat-o de la Cornu. E poate singurul lucru care va rămâne ceva mai mult. Altfel, suntem toți pământul pe care vor crește câteva ciuperci“ (fragment dintr-un interviu publicat în ziarul „Adevărul“). Mănăsti­rea a primit hramul Sfântul Ioan Evanghelistul și Sfânta Cuvioasă Eufrosina, ultimul în cinstea mamei sale, care se numea Eufrosina. Ctitoria este închinată memoriei părinților biologici și adoptivi, precum și soțului Aurel Cornea. Poate, într-un colț de inimă, când a început zidirea, i-o fi fost gândul și la Marin Preda. Cine știe... Cum a ajuns poeta să construiască o mănăstire? Rezumat în două cuvinte, nu a vrut să înstrăineze terenul părinților, dându-i o utilitate de suflet, de care să se bucure toți cei care-i trec pragul. Cumva deci ar trebui ca lăcașul să poarte și povestea ctitorului. Să meargă pe urmele firului vieții și a sufletului în permanent neastâmpăr. O viață începută într-o comună vecină și „plimbată“ mai apoi pe tot globul pământesc.

Pseudonim poetic

Aurora Cornu povestește cu haz că părinții ei erau „frați“. De fapt, s-a născut la Provița de Jos, la 6 decembrie 1931, dar atunci când avea un an, a fost înfiată de fratele tatălui ei, care locuia la Cornu. Iar numele adevărat nu este Cornu (Cornu-Cornea, după cel de-al doilea soț), ci Chițu-Burchiu, dar toată viața a vrut să-și păstreze acest pseudonim poetic, împrumutat de la satul natal: „Eu am fost născută în Provița. Treceam peste o apă, încă un deal, coboram pe o terasă și de-abia ajungeam la fratele tatălui. El m-a adoptat la 1 an. În casa părinților biologici mai erau trei fete și înaintea mea au murit un băiat și o fată. Sunt niște superstiții: când încep să le moară copiii, țăranii fac niște ceremonii. Dau vecinului de peste gard copilul, ca să-l păzească de rele. Fratele tatei n-avea copii, așa că cei din Cornu au fost fericiți să mă țină“ („Adevărul“). Fericiți sigur, dar poate și-au luat cu ei și probleme, fiindcă Aurora Cornu povestește că a fugit de trei ori de-acasă, ca să se facă poetă. A venit la liceu în Ploiești și chiar și-a văzut prima dată numele tipărit în „Flamura Prahovei“, cotidianul comunist de atunci al regiunii. Ba tânăra din acele vremuri cocheta cu marxism-leninismul. Dar mai presus de aceste idei era neastâmpărul de a călători: „Eu am fost marxist-leninistă. Pe la 11-12 ani am început să citesc lucruri de acest fel, eram oportunistă, voiam și eu să trăiesc și să ies din sat. Am fugit de acasă de trei ori, am plecat de la Câmpina la Ploiești, la școală, unde am devenit poetă și jurnalistă. Probabil că din adopție mi-au venit toate plecările (...) Plăcerea mea este să plec. Și să ajung în centru. Dar nu mai sunt centre, le-am văzut deja pe toate“ (interviu „Adevărul“). La București, unde a mers să studieze literatura, l-a cunoscut pe Marin Preda, căruia însă i-a spus de la bun început că vrea să plece din țară, iar el, ca iubitor de... Moromeții (a se citi țară și țărani) ce se afla, n-ar fi răbdat să o apuce pe tărâmuri străine. Iubirea dintre cei doi a ars intens vreme de patru ani. Din ea s-au născut „Moromeții“ – „i-am descoperit manuscrisul într-un sertar, l-am citit și l-am îndemnat să-l publice“ –, volumul „Distanțe“ și „Scrisori către Aurora“: „Pe Marin nu știu cum l-am cucerit. Probabil trebuia să-i cadă iubirea asta pe cap. Timp de patru ani nu ne-am despărțit aproape deloc. Marin spera că iubirea mă va împiedica să plec.“

Fuga...

Acea perioadă a emigrării s-a suprapus și cu un episod de poliție politică: mama sa biologică l-a ascuns pe fratele ei, un general din garda regală, căutat de comuniști, iar tatăl natural, condamnat din această pricină, a murit la închisoare. De pușcărie se temea și Aurora! Curând a văzut o șansă să dezerteze în vest în timp ce se afla la festivalul de poezie din Knokke-Het Zoute, Belgia. La Paris, unde s-a stabilit mai apoi, prin 1965, a avut ani infernali, până când a început să lucreze la „Europa liberă“, într-o emisiune a Monicăi Lovinescu. I-a avut ca prieteni pe toți marii români aflați în exil: Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Nicolae Breban, Manolescu, Lovinescu etc. A făcut mai apoi cinematografie, rolul din „Le Genou de Claire“, fim regizat de Eric Rohmer, aducându-i celebritatea în SUA, ulterior devenind și regizor de filme. Între timp se căsătorește cu Aurel Cornea, inginer de sunet la televiziunea franceză, ostatic în Liban în 1986, vreme de zece luni, împreună cu alți jurnaliști. A mai publicat: „Fugă spre centru“, „Castel pentru o persoană“, „Noaptea despărțirilor“, „La nuit des abandonnées“, „Zece scurte povestiri“.

Maria Bogdan

Apicultura este unul dintre domeniile fine ale agriculturii. În această activitate este nevoie în primul rând de o conexiune profundă cu albinele, trebuie să le înțelegi comportamentul, tabieturile, să respecți și să iubești rolul extraordinar pe care aceste ființe îl au pe pământ. Ca să pătrunzi în intimitatea stupului lor trebuie să ai, în egală măsură, o doză de delicatețe și de precizie. Însă apicultorul trebuie să fie foarte bine informat nu doar cu privire la „anatomia“ stupului și modul de funcționare a familiilor de albine, ci și la inovațiile care apar în domeniul utilajelor și echipamentelor apicole. Astfel își poate ușura și optimiza munca în stupină. La ediția a XIV-a a Târgului Mierii de la Câmpina am găsit câteva noutăți pentru apicultori.

