Adama 750x100 30 martie
update 4 Apr 2020

Târgul Mierii din Câmpina, la loc de cinste pe harta apiculturii românești

În luna februarie 2020, la Casa Tineretului din Câmpina a avut loc cea de-a XV-a ediție a Târgului Mierii, organizat de Asociația Apicolă „Valea Prahovei“, Primăria și Consiliul Local Câmpina. Aici, şi-au dat întâlnire zeci de apicultori din întreaga țară, producători individuali şi firme de profil.

„Salvaţi albinele şi fermierii“

Târgul Mierii este o manifestare tradițională, fiind organizat la Câmpina pentru al 15-lea an consecutiv. Standurile apicultorilor au fost amplasate pe platoul din fața Casei Tineretului, în holul mare de la parter, în holul de la etaj, dar și în parcarea din spatele instituției. În deschiderea târgului, la ediția din acest an, ing. Daniel Liviu Moise, preşedintele Asociaţiei Apicole „Valea Prahovei“, a tras un semnal de alarmă cu privire la problema poluării chimice care afectează tot mai mult coloniile de albine şi nu numai: „Anul acesta vreau să vă supun atenţiei un subiect, poluarea chimică, care e cea mai periculoasă (...). Încă de acum 8-10 ani apicultorii au fost primii care au tras un semnal de alarmă cu privire la faptul că în jurul nostru se întâmplă ceva ciudat, mai ales că apicultorii sunt strânşi legaţi de natură, iar firele care îi leagă de aceasta sunt tocmai albinele. La vremea aceea ne mureau albinele şi nu înţelegeam de ce, ulterior a început să ne scadă și producţiile. Dar, prin asociaţia noastră împreună cu multe alte asociaţii am reuşit să declanşăm nişte fenomene în societate, de conştientizare a pericolului tratamentelor cu pesticide şi a insecticidelor în general (...). Nimic nu se poate face pe plan local, noi fiind afiliaţi Romapis, o federaţie naţională, și am iniţiat măsuri de conştientizare a pericolelor legate de chimizare. În acest sens am atras atenţia că pur şi simplu nu mor doar albinele şi e doar o pierdere economică a apicultorilor, ci că mor toate insectele polenizatoare şi nu numai, iar insectele sunt acelea care se află la baza lanţului trofic din natură. Pornind de la aceste concluzii, Romapis a inițiat un proiect care se numește „Salvați albinele și fermierii“, alături de alte ONG-uri de mediu, deoarece nu numai albinele trebuie salvate, ci şi fermierii care cultivă câmpul. Acest proiect ar urma să intre pe agenda Parlamentului European anul viitor, începând din luna septembrie“, a declarat Daniel Liviu Moise, organizatorul târgului.

Cei interesați au putut găsi aici zeci de sortimente de miere și, bineînțeles, multe alte produse apicole: faguri, propolis, siropuri, dar și creme pentru ten, pentru mâini, pe bază de miere etc. de la apicultori din ţară, cu vechime în domeniu.

În afară de albine, şi problemele roiesc în jurul stuparilor

La târg ne-a atras atenția standul lui Victor Cimil, un apicultor din comuna Buteni, judeţul Arad, care are 200 de familii de albine. Acesta a venit la Târgul Mierii cu o gamă variată de produse certificată ecologic, dar şi cu sortimente de miere care se produc în cantităţi mai mici, dar nu a uitat nici de problemele pe care le întâmpină în stupină, ne spune apicultorul. „Am revenit la târg cu mierea clasică de salcâm, rapiţă, florea-soarelui, polifloră, dar şi ceva specialităţi precum mierea de armurariu, de mană, păducel, cimbrişor şi salcâm, şi cu o gamă variată de produse de polen, pe sortimente. Ca noutate, începând cu luna decembrie anul trecut am certificat stupina ca produs montan, singurul din judeţul Arad, iar producţia mierii ce va urma începând cu anul 2020 va fi certificată, doar sortimentele care corespund zonei montane. Stupina pe care am ţinut-o în zona alpină s-a menţinut foarte bine, în schimb stupii pe care i-am avut în zona de câmpie sunt foarte slabi, am avut şase pierderi, dar 5% din stupină este un lucru normal ca pierderi (...); se simte vizibil partea chimică, coloniile nu se mai dezvoltă, viaţa albinei este mult mai scurtă, iar perioada de tranziţie din iarnă în primăvară este critică. Coloniile de albine au trecut cu bine peste iarnă, dar în perioada lunii decembrie, datorită temperaturilor ridicate, majoritatea coloniilor, în special cele cu mătci tinere şi colonii slabe, au început să depună puiet, ceea ce înseamnă uzură mare la albine.“

Produsele certificate bio ale Gabrielei Smuczer, din comuna Şoimuș, judeţul Hunedoara, nu puteau lipsi de la acest târg important. Aceasta împreună cu soţul său Daniel are o stupină cu 200 de familii de albine, începând cu anii ‘90. „Anul trecut a fost destul de greu, în primăvară au fost multe ploi care ne-au încurcat la recoltarea la salcâm, deci acolo a fost mai dificil, după care această problemă s-a mai remediat puțin. Totodată, s-a simţit depopularea în stupină încă din vară, cu toate că în fiecare an încercăm să plecăm cu familii puternice, dar până în toamnă iar ne lipsesc cam 2-3 rame. Noi încercăm să mergem numai în culturi bio sau cel puţin certificate bio, respectiv în zonele de munte și pădure, ca să nu mai ajungem la culturile acestea care sunt tratate chimic. Cu mulți ani în urmă erau mai puţine familii de albine şi se făcea mai multă miere, acum s-a triplat numărul acestora, dar producţia este tot mai puţină; acest lucru se întâmplă şi din cauza condiţiilor atmosferice. În ultima vreme s-a simţit o creştere a consumului, dar asta depinde şi de calitate“, a precizat apicultoarea.

De asemenea, la Târgul Mierii au fost expuse și echipamente şi utilaje apicole pentru cei care își desfășoară activitatea în acest domeniu.

Decristalizarea mierii are loc mult mai uşor...

Pe George Camburu, din localitatea Afumaţi, judeţul Ilfov, l-am găsit la stand cu consumabile pentru apicultură; iar ca noutate ne-a prezentat încălzitorul pentru miere în care se poate  decristaliza mierea ambalată în recipiente mari, borcane sau chiar şi în ramele cristalizate. „În principiu funcţionează simplu, avem patru pereţi încălziţi unde avem rezistenţe din fibre de carbon, ventilatoare pentru omogenizarea temperaturii în interior, sondă de temperatură şi un termostat electronic. Setăm termostatul la temperatura dorită şi aşezăm decristalizatorul peste recipientul cu miere; acest sistem propriu este o noutate pentru că ne uşurează munca. Al doilea avantaj este că lucrează singur, nu trebuie să intervenim asupra produsului, setăm temperatura, îl pornim şi îl lăsăm 24-36 de ore ca să obţinem o miere decristalizată complet, putem chiar să o aducem până la lichefiere“, adaugă producătorul.

În cadrul Târgului Mierii 2020 au fost organizate și tradiționalele concursuri „Cel mai bun degustător“ și „Cea mai bună miere“, iar mascota târgului, Albinuța Nina, a fost prezentă permanent printre vizitatori pentru a le dărui acestora doze cu miere.

Beatrice Alexandra MODIGA

O poveste a lutului rostită din Prahova

„Nu trebuie să silim materialele să vorbească în limba noastră, ci trebuie să le aducem până la acel punct unde alții vor înțelege limba lor.“ (Constantin Brâncuși).

Prahova – și Muntenia de Nord, în general – nu este nici pe departe o zonă în care olăritul să fi făcut istorie. Sau în care roata olarului să ducă lutul dincolo de meșteșugul popular și să-l transforme în artă. Poate tocmai de aceea Centrul Județean de Cultură s-a gândit să aducă aici „Povestea lutului“, o expoziție cu creații din zonele consacrate ale țării, în speranța că poate cine știe s-o întâmpla să apară vreun pasionat din rândul tinerilor care să preia tradiția, s-o revitalizeze și s-o ducă mai departe.

corund harghita

La vernisajul expoziției de olărit de la Palatul Culturii din Ploiești, Anișoara Ștefănucă, directorul Centrului Județean de Cultură Prahova, a făcut o incursiune în istoria olăritului din lume și din România. Iar „Povestea lutului“ începe undeva în Neolitic, prin anul 8000 î.Hr., când ceramica era deja cunoscută în Orientul Apropiat, apariția meșteșugului fiind legată din nevoia de a depozita hrana. De amintit că olăritul a apărut mai târziu comparativ cu cultivarea plantelor și creșterea animalelor. În Balcani, deci și pe teritoriile străvechi ale României, legenda spune că lutul sau mai degrabă calitățile acestuia au fost descoperite atunci când oamenii au căptușit coșul de nuiele, în care se depozitau grânele, cu pământ; lăsat la soare, acesta s-a uscat într-un fel care i-a determinat să încerce să fabrice vase din lut galben. Cu timpul au inventat tehnici diverse: frământarea unui boț de lut și scobirea lui; formarea fundului vasului pe care se așezau colăcei de lut mai apoi finisați în interior și exterior; construirea vasului din benzi de argilă care se lipeau de fundul vasului. Roata olarului, considerată etapă superioară în prelucrarea lutului, a apărut în această parte a Europei prin anul 450 î.Hr., în epoca La Tène. Ulterior, acesteia i s-a adăugat cuptorul de ars, după care au apărut decorațiunile, în funcție de specificul local.

Scurtă istorie a olăritului în România

expo ceramica

Pe teritoriul de azi al României, olăritul a apărut acum 4.600 de ani. Cel puțin de atunci datează primele obiecte de ceramică descoperite de arheologi, împodobite cu zgârieturi și decorații liniare. Mai apoi s-au adăugat elemente bizantine pentru ca, pe măsura trecerii timpului, specificul românesc rural să fie foarte pronunțat. Istoricii au reținut pe teritoriul României trei civilizații ceramice: în Muntenia – tipul Boian, în Moldova – ceramica cucuteniană și în Transilvania – ceramica zgâriată. Ideea este că olăritul s-a bucurat de un adevărat cult în civilizația rurală, fiind prezent la evenimentele importante din viața omului, de la primul scăldat al nou-născutului în vasul de lut până la înmormântare, când tradiția era să fie spartă o oală. Deunăzi vreme, țăranul român avea aproape în fiecare gospodărie o roată a olarului și un cuptor; astăzi numărăm pe degete atelierele sau zonele unde olăritul mai înseamnă ceva. Tehnica și decorul diferă de la zonă la zonă: ceramica moldovenească este deosebită comparativ cu cea transilvană și oltenească, acestea trecând la nivel de artă, în vreme ce ținuturile Munteniei s-au rezumat la vasele de imediată utilitate. De departe însă vârful artei românești îl reprezintă ceramica de Horezu-Vâlcea, aflată în lista patrimoniului cultural imaterial UNESCO și celebra ceramică neagră de la Marginea-Suceava.

Axa ceramicii românești: Marginea-Corund-Horezu

horezu valcea

O poveste a lutului trebuie să treacă musai prin câteva centre de olărit împortante: Corund, Horezu, Marginea etc. La Corund-Harghita, până și lutul este extras dintr-un anumit loc, iar tehnica permite inclusiv crearea vestitei ceramici negre (cenușiu spre negru, culoare obținută prin înăbușire); elementele decorative provin din viața rurală și din credință, iar cel mai des întâlnite sunt laleaua, floarea de colț și cocoșul de munte. În comuna Marginea, din Suceava, existau cândva 60 de ateliere de olărit. Ceramica neagră creată aici este unică în Europa atât prin tehnica de ardere (cuptoare închise în partea superioară și la gurile de foc) ori de luciul exterior cenușiu-metalic (frecare cu cremenele), cât și prin forma vaselor (oale înalte, cu mănuși, cu două toarte, ulcioare, vaze, străchini) sau decorațiuni (linii frânte, spirale, desene stilizate etc.). În Oltenia faimă mondială a căpătat ceramica de Horezu, lucrată de meșterii populari după tehnici vechi de peste 2000 de ani; la decorarea vaselor aceștia folosesc deseori culorile verde, albastru, brun, roșu-portocaliu, iar ca elemente decorative predomină spirala, stelele, cocoșul, pomul vieții, linia ondulată (calea rătăcită), cercurile concentrice, spicul de grâu, soarele. În Muntenia olăritul se practică sporadic. De exemplu, în Prahova exista o vatră de olărit în satul Potigrafu, din comuna Gorgota. Astăzi meșteșugul mai este păstrat de un singur olar, Ion Apostol, dar acesta nu mai are cuptorul de ars.

mesterul popular Ion Apostol Potigrafu

Maria BOGDAN

Secetă puternică în Prahova

În Muntenia de Nord a plouat foarte puțin. În Prahova, de câteva luni bune, să tot fie din vara anului trecut, nu s-au mai înregistrat precipitații semnificative decât izolat, în zona vestică a dealurilor subcarpatice. Nici zăpadă n-a picat până pe 20 februarie 2020. În fine, au existat două episoade de fulguieli, dar omătul nu a apucat la propriu să se aștearnă. În aceste condiții se înțelege că gradul de aprovizionare a solului cu apă conduce spre concluzii nu tocmai optimiste privind starea culturilor agricole însămânțate în toamnă (semănatul a avut loc tot pe fondul lipsei apei în sol). Despre acest subiect am stat de vorbă cu ing. Marian Marcu, directorul Oficiului de Studii Pedeologice și Agrochimice Prahova.

Reporter: Dle director, pe fondul lipsei precipitațiilor, avem o imagine de moment a stării de aprovizionare a solului cu apă în zonele agricole din județ, fie că vorbim despre cultura mare, vie și livezi?

Marian Marcu: Noi, ca instituție, printre alte activități în ceea ce privește monitorizarea calității solului, avem și această atribuție, de a urmări periodic rezerva de umiditate în sol pe terenurile agricole din județ. Avem o analiză, cu măsurători și calcule, pentru perioada 1 septembrie 2019-5 februarie 2020, pe zone reprezentative de la câmpie și din zona colinară, astfel încât să acoperim întregul teritoriu agricol din raza de competență a OSPA Prahova, respectiv atât partea de cultură vegetală, cât și cea de vie și livezi. Pe lângă calculele noastre efectuate conform metodologiei, am utilizat, evident, și informații furnizate de colegii noștri de la Apele Române în ceea ce privește cantitatea de precipitații căzută în intervalul de referință amintit mai sus. Bun, având în vedere că observațiile noastre se opresc la data de 5 februarie (n.n. – ele continuă, dar interpretarea datelor privește perioada respectivă), dar și faptul că până la data discuției noastre (n.n. - 20 februarie) n-au căzut precipitații însemnate cantitativ, nu cred să fie diferențe astăzi față de concluziile analizei de acum 15 zile.

Rep.: Vă propun să detaliem.

M.M.: Să discutăm întâi despre precipitații. Avem ca zonă reprezentativă pentru câmpie Baba Ana, unde solurile sunt cele mai bune calitativ din județ (ca fertilitate și capacitate de a reține apa), iar datele culese de acolo pot fi extrapolate pentru tot sudul și sud-vestul județului; dacă aici lucrurile nu sunt bune, ele stau cu atât mai nefavorabil în vest, să zicem, unde avem brancioguri sau terenuri cu un conținut ridicat de pietriș + nisip în profil. Ei bine, în această zonă, în intervalul analizat, s-au înregistrat precipitații de 86,1 mm, față de o medie multianuală totală de 213,3 mm. Vorbim așadar de un deficit de precipitații exprimat de data aceasta în mc/ha de -1.272! Pentru Vălenii de Munte, reprezentativ pentru tot ceea ce înseamnă zonă colinară, au căzut 143,1 mm precipitații, față de o medie multianuală de 267,1 mm. Deficitul este de -1.240 mc /ha. Pentru Băicoi, o zonă mixtă, deal și câmpie deopotrivă, s-au înregistrat 229,1 mm precipitații, față de o medie de 267,1 mm. Deficitul este mic, de -380 mc/ha, însă aici avem alt dezavantaj, al unui sol predominant nisipos, incapabil să înmagazineze pentru o perioadă mai lungă de timp apa.

Rep.: Înțeleg așa, ca o primă concluzie: pentru 60-70% din teritoriul agricol al județului deficitul de precipitații este foarte mare! Ce înseamnă acest lucru la nivel de sol, în profilul 0-100 cm?

M.M.: Calculele privind rezerva de apă în sol și încadrarea într-o anumită categorie se fac în funcție de textura solului, de cantitatea de precipitații, de capacitatea solului de a reține apă, de coeficientul de ofilire. În final ajungem la indicele umidității active, cel care matematic ne spune dacă avem secetă, ce fel de secetă, aprovizionare satisfăcătoare sau optimă etc. Pe o scară de la 1-100, lucrurile stau astfel la noi din punctul de vedere al indicelui umidității active: Baba Ana – 17, ceea ce înseamnă „secetă puternică“, respectiv cu apariția fenomenului de ofilire a plantelor; Măgurele/Vălenii de Munte – 22, cifră care mai degrabă este la granița dintre secetă puternică și secetă moderată; Băicoi – 49, adică secetă moderă spre aprovizionare satisfăcătoare de apă.

Trăgând concluzia: rezerva de apă în stratul de sol înregistrează valori scăzute și deosebit de scăzute, seceta pedologică fiind moderată și puternică. Apa din sol este dificil și greu accesibilă plantelor, situație ce conducere la dezvoltarea încetinită a culturilor vegetale și la apariția fenomenului de ofilire.

Seceta puternica tabel

Rep.: Ce înseamnă seceta pentru această fază de dezvoltare a plantelor (grâu și rapiță)?

M.M.: Incidența secetei este clară. Statisticile ne spun că, în 3 ani din 10, avem secetă pedologică în diferite perioade ale anului. Deficitul de apă în sol poate afecta planta într-un anumit fel dacă survine, să zicem, în perioada de dezvoltare și fructificare, caz în care gradul de afectare este major, și în alt fel dacă seceta pedologică apare iarna, când plantele sunt în repaus vegetativ, variantă în care, teoretic, seceta ar trebui să nu afecteze culturile cu aproape nimic. Dar acum avem o situație atipică: seceta a apărut pe fondul temperaturilor ridicate, iar căldura aceasta anormală a determinat ca plantele să pornească în vegetație. Pornind în vegetație, culturile au nevoie de apă, iar rezerva de apă este tocmai cum v-am spus. De aceea vom avea culturi afectate, fiindcă în stratul de 0-20 cm există umiditate de cam 16% față de 30%, cât ar fi fost dacă planta ierna sub zăpadă. Și ca să vedeți cât de atipică este situația, în mod curent iarna nu se fac determinări privind apa din sol, dar în acest an ni s-au cerut oficial analize și nouă, și celor de la ANMH.

Rep.: Care este situația reală în teren?

M.M.: Teoria spune așa: atunci când apare ofilirea, fenomenul este ireversibil. Cu alte cuvinte, este mare nevoie de precipitații fiindcă secvențial – după date – s-a ajuns în această etapă. Noi nu avem competențe să facem și aceste evaluări, dar ca inginer care a mers pe teren și a văzut culturile pot să vă spun că sunt suprafețe cu răsărire neuniformă (grâu și rapiță), cu plante care și-au modificat culoarea aparatului foliar din cauza lipsei de apă din sol, semn clar că ele suferă deja din pricina secetei. E adevărat, fermierii au cultivat soiuri și hibrizi rezistenți la secetă, dar nici măcar aceștia nu pot rezista la nesfârșit. Nu vreau să mă gândesc – fiindcă totuși e încă iarnă calendaristic – ce s-ar întâmpla cu aceste culturi pornite în vegetație dacă ar apărea un ger cu multe grade minus...

Maria BOGDAN

Curios lucru: în Prahova, 90% din fondurile europene (POR) au fost atrase de UAT-urile aflate sub influența unui anumit spectru politic

Până la sfârșitul lunii ianuarie, entitățile publice din județul Prahova (primării, culte religioase, Consiliul Județean Prahova, instituții sociale) au semnat 59 de contracte de finanțare prin Programul Operațional Regional 2014-2020, valoarea cumulată a proiectelor ridicându-se la 703,758 mil. lei. 80-85% din această sumă înseamnă fonduri europene nerambursabile, diferența fiind asigurată de la bugetul de stat și bugetele locale. De remarcat este faptul că doar 13 primării, din 104, au optat pentru proiecte europene prin POR, iar 12 dintre acestea sunt conduse de primari din dreapta politicii sau centru-dreapta (1), aceștia din urmă adjudecând 44 de contracte (97,7%), din 45 semnate de administrațiile locale.

Revista noastră nu tratează subiecte cu tentă politică. Nici acum n-o va face, însă nu putem trece cu vederea, fie și ca simplă observație, realitatea din Prahova, surprinzătoare inclusiv pentru noi, cei care am „prins“ această nuanță, analizând situația proiectelor semnate în cadrul POR 2014-2020. Și vom începe întâi de toate cu orașele din județ, 14 la număr. Doar opt dintre acestea au obținut fonduri europene prin POR. Întâmplător sau nu, șapte dintre ele sunt conduse de primari din dreapta spectrului politic și unul (Băicoi) de un edil asumat la centru-dreapta. Situația este identică și în cazul comunelor. Din cinci localități rurale (7 proiecte) – Drajna, Berceni, Starchiojd, Mănești și Poiana Câmpina – patru sunt conduse de primari de dreapta (6 proiecte)!

Totul – lucru confirmat în discuțiile avute cu mai mulți primari – se poate interpreta într-o singură cheie, cel puțin pentru acest județ: în general localitățile conduse de primari de stânga, având un consiliu județean și un guvern din aceeași familie politică, s-au culcat pe-o ureche, mizând totul fie pe alocările directe guvernamentale și județene, fie pe Programul Național de Dezvoltare Locală, etapele I și II. În schimb, localitățile cu primari de dreapta au fost lăsate întotdeauna mai la coadă când a fost vorba de banii de la județ ori de la București, motiv pentru care ei au considerat că unica șansă de dezvoltare a așezărilor lor o reprezintă fondurile europene, sursă care le creează și o anumită independență financiară. Administrațiile au depus dosare pentru fiecare măsură la care au avut acces. Așa se explică paradigma sau mai degrabă paradoxul de Prahova.

Judetul Prahova

Ce localități au accesat fonduri prin POR

În cazul centrelor urbane, Ploieștiul a obținut cel mai mare număr de proiecte, 10 la număr, dar ca sumă absolută, de departe, performar este orașul Sinaia, care a atras numai prin POR proiecte în valoare de 124,45 mil. lei. În cazul comunelor, notă separată face Drajna, dar despre reușitele acestei primării vom vorbi ceva mai târziu. Să vedem însă ce investiții au fost aprobate în fiecare localitate. Facem doar precizarea că, în total, 13 orașe și comune au semnat, cum spuneam, 44 de contracte, în valoare cumulată de 342,098 mil. lei:

  • Azuga, 4 proiecte, în valoare de 32,4 mil. lei: modernizare creșă cu grădiniță – 1,8 mil. lei, amenajare spații verzi – 7,69 mil. lei, creșterea eficienței energetice a clădirilor Spitalului de Ortopedie și Traumatologie – 5,7 mil. lei, îmbunătățirea calității vieții populației în oraș, lot 1 – 18,21 mil. lei;
  • Sinaia, 8 proiecte, în valoare de 124,45 mil. lei: eficiență energetică și extindere iluminat zona istorică – 11,8 mil. lei, ECO-BUS – 18,3 mil. lei, NOCO2, cale pentru pietoni – 22,75 mil. lei, construire PARK & RIDE – 27,09 mil. lei, amenajare „Parc Ştirbei“ – 7,2 mil. lei, dotare Ambulatoriul Spitalului Orășenesc Sinaia – 9,7 mil. lei, Centru S loc de bine – 5,16 mil. lei, realizare Centru Multifuncțional Educațional-Recreațional „ZINO, Educație de la A la Z“ – 22,45 mil. lei;
  • Mizil, 4 proiecte, în valoare de 29,132 mil. lei: reabilitare, modernizare, extindere și dotare Liceul Tehnologic „Tase Dumitrescu“ – 13,35 mil. lei și Grădinița nr. 5 – 5,8 mil. lei, creșterea eficienței energetice Liceul Teoretic „Grigore Tocilescu“ – 3,022 mil. lei și Spitalul Orășenesc „Sfânta Filofteia“ – 6,96 mil. lei;
  • Băicoi, 3 proiecte în cuantum de 26,64 mil. lei: dotarea Ambulatoriului Spitalului Orășenesc –8,44 mil. lei, amenajare parc – 11,3 mil. lei, creșterea eficienței energetice a iluminatului public – 6,9 mil. lei;
  • Slănic, 1 proiect, în valoare de 5,3 mil. lei: amenajare spații verzi/parc în oraș – 5,3 mil. lei;
  • Câmpina, 4 proiecte, în valoare de 41,46 mil. lei: restaurarea, dotarea și valorificarea durabilă a patrimoniului cultural „Muzeul Memorial B.P. Hașdeu“ – 5,8 mil. lei, creșterea eficienței energetice în clădirile rezidențiale – 0,73 mil. lei, creșterea eficienței energetice la Colegiul Tehnic „C-tin Istrati“ – 8,41 mil. lei și Spitalul Câmpina – 26,52 mil. lei;
  • Ploiești, 10 proiecte, în valoare de 44,79 mil. lei: construire grădiniță cu program prelungit – 6,2 mil. lei, eficientizare energetică blocuri lot I – 2,59 mil. lei, lot 2 – 9,42 mil. lei, lot 3 – 3,89 mil. lei și lot 4 – 4,74 mil. lei, eficientizare energetică Liceul Tehnologic „1 Mai“, sala de sport – 1,95 mil. lei, Școala Gimnazială „G. Coșbuc“ – 1,77 mil. lei, Liceul Tehnologic de Servicii „Sf. Apostol Andrei“ – 1,28 mil. lei, Grădiniță „Sf. Mucenic Mina“ – 4,29 mil. lei, Grădinița nr. 23 – 4,14 mil. lei, Colegiul Național „Al. I. Cuza“ – 4,52 mil. lei;
  • Plopeni, 2 proiecte, în valoare de 8,95 mil. lei: reabilitare termică și energetică Școala Gimnazială „Carol I“ – 4,54 mil. lei și Sala Polivalentă – 4,41 mil. lei;
  • comuna Poiana Câmpina, 1 proiect: modernizare și dotare grădiniță – 1,45 mil. lei;
  • F Mănești, 1 proiect: construire școală P+1 și anexe, amenajări exterioare, branșamente utilități – 9,94 mil. lei;
  • Berceni, 1 proiect: construire grădiniță – 4,28 mil. lei;
  • Drajna, 3 proiecte, în valoare de 10,926 mil. lei: modernizare, dotare și construire anexă tehnică grădiniță – 1,066 mil. lei, extindere Ambulatoriul Spitalului de Pneumofiziologie – 6,37 mil. lei și reabilitarea și conservarea monumentului istoric Moara de Apă WARTHIADI – 3,49 mil. lei;
  • Starchiojd, 1 proiect: desființare construcții și construire grădiniță – 2,38 mil. lei.