Patru produse care ușurează semnificativ munca în stupină

Florin Ochiș Matiș – societatea Apis, județul Blaj

Anul acesta la târgul de la Câmpina ne-am prezentat cu o varietate de echipamente apicole, centrifugi, bancuri de descăpăcit pentru rame. De asemenea, avem mai multe noutăți de la producători din România, Polonia și Lituania. Avem patru produse noi pe care le comercializăm cu succes de câteva luni. Avem un colector de venin, spre exemplu. Avantajul acestui procedeu constă în faptul că albinele nu își pierd acul. Membrana are rolul unei epiderme elastice sub care se colectează maximum de cantitate de venin fără a “smulge” aparatul vulnerant, acul sub forma harponului. Acest echipament este format din colectorul de venin cu 4 programe de colectare, controlat cu procesor, patru rame cu cabluri de conexiune și un set (10 folii/ set) Plutex. Un alt echipament nou care ușurează foarte mult munca apicultorului este separatorul de păstură. Fagurele cu păstură se taie fâșii de cca. 10 cm și se pun în congelator. Se păstrează până la congelare, după care se introduc prin mașina de separare a păsturii. După măcinare ceara se scutură din sita unde rămâne doar păstura. Avantajul acestei mașini constă în faptul că se separă într-un interval scurt o cantitate substanțială de păstură fără a o deforma. Un  alt echi­pament este colectorul de lăptișor de matcă. Acesta funcționează pe principiul vidului pneumatic, prin transferul lăptișorului direct în vasul de recoltare, fără manipulări suplimentare. În vasul de recoltare se realizează o depresiune de 600 mm Hg, obținută cu ajutorul unui motor alimentat la 12 V, așadar poate fi alimentat și de la bateria auto. Pentru apicultorii care doresc să își comercializeze mierea avem un alt produs format dintr-un recipient transparent, luminat și cu încălzire pentru a ține mierea la o temperatură constantă astfel încât ulterior să fie ușor de dozat în recipiente. Acesta are o capacitate de 29-40 kg și prezintă mai multe componente. Este vorba despre maturatorul cu fund de inox, care este încălzit și tubul transparent acrilic. Echipamentul este dotat cu o canea și panou de comandă care permite reglarea temperaturii. Aceste produse se adresează în special apicultorilor cu un număr minim de 100 de stupi și cu o experiență de 6-7 ani, iar prețurile sunt accesibile. În câteva luni de când am introdus aceste produse pe piață, interesul cel mai mare l-a stârnit separatorul de păstură. Păstura este foarte căutată în ultima perioadă, iar echipamentul acesta vine cu o modalitate foarte ușoară de recoltare a ei.

Un model de stup cu avantaje multiple

Viorel Sfichi, constructor stupi, județul Suceava

Realizez diferite modele de stupi, clasice sau moderne, și le adaptez permanent la cererea pieței. Ca noutate avem un model de stup cu fund antivarroa, cu sertar dublu pe care l-am făcut abia de câteva luni. Acesta are un sertar cu tavă din sibar, iar sita antivarroa este pusă pe un sertar care culisează. Astfel apicultorul poate curăța foarte ușor albinele moarte care cad de pe rame. Pe lângă acestea mai avem și posibilitatea de a colecta polenul în soclu, adică pe fundul sitei antivarroa. Polenul este protejat cu o placă protectoare și se coletează în interior. Nu este colector de polen în afara stupului, ci este o colectare internă. Un astfel de stup vine și cu alte avantaje precum ventilația pe timp de iarnă, este mai ușor de igienizat, în timpul transportului se poate scoate șibărul cu tablă și rămâne numai sita și astfel se asigură o ventilație corespunzătoare în timpul transportului. Spre deosebire de un stup cu fund plin, este mult mai avantajos. Modelul acesta cu protecția polenului interior este făcut recent la cererea unui client care își dorește ca în acest stup să poată ierna două familii de albine. Practic, este un stup cu 12 rame cu dimensiunea de 3/4 de tip horn, pe înălțime. Acest prototip se poate realiza și cu rame întregi. Eu l-am folosit și anul anterior, dar într-o formă mult mai primitivă. Acum l-am îmbunătățit tehnic. Este un stup cu multe avantaje, dar depinde în ce direcție vrea să îl folosească apicultorul, în pastoral sau staționar.

Laura ZMARANDA

Astăzi am să fiu turist, nu jurnalist. Care-i diferența, mă veți întreba? Un turist nu este interesat de autorități, un jurnalist întreabă și vorbește cu ele. Iar eu n-am avut dispoziție să-i chestionez pe cei de la primărie în legătură cu destinul localității. Așa că vă invit într-o călătorie ca de la turist la turist în comun Telega-Prahova. Iar ca persoană neutră am tras concluzia că așezarea a ratat șansa de a deveni zonă turistică, deși avea resurse și argumente solide s-o facă.

De la Câmpina la Telega e cale de 8 km. 10 minute cu mașina. Bine, se poate ajunge și din alte direcții, dar am indicat traseul cel mai lesne de găsit: DN1 București-Brașov, dreapta Câmpina și apoi Telega, pe Calea Doftanei. Înainte vreme aici era o tabără de elevi și un soi de ministațiune balneoclimaterică, alternativă la mult mai cunoscuta stațiune Slănic-Prahova. Erau parcă două lacuri sărate, formate în minele (ocnele) de sare de altădată, dar unul a fost înghițit de alunecările de teren prin anii ’98, poate 2000. Al doilea a trecut prin chinurile tranziției, ajungând, în final, în mâinile unui om de afaceri care a încercat marea cu sarea, dar nu a reușit foarte mult să facă din loc o atracție 100% turistică. Însă lacul este frecventat de o anumită categorie de turiști, a fost amenajat, i s-a dat cumva o față comercială, dar, dacă mă întrebați pe mine, n-am găsit, vara, acel ambient care să-mi ofere confort interior.

În timpul comunismului, aici era și o tabără de copii, unde erau cazați cam 2.500 de elevi/sezon. Bineînțeles că totul s-a dus de râpă. Și n-am înțeles de ce. Sau da: ea a aparținut ori aparține de Direcția Județeană pentru Sport și Tineret Prahova, dar aceasta este o instituție „pică pară mălăiață în gura lui nătăfleață“. Adică n-a făcut nimic, pesemne nici n-are putere, se mulțumește să găsească scuze și să gestioneze... paragina. Și mai există încă fosta închisoare Doftana. Nu? Vă vin în minte ritmurile: „Sună toaca prin toată Doftana,/ Strig-o mare de voci răgușit,/Este una și-aceeași șicană,/Cineva este iar schingiuit.“ Era imnul patriotic cântat de elevii din tabără, dar nu cu gândul la ocnașii de demult (aici erau închiși, prin anii 1895-1930, cei mai răi dintre infractori, care erau duși la muncă în minele de sare, unde mulți dintre ei au dispărut), ci la Nicolae Ceaușescu, închis și el la Doftana o perioadă. De fapt, temnița devenise una politică, unde legionarii i-au închis pe comuniști, iar comuniștii pe legionari! Aici se spune că au fost încarcerați legionarii Zelea Codreanu, Horia Sima, comu­niștii Gh. Apostol, Gheorghiu Dej, Chivu Stoica, Botnăraș, ba chiar și pastorul Richard Wurmbrand, autorul unor volume foarte citite: „Cu Dumnezeu în subterană“, „Dacă zidurile ar putea vorbi“, „Predici din celula singuratică“ etc.

Ei bine, locul nu mai este de mult muzeu (a fost până prin ’94-’95), dar îți dă mari fiori. Și nici nu știi bine de la ce vine starea asta: de la șerpăria din exterior (locul este vraiște, complet neîngrijit) sau de la interiorul acela sumbru, celule de 1/1 m, unde s-or fi impregnat sentimentele de groază ale celor schingiuiți... Ideea este că închisoarea asta putea cumva să fie exploatată turistic. Dar au fost atâtea și atâtea proiecte – să fie realizat un azil de bătrâni, ba chiar un hotel în care doritorii să încerce senzații tari – încât până la urmă s-a ales praful. Cum la fel cred că este praf și șansa autorităților de a dezvolta această așezare prin turism.