Consiliul Județean Prahova, bani pentru drumuri, spitale și centre sociale

Consiliul Județean Prahova (președinte Bogdan Toader, stânga politicii), instituție care, teoretic, are în grijă dezvoltarea județului în totalitatea sa, a semnat cinci contracte de finanțare, în valoare de 256,266 mil. lei. O altă unitate din subordinea CJ, Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC), a adjudecat alte două investiții, în cuantum de 9,02 mil. lei. Cea mai mare sumă este alocată pentru infrastructura rutieră, unde sunt în procedură de achiziție lucrările pentru modernizarea a două trasee regionale, unul în estul județului (legătura cu Ialomița), în valoare de 153,162 mil. lei, și altul la granița cu județul Dâmbovița, în valoare de 66,416 mil. lei. Celelalte contracte se referă la sănătate: extindere și modernizare Unitate de Primiri Ugențe Spitalul Județean Prahova – 18,56 mil. lei; extindere, reabilitare și modernizare Ambulatoriul integrat al SJU-11,093 mil. lei, eficientizare energetică Spitalul de Obstetrică Ginecologie Ploiești – 5,18 mil. lei. DGASPC va construi, tot pe bani europeni, centre de zi cu locuințe protejate, în cadrul a două proiecte semnate din 2018, unul în valoare de 3,84 mil. lei, iar altul de 5,18 mil. lei.

Comuna Drajna bate toate recordurile

Dintre localitățile rurale din Prahova, dacă nu cumva din întreaga regiunea Sud-Muntenia, comuna Drajna are toate șansele să bată recordul absolut în materie de fonduri europene. Până în luna ianuarie 2020, în actualul exercițiu financiar (2014-2020), administrația locală a semnat contracte de finanțare pentru 7 proiecte europene, în valoare de aproape 22 de milioane de lei, sumă care echivalează cu de 3,5 ori bugetul anual al localității. Anul trecut, primarul Violeta Gonțea ne spunea că a depus proiecte pentru toate măsurile din PNDR, POR și GAL, 9 în total. Până acum au fost aprobate 7 dintre acestea: PNDR 2014-2020 – modernizare străzi, 943.346 euro; cămin cultural, 394.682 de euro; înființare rețea de canalizare, 982.425 de euro; POR 2014-2020 – reabilitarea Moarei de Apă Warthiadi, 3,4 mil. lei, modernizare, dotare și construire anexă tehnică, grădinița cu program prelungit, 1,066 mil. lei, Ambulatoriu din cadrul Spitalului de Pneumoftiziologie – 6,37 mil. lei; GAL „Plaiurile Ramidavei“, buldoexcavator, 50.000 euro partea de finanțare europeană.


Suplimentare de fonduri pentru AMPOR
Autoritatea de Management pentru Programul Operațional Regional 2014-2020 (AMPOR) a aprobat supracontractarea proiectelor din lista de rezervă a Programului pentru iluminatul public (Axa prioritară 3), dezvoltarea urbană durabilă (Axa prioritară 4), îmbunătățirea infrastructurii educaționale (Axa prioritară 10) și pentru regenerarea orașelor mici și mijlocii (Axa prioritară 13). Prin această măsură, proiectele aflate în lista de rezervă vor fi evaluate, în vederea contractării, valoarea totală a finanțării depășind 2,4 miliarde de euro. De asemenea, după îndeplinirea unor condiții impuse de reglementările europene, vor fi relansate și apeluri de proiecte în cadrul POR 2014-2020 pentru axele prioritare cu finanțare disponibilă, inclusiv pentru stimularea mediului de afaceri.

Maria BOGDAN

În Prahova, focarele de PPA au fost stinse oficial


Rămân deschise 8 cazuri de PPA depistate la porcii mistreți; acestea, potrivit legislației, pot fi închise la doi ani de la confirmare.

Pericolul însă nu a trecut

Luna trecută, în cadrul ședinței Centrului Local de Combatere a Bolilor Prahova, directorul Direcției Sanitar-Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, Mihai Terecoasă, a anunțat că au fost stinse oficial cele 43 de focare de pestă porcină africană confirmate în gospodăriile populațiilor din comunele Olari, Gherghița, Balta Doamnei, Puchenii Mari, Brazi, Târgșoru Vechi, Gorgota, Poienarii Burchii, Șirna și Cocorăștii Colț, toate situate în sudul județului. Concomitent au fost ridicate restricțiile sanitar-veterinare privind circulația suinelor vii impuse uneia dintre cele mai mari exploatații comerciale din comuna Gherghița. DSVSA Prahova a precizat că, după stingerea focarelor, în fiecare gospodărie unde a fost depistată temuta PPA se vor introduce doi porci santinelă pentru a testa eficiența acțiunilor de dezinfecție efectuate, iar după 45 de zile se vor recolta probe de sânge pentru examenul serologic, care să confirme absența (sau prezența) virusului.

Fermierii nu scapă însă cu totul de consecințele provocate de apariția bolii în județ: autoritățile au aprobat planul de măsuri pentru prevenirea apariției de noi focare de PPA, valabile în luna decembrie, fix atunci când există o foarte mare cerere de carne de porc pe piață.

Primul set de măsuri vizează circulația suinelor și presupune: controale permanente efectuate la intrarea în județ dinspre zonele unde a fost confirmată pesta, pentru a descuraja comerțul ilegal de porcine vii sau carne; obligația comercializării numai în baza certificatului sanitar-veterinar de sănătate, a formularului de mișcare eliberat de medicul veterinar din localitatea de domiciliu a vânzătorului; în plus, dacă animalele provin din alte județe, pe lângă cele două documente este necesar un aviz sanitar-veterinar interjudețean (va fi obținut de vânzător de la DSVSA-ul județean).

Al doilea set de măsuri îi pune în încurcătură pe cei care sacrifică suinele în mod tradițional. Adică, ei trebuie să cheme medicul veterinar împuternicit dacă eventual constată modificări în starea de sănătate a porcului: inapetență, febră, arcuire a spatelui, mers greoi, vomă, diaree, semne de piele înroșită. După sacrificare, apelarea medicului devine obligatorie dacă se observă anumite modificări ale organelor interne: splina mult mărită, de culoare roșie sau neagră, ficat mult mărit, numeroase hemoragii, acumulări de lichid în cavități. Cum puțini gospodari se pricep la aceste detalii, vă imaginați că sacrificarea chiar devine o mare problemă. Pe de altă parte, dacă există persoane care cumpără carne din alte județe pentru folosință în cadrul familiei, acestea trebuie să completeze o declarație pe proprie răspundere pe care s-o prezinte mai apoi poliției sau jandarmeriei, dacă se întâmplă să fie oprite în trafic.

Maria BOGDAN

Un primar îndrăgostit de comuna sa

Gorgota de Prahova este o comună cu peste 5.000 de locuitori, alcătuită din cinci sate. Este o așezare ctitorită pe la 1864 de însuși domnitorul Alexandru Ioan Cuza, a cărui statuie poate fi admirată în satul Potigrafu, pe DN-1. Această comună poartă pecetea unei munci cu pasiune, cu multă dăruire a unui inginer, cu nume simplu, de la țară: Ionuț Dumitru Nicolae. A fost ales de obștea sa – obște care numără azi noi și noi obiective în plan gospodăresc și edilitar – și se află în această funcție de mai bine de două legislaturi încoace. Această localitate cu câmpuri roditoare și pâlcuri întinse de păduri de foioase din vechiul Codru al Vlăsiei este protejată de apele învolburate ale Prahovei și Ialomiței. Aproape peste tot se văd azi construcții noi, realizate cu bani ai gospodarilor din cele cinci sate componente – Crivina, Fânari, Potigrafu, Poenarii Apostoli și Gorgota, dar și cu mai multe milioane de euro din bani europeni. În afară de străzi și trotuare noi, asfaltate, de școli, grădinițe, iar acum și de un „palat“ de învățătură pentru tinerii meseriași, faima și consacrarea comunei de pe DN-1 a fost adusă și de festivalul anual „Tradiție și continuitate“, ajuns acum la ediția a XV-a.

Familia de sculptori in lemn a domnului viceprimar Marin Fratila

Cine vrea să facă aici un popas și să vadă cum se cheltuiesc banii satului și cei europeni, este așteptat oricând la Gorgota de Prahova să-i cunoască pe săteni și pe primar care, prin faptele sale, face cinste județului Prahova, comuna sa ocupând locul I pe județ.

La plecarea din sat, primarul ne spune mândru că în ultima vreme a avizat cererile a 15 ploieșteni și bucureșteni dornici să devină cetățeni cu drepturi depline ai comunei Gorgota de Prahova. Este și firesc, dacă avem în vedere că în anul care vine comuna aceasta se va îmbogăți cu noi și noi obiective gospodărești-edilitare! Să fie într-un ceas bun!

Cristea BOCIOACĂ

  • Publicat în Sate

Apă potabilă pentru toate satele județului Prahova

  • Dialog cu dr. ing. Sorin Niculae, directorul general al SC Exploatare Sistem Zonal Prahova SA subsidiară a Administrației Naționale „Apele Române“.

La finele unui an cu mari probleme în asigurarea cu apă de băut a agricultorilor noștri, în chip firesc unitatea de profil din Prahova, unică de acest fel din țară, face acum o analiză la obiect a modului în care își împlinește principalul său obiectiv – apă pentru fiecare dintre cele peste o sută de localități rurale din județ.

Dr. ing. Sorin Niculae, directorul general al unității, face o analiză la obiect a modului în care își onorează misiunea: „Dintre cele aproape o sută de comune din județ, noi asigurăm apa potabilă la robinet în 22 de comune și sate prahovene, la care, desigur, se adaugă și 6 orașe și municipii, cărora li se mai adaugă și urbea petroliferă a Morenilor din Dâmbovița, cu apă de munte, de calitate, din acumulările de la Paltinu și Măneciu.

Sorin Niculae: Așa stând lucrurile, trebuie spus că societatea noastră este în măsură să asigure apă potabilă unui număr apreciabil de localități. Este vorba de comunele Măneciu, Cerașu, Predeal Sărari, Vâlcănești, Gura Vitioarei, Dumbrăvești, Măgurele, Șotrile, Brebu, Cornu, din zona de deal și de munte din județ. Aceste localități beneficiază de un sistem de aducțiune realizat de către Consiliul Județean Prahova, dar și de fonduri proprii ale administrațiilor locale. La acestea se mai adaugă și aducțiunile realizate înainte de 1989 din fondurile statului.

Rep.: Ce aducțiune asigurați dumneavoastră?

S.N. Noi nu ne putem permite acum așa ceva, dat fiind profitul destul de modest pe care îl avem din vânzarea apei potabile oferite. Prețurile noastre sunt reglementate de ANRSC, iar profitul obținut nu poate asigura mijloacele financiare pentru investiții de asemenea anvergură. Prin aducțiunile pe care le avem în operare putem asigura apa necesară dezvoltării alimentării cu apă pentru multe alte localități din proximitatea acestora. Rămâne la latitudinea administrațiilor locale să dezvolte rețelele de distribuție conectate la aducțiunile noastre și vor beneficia de o alimentare cu apă de calitate certificată, dintr-o sursă sigură și în cantitate suficientă.

Rep.: Ce anume ați avut în vedere în programul dvs. pe acest an, 2019?

S.N.: În anul 2019 ne-am preocupat de asigurarea continuității în alimentarea cu apă prin rezolvarea cât mai urgentă a avariilor care, vrând-nevrând, apar la o infrastructură cu mai bine de 40 de ani vechime. Tot pentru funcționarea în siguranță a lucrărilor am încheiat investiția de cca 2.800.000 lei de reabilitare a aducțiunii Văleni-Movila Vulpii în punctul de subtraversare a pârâului Bughea.