Maria Bogdan

Din 2015, la Muzeul „Crama de lemn 1777“ din Valea Călugărească (Prahova) a fost revigorat un străvechi obicei cu origini tracice, mai apoi din spațiul creștin ortodox, trifănitul viilor. Anul acesta evenimentul la care au luat parte viticultori, preoți și invitați din județ a avut loc în ajunul sărbătorii creștine a

Sf. Mucenic Trifon, care s-a celebrat la 1 februarie. Despre această tradiție specifică României și Bulgariei, de altfel două comunități viticole, ne-a vorbit muzeograful Emilia Savelovici.

– Ce este, de fapt, trifănitul viilor (arezanul viilor, gurbanul viilor sau târcolitul viilor)?

– Este un străvechi obicei, cu origini tracice, sunt de părere specialiștii, care mai apoi a fost legat de Sf. Mucenic Trifon. Recuzita specifică viticultorilor la trifănitul viilor, pe 1 februarie, amintește ceva clar legat de ritualul dionisiac și de ritualul sacrificial, lucru care astăzi, la revigorarea acestui obicei, nu se mai respectă.

– Să explicăm...

– Legat de ritualul dionisiac, noi știm la sfârșitul lunii ianuarie că seva din vița-de-vie începe să se deplaseze, iar coarda poartă viață. Ce făceau viticultorii noștri la 1 februarie? Chemau preotul să facă sfeștanie în plantație. Apoi tăiau o coardă de viță-de-vie pe care o puneau la frunte sau la mijloc. De ce? Pentru că bolile predilecte ale viticultorilor, pe parcursul unui an de muncă, erau insolația și durerile de șale. Ei făceau lucrul acesta crezând realmente că, în transferul de energie de la plantă la om, se vor vindeca. La noi în zonă am observat că, atunci când merg la cules, unii dintre viticultori, mai ales cei în vârstă, se încing cu o coardă de viță-de-vie. Și când i-am întrebat de ce fac asta mi-au zis că așa au moștenit de la părinți. S-a pierdut semnificația gestului, care ținea de energia vie a plantei.

– Iar ritualul sacrificial ce presupune?

– În trecut, pe dealuri, viticultorii și livezenii, în general, dar și legumicultorii alegeau punctul cel mai înalt și făceau acolo un foc mare, iar bărbații beau un pahar cu vin, dar aruncau licoarea și-n foc, după care se întorceau în sat și continuau petrecerea acasă, în familie. Ce însemna petrecerea? Era ideea de voie bună pentru că începea sezonul muncilor, iar în afară de sfeștanie oamenii se pregăteau pentru muncile din vie. În plus, beau și petreceau în ziua Sf. Trifon pentru ca această bună dispoziție și belșug să fie și în roade.

– Acum, după ce ați readus obiceiul în zilele noastre, ce faceți de fapt, în ce constă trifănitul?

– Aș vrea să spun că, revigorând acest obicei de Sf. Trifon, nu-i meritul nostru, este o bună-lucrare. Am rugat câțiva preoți să vină să ne ajute și au fost de acord, iar viticultorii au fost invitați și ei, să facem sfeștania viței-de-vie. Le-am depănat poveștile noastre identitare și le-am vorbit despre Sf. Trifon, ca patron al viticultorilor (dar și al grădinarilor și livezenilor), supranumit și doctor fără de arginți. În ortodoxie, sfântul este recunoscut ca vindecător al bolilor de ochi și al durerilor de cap. Slujba de sfințire a apei conține acatistul și moliftele sfântului, care se citesc o singură dară în an, pe 1 februarie sau în ajun. Moliftele sunt un fel de blesteme, fiindcă sfântul este și patronul insecte­lor, iar preoții le rostesc ca să iasă dăunătorii din plante (viermi, gândaci, molii, fluturi, omizi, târâtoare, păsările care distrug rodul, șoarecii), toți sunt alungați. Oamenii vin cu ulcioarele din lut și iau agheasmă, se duc acasă și sfeștania o continuă ei, fie că stropesc butucii cu apă sfințită (sub formă de cruce), fie că o pun în prima soluție de stropit. Vin nu doar acum, ci și peste o zi sau două, să ia apă sfințită.

– Deci, să zicem că obiceiul a trecut spațiul muzeistic și s-a dus în vie sau la viticultori acasă...

– Da. Cu timpul vom completa obiceiul pentru că recent am fost Academia Română să studiez despre trifănit și știți ce mai făceau românii noștri, în bunătatea lor, de 1 februarie? Dădeau de pomană familiilor nevoiașe o măsură de făină de porumb, brânză și ceapă cu sare. Și ofereau în cantitate mare, ca să sature familia nevoiașă; ei credeau că, în așa fel, și Sf. Trifon se va îndupleca și va sătura gângăniile, să nu mai vină să le distrugă recoltele. Cum am interpreta noi, cei de astăzi, acest lucru? Tot ce facem legat de aproapele nostru se răsfrânge în univers, se răsfrânge peste via noastră, peste grădina noastră, peste pomii noștri... Acum 100 de ani nu exista vie care să nu aibă o cruce pe care era scrisă rugăciunea Sf. Trifon sau conținea numai icoana acestuia.

– Trifănitul se mai practică în vreo țară sau în România se mai întâlnește undeva?

– Sf. Trifon este foarte cinstit în spațiul creștinesc sârb și rus, este ocrotitorul Moscovei, toți văd latura aceasta, de doctor fără de arginți; noi și bulgarii, că totuși suntem comunități viticole, îl cinstim prin acest obicei de trifănit. La noi, în România, da, se mai practică, dar sub alte denumiri, în Dobrogea, Vrancea, Vâlcea, Giurgiu, Dolj, Mehedinți, izolat în anumite localități din Transilvania etc. Sunt zone în care la această sărbătoare se implică primarii, comunitatea în întregime, bisericile, toate celebrând inclusiv începerea noului an viticol.

Muzeul „Crama de lemn 1777“ este o reconstituire a celei mai vechi crame din anul 1777, ce s-a păstrat până în anul 1985. Ea a fost construită de Consiliul Județean Prahova, prin Muzeul de Istorie și Arheologie Prahova, cu piese recuperate din vechea cramă, pe un teren donat de arheologul Nina Grigore, cea a cărei familie a donat nenumărate obiecte vechi din arsenalul viticol și se pregătește, de asemenea, să cedeze cu titlu gratuit peste 400 mp pentru extinderea curții muzeului. Într-o oarecare măsură, ca să dăm Cezarului ce-i al Cezarului, existența muzeului i se datorează.