De asemenea, ne-a interesat foarte mult asigurarea calității apei livrate, apă ce se încadrează permanent în parametrii ceruți de standardul de apă potabilă, reușind astfel să livram una dintre cele mai bune ape potabile, dacă nu chiar cea mai bună, în regim centralizat din țară. În acest scop am investit în sisteme de monitorizare a calității apei de la captare până la livrare, pe fiecare treaptă de tratare. În funcție de parametrii apei brute avem posibilitatea să ajustăm substanțele de tratare aproape instantaneu, astfel încât să obținem rezultatul dorit. Analizele apei pe fiecare treaptă de tratare se efectuează conform prevederilor legale, cu aparatură de ultimă generație pentru care investim constant.

apa potabila

O altă prioritate a noastră este asigurarea în permanență a securității și sănătății personalului nostru care lucrează în stațiile de tratare și nu numai, prin asigurarea echipamentului, utilajelor și mijloacelor de muncă adecvate și sigure.

Rep.: Ce aveți în vedere pentru asigurarea cu apă potabilă în alte localități din județ?

S.N.: Știm că este aproape de finalizare rețeaua comunelor Ariceștii Zeletin, Șoimari și Surani ce vor fi alimentate tot din sursa noastră de la Vălenii de Munte. Pentru asigurarea alimentării cu apă potabilă a altor localități, păstrăm un dialog continuu cu Consiliul Județean și administrațiile locale, fiind deschiși la orice colaborare în acest scop.

Rep.: Ce anume aveți în vedere pentru anul 2020?

S.N.: Pentru anul 2020 avem în vedere menținerea standardelor de calitate cu care i-am obișnuit pe beneficiarii noștri. Să știți că este un mit că apa de la robinet nu este bună. E mult mai controlată și monitorizată calitatea decât la orice apă îmbuteliată din țară. Tratarea se face cu substanțe avizate de către Ministerul Sănătății, personalul de exploatare are analizele la zi, are cursuri de igienă, echipament adecvat, tot ce trebuie cu alte cuvinte. Dar să revenim la ce ne-am propus în 2020. Vrem să reabilităm niște construcții și instalații, făcute tot acum 40 de ani, să încercăm să le prelungim cât mai mult durata de viață și funcționarea în siguranță. Am început anul acesta să reabilităm stavilele la barajele de priză și vom continua și anul viitor. Avem în derulare un program de reparații ale filtrelor din stațiile de tratare Voila și Vălenii de Munte. Monitorizarea parametrilor de exploatare și automatizarea proceselor reprezintă priorități pentru noi și extindem și modernizăm în fiecare an.

Rep.: Ce vă propuneți în anii următori în împlinirea obiectivului de a asigura apă potabilă în satele de câmpie, mai ales la cele din sudul și estul județului, unde au fost și vor mai fi probleme cu apă la robinet pentru săteni?

S.N.: Societatea noastră, prin capacitatea de tratare, poate asigura cantitatea de apă necesară alimentării localităților din sudul și estul județului. Problema este că ar fi nevoie de prelungirea aducțiunii Movila Vulpii – Brazi înspre sud și apa ar putea ajunge până la Gorgota. Această problemă pentru estul județului, aducțiunea, există până la Lukoil – poarta 4. Poate fi prelungită să alimenteze Bucovul, Valea Călugărească etc. până la Urlați, Mizil cu toate localitățile de pe traseu. Investițiile în aducțiuni ar trebui promovate de către Consiliul Județean, iar rețelele de distribuție de către fiecare administrație locală pe diverse programe guvernamentale sau europene.

Rep.: Câte localități din zona rurală a Prahovei rămân, totuși, în afara asigurării rețelei centralizate de apă potabilă? Și când se va ajunge ca toate comunele și satele județului vor avea apă potabilă la robinet?

S.N.: Sunt destule localități în afara rețelei centralizate de apă potabilă, din păcate prea multe. Repet, noi putem asigura cantitățile de apă necesare alimentării tuturor localităților, dar aceasta presupune un efort conjugat al autorităților județene și locale pentru asigurarea infrastructurii necesare distribuției până la ultima locuință din cel mai îndepărtat sat. Când județul are o asemenea comoară, un sistem centralizat de captare, tratare și distribuție a unei ape de o calitate excepțională, n-ar mai trebui decât puțină viziune și voință ca visul oricărui cetățean al acestui județ de a avea apă în casă să devină realitate.

Cristea BOCIOACĂ

  • Publicat în Sate

Bijuteria din lemn de la Jercălăi

Nu știm dacă din pricina bisericuței din lemn, o bijuterie a artei populare românești, sau a poveștii acesteia schitul Jercălăi are un ecou aparte printre prahoveni. Mănăstirea – fiindcă este mănăstire aici, denumirea de schit fiind păstrată doar în arhivele prin care lăcașul a fost declarat monument istoric de interes național – nu este un loc de mare pelerinaj, ci unul păstrat ca bucurie duhovnicească intimă, în fine, ca o plăcere spirituală trăită cumva în liniște. Și numărul de viețuitori – cinci – te duce cu gândul la așa ceva!

Ca să putem vorbi de Jercălăi e musai să pomenim de orașul Urlați-Prahova. Acesta are o vatră a sa, unde se concentrează urbea ca atare și, răspândite printre dealuri și vii, alte 15 zone locuite, numite întâi cătune, apoi sate aparținătoare, cartiere, iar la urmă străzi. Printre acestea se găsește, în zona de nord, la o bifurcație de drumuri, și Jercălăi unde s-a instalat, în mare tăcere (nici acum nu face prea mare zarvă), o mănăstire care a împrumutat numele pâlcului de case plasat la poalele unei păduri generoase pentru limita podgoriei Dealu Mare. Sunt patru căi rutiere prin care se poate ajunge la schit, dar noi o recomandăm pe cea mai pitorească dintre ele: Ploiești–Bucov (DN 1B)–Plopu–Nisipoasa–Vărbila–Jercălăi (DJ 102 E).

De la Jercălăi nu poți pleca neștiutor. Și nici nu ai făcut nimic dacă intri în bisericuță ca într-o clădire oarecare, fără să-i cunoști povestea, fără să admiri pictura veche, realizată într-un stil rar întâlnit, fără să trăiești senzația de confuzie sau de dăinuire în timp privind lemnul ce a rezistat timp de aproape trei secole. Biserica a fost construită în 1731 de meșterii din satul Luieriu-Reghin, din Mureș. După două secole, când localnicii au zidit un lăcaș din zid, au dăruit bijuteria din lemn familiei regale, strămutarea la Bran survenind în anul 1932. După venirea comuniștilor și alungarea din țară a regelui, ca în oricare tranziție, dintr-o pornire căreia greu îi putem găsi explicație, biserica din lemn a Castelului Bran a fost lăsată în paragină. Lumea uitase complet de ea. Dar a fost să fie descoperită, într-una dintre călătoriile sale, de Patriarhul Iustinian Marina, chiar când se afla pe punctul de a fi pierdută. Într-o lucrare numai de Sfinția Sa știută, date fiind vremurile de prigoană „ateistă“ a noului regim, cu sprijinul nemijlocit al unui alt mare nume al ortodoxiei, Patriarhul Teoctist, pe atunci episcop vicar, PF Iustinian a adunat bucată cu bucată lăcașul și l-a strămutat la Jercălăi, în anul 1956. Toată osteneala salvării monumentului și sfințirea i-au revenit Patriarhului Teoctist, care parcă și acum veghează, cu figura sa blândă și nelumească, cerul de peste Valea Cricovului. Plutește acolo un aer cu totul special... Hramurile vechi ale bisericii, Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil și  Sfânta Maria, s-au păstrat până în zilele noastre. Nu vom descrie noi sfântul lăcaș; vom spune doar că pictura interioară este de-o valoare artistică de excepție, fiind păstrate două straturi, cel inițial, din 1731, de pe catapeteasmă și boltă, și cel din 1838, de pe pereții laterali. Chiar când scriem aceste rânduri o echipă de specialiști lucrează la restaurarea picturii, iar efortul este imens, fiindcă retușurile nu trebuie să altereze cu nimic originalul de acum câteva secole.

Maria Bogdan

Maeștri ai artei populare românești

Românii iubesc meșteșugul popular. De-adevăratelea sau declarativ. Cea mai stupidă întrebare pe care o pun oamenii în general și jurnaliștii, în special, sună cam așa: „Are cine prelua și duce mai departe creația populară?“ Dar, în același timp, n-am scoate din buzunar o sumă de bani pentru a cumpăra un costum cusut de mână, însă dăm fuga la mall să ne completăm garderoba cu blug rupt, de marcă. N-am sacrifica un perete să punem o carpetă sau ceva ceramică, că nu dă bine așa ceva în secolul modernismelor. Și-atunci de ce ne-am mai strădui să adresăm întrebarea, dacă noi nu ajutăm ca tradiția să reziste timpului? Dar fiți liniștiți, arta populară, cum-necum și prin ce miracole, va dăinui. Dovadă: oameni precum cei din articolul de față.

Păpușile pline de umor ale Danielei Constantinescu

daniela constantinescu

Daniela Constantinescu este din Galați. A absolvit acum 20 de ani o facultate de inginerie, dar nu a profesat niciodată. Studiul a ajutat-o în schimb la altceva, să-și șlefuiască simțul artistic, într-o artă pe care a inventat-o și reinventat-o de fiecare dată. Confecționează candele decorative, păpuși decorative pentru sticle și borcane, păpuși cu magnet și papuci, ultimul produs ținând tot de latura artistică. Creațiile sale pot fi asimilate umorului popular de bun gust. Păpușile sunt de fapt figurine de bătrâni și bătrâne, cu fețe comice de-a dreptul, un ceva care te umple deopotrivă de bună-dispoziție și apreciere. Păpușile sunt migălos de realizat. Adică e o industrie întreagă acolo, iar fiecare lucru – ochișor, nas, gură (schimonosite ironic), basma, păr, șorț, picior, mână, încălțări, bluză, trăistuță etc. – trece prin mâna artistei. Daniela Constantinescu spune că nu a lucrat niciodată întâmplător, ci a planificat fiecare detaliu în parte. De exemplu, este singura din țară care a creat păpușile cu magnet sau candelele decorative. Pe unele le lucrează de acum, pentru a fi gata de Crăciun, Revelion, 8 Martie și Sf. Paști, iar în sezonul de primăvară-vară, ceva toamnă, meșterește la păpuși și papuci. Și să nu credeți că e o muncă ușoară. De pildă, pentru papucei, în afară de a spăla lâna, a o dărăci, e foarte interesantă metoda de obținere a pâslei, prin frecare cu săpun și apă, vreme de patru ore! Am întrebat-o pe creatoare dacă se poate trăi exclusiv din ceea ce face.

Răspunsul îl anticipasem cumva: la limită. Prima dată sunt taxele (în afară de cele obișnuite, la stat) de participare la târguri și festivaluri: „În afară de Ploiești și Tulcea, unde nu ni s-au perceput taxe de participare, fiind mai degrabă invitați, costurile pornesc de la 200 lei pentru trei zile și se opresc la 2.500 lei în târgurile private. De ultimele este greu să te atingi și-s de evitat.“ Cu privire la vânzări, ei bine, acestea sunt în funcție de produs, sezon, prezentare, oraș. Practic, nu se poate conta pe un venit sigur lunar, acesta alternează de la o perioadă la alta, dar mai întotdeauna abia acoperă cheltuielile, cu o marjă de profit minim. Ce o determină pe artistă să rămână totuși în branșă? Simplu: pasiunea!

Poetă la 75 de ani!

maria iordache

Maria Iordache, din Izvoarele, Prahova, tocmai a împlinit 75 de ani. Dincolo de femeia cu croșeta din ilustrata alăturată se ascund preocupări nebănuite pentru cineva care toată viața a locuit și a condus o gospodărie la țară: o poetă cu patru volume publicate – „Din suflet pentru suflet“, „Apune soarele, dar răsare luna“, „Triumful iubirii“ și „Maria și gândurile sale“; o solistă de muzică populară, cu 12 cântece înregistrate și prezențe în emisiuni TV ori pe scenele festivalurilor de folclor de pe Valea Teleajenului; o iscusită creatoare a ceea ce numim noi obiecte tradiționale. Dar interesant este că aceste pasiuni cumva cenzurate s-au conturat la senectute, dacă vreți; trăiește un soi de a doua tinerețe întru-împlinirea sufletului, a preocupărilor sale artistice, a firii sale visătoare. Visătoare acum, fiindcă se descrie „o femeie puternică“: „Am luptat în viața asta foarte mult, dar am știut pentru ce. Am făcut o casă, am 4 copii foarte buni, 12 nepoți și mai buni, sunt aproape toți în cadrul armatei, și 8 strănepoți. N-am avut prea multă carte, am terminat doar patru clase primare, așa erau vremurile după război, dar le-am reușit pe toate, să țin gospodăria, să am și un serviciu. Unde a fost și a trebuit să pun umărul, l-am pus necondiționat. Am învățat să nu mă vait, să fiu puternică, să răzbat prin toate, iar acum am ajuns să mă ocup de mine și de sufletul meu.“ Fericirea nu constă însă în lucrurile de acum, care țin de latura interioară, ci are legătură cu cei de alături.

În urmă cu cinci ani, Maria Iordache și-a pierdut soțul, moment peste care n-a reușit să treacă. Dar și-a ajutat inima cu prezența la Clubul seniorilor, loc în care, în fiecare joi, retrăiește sau mai bine zis trăiește ceea ce iubea în tinerețe: versul, cartea, lucrul de mână, cântecul. Aici a găsit puterea să-și adune scriitura ținută în caiete încă din timpul comunismului, să le retușeze și, ajutată de copii și Centrul Cultural Izvoarele, condus de Ion Diaconu, să le adune în cele patru cărți publicate. Cealaltă pasiune – cântecul – a fost reînnodată-n timp; în adolescență și prima tinerețe a urcat pe scenă, a luat chiar locul I la Cântarea României, dar viața a venit cu greutățile sale și totul s-a stins. Și-a reluat plăcerea de a cânta tot la club, iar apogeul înseamnă melodiile înregistrate și prezentate la TV, la „Ceasuri de folclor“ și „Popas de cântec“, precum și participarea la evenimentele organizate în comunele prahovene. Când nu scrie și nu cântă, lucrează sau coase obiecte tradiționale și le prezintă la târgurile unde clubul este invitat.


„În sufletul meu sunt împăcată. Nu m-am gândit niciodată la mine. Visul meu a fost să fie copiii bine, să-i văd la casele lor, să am nepoții realizați. Cea mai mare fericire aceasta este.“

Maria Bogdan

  • Publicat în Traditii

Jugureni, un colț uitat de lume

V-ați întrebat vreodată cum trăiesc oamenii dintr-o comună mică, restrânsă, care are și ghinionul de a fi plasată la extremitatea unui județ, într-o zonă dincolo de care nu se ajunge nicăieri? În general, aceste așezări rurale izolate, fără resurse naturale importante și cu o populație îmbătrânită probabil vor dispărea, cu vremea, de pe harta unităților administrativ-teritoriale din România. Un astfel de loc este și Jugureni-Prahova, care are o populație nici cât un sat, de 496 de locuitori (310 gospodării). Ori de câte ori vine vorba despre reorganizarea administrativă, acest cătun este primul trecut pe lista rearondării.

Comuna Jugureni este situată în estul județului Prahova, iar dincolo de ea sunt pădurile sau dealurile (greu accesibile) Buzăului. De fapt, există două drumuri de legătură cu județul vecin, dar unul este aproape impracticabil, iar altul, asfaltat în urmă cu 15-18 ani, nu prea și-a găsit utilitatea deși, ei da, zona este una absolut fermecătoare ca peisaj! Turismul are însă atâtea altele de explorat și exploatat încât n-a găsit răgaz să ajungă și în această parte de lume uitată. Poate că nici nu sunt oferte suficiente, care să placă turistului modern!

Jugureni 3

O șansă ratată

Prima atestare documentară a localității datează din 8 iunie 1536, când Radu Paisie întărea, printr-un hrisov, ocine în Jiliște, Bătești, Jugureni și Văcărești. Comuna s-a numit întâi Runceni, apoi Jigorani. În prezent are patru sate – Jugureni, Boboci, Marginea Pădurii și Valea Unghiului, situate relativ departe de centrul așezării. Interesant este că la Boboci, deunăzi vreme, au existat niște băi termale, dar nu se știe prin ce împrejurare acestea au ajuns în proprietatea orașului Mizil. La un moment dat, unul dintre primari promitea investiții europene record, vorbind cu emfază despre realizarea aici a unui Karlovy Vary românesc! Bineînțeles că din acest plan fantezist nu s-a ales nimic! Oamenii locului spun că încă de la 1825 aici a funcționat prima stațiune balneară din Țara Românească, pe terenurile unui oarecare boier Crăciunescu, având șapte izvoare de ape sulfuroase. În 1828 locul a devenit cunoscut grație unei vizite a domnitorului Grigore al IV-lea Ghica, iar pe timpul ocupației rusești armata țarului a utilizat băile pentru îngrijirea răniților din Războiul Crimeei. Stațiunea a înflorit până prin 1866, perioadă în care a fost construit și un hotel. Când au fost băile și infrastructura abandonate și distruse nu se mai știe; cert este că Jugureni a ratat șansa de a fi cunoscută prin repunerea în valoare a acestor băi, indiferent dacă ar fi făcut-o Mizilul sau comuna.

Cum e să trăiești într-un sat izolat?

Revenind la zilele noastre, locuitorii dispun de drumuri asfaltate în proporție de 50%, 11 km de rețea de apă potabilă, o școală, o grădiniță, un dispensar, un cămin cultural cu bibliotecă, 4 biserici și, atenție, o bază sportivă multifuncțională. Utilizată oare de cine, dacă școala numără 20-30 de copii? Dar haideți să spunem că, fie și dacă era un copil, e bună orice investiție! Sătenii se mai laudă cu câteva monumente ale naturii – „Fântâna cu doage“ (ape sulfuroase), „Fântâna mărului“ (apă sărată) – cu rezervația hidrologică situată în Valea Unghiului, rezervația forestieră (pădure seculară de stejar, gorun, alun) de lângă satul Boboci (4 hectare), rezervația naturală peisagistică „Vâna“ (0,33 hectare), rezervația paleontologică „Piatra Cerbului“ (1,52 hectare) etc. Cum e însă să trăiești într-un sat izolat? Greu, foarte greu! Pesemne cu o agricultură de subzistență, slab reprezentată și aceasta, cu pensioarele procurate din munca de altădată, cu locurile de muncă oferite de instituțiile bugetare și cam atât. În orice caz, nu există an de la Dumnezeu în care autoritățile să nu rămână în pană de bani! Dacă n-ar fi județul, Priăria n-ar avea cum să plătească salariile angajaților. Una peste alta însă o vizită în Jugureni te poartă în alt timp, de jumătate de secol XX, dar cu bătrâni frumoși, figuri desprinse din cărți, ale căror spirite au rămas oarecum nealterate de modernismele de azi. Să zicem că aici e unul dintre foarte puținele locuri unde țăranul e țăran în înțelesul neaoș al cuvântului. Dar, fiindcă există și un dar, oamenii locului se miră dacă le pui această întrebare legată de nivelul de trai. Lor li se pare absolut firesc să trăiască fix în acest mod, cu puținul pe care-l au și nici măcar nu aspiră la alte condiții. Normalul e normal ca la ei, nu ca în palatele de cleștar în care se închid bogații țării.

Maria BOGDAN

  • Publicat în Turism

Ziua Limbii Române, sărbătorită de basarabeni și prahoveni prin joc și voie bună

De cinci ani, la fiecare sfârșit de august, prahovenii și-au fixat o sărbătoare de suflet, desfășurată sub un generic firesc, „Prahova iubește Basarabia“. Nu întâmplător festivalul începe mereu pe 31 august. Este data la care România celebrează Ziua Limbii Române (marcată începând cu 2011), iar Republica Moldova „Limba noastră“, omagiată încă din 1990. Deci ce limbaj mai puternic să fie între românii de-acasă și cei din vechea Basarabie decât ceea ce-i unește de veacuri, graiul, tradițiile, moștenirea culturală, portul, cântul și dansul popular?

Formatul evenimentului este același de la debut: Prahova invită la Ploiești formații artistice din Republica Moldova și Bucovina de Nord (Ucraina), adulți și copii deopotrivă, spre a se întâlni și evolua pe aceeași scenă cu ansambluri din Prahova. Dar până la acest festival trebuie să spunem că județul are o foarte lungă tradiție în relațiile cu frații de peste Prut sau din Țara de Sus, cum mai era deunăzi vreme supranumită o parte din Bucovina rămasă printre străini. Aproape fiecare localitate din județ este înfrățită cu una din Moldova sau din zona Cernăuți, plus că Prahova face parte din Euroregiunea Siret-Prut-Nistru, alături de Bistrița-Năsăud, Iași, Vaslui și toate raioanele din R. Moldova. E drept, abia în ultimul timp s-a trecut peste perioada romantică; adică, dincolo de pod de flori, vizite reciproce, donații de cărți și serbări populare, au început și ceva proiecte de investiții, care lasă în urmă lucruri palpabile ce contribuie (deocamdată nesemnificativ) la dezvoltarea comunităților rurale din țara vecină. Fiindcă, ei da, e multă nevoie de investiții acolo, iar dacă noi clamăm pe toate drumurile că suntem frați, e bine s-o demonstrăm prin fapte concrete!

ziua limbii romane 4

„Prahova iubește Basarabia“ face parte din categoria evenimentelor care întrețin vie flacăra românis­mului, indiferent câte granițe au pus între noi istoriile nedrepte „scrise“ mereu de alții. Anul acesta, festivalul a debutat cu o imensă paradă a portului popular. A fost ca o revărsare de culori, fiecare ansamblu artistic purtând costume populare din zone etnofolclorice diferite, ceea ce a adus o rară frumusețe într-un oraș altfel mai agitat, așa cum este Ploieștiul industrial. Mare încărcătură emoțională a fost, apoi, la imensa horă a Unirii, nelipsită de la nicio întâlnire dintre moldoveni și prahoveni. Seara, pe scena în aer liber, amplasată pe esplanada Palatului Culturii, în prezența unei asistențe parcă mai numeroasă ca niciodată, au evoluat artiști ai Orchestrei „Flacăra Prahovei“ a Filarmonicii „Paul Constantinescu“, remarcabil fiind momentul rapsodului și interpretului Gelu Voicu, și „Ciocârlia” naistului Romeo Văduva. Laura Lavric, susținută de mai multe formații de dansatori, a încheiat o zi foarte încărcată în simboluri și emoții. A doua zi a festivalului i-a avut ca invitați pe cei din trupa de succes Zdob și Zdub, care a adus ritmuri folclorice din Moldova de peste Prut, dar și bine-cunoscutele lor hit-uri, cu mare succes în rândul tinerilor. Vor rămâne în memoria spectatorilor și momentele grupurilor artistice și Cernăuți, Chișinău, Cahul sau din Prahova („Moștenitorii“, „Perinița“, „Doina Prahovei“ și interpreta Mariana Mușa Trăscău). Însă, la un moment dat, privirile a sute de oameni au fost atrase de ceea ce noi am numit simbolul festivalului, o pruncuță de 2 anișori îmbrăcată în straie populare maramureșene. Și am răsuflat cu ușurare: are cui rămâne moștenirea culturală!

Maria BOGDAN

  • Publicat în Traditii

Impresii din liniștea Văii Azugii

Azuga, Prahova, ieșire spre Brașov. Și mai ales DN1. Nu cunosc o altă țară din lume care să aibă un drum pe care se fac cozi de 5-6 ore de... „bară la bară“ (Nistorești – Predeal și invers) și să nu găsească, în 30 de ani, o soluție la această problemă. Vorba unui mucalit, care a nimerit rândul gata format la 7 dimineața, în minivacanța bugetarilor din 15 august: „Nu se întâmplă nimic pe DN1; duduie economia și și-au luat românii mașini.“ În fine, ca să ajungi la Azuga, cea mai puțin mediatizată și dezvoltată stațiune de pe Valea Prahovei, trebuie musai să suporți acest supliciu-infern al lungului blocaj în trafic. Și nici nu știu dacă merită. Când e vorba despre România, noi ne-am obișnuit, ca să nu ne bănuiască alții de pesimism sau lipsă de patriotism, să dăm la o parte lucrurile mai puțin plăcute și să prezentăm totul la superlativ. Am uitat de noțiuni precum realitate, echilibru. Și tocmai așa ceva doresc astăzi, să prezint totul așa cum este, cu bune și cu mai puțin bune.

Bun. Cu Azuga aș începe de la o legendă. Se spune că, pe vremuri, aici ar fi domnit voievodul Timiș (personificarea râului cu același nume), a cărui oaste era condusă de viteazul căpitan Retivoiu. Acest brav oștean și-a pierdut viața într-o luptă pe viață și pe moarte împotriva popoarelor migratoare, care râvneau la bogățiile noastre. Fata voievodului, Azughia, îndrăgostită de căpitan, se duce să-i găsească trupul pentru a-l îngropa, după datină. La locul dramei, tânăra se pierde, amețește și cade în prăpastia care apoi îi va purta numele, Valea Azugii. Și râul pesemne tot de-aici și-ar fi luat denumirea. În latină, Azuga înseamnă „ad juga“, adică „lângă jugul muntelui“. Localitatea este relativ nouă. În orice caz, nu era cunoscută până în veacul al XIX-lea. Abia prin 1815 un document semnala existența unui han, Căciula Mare. În 1881 localitatea își ia actuala denumire, fiind cătun al comunei Predeal, iar la reforma administrativă din 1948 devine oraș.

Variantă de rezervă pentru Valea Prahovei

Din 2-3 fraze am putea expedia tot ceea ce înseamnă Azuga. Adică: are cea mai mică populație dintre orașele Prahovei (4.400 de locuitori), drumuri asfaltate – 80%, gaze – 98%, apă – 100%, canalizare – 98%, dispune de un liceu (Liceul Teoretic Azuga), o școală gimnazială, o grădiniță, bază sportivă, o sală de sport, un spital (Spitalul de Ortopedie și Traumatologie Azuga) cu ambulatoriu de specialitate, 3 cabinete medicale individuale, 2 farmacii, 2 cabinete stomatologice, 1 bibliotecă, 2 biserici și o capelă ortodoxă. Lista cu obiective turistice e la fel de scurtă: are domeniul schiabil cu pârtiile Sorica, Sorica Sud, Cazacu, Cazacu Variantă, Cazacu Bretea; trasee mountain bike și de drumeții în munte; rezervațiile naturale de la Clăbucet și Unghia Mare (poiana cu narcise); rezervațiile naturale complexe de la Valea Turcului, Unghia Mare, Valea Cazacului etc. Din punctul meu de vedere, Azuga este, cel puțin vara, un fel de variantă de avarie pentru Sinaia, Bușteni sau Predeal. Nu știu dacă există 1.000 de turiști îndrăgostiți de acest orășel.