Sf. Mare Mucenic Trifon s-a născut în Frigia, o veche regiune istorică din partea central-vestică a Asiei Mici (azi, Turcia), în satul Campsada (Lampsacus, după alte surse), aproape de cetatea Apamia. Încă de mic a primit de la Dumnezeu harul Sfântului Duh și puterea de a face minuni. El este cel care ar fi vindecat-o pe frumoasa fiică a împăratului roman Gordian (anii 238-244), posedată de un diavol ce s-a arătat ca un câine negru, cu ochii de foc și care ar fi spus că nimeni nu-l poate face să iasă din copilă, în afară de Sf. Trifon, de care de altfel se și teme. Chiar se afirmă că demonul le-ar fi vorbit regelui și supușilor că singurii asupra cărora nu are putere „sunt cei care cred în Dumnezeu, Iisus Unul Născut, Petru și Pavel, martirizați la Roma“. De frică, toți s-au convertit pe loc la creștinism. Însă mai târziu, în timpul împăratului Decius (249-251), cel care a pornit una dintre cele mai mari prigoane împotriva creștinilor, Sf. Trifon a fost chemat de eparhul Acvilin, care i-a poruncit să se lepede de credința sa. Pentru că Sf. Trifon a refuzat, a fost supus unor torturi îngrozitoare: a fost lovit cu bâtele, a fost ars, scrijelit cu gheare de fier și i s-au bătut cuie în tălpi. Dar sfântul a îndurat totul cu răbdare. În cele din urmă a fost condamnat la tăierea capului. Sf. Trifon s-a rugat înainte de execuție, mulțumind lui Dumnezeu pentru că l-a întărit și l-a mai rugat să-i miluiască pe toți cei care-l vor chema în ajutor.

Maria Bogdan

Dacă ați avea curiozitatea să răsfoiți strategiile de dezvoltare ale celor 3.282 de unități administrativ-teritoriale din România veți avea surpriza să constatați că 70-80% dintre localități au indicat turismul printre soluțiile salvatoare care să asigure progresul localității. Nu că România n-ar avea o zestre naturală de invidiat – poate nu valorificată la întregul său potențial –, dar să crezi că în fiecare sătuc se naște un izvor de prosperitate grație turismului e un pic exagerat. Pesemne a fost o „directivă“ pe care primarii s-au grăbit s-o transpună în documente, ca pe vremuri. Sau poate unii chiar cred că se poate dezvolta o industrie a turismului pe lângă un singur obiectiv istoric sau natural. Sau pe lângă... nimic! Ori, fiindcă există și acest aspect, deși potențial există, unele autorități nu sunt realmente ajutate!

Fost centru pomicol...

Comuna Măgurele din Prahova are o economie bazată în mare parte pe agricultură. Cândva era un centru pomicol de referință pentru județ, dar totul s-a isprăvit odată cu lichidarea stațiunii de cercetare și cu defrișarea unor suprafețe însemnate de livadă. Obiective turistice nu sunt, cadrul natural este unul specific zonelor de deal, dar nu din cale afară de spectaculos. În urmă cu câțiva ani, aici a fost dezvelit un bust a lui Burebista și a fost amenajat un izvor, botezat chiar așa,  „Fântâna lui Burebista“. Nici nu se știe dacă vreodată locurile au fost străbătute de regele dac. În anul 1932, e drept, aici a fost descoperită o parte dintr-un tezaur dacic aflat, în prezent, la Muzeul Naţional de Istorie a României, dar câtă legătură a avut acesta cu Burebista nu se cunoaște. Ei bine, între acest izvor și un altul de pe deal, denumit „Fântâna rece“, autoritățile și-au propus să amenajeze un drum, cu plecare chiar din șoseaua de mare tranzit București – Ploiești – Văleni – Cheia – Brașov. Iar la „Fântâna rece“, loc descris ca fiind de un „pitoresc aparte“, se va amenaja o zonă de agrement, cu spații de campare, pentru, cităm, „dezvoltarea turismului, a mediului de afaceri, crearea condițiilor optime de petrecere a timpului liber“. Un alt proiect se referă la amenajarea unei exploatații piscicole pe sau lângă râul Teleajen, care are un scop similar, de „dezvoltare a turismului și a pescuitului sportiv“. Și-acuma, fie vorba între noi, se poate face turism doar cu atât?

Peisaje de vis

Mai multe șanse ar avea comuna Tătaru, dar localitatea este una mică, fără resurse financiare, și nu este foarte mult sprijinită nici de autoritățile județene. Pentru cunoscători, aici se produce cel mai bun strugure de masă din soiurile vechi (Coarnă neagră și albă, Afuz Ali), iar localnicii practică o metodă doar de ei cunoscută de păstrare naturală a acestora peste iarnă. Ca resurse turistice, Primăria Tătaru a indicat câteva obiective, unele unice în Prahova (chiliile rupestre): Schitul Rupestru „La Chilii“, amplasat pe Valea Sărățica, în extravilanul satului Podgoria, monument de arhitectură de valoare națională, datând de la sfârșitul secolului al XVI-lea – începutul secolului al XVII-lea; rezervele geologice și geomorfologice „Vulcanii noroiși inactivi“, situați la sud-est de satul Podgoria, în suprafață de 1,56 ha; rezervația naturală peisagistică „La Chilii“ (chilii săpate în stâncă), în suprafață totală de 0,315 ha; ruinele fostei biserici din satul Tătaru (curtea bisericii), datând din secolului al XIX-lea; Vârful Ciortea, sat Tataru. Mai trebuie spus faptul că localitatea este situată într-un peisaj chiar de vis; însă cu toate acestea nu credem să fie 70-100 de turiști/an care tranzitează zona. Și este păcat, fiindcă bazele pentru crearea unui turism, fie el și de week-end, ar fi! Dar, cum spuneam, comuna nu este sprijinită financiar după cum ar merita!

O zonă favorizată financiar...

Spre comparație, comuna Măgureni, favorizată financiar chiar de la nivel central, grație implicării unui deputat care a fost ministru în trei cabinete și vicepremier în două, ar avea și infrastructură și câteva obiective istorice pentru a pătrunde cât de cât pe piața turismului (comuna dispune și de un centru de informare turistică). Deocamdată însă nu a făcut acest pas. Ca infrastructură, localitatea are drumuri asfaltate în proporție de 95%, rețea de gaze ce acoperă toate satele, alimentare cu apă (100%), iar în prezent se lucrează la rețeaua de canalizare și stația de epurare a apelor uzate. Cândva, pe râul Prahova existau zeci de vărării (cuptoare de ars calcarul pentru obținerea varului), dar între timp acestea au dispărut. Ei bine, imaginați-vă că îndeletnicirea aceasta chiar putea constitui o atracție turistică. Și o spune cineva care a asistat la câteva șarje, iar meșteșugul în sine este absolut fermecător! Bine, e și poluant, dar tot vrăjit ești asistând la o practică veche de peste 100 de ani. În fine, ca monumente de interes național sunt consemnate: Biserica „Sf. Treime“ Măgureni, construită în 1674 de Păuna, soția lui Drăghici Cantacuzino și fiii lor Pârvu, Constantin, Șerban și Grigoraș, cu picturi realizate de Pârvu Mutu între anii 1693-1694, pe cheltuiala lui Șerban (Bănică) Măgureanu;  ruinele conacului Drăghici Cantacuzino-Măgureanu, cu case boierești construite în stil bizantin începând cu anul 1666, lucrările fiind terminate în 1671 de către soția Păuna și fiul lor Pârvu; traseul turistic „3 cișmele“, cu zona de drumeții Ruda (se întinde inclusiv pe teritoriul comunei Poiana Câmpina), construite de Cantacuzini de-o parte și de alta a dealului Ghimelia.

...alta „defavorizată“

Filipeștii de Pădure, fostă localitate industrializată în perioada comunistă, declarată ulterior zonă defavorizată, după închiderea minelor și a fabricilor, statut care i-a permis o oarecare dezvoltare economică, aspiră și ea la turism. Infrastructura este foarte bine pusă la punct: drumuri asfaltate – 100%, gaze – 90%, apă – 100%, canalizare – 90%. Autoritățile enumeră câteva resurse de care s-ar putea lega în varianta în care chiar ar dori să pună în practică ideile turistice măcar la scară mică: Biserica „Trei Ierarhi“ (1688), monument istoric și de artă veche bisericească, ctitorită în anul 1688 de către Bălașa Matei Cantacuzino și fiul său, spătarul Toma Cantacuzino. Lăcașul păstrează și azi arhitectura și picturile originale. Picturile au fost realizate de vestitul „zugrav“ Pârvu Mutu, cel care realizează și icoanele care împodobesc catapeteasma; ruinele conacului Matei și Toma Cantacuzino – monument istoric de arhitectură de interes național, construit între anii 1680-1690; galeriile minei Filipeștii de Pădure; Castrul Roman Dealul Filipeștilor. Dar... trebuie să spunem că autoritățile nu s-au dat peste cap să pună în valoare toate aceste obiective. De exemplu, ruinele conacului Matei și Toma Cantacuzino sunt ascunse între sediile primăriei și ale liceului de un zid înalt, încât nici nu ai cum să vezi ce este în interior. Pesemne așa ceva s-ar numit conservare...

Maria Bogdan

Dialog cu dr. ing. Sorin Niculae, director general al SC Exploatare Sistem Zonal Prahova SA

Judeţ cu o importantă pondere economică şi socială, al treilea pe ţară ca număr de locuitori după Capitală şi judeţul Iaşi, PRAHOVA se află pe primul loc la asigurarea cu apă potabilă a locuitorilor aşezărilor din mediul rural. Este un fapt notabil: avantajele județului sunt evidente. Acesta dispune de un important potenţial hidrografic de invidiat – două mari acumulări – Bazinele râurilor Doftana (baraj Paltinu) și Teleajen (baraj Mâneciu), de trei stații de tratare și de înmagazinare, dar şi de o largă reţea de aducţiune a apei potabile, realizată în ultimii ani cu fonduri proprii şi cu bani europeni.

– Care este situaţia la zi a atingerii acestui ambiţios obiectiv? Ce anume, practic, aveţi în vedere să faceți ca apa de băut să ajungă la robinet, atât la sătenii din zona de şes, cât şi la cei din zona colinară şi de munte, cu deosebire la cei de pe Valea superioară a Prahovei?

– Prin parteneriate locale, în toate cele 90 de localități rurale sistemul de alimentare cu apă, elaborat de către Consiliul județean, la care suntem parte, alături de SC Hidro Prahova SA, s-a stabilit ca extinderea de reţea să se facă fie prin aducțiuni de la Paltinu și Măneciu, fie prin săparea de noi puţuri, pentru a se asigura debite corespunzătoare tuturor. Desigur, în funcție și de cerințele de consum, toţi sătenii să aibă întregul necesar de apă potabilă la robinet. Asta pentru că, prin eforturile CJ Prahova, s-a reuşit să se finalizeze sistemul de alimentare cu apă potabilă la mai multe localităţi din zona de şes, precum Gherghiţa, Balta Doamnei. Acum există posibilitatea să se asigure apă şi în comuna Rîfov. Pentru 2019 mai rămâne de rezolvat alimentarea cu apă în alte câteva comune cu probleme, precum Tătaru, Lapoş, Salcia, precum şi în alte câteva localităţi din zona colinară. La Salcia, bunăoară, este posibil ca sătenii să poată beneficia din anul acesta ori în anul viitor.

– Se spune că Prahova are cea mai bună reţea de aducţiune şi de distribuţie a apei potabile la sate. Așa este ?

– Da, avem un sistem solid, realizat în timp, împreună cu Administrația Națională „Apele Române“, cu noi, Exploatarea Sistem Zonal SA și cu Hidro Prahova, dar și cu autoritățile locale. Să ştiţi că dis­punem de un sistem de aducţiune şi de distribuţie destul de bun, astfel că, aşa cum arătam mai înainte, avem şansa să putem asigura în următorii ani apă de băut în aproape toate satele judeţului nostru.

– Aveți în vedere și toate acele localităţi din zona de munte care au încă probleme cu asigurarea necesarului de consum, de exemplu Secăria, Talea, Proviţa de Sus şi Proviţa de Jos?

– Da, acestea reprezintă și acel grup de comune din zona colinară, cu unele dificultăți tehnice. Noi insistăm mult acolo unde există atât o serie de aglomerări rurale, cât și o dispersare a mai multor localități, dar nu putem să nu ținem seama și de acele localități sau zone unde sunt doar cel mult câte 100 de gospodării sau mai puține.

Trebuie să se știe că alimentarea cu apă potabilă la sate rămâne totuși o situație destul de complexă. Prin eforturi comune ale CJ Prahova, dar și prin Hidro Prahova, precum și ale consiliilor locale, avem acum apă potabilă, de munte, și în micro­zona Cerașu, la Posești, Bătrâni și la Drajna. De asemenea, o importantă reușită avem și în zona sudică a județului – la Fulga, Boldești, Grădiștea, Sălciile, Baba Ana, dar și în zona colinară de la Mizil, și anume la Fântânele, Vadu Săpat, Jugureni, Călugăreni, dar și la câmpie, anume la Tomșani. Toate acestea ca urmare a asocierilor prin Parteneriatul pentru managementul apei Prahova.

– Ce investiții directe mai pot fi făcute și în acest an?

– Cum noi nu avem prevederi bugetare în acest sens, noile investiții pot fi realizate doar prin Consiliul Județean Prahova. De aceea speranțele noastre sunt strâns legate în principal de contribuția directă a acestui organism. Evident, și a fondurilor alocate de primăriile comunelor interesate în acest domeniu.

– Vă dorim mult succes în împlinirea obiectivului dvs., și anume acela ca în curând să avem apă potabilă la robinet în casele sătenilor din județul Prahova.