Mici impresii de turist

În ipostază de turist la Azuga, prima impresie pleacă de la... omul transformat în afacerist în turism. Și mă refer la cazare. Românii ăștia și-au pierdut uzul rațiunii. Pesemne le și merge, de vreme ce-o fac! Să pui 300 lei/noapte (mic dejun inclus) pe-o cameră pe care, de la ușă la balcon, o străbați în 5-6 pași... Dar e și vorba aceea din bătrâni: „Fraier nu e cine cere, ci ăla care dă.“ A doua impresie este legată de... „nearta“ culinară! Cred că au dispărut bucătarii din țară; așa mâncare proastă ca pe Valea Prahovei de mult n-am mai mâncat! Trei: orașul Azuga a avut mână proastă la primari. Stațiunea a rămas de căruță față de Sinaia sau Bușteni din punctul de vedere al modernizării infrastructurii. Abia acum sunt în derulare niște proiecte europene sau naționale de revitalizare urbană. Adică am prins orășelul în șantier. Patru: s-a terminat bătălia pentru pământ, tranzacții, case, vile, pensiuni, hoteluri. Din punct de vedere imobiliar, stațiunea e „full“. Și e foarte important să spunem că în sectorul privat s-a construit mult, uneori cu foarte mult bun-gust, fiindcă aici e plus-valoarea adusă comunității. Dar, din păcate, n-au dispărut cu totul relicvele industriei de altădată, pusă cu totul la pământ. Peste tot sunt urme din fabricile de bere, de șamotă, postav și sticlă. Ele se înșiră așa, ca fantomele, de la un capăt la altul al așezării.

În loc de concluzii

Însă, una peste alta, pentru concediul de vară recomand Azuga iubitorilor de liniște și de natură. Stațiunea este ferită de aglomerația care sufocă Sinaia, Bușteni sau Predeal. Munții Baiului sau Clăbucetele Predealului sunt de-a dreptul darnici cu turiștii, existând cel puțin cinci trasee de-o frumuețe rară. Plus o telegondolă (privată), singura, de altfel, care te ajută să ajungi în inima munților. Dar n-am înțeles ce caută motocicletele sus, pe coame, să strice liniștea, poate și habitatul natural. Mountain-bike-ul se poartă pe cele mai periculoase creste, dar acesta este noninvaziv măcar. În fine, am vrut să spun că majoritatea călătorilor au uitat de drumețiile la pas și au dus modernitatea unde trebuie și unde nu trebuie. Și ar mai fi un aspect pentru care aș recomanda Azuga: curățenia! Rar mi s-a mai întâmplat să văd un râu (râul Azuga) fără pet-uri sau pungi din plastic. Fie și din acest motiv micuța stațiune a câștigat mult în ochii mei! Și era să uit: da, aveți incidental posibilitatea să vă întâlniți cu ursul. În chiar seara în care am ajuns doi „Moș Martin“ hălăduiau printr-o benzinărie...

Maria BOGDAN

  • Publicat în Turism

La Tomșani de Prahova, primarul vrea să scoată sărăcia din sat

TOMȘANI... Așezare binecunoscută de agricultori și crescători de animale din Câmpia Prahovei, a devenit, de câțiva ani încoace, loc de pelerinaj pentru amatorii de legume timpurii în solarii, iar mai recent, tot mai mult, și o prezență activă în piețele din Ploiești și în alte localități din cuprinsul județului Prahova. Asta, spre încântarea tânărului primar al comunei Mihai Florin Pelin, cel care, nici una, nici două, și-a propus drept principal obiectiv să scoată sărăcia din sat fie prin dezvoltarea economică și edilitară a localității, fie prin extinderea culturii de tomate timpurii în sistem protejat.

La început au fost solariile

„Acum câțiva ani, la Tomșani, mai mulți săteni, mânați și de nevoi, dar și de dorința de afirmare, s-au apucat de învățătură, în ideea de a cultiva aici, în premieră, legume timpurii în solarii. Ideea a prins repede, exemplul lor a fost îmbrățișat de mulți săteni, astfel că acum fenomenul a devenit binecunoscut în toate cele patru sate ale acesteia: Loloiasca, Magula, Sătuc și Tomșani. Astfel, pe lângă cultura de cartofi timpurii, în câmp ei au amenajat și mici solarii în curțile lor, pe care le-au extins de la un an la altul. Cu tomate timpurii, dar și ardei și alte legume. Primăria a venit în sprijinul lor atât pentru a-i promova, cât și pentru a-i ajuta să-și vândă marfa. Acum, în anul de grație 2019, produsele lor au o mare căutare în piețele din Ploiești, dar și în alte localități prahovene. Mai apoi, măsurile stabilite de Guvern le-au venit în ajutor și cu stimulente materiale, determinându-i să-și extindă continuu solariile. În momentul de față, la Tomșani avem tot mai mulți beneficiari ai măsurii guvernamentale. Evidențiem astfel faptul că avem numeroși săteni care și-au câștigat faima în piață la Ploiești și prin părțile locului. Recent, arată primarul, am avut surpriza să primim vizita Guvernului României. Imaginile surprinse sunt mai mult decât încântătoare. Vestea a ajuns și la Guvern, dat fiind faptul că legumicultorii de la Tomșani au reușit să iasă cu producția de tomate încă din luna mai a anului în curs, an în care la Tomșani avem peste zece ha de solarii, dintre cele 125 ha de legume din localitate“, ne spune primarul Pelin.

Reticenți la asociere

L-am întrebat apoi pe primarul Pelin dacă aici s-a organizat cumva o asociație legumicolă de profil. Răspunsul său a fost negativ. Oamenii sunt încă reticenți, spune el. Deocamdată! L-am mai întrebat despre intențiile sătenilor cu privire la extinderea culturii de legume în sistem protejat. Sătenii sunt foarte mulțumiți de programul guvernamental. De aceea intenționează să-și extindă cultura protejată de tomate în solarii, dar încă nu se gândesc să se asocieze.

Dar viața la Tomșani curge mai departe. Primăria comunei urmărește și împlinirea unui vast program de investiții, fiind alocate, anual, pentru dezvoltarea localității, sume importante. Despre aceasta inspectorul Adrian Marin ne-a declarat că în acest an se are în vedere alocarea unor sume consistente pentru obiective edilitare, școli, grădinițe, școli gimnaziale, modernizarea altora, extinderea canalizării, asfaltarea mai multor străzi; ne sunt prezentate chiar imagini sugestive care vorbesc despre ambiția primarului de a contribui la bunăstarea cetățenilor.

Cristea BOCIOACĂ

  • Publicat în Sate

La masă cu maidanezii înspre un cer de... liniște

Fac parte dintre cei care nu se omoară cu Valea Prahovei. Este atât de aglomerată încât numai de relaxare nu poate fi vorba; pleci din sufocarea orașului ca să dai de altă sufocare... Plus că mi se face rău fizic atunci când văd pet-uri și pungi în creierul munților. Cu asta nu o să mă împac niciodată și nici n-o să-i înțeleg în veci pe cei care murdăresc natura. Așa că în Prahova, chiar dacă ratez acel sentiment maiestos pe care ți-l dă acoperișul Bucegilor, prefer zone mai potolite și mai puțin atinse de un anumit fel de turiști. Dar și aici parcă nu mai simt că pământul e și al meu, natura e și a mea...

Așadar, zic să încercăm o plimbare la Slănic-Prahova, cu trecere prin „vestitul“ Plopeni. Apropo: pricepe cineva de ce a fost nevoie, pe 1 km distanță, poate nici atât, să fie trântite trei sensuri giratorii, de câte o jumătate de milion de lei fiecare? În fine, la Plopeni este exclus să găsești vreo zonă agreabilă. Scuze, de agrement am vrut să zic. Păcat că nu le vine administratorilor prin minte să pună în valoare stejarii seculari care umplu pădurile sau micile spații verzi de la intrarea în orășel. Să privești coroanele seculare e mai... productiv (???) pentru spirit decât, știu și eu, să joci table sau să stai la plajă pe bloc, cu mintea golită de caniculă. Mai departe... Mie Slănicul îmi place și nu-mi place. Îmi place fiindcă a fost dăruit cu de toate de la natură, nu-mi place fiindcă economia asta a pus stăpânire pe darul naturii și l-a transformat în afacere privată. Cândva simțeam Mina Unirea că este și a mea, Grota Miresei că e și a mea, băile Baciului, Verde și Roșie etc. ale mele. Acum sunt străine, foarte străine. Reci. Pe undeva le percep ca pe o pâine pe care trebuie s-o cumpăr sau ca pe oricare alt bun. Plătesc pentru a mă bucura de darul naturii. Bine, accept, în Mina Unirii e mâna de om care a făcut minuni, dar dacă n-ar fi fost sarea... Bun. M-am oprit la Baia Roșie. Incredibil de scumpă cazarea, pe condiții nu cine știe ce! Recunosc însă, în preț intră piscina, spa-ul, baia din lacul sărat și... privitul. A privi costă. A medita costă. A te bucura costă. Ei da, incinta este frumos amenajată, poate prea densă în compoziții, dar este frumoasă! Una peste alta mi-a plăcut, dar nu m-a dat minunăția afară din suflet. În oraș încă sunt maidanezi. Mulți. Unii stau la masă cu tine, dacă-ți vine prin cap să iei prânzul la vreo terasă. Dacă e curățenie? Noroc că la plimbarea noastră plouase cu găleata două zile la rând! La plecarea de pe Valea Slănicului înspre Valea Teleajenului, prin Teișani, drumul este prost încă din oraș, foarte prost la Muntele Verde și iar prost până la intrarea în Teișani. Peisajul este frumos, dar la Muntele Verde e atâta mizerie prin boscheți încât îți trece și mama poftei de natură. La fel și în poiana dintre Slănic și Teișani; au dispărut țăranii care iubeau glia și au apărut alții, fie ei și orășeni sau mai ales orășeni – ori poate nu? – care simt nevoia să murdărească tot ceea ce ating.

Pacea din vârful muntelui

De la Teișani am mers la Homorâciu, Schiulești și apoi la Crasna de Prahova. Satul Schiulești a înflorit pur și simplu. În 30 de ani s-a modificat absolut cu totul, seamănă mai degrabă a cătun austriac, nu știu ce să zic. Poate exagerez, însă mi-a plăcut bună­starea afișată prin dimensiunea sau designul caselor. Nu-s hardughii din acelea, am eu o vorbă din popor, de Mălai Mare, alde palate cu turnulețe sau vile care nu se mai sfârșesc, ci-s niște case medii spre mari, bine îngrijite, cu garduri pline de trandafiri urcători. Odihnitor de frumos, am să zic. Pe urmă, drumul de la capătul Schiuleștiului înspre Mănăstirea Crasna a fost pe jumătate betonat. Nu există parapeți, cărarea auto e chiar așa... cărare, abia dacă au loc două mașini să treacă una pe lângă cealaltă, dar nu pe toate porțiunile, însă... în fine, e bine că poți merge cu auto de la o vârstă încolo. O altă porțiune de drum a fost pietruită și autoturismele chiar pot ajunge – și pe o ploaie torențială, cum am nimerit noi – până aproape de gârla Crasnei. Partea de mers pe jos mie îmi place enorm, o asimilez cu un canon voluntar. Practic, se coboară un pic înspre gârlă și apoi se urcă un piept de munte, pe o cărăruie amenajată, care-ți scoate inima! Însă, când te gândești ce te așteaptă... O mare de flori, o mare de liniște, o mare de cer, o mare de verdeață. Și tu, omul mic, venit să ceară... ce? Niciodată, dar niciodată, nimeni n-o să găsească mai multă liniște bună sau pace bucuroasă, ceva de parcă ar fi de la facerea lumii, ca într-o biserică de mănăstire din vârful muntelui. Nu știu cine a încercat un ase­menea sentiment, dar merită să străbați tot globul pentru câteva ceasuri de tihnă desăvârșită. De topire a ta în Univers, de întâlnire cu Dumnezeu, de, de, de... Că avem această oază la noi, acasă, la ce bun să cauți altceva? Of, și iar era să uit, la mănăstire te bucuri de splendoare fără să plătești. Cum faci la Slănic, de pildă. Sau în oricare altă stațiune ori oraș turistic. Faci asta doar dacă vrei...

Maria BOGDAN

  • Publicat în Turism

Prahova: vieți curmate, vijelii, viituri. Ce urmează?