Cristea BOCIOACĂ

Trebuie să vă spun din capul locului cinci lucruri: dacă vă place relaxarea în natură, comuna Brebu este o destinație ideală; dacă eventual căutați distracții moderne, spuneți pas locului; dacă sunteți interesat de odihnă duhovnicească, Mănăstirea Brebu nu o oferă la aceeași intensitate ca, să zicem, Prislopul; dacă, în schimb sunteți pasionați de arhitectura medievală, de acea călătorie imaginară în timp către ziditorii de altădată, ați nimerit fix în ansamblul care vă oferă această emoție; drumeția este mult mai interesantă primăvara, vara și toamna și mai puțin ispititoare pe timp de iarnă. Și ar mai fi un al șaselea aspect, mă rog, luați-o ca pe o sugestie: cel mai frumos traseu, deși mai lung, este cel care se desprinde din DN1A, Ploiești – Vălenii de Munte, în dreptul localității Gura Vitioarei, și traversează satele Bughea de Jos (DJ 100G), Poiana Vărbilău (DJ 102), Vărbilău și Livedea (101 T), Aluniș, Pietriceaua și Brebu Mănăstirii (DJ 214).

Complexul arhitectural medieval Brebu, alcătuit din biserica mănăstirii, casa domnească, turnul intrării și zidul de incintă, declarat cel mai important monument al secolului al XVII-lea din județul Prahova, este plasat în centrul comunei, lângă primărie, în satul Brebu Mănăstirii. Istoria așezământului începe undeva prin anii 1639-1941, când prin părțile locului a poposit Matei Basarab. Domnul Țării Românești a ordonat să fie ridicată aici o biserică. Unele surse afirmă că ar fi existat, la acea vreme, ruinele unui lăcaș din vremea lui Mihai Viteazul, dar documente oficiale în acest sens nu există. Construcția a început cu clopotnița, zidurile curții și palatul domnesc, începând cu 1941, iar piatra de temelie a bisericii este pusă abia la 27 iunie 1650, așa cum arată și pisania inscripționată în piatră. Totuși, Matei Basarab nu termină lucrările, astfel că ele sunt finalizate patru decenii mai târziu de Constantin Brâncoveanu (1690), care iartă de toate dăjdiile (impozitele de azi) mai mulți săteni, aceștia având însă responsabilitatea construirii așezământului: „Pentru că fiind acest sat al sfintei Mănăstiri Brebu și rămânând acea sfântă mănăstire neisprăvită de Matei Vodă, domnia mea m-am milostivit de am iertat pe acești oameni de toate câte mai sus scrise, ca să poată fi de treabă vărului, să facă cât va trebui pentru direstul acestei sfinte mănăstiri, socotind domnia mea, fiind voia lui Dumnezeu, cât au rămas neisprăvită să isprăvesc domnia mea.“ Vreme de 60 de ani, mănăstirea funcționează independent; la 8 mai 1750, Grigore II Ghica o închină Spitalului Sfântul Pantelimon, iar din această cauză sărăcește. Bine, între timp clădirile se deteriorează, fiind nevoie de reparații în 1790, apoi cutremurul din 1802 face ravagii, iar remedierile (egumenul Isihie și Teodor, între anii 1828-1836) modifică mult stilul în care fusese zidită mănăstirea de Matei Basarab. Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, în incintă era amenajată biblioteca arhimandritului Ghenadie Pârvulescu, ce conținerea manuscrise vechi și cărți valoroase, multe dintre acestea fiind distruse însă într-un incendiu. Odată cu secularizarea averilor mănăstirești, în 1863, Eforia Spitalelor Civile desființează lăcașul (biserica devine una de mir), dar în schimb preia în patrimoniu toate bunurile mobile și imobile ale lăcașului, cu condiția îngrijirii și conservării clădirilor.

În 1901, pictura bisericii este refăcută de Sava Henția. Mai târziu, casele domnești vor fi transformate întâi în casă de vacanță pentru elevele de la „Azilul Elena Doamna“, apoi în sanatoriu și în azil pentru bătrâni (1950-1957). În anul 1959, clădirea domnească este organizată ca muzeu. În anii 1942-1943 s-au reparat stricăciunile provocate clopotniței și bisericii de cutremurul din 1940, iar între anii 1955-1960 s-au restaurat complet biserica, clopotnița și zidurile curții, iar în anii 1962-1963, după un incendiu mistuitor, palatul domnesc.

Replică a bine-cunoscutei Mănăstiri Dealu

Planul bisericii este identic cu cel de la Mănăstirea Dealu; este lucrată din cărămidă cu zidul în grosime de 2 metri, iar exteriorul – în cărămidă aparentă. Naosul este în formă de treflă, prezentând patru puncte de sprijin impresionante sub turlă. Pronaosul este împărțit în două: o parte mai mică spre răsărit, peste care se ridică două turle egale; o parte mai mare spre apus, despărțită de cea dintâi prin două coloane octogonale, sprijinite pe 3 arcade. Clopotnița, lucrată în întregime din cărămidă aparentă, are aproape 30 m înălțime. Este împodobită în exterior cu brâuri, arcade și nișe. Parterul și nivelul imediat următor sunt zidite în pătrat, iar următoarele trei etaje continuă în octogon, în descreștere, spre acoperiș. Clădirea clopotniței este considerată unul dintre cele mai prețioase monumente ale arhitecturii vechi româneşti. Zidul de împrejmuire, gros de 0,90 m și înalt de de 7-8 m, este lucrat din piatră și cărămidă. Palatul domnesc al lui Matei Basarab are 8 camere și o sufragerie mare. La subsol dispune de două pivnițe înalte și frumos boltite. Adaosurile din timpul diferitelor renovări au fost înlăturate cu prilejul restaurării după incendiul din 1961, efectuată de Direcția Monumentelor Istorice, fiind scoasă la iveală arhitectura din vremea lui Matei Basarab. Începând cu anul 1979 au fost începute ample lucrări de salvare a complexului: a fost consolidată catapeteasma afectată de cutremurul din 1977, a fost restaurată pictura murală din biserică, s-au pictat turlele, o parte din glafurile ferestrelor și draperia. În 1998-2000 s-au refăcut acoperișul bisericii și turnul clopotniței și s-a montat o ușă din lemn de stejar cu sculptură specifică secolul al XVII-lea. În 2012, prin grija patriarhului Daniel, mănăstirea s-a născut din nou, cu obște de maici și rânduială călugărească. Casa domnească găzduiește, în prezent, colecția muzeală „Istoria epocii lui Matei Basarab și Constantin Brâncoveanu“, ce  cuprinde peste 600 de exponate.

Maria Bogdan

Plaiurile Subcarpaților prahoveni sunt pentru Muntenia un tezaur de necuprins. Pe întinderea lor s-au adunat o seamă de bogății. Sub ei se ascund rezerve de sare, petrol, gaze, ba chiar și cărbune. Pe pantele lor domoale cresc păduri nesfârșite cândva și pășuni accesibile timp de mai multe luni pe an decât cele din munte. Astfel, aici oamenii au putut găsi hrană pentru animale, dar și loc bun pentru case și grădini. Iar bogăția naturală atrage după sine și pe cea a oamenilor. În zona Prahovei locuitorii au dezvoltat o cultură tradițională ce și-a câștigat un loc aparte ca latură a culturii naționale. În mijlocul unor astfel de comunități, în mod firesc au apărut și monumente care au sintetizat elemente de vârf ale spiritualității naționale. Printre ele, unul aparte, recent reintrat în circuitul muzeal, este Conacul Pană Filipescu.

Vigoarea rădăcinilor prahovene

Familia Filipescu este una dintre vechile familii boierești din Muntenia. Ea se trage, din câte am putut desluși până acum din cronici, din marele boier Drăghici Vornicul de la Mărgineni (1540), prin fiul său, Udriște, al cărui băiat, Filip, a dat numele neamului și moșiei, aflată pe malurile râului Prahova, între Florești și Mărgineni.

Pană Filipescu, mare spătar al Valahiei, care a trăit în timpul lui Matei Voievod, a construit conacul de la Filipeștii de Târg. Fiul lui Pană, Constantin Filipescu Căpitanul, a scris „Istoriile domnilor Țării Românești“, cuprinzând perioada între Radu Negru și Șerban Cantacuzino.

Nepotul lui Constantin Filipescu, Pană II Filipescu, a fost mare ban. În 1747 era vel șetrar și apoi vel postelnic. Banul Filipescu și soția sa, Ana, au avut patru copii. Unul dintre nepoții lor, Alexandru Filipescu, supranumit „Vulpe“, avea să joace un rol însemnat în istorie. În timpul lui Tudor Vladimirescu a slujit drept mijlocitor între comandantul pandurilor și marii boieri. Unul dintre cei mai înfocați luptători împotriva fanarioților, fost logofăt al Dreptății și mare ban, a murit în 1856. Fiul său, Ion (1811-1863), a fost ministru de Externe, logofăt al Dreptății și caimacam de domn după Alexandru Vodă Ghica, scrie Octav George Lecca în „Familiile boierești romane. Izvoare și genealogie“.

Un alt descendent al acestui neam, Nicolae Filipescu, a devenit primarul Capitalei în 1893. Deși n-a ocupat fotoliul de edil-șef decât doi ani și jumătate, au schimbat radical viața bucureștenilor. În timpul său a fost introduse primul tramvai electric, rețeaua de alimentare cu apă potabilă și s-a extins rețeaua de canalizare. Tot prin grija sa a fost amenajată o baie publică, s-au ridicat trei școli, patru posturi de pompieri și primul ștrand. Mai multe bulevarde noi au fost deschise, iar unele dintre străzile principale mai vechi au fost pavate cu piatră.

În concluzie, putem spune că vigoarea pe care apa Prahovei a dat-o rădăcinilor acestui neam a fost pe de-a întregul dovedită!

Un precursor al stilului brâncovenesc

Conacul Pană Filipescu a fost construit în jurul anului 1650, la Filipești Târg. Boier Pană tocmai se căsătorise cu Maria, zisă și Marica, fiica cea mare a postelnicului Constantin Cantacuzino. Așa cum se cuvenea rangului lor, tinerii și-au construit propria lor curte, la doar câțiva kilometri de cea a postelnicului.

Așa cum era pe atunci la modă, conacul, de fapt un palat în miniatură, era așezat la marginea unei păduri și lângă un heleșteu, care mai există și astăzi. Un beci generos cu bolți arcuite, din cărămidă, era destinat a adăposti proviziile curții. Porți largi permiteau accesul. Dar în zidurile beciului au fost rostuite și două încăperi secrete, care la vreme de restriște să poată adăposti și averea familiei.

Deasupra beciului adânc au fost ridicate zece încăperi, cu tavanele încheiate în bolți frumos arcuite. Ferestrele, încheiate cu arcuri de boltă și ele, erau ornate cu stucaturi bogate. Dar poate că cea mai de preț podoabă a construcției este scara de acces, care conduce la un pridvor larg, susținut de coloane grațioase. Capiteliile lor sunt ornate cu sculpturi în formă de buchete de crengi înfrunzite, după modelul Renașterii italiene. De fapt, întreaga construcție poate fi considerată ca o clădire realizată în stil brâncovenesc. Atât arhitectura conacului în sine, cât și încadrarea în peisajul din jur pledează pentru această afirmație. De altfel, pentru oricine vizitează palatele de la Mogoșoaia și Potlogi, asemănarea conacului cu ele sare în ochi. După Primul Război Mondial întregul ansamblu a fost vândut de către familia Filipescu rudelor sale, Cantacuzini. După 1948 conacul a fost naționalizat. Timp de câteva decenii, beciurile sale au fost folosite drept depozite ale CAP-ului din Filipești – Târg. Ajuns într-o stare destul de avansată de degradare, începând din 2012 a fost reabilitat.

O incursiune în trecut

Astăzi, străvechea curte boierească și-a recăpătat cea mai mare parte a farmecului de odinioară. Dar muzeul organizat aici permite vizitatorilor să facă, ajutați de puțină imaginație, o incursiune în trecut. Expoziţia din spaţiile generoase ale conacului cuprinde documente care prezintă în paralel evoluția celor două familii – Cantacuzino și Filipescu, care au stăpânit domeniul de-a lungul timpului. Portretul în mărime naturală al spătarului Mihai Cantacuzino, realizat de Theodor Aman, stră­juiește una dintre săli. Un tezaur de preț îl reprezintă colecția de carte veche bisericească și icoane, alături de care este expusă copia fidelă a unei tiparnițe de secol XVIII.

O sală aparte a fost dedicată celui mai bogat român de la începutul secolului al XX-lea, Gheorghe Grigore Cantacuzino – Nababul, al cărui portret în mărime naturală se află expus pe peretele sud-estic al încăperii. Alături de mobilierul specific epocii, o colecție de documente inedite și numeroase alte piese care evidenţiază notorietatea și fastul proprietarului completează expoziția. În beciul conacului pot fi vizitate expoziţia de arheologie alcătuită din piese descoperite în timpul lucrărilor de restaurare, aferente primei faze de construire a conacului, și cea dedicată unor momente din activitatea agricolă a zonei, ilustrate prin unelte agricole tradiţionale.

În parcul amenajat cu alei, bănci, flori și pomi fructiferi sunt amplasate statuile domnitorilor Mihai Viteazul și Șerban Cantacuzino, a postelnicului Constantin Cantacuzino, a fiului acestuia, marele spătar Drăghici Cantacuzino, și a ginerelui său, constructorul conacului, marele logofăt Pană Filipescu.

Alexandru GRIGORIEV

Hibrizii care au performat în județele Teleorman și Prahova au fost P0216, P0023, P9903 și P9241. Ca și în alte zone ale țării, aceștia au dovedit încă o dată faptul că atunci când este vorba și despre condiții dificile de cultură, fermierii obțin totuși producții care să-i determine ca și în următoarea campanie să aleagă genetica Pioneer. Așa stau lucrurile și cu fermierii din aceste două județe, deoarece ei seamănă de ani buni hibrizii Pioneer, sunt mulțumiți de rezultatele obținute și mereu sunt dispuși să încerce și hibrizi noi.