La ora la care scriem, Prahova a numărat 15-16 coduri portocalii de ploi torențiale, vijelii și grindină și nu se mai știe câte coduri galbene. Ba județul a avut și un cod roșu hidrologic pe două cursuri de apă. Toată suflarea județului va rămâne însă marcată de drama din comuna Sângeru, acolo unde, într-o clipită, apele Cricovului Sărat s-au revărsat cum n-au făcut-o niciodată, luând o casă, cu tot cu copilași și părinți în ea. Patru bebeluși nu au putut fi salvați... Tragedia a zguduit și impresionat o țară întreagă. Pentru o zi. Fiindcă apoi țara și județul și-au reluat viața...

Prahova n-a mai fost atinsă de inundații severe de prin anii 2004-2005. Atunci au fost viituri extreme pe toată Valea Slănicului, când și Muntele de Sare s-a surpat în urma unor alunecări de teren. Inundații însemnate s-au produs, de asemenea, la Telega și Mislea, dar mai cu seamă la Moara Domnească și Sicrita (comuna Râfov), acolo unde zeci de locuințe au fost inundate și de câte 3 ori pe an. În zona respectivă, Teleajenul – cel care provoca urgia – s-a potolit ca prin farmec după ce s-a consolidat digul de apărare și a fost regularizat cursul de apă. Și tot ca prin farmec au încetat și inundațiile din vestul județului (Șirna) când s-a îndiguit, pe o porțiune, râul Cricov. De atunci încoace, viituri și inundații au fost în fiecare an, dar ele s-au manifestat izolat, cu precădere în zonele de deal și de munte (Posești, Bătrâni, Starchiojd, Surani, Drajna, Cerașu, Predeal Sărari, Vălenii de Munte, Teișani, Aluniș, Ștefești, Bertea etc.). Anul acesta, natura s-a dezlănțuit din nou, cu o uriașă cădere de grindină la Urlați și Valea Călugărească și apoi cu viiturile fără precedent mai întâi din localitățile din estul județului – Lapoș, Sângeru, Apostolache, Gornet Cricov, Urlați, Mizil și apoi din nord-Drajna, Măneciu, Vălenii de Munte, Teișani. Inundații s-au produs și la Berceni, Valea Călugărească, Gherghița, Râfov, Albești Paleologu, Dumbrava, Câmpina, Sinaia, Ploiești, Ceptura și Bălțești. Acestea au îmbrăcat dimensiuni catastrofice din cauza unei tragedii fără seamăn la Sângeru, când patru copii ai aceleiași familii au murit luați de apele Cricovului, un râușor altfel liniștit.

Intervenții imediate remarcabile

Reprezentanții Apelor Române spun că s-au înregistrat și câteva recorduri de precipitații. La stația hidrologică Cioranii de Jos (râul Cricovul Sărat) s-au înregistrat 102,5 l/mp/24ore, iar la Moara Domnească (pe râul Teleajen)-74 l/mp/24 ore. La stația hidrologică Vărbilău (râul Slănic) măsurătorile au arătat 48,9 l/mp/24 ore. Autoritățile s-au comportat exemplar. Pompierii prahoveni au intervenit în nenumărate rânduri pentru evacuarea apei din mai multe localități. Premierul Viorica Dăncilă și ministrul de Interne, Carmen Dan, au anunțat deblocarea imediată a unor fonduri în special pentru a veni în ajutorul familiei din Sângeru. Și Ministrul Muncii, Marius Budăi, a promis ajutoare pentru 20 de familii din județul Prahova, acesta propunând și modificarea procedurii de evaluare a situațiilor punctuale, astfel încât oamenii să poată fi ajutați mai ușor. În Prahova a sosit chiar și ministrul Apelor și Pădurilor, Ioan Daneș, care s-a deplasat în localitățile afectate, pentru a hotărî ce este de făcut.

Și marea adormire post-inundații a autorităților

Dar, fiindcă există un dar, toată lumea, de la Guvern și până la primar, se mobilizează atunci când se produce o tragedie sau un fenomen meteo extrem, care lasă în urmă prăpăd. Pe urmă, din toată agitația, când se sting ecourile unui dezastru natural, lumea intră în birocrație: primarii depun situații cu calamitățile, comisia județeană pleacă pe teren să verifice dacă oamenii ale căror gospodării au fost afectate sau primarii mint, evaluează pagubele, Prefectura le centralizează și le trimite la Guvern. Guvernul promite sprijin financiar. Și trimite banii de regulă atunci când există cazuri tragice sau când inundațiile sunt de amploare. Mai pe urmă intră în rutină, uitând să mai trimită fondurile. Ca să nu credeți că exagerăm, sumele promise pentru calamitățile de anul trecut n-au sosit în Prahova nici în 2019. Poftim, nici la ora la care vorbim. Dacă viitura din acest an a „prins“ o zonă vulnerabilizată de viitura de anul trecut, e clar că efectul este dublu. De aceea zicem că ar fi totuși bine, având în vedere proporțiile pagubelor, ca banii să fie trimiși mintenaș, cum se zice. Comitetul Județean pentru Situații de Urgență Prahova a înaintat Guvernului României până acum două solicitări pentru alocarea a 74 de milioane de lei, respectiv, 77 milioane de lei pentru înlăturarea efectelor calamităților naturale produse în mai multe localități. Ploile torențiale de până acum, însoțite de vijelii, grindină, viituri și inundații au produs așadar avarii estimate la 141 mil. lei. Atenție, această estimare se referă numai la domeniul public. Dacă ar fi să adăugăm și stricăciunile din gospodăriile populației, inclusiv culturi agricole, suma ar fi pesemne dublă sau triplă!

Maria Bogdan

  • Publicat în Mediu

Dialog despre starea faunei pădurilor din Prahova

Acum, după debutul sezonului de vânătoare, pare firească o discuție despre starea de facto a efectivelor faunei pădurilor noastre despre care se vorbește atât de mult, ca de altfel și despre incursiunile ursului brun, fie în localitățile de pe Valea superioară a Prahovei, fie a altora din județele vecine. În dialogul avut zilele acestea cu ing. Ioan Domșa, șeful compartimentului de profil de la Direcția Silvică Prahova, aflăm astfel că ursul brun de pe cele patru fonduri de vânătoare ale Direcției Silvice Prahova pe care habitează acesta se prezintă astfel: efectivul optim se află în număr de 90 de exemplare, efectivul evaluat în anul 2018 este de 156 exemplare, iar efectivul evaluat pe 2019 este de 170 exemplare.

– Așadar, cât de liniște este acum în pădurile Prahovei?

– Noi socotim că acum, la debutul sezonului de vânătoare, fauna un prezintă niciun semn de neliniște. Asta chiar dacă, pe ici, pe colo, ar putea exista și ceva motive de neliniște, când lumea mai vorbește despre faptul că vine ursul. Ursul, nechemat pe la noi, adică, pe domeniile noastre. Asta chiar dacă fenomenul ar putea fi chiar invers, deoarece în multe păduri apar case noi, vile sau felurite cabane, acolo unde altădată erau domeniile ursului brun.

– Chiar așa?

– Chiar așa! Pentru că,ursul știe bine ce face!

– Unii oamenii cred că am avea prea mulți urși, dar și alte specii prin pădurile noastre.

– Nu este adevărat! Fauna de la noi este pe potriva naturii. Spunem că în Prahova, în anul de față, statisticile la această specie sunt acum la nivelul optim.

– Chiar așa, cât e de mare pădurea în Prahova?

– Avem în acest județ peste 91.000 ha de păduri ale statului. În plus, mai avem încă alte 20.000 ha ale cetățenilor!

– Să le luăm, așadar, pe rând... Câte fonduri de vânătoare avem acum în județ?

– Șase fonduri care aparțin Direcției Silvice, și anume în zona de câmpie, la Drăgănești și la Sicrita, iar alte patru fonduri de vânătoare la munte, la Șețu, la Azuga, pe Telejenel și la Slon. Cât privește numărul de urși, nu este nicidecum prea mare. Fondurile de vânătoare stabilite de lege, deținute pe baza legii, deținute prin licitație atât de asociații profesionale cât și de altă natură. De aceea de ceva vreme nu au mai fost stabilite ca altădată cote de recoltă, ci numai cote de intervenție.

În ceea ce privește celelalte două specii mari, cerbii și căpriorii, acestea au crescut, an de an, pe fondurile de vânătoare existente, ajungându-se în anul 2015 la 665 de exemplare la cerb. Cele mai numeroase exemplare din această specie sunt pe fondurile de vânătoare deținute de către Asociația de Vânătoare și Pescuit Sportiv Prahova. Pe fondurile acesteia nu există însă nici măcar o capră neagră. În schimb, pe fondurile de vânătoare ale Direcției Silvice Prahova există acum 163 de exemplare de capră neagră și tot atâtea exemplare pe celelalte fonduri de vânătoare de la Azuga, Vălenii de Munte, Valea Doftanei și Valea Prahovei.

– Ce ne puteți spune despre situația existentă la specia cerb, care se află într-un număr satisfăcător? Adică în pădurile noastre există acum 3.629 de cerbi, cei mai mulți dintre aceștia, adică 1.539 de exemplare, de astă dată sunt pe fondurile AJVPS PRAHOVA. Totodată, avem aici și un număr mare de mistreți, cu peste 2.000 de exemplare mai mulți decât numărul optim necesar. Care este situația altor specii tradiționale? Sunt ceva probleme la altele?

– Din datele pe care le deținem, nu există probleme decât la efectivele de iepuri și la cele de potârniche. Motivele acestor situații sunt prea bine cunoscute, cu deosebire în zona de câmpie, pe fondurile de vânătoare de la Sicrita și de la Drăgănești. Aici, de la an la an, avem tot mai puțini iepuri și potârnichi. Tot aici sunt cunoscute pierderile de efective în urma atacurilor frecvente ale câinilor, ogarilor și ogarilor hibrizi. Totodată, se semnalează, îndeosebi atacuri frecvente ale câinilor de la stânele din zonă, unde se încalcă frecvent legea. Apare nefiresc și faptul că în zona de câmpie avem în prezent doar 250 de iepuri și doar câteva zeci de potârnichi.

Ar trebui să se știe că Legea vânătorii este prea permisivă și în zonă există prea mulți cetățeni care-și plimbă pe aici nestingheriți câinii, afectând astfel direct efectivele de iepuri și de potârnichi. Sunt, așadar, necesare măsuri urgente pentru respectarea legii.

Cristea BOCIOACĂ

Liceele agricole în Prahova... multe au fost, puține au mai rămas!

În blamata (pe bună dreptate sau, după unii, poate nu?) perioadă comunistă, Prahova avea trei licee agricole: Colegiul Agricol „Gh. Ionescu Șișești“ Valea Călugărească, specializat în horticultură; Liceul Tehnologic „Tase Dumitrescu“ din Mizil, cu profil dominant veterinar; Liceul Tehnologic Bărcănești, specializat în mecanică agricolă. Ulterior, în 1996, acestora li s-a adăugat Liceul Tehnologic Agromontan „Romeo Constantinescu“ din Vălenii de Munte.

Unul din patru

Reformele repetate din educație au făcut ca astăzi doar un singur liceu din cele patru să mai poată fi socotit agricol, cel de la Valea Călugărească. Pentru anul școlar 2019-2020, oferta educațională cuprinde clase pentru tehnician în agricultură, agricultură ecologică, horticultură și tehnician veterinar (învățământ liceal), protecția plantelor (învățământ postliceal), mecanic auto (învățământ profesional). Restul calificărilor țin de industria alimentară.

La Mizil, având poate în vedere și oferta de pe piața muncii, a fost abandonat cu totul profilul veterinar, fiind înființată și păstrată o singură clasă de mecanic agricol. Celelalte calificări vizează domenii precum turismul, comerțul, alte activități economice. Liceul Tehnologic Agricol Bărcănești s-a reformat integral, având astăzi clase la învățământul preșcolar (grădiniță), primar (clasă pregătitoare), gimnazial, școală profesională și liceu, zi și seral. De agricultură mai amintește doar clasa de mecanic agricol de la învățământul profesional și cea de cadastru, postliceal. Cu specializări dominante în resurse naturale și protecția mediului, preparator produse din lapte, patiserie, mecanic de întreținere, școala numai agricolă nu mai poate fi! În fine, la ultimul venit în categoria „agricultură“, am numit Liceul Tehnologic Agromontan „Romeo Constantinescu“ din Vălenii de Munte, mai există o clasă de tehnician agromontan și alta, la învățământul dual, de apicultor.

Totul depinde de MADR

Această situație face ca sarcina Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, care va prelua, alături de Ministerul Educației, finanțarea unor licee agricole, să fie mult mai ușoară. Mai exact, MADR a rămas să selecteze, din totalul celor 150 de unități de învățământ existente la nivel național, un număr deocamdată neștiut de școli pe care să le ajute în finanțarea unor investiții precum: construcții agricole și zootehnice, achiziționarea de combine, tractoare și echipamente de lucru, mijloace de transport, echipamente pentru irigații, motoare și alte tipuri de echipamente pentru dotarea laboratoarelor didactice și a atelierelor mecanice, animale vii și echipamente specifice activității în zootehnie și medicină veterinară, înființarea de plantații pomicole, viticole, sere, solarii și răsadnițe, cantine, internate, săli de sport, inclusiv modernizarea acestora. MADR a folosit explicit sintagma „profil preponderent agricol“. Ei bine, se pare că în țară mai există 48 de școli care se încadrează în această categorie, iar în Prahova liceu cu „profil preponderent agricol“ ar mai fi doar Colegiul Agricol „Gh. Ionescu Șișești“ din Valea Călugărească. Deci doar această școală ar mai putea beneficia de programul MADR.