Primul fermier campion din județul Teleorman este Cristi Isvoranu, care a avut porumb în acest an pe 80 ha și a obținut 12.700 kg/ha cu hibridul P0216 și 12.000 kg/ha cu hibridul P0023. “Am semănat porumbul după floarea-soarelui, așa că mai întâi am discuit, apoi am efectuat o lucrare cu subsolierul. În primăvară am fertilizat cu 150 kg/ha îngrășăminte complexe 20.20.0 și 150 kg/ha de uree, după care am încorporat cu combinatorul și am semănat la jumătatea lunii aprilie. Cultura a mai primit două erbicide și 200 kg/ha de nitrocalcar. În acest an nu am irigat, pentru că am avut parte de ploaie, și nici nu am aplicat tratamente. Am recoltat în luna septembrie, iar în următoarea campanie voi semăna aproximativ 100 ha cu porumb și am ales hibrizii P0023 - pe care îl cultiv deja de doi ani, P0216 – îl avem în cultură de aproximativ 5 ani și suntem mulțumiți, dar și doi noi hibrizi”, a declarat agricultorul.

Următorul fermier campion este domnul Valentin Coman, care își desfășoară activitatea în localitatea Lisa din județul Teleorman. Acesta lucrează 517 ha și a obținut 12.500 kg/ha cu hibridul P0023. “După recoltatul grâului am semănat 130 ha cu porumb. În toamnă am arat la 25-30 cm, iar în primăvară am fertilizat cu 150 kg/ha de uree, am efectuat o lucrare cu combinatorul și am semănat 70.000 b.g/ha, atunci am aplicat pe rând îngrășăminte complexe 18.46.0 – 150 kg/ha.  În stadiul de 3-4 frunze am aplicat un erbicid, după care atunci când plantele aveau în jur de 1 metru am aplicat un îngrășământ foliar. Am recoltat la jumătatea lunii septembrie, am fost foarte mulțumit de producția obținută. Am semănat câte doi hibrizi de la 3 companii, de departe cele mai bune rezultate le-am obținut cu hibrizii Pioneer, unde am avut o medie la hectar de 12.500 kg, în timp ce la ceilalți hibrizi nu am avut producții care să ajungă la 12.000 kg/ha. Anul viitor voi alege hibridul P0023 pentru 45 ha, iar în total voi semăna 70 ha cu porumb”, a precizat fermierul.

Tot în județul Teleorman, localitatea Izlaz, fermier campion a devenit și domnul Gabriel Mațoi, care a obținut 12.000 kg/ha cu hibridul P9903.

Stelian Neblea este un alt fermier campion din județul Teleorman, care a avut în acest an 50 ha de porumb și a obținut 11.000 kg/ha cu hibridul P9903. “Am semănat 72.000 b.g./ha, tot după cultură de porumb. În toamnă am scarificat și am discuit, în primăvară am efectuat o trecere sau două cu combinatorul, în funcție de fiecare solă în parte și la pregătirea patului germinativ  am aplicat 100 kg/ha de uree. Am semănat la sfârșitul lunii martie, începutul lunii aprilie și tot atunci am aplicat îngrășăminte complexe 18.46.0 – 100 kg/ha. Am aplicat un erbicid în preemergență și unul în vegetație, dar și un tratament cu insecticid, fungicid și îngrășământ foliar”, a specificat fermierul Stelian Neblea. Acesta a mai adăugat faptul că a recoltat în perioada 2-5 septembrie și că este pentru prima dată când obține o astfel de producție la porumb, cel mai mult a obținut până acum 8 tone/ha.

În județul Prahova fermier campion a devenit domnul inginer Gheorghe Gheorghe, care a obținut 11.000 kg/ha cu hibridul P9903. Agricultor cu experiență, acesta a specificat faptul că a obținut această producție și datorită modului în care a pregătit terenul pentru semănat. “Lucrez 325 ha, dintre care 88 ha au fost semănate în acest an cu porumb. Plantă premergătoare a fost floarea-soarelui, așa că am arat din toamnă la adâncimea de 30-35 cm. Am continuat lucrările de pregătire a terenului în primăvară, mai întâi am discuit, apoi am fertilizat cu 200 kg/ha de uree, am mai făcut o lucrare cu discul și imediat am semănat pentru a nu pierde apa din sol. Am semănat 66.000 – 67.000 b.g/ha și pentru că am verificat prognoza meteo care anunța o secetă puternică, am ales să semăn porumbul la 7 cm, nu la 5 cum era recomandat. Am erbicidat preemergent, apoi am mai aplicat două erbicide, unul în stadiul de 4 frunze, iar celălalt atunci când plantele aveau 6 frunze. În faza de 8-10 frunze am fertilizat cu 90 kg/ha de azotat de amoniu, deci 30 kg/ha substanță activă. Nu prășesc și nici nu a fost nevoie să aplic tratamente. Consider că am obținut această producție pentru că am avut grijă să păstrez apa în sol și am avut o răsărire uniformă. Dispun și de utilaje performante, inclusiv combina este nouă și astfel nu am pierderi la recoltat. Cred că trebuie să fim responsabili și cu ceea ce aplicăm culturilor și să avem grijă de pământul pe care îl lucrăm. În ceea ce privește anul viitor, cred că voi semăna în jur de 100 ha cu porumb, pentru că voi întoarce rapița”, a punctat fermierul campion.

Marius Manea este un alt fermier campion la cultura porumbului din județul Teleorman. În cadrul a două societăți a semănat în acest an 100 ha cu porumb, după rapiță și grâu. A obținut 10.300 kg/ha cu hibridul P9241. “În toamnă am arat sau scarificat, după caz, iar în primăvară am discuit și am efectuat o trecere cu combinatorul. Apoi am semănat în perioada 10-15 aprilie și am ales o densitate mai mică – 58.000 b.g din cauza secetei. Am fertilizat cu 200 kg/ha de uree, o parte din cultură a primit erbicid preemergent, iar în funcție de solă, plantele au primit în total unul sau două erbicide. În faza de 8-10 frunze am aplicat un insecticid și un biostimulator, iar jumătate din suprafață a fost și prășită. Am recoltat la sfârșitul lunii august, iar în următoarea campanie intenționez să semăn cel puțin 120 ha cu porumb și am ales hibrizii P9241, P9903 și P9537 ”, a declarat agricultorul.

Corteva Agriscience™, Divizia de Agricultură a DowDuPont (NYSE: DWDP), urmează să devină companie independentă, listată la bursă, așa cum s-a anunțat anteriot, proces care va fi finalizat în luna iunie 2019. Diviza combină capacitățile DuPont Pioneer, DuPont Protecția Plantelor și Dow AgroSciences. Corteva Agriscience™ oferă fermierilor din lume cel mai complet portofoliu din industrie — incluzând unele dintre cele mai cunoscute mărci din agricultură: Pioneer®, Encirca®, nou lansatul Brevant™ Semințe, precum și alte produse premiate de protecția culturilor – și aduce constant noi produse în piață prin intermediul unei echipe de cercetare puternice în domeniul chimic și tehnologic.