Maria BOGDAN

La Gorgota de Prahova - „Tradiție și continuitate“ în viața satului de câmpie

Vorbim adesea despre locul și rolul tradițiilor din viața satului românesc contemporan și arareori stăruim asupra modului în care acesta se derulează sub ochii noștri, fără să le surprindem prin faptul cotidian.

La aceasta reflectam într-una dintre aceste zile de început de primăvară, într-un dialog, la fața locului, cu ing. Ionuț Dumitru Nicolae, primarul comunei Gorgota, despre frumusețea vieții la țară în acest anotimp fertil, așteptat cu mult drag, de noi toți, despre ce fac oamenii satului pentru viața lor.

Comună mare, alcătuită din cinci sate, cu peste 5.000 de oameni, așezare întemeiată cu multe secole în urmă, iar satul de reședință de acum, chiar pe la 1864, de însuși domnitorul Alexandru Ioan Cuza, a cărui statuie îi salută azi pe trecătorii de pe DN1. Așezare bine protejată de natură, prin mari pâlcuri de pădure de foioase, rămase din vechiul codru al Vlăsiei, dar și de apele vioaie ale Prahovei și Ialomiței, zonă vestită de gospodari iscusiți, vestiți prin măiestria îndeletnicirilor lor, îmbrățișate de multă vreme, îndeletniciri specifice satului românesc de câmpie. Meserii legate de lucrarea lemnului, în egală măsură a fierului, dar și de construcții gospodărești diverse, precum și de olărit, de împletituri, de sobe de teracotă, de confecționarea de căruțe și de trăsuri, care le-au adus o meritată faimă. Sate vechi, ridicate de urmași ai vitejilor lui Mihai Vodă Viteazul, cu case cochete și gospodării chivernisite, săteni care la vremea lor au ridicat multe dintre cartierele și edificiile de azi ale Ploieștilor.

Ne oprim la Potigrafu, sat traversat de DN1, la egală distanță de Ploiești și de București, și vedem înșirate multe case de olari și de fierari, de rotari, de rogojinari, de sculptori în lemn, cu ateliere specifice. Pe la multe dintre porți gospodarii își anunță asemenea heralzilor meseria aleasă. În față stau frumos rânduite stive de lădițe cu legume și fructe ori cu flori de sezon, adevărate ispite pentru trecători.

În mici ateliere trebăluiesc laolaltă bătrâni și copii de școală. Primarul rememorează cu voce tare copilăria din grădina bunicilor... „Am copilărit printre oale și ghivece, de care curțile noastre erau pline ochi. Meseria am deprins-o mai mult în joacă.“ Asta îmi spunea și consăteanul meu, Marin Frățilă, azi viceprimarul nostru, care a deprins sculptura în lemn. De la el au învățat meseria asta frumoasă și fiul și nepoții săi.

La întrebarea noastră ce mai este azi, primarul spune că acum nu mai sunt așa de mulți meșteșugari ca altădată. Sunt vreo 7-8 olari, 4-5 fierari și ceva mai mulți rotari. Azi se lucrează pe comenzi speciale. Mai ales căruțe și trăsuri, cerute pentru filme și pentru unele ferme agricole. Căruțe se fac mai multe, iar în comună există 54 de care și căruțe.

– Am auzit prin sat cum că în atelierele meșteșugărești lucrările se fac numai la comandă și pe anotimpuri: toamna și iarna se fac sobe și împletituri; primăvara – oale, ghivece și alte vase de lut, iar vara, pe la Moși, mulți merg pe la târguri să-și vândă marfa... Așa este?

– Da. Așa este, spune sigur pe sine interlocutorul nostru. Mulți merg și acum prin piețe, dar și prin sate. Chiar și prin diferite zone din țară. Sigur, câștigurile lor sunt modeste. Față de efort și de cheltuială, doar pasiunea învinge. Fără pasiune, nu se poate. Noi, cei de la Primărie, îi susținem cu tot ce putem pe toți cei care se disting. Cu premii, cu fonduri la diferite concursuri, mai ales la Festivalul meșteșugarilor, de Sf. Ilie, ce se desfășoară chiar în centrul comunei, cu participare locală și județeană, chiar și națională. Manifestarea a ajuns acum la ediția a XV-a. Acest târg este acum o mare sărbătoare a comunei.

De asemenea, și la vecini există diferiți meșteșugari. La Puchenii Mari, la Odăile, spre exemplu, există mulți sobari și împletitori. Așa ceva există acum și la Râfov și Gherghița. Tot așa ceva, dar mai ales olari, există și în comuna vecină din Ilfov, la Ciolpani. Ne cunoaștem bine, vin întotdeauna la noi la târg.

– De unde ideea ca un târg de meșteșugari să fie certificat chiar de OSIM?

– De la dorința mea și a Consiliului Local, de a păstra cât mai mult și a dezvolta frumoasele tradiții și obiceiuri ale oamenilor de la noi: olărit, dulgherit, împletituri din răchită, rotărit, fierărit, sobărit, astfel încât nimic din toate acestea să nu se piardă, să treacă cumva în uitare... Să avem astfel o marcă proprie a comunei Gorgota. Am mai avut în vedere și faptul că avem azi mulți copii. Există mai mult de 500 de copii de școală și de grădiniță. Mulți vor să preia obiceiurile de la părinți și de la bunici, de la vecini. Iată că la noi natalitatea este bună, s-a putut păstra tradiția. Suntem susținuți mult și de școală.

În săptămâna „Școala altfel“ se învață serios meseriile tradiționale, cu îndrumători calificați – olari, rotari, împletitori și de alte meserii. Astfel, pe lângă școlile din sate și grădinițe, avem tot felul de meseriași. Vecinii se întrec între ei. La noi încă se mai construiesc căruțe și trăsuri, cerute acum de diferite studiouri cinematografice.

Avem în organizare și un Muzeu al olăritului, precum și al altor diferite obiecte realizate în comună. În localitate mai avem mulți oameni care au cai și căruțe. Este foarte important că avem zeci de localnici care cresc cai nu numai vaci de lapte și capre. De aceea, au loc și circuite hipice în sate.

– Abia acum înțelegem prezența localnicilor, dar și a dvs. la întrecerile hipice de la Hipodromul de la Ploiești...

– Într-adevăr. La Gorgota există mulți oameni care lucrează în diferite unități economice locale, între 200-250 de săteni. Practic, oamenii și-au găsit aici locuri de muncă sigure și nu mai sunt atâția navetiști ca la vecini. Avem un proiect ca de anul viitor să realizăm, pe 10 ha, un parc industrial, cu care vom dubla locurile de muncă pentru săteni.

Tot în comună mai avem în vedere să amenajăm terenul cu aluviunile aduse de râul Prahova, de la podul de la Puchenii Moșneni, loc de unde olarii noștri își procură materia primă. Mai dorim să facem și o Casă de cultură, al cărei spațiu îl vom rezerva și pentru școlarizarea tinerilor în diferite meșteșuguri. Tot aici vom organiza și diferite activități artistice de amatori. Doar este vorba de tradiție și continuitate. Nu? Imobilul va fi ridicat în chiar centrul comunei, cu fonduri europene.

Toate acestea, ne mai spune primarul, nu vor rămâne fără urmări și în plan edilitar. Avem deja mai multe cereri de loc de casă din partea unor ploieșteni și bucureșteni care vor să devină locuitori ai comunei. Vin la noi cu gândul să-și întemeieze familii la Gorgota. Se pare că îi atrag mult și frumoasele tradiții de pe la noi.

Cristea BOCIOACĂ

Centrul Medical Mediurg Ploiești, tot mai aproape de cerințele de sănătate ale prahovenilor

Recent, la Ploiești, la bine-cunoscuta unitate medicală MEDIURG a fost marcat un moment deosebit, acreditarea Spitalului Sfântul Anton din comuna Păulești, o casă nouă, monumentală, ridicată prin forțe proprii, o veritabilă casă monument de arhitectură românească, emblematică pentru marea urbe a petrolului românesc, care, alături de imobilul de pe Marele Bulevard al Ploieștiului, acel edificiu ridicat în anii de la începutul secolului al douăzecilea, reprezintă importante puncte de reper în arhitectura prahoveană a ultimilor ani.

Potrivit prezentării doctorului Cristian Anton Vintilescu, directorul general al unității, exprimate la deschiderea oficială, moment onorat și de un numeros public avizat și de oficialități, printre care și prefectul județului, „prin această mutare de sediu în chiar zona centrală a urbei s-a realizat și un vis al colectivului unității noastre și al meu, personal, la chiar momentul împlinirii unui sfert de secol de activitate prodigioasă în domeniul servirii populației“ de către MEDIURG Ploiești.

„În mod constant, ne-a mai spus interlocutorul nostru, menținem și prețuri accesibile, prețuri care, în anul 2018, au reprezentat pentru noi cele mai apreciate și competitive oferte medicale pe care le punem la dispoziție tuturor celor interesați. Mai mult, punem la dispoziția populației și propriul nostru serviciu de ambulanțe, cu un parc de mașini moderne, cu dotări corespunzătoare, mașini care răspund oricărei exigențe și solicitări venite din orașele și satele județului, precum și din alte zone ale țării și din diferite țări europene.“ În același timp, Mediurg Ploiești mai pune la dispoziția cetățenilor și un Spital ultramodern, situat în comuna Păulești, cu profil de recuperare, medicină fizică și de balneologie, având o capacitate de 53 paturi, unitate de care am amintit la începutul rândurilor de față.

Totodată, Mediurg Ploiești mai dispune azi și de două policlinici, una în Ploiești și o alta în municipiul Câmpina, unde se asigură consultații în peste 30 de specialități, un Laborator clinic de îngrijiri medicale la domiciliu. Și, nu în ultimul rând, de un Serviciu de imagistică-radiologie, mamografie, ecografie și endoscopie.

Prin această acreditare, de care am amintit mai înainte, Mediurg Ploiești își înmulțește astfel ofertele de protecția și îngrijirea sănătății cetățenilor fie prin solicitări directe ale acestora, fie pe bază de contracte periodice.

Să fie într-un ceas bun!

Cristea BOCIOACĂ

  • Publicat în Social

Mănăstirea Cornu, o ctitorie cât o poveste de viață...

Nu știu dacă localitatea Cornu, din Prahova, va deveni vreodată zonă turistică în adevărata accepțiune a termenului. Poate că nici nu mai e nevoie, fiindcă oricum comuna practică un asiduu turism de weekend, prin sosirea la casele de vacanță a proprietarilor din București și Ploiești. Fiindcă, ei da, la Cornu, numărul locuințelor s-a dublat din 1990 și până în zilele noastre, de la 1.324 de case, la 2.527 de case, în 2017. Pe alocuri, nici nu știm dacă e vorba despre case sau adevărate conace. Cert este că aici își petrec timpul liber numeroși politicieni – de la București și din județ –, magistrați, artiști, sportivi, foști jurnaliști, ofițeri și oameni de afaceri, toți fiind atrași nu neapărat de frumusețea locurilor, cât de liniștea din zonă. Ca s-o spunem pe aia dreaptă, magnetul pentru această râvnă imobiliară l-a reprezentat fostul premier Adrian Năstase, care deținea în comună o clădire dinainte de 1989. Noi vă oferim un motiv în plus pentru a căuta această localitate din gura Văii Prahovei și a-i citi respirația și în altă cheie: Mănăstirea Cornu.

Ctitor femeie

Lăcașul de la Cornu, târnosit în 2008, este cea mai tânără așezare monahală din Prahova, alături pesemne de Mănăstirea Ianculești, de la Șoimari. Ceea ce se cunoaște mai puțin este că mănăstirea are un ctitor femeie, poeta, actrița, regizoarea și traducătoarea Aurora Cornu. Că la zidire or fi contribuit și alții, nu-i lipsit de adevăr, dar acest lăcaș sfânt vine din gândul, inima și contribuția rebelei poete stabilită în Franța, evadată cumva din căsnicia ei ca o văpaie cu și mai celebrul Marin Preda. Dar Aurora Cornu nu se preamărește cu gestul în sine, ci îl trece între fugarele și densele ei episoade de viață: „Să înțelegem că trebuie să faci ceva de folos lumii. Eu am făcut o mănăstire. E acolo, la Cornu. Am început cu 8 călugărițe și acum sunt 36. Am investit mult mai mult decât averea părinților pe care am recuperat-o de la Cornu. E poate singurul lucru care va rămâne ceva mai mult. Altfel, suntem toți pământul pe care vor crește câteva ciuperci“ (fragment dintr-un interviu publicat în ziarul „Adevărul“). Mănăsti­rea a primit hramul Sfântul Ioan Evanghelistul și Sfânta Cuvioasă Eufrosina, ultimul în cinstea mamei sale, care se numea Eufrosina. Ctitoria este închinată memoriei părinților biologici și adoptivi, precum și soțului Aurel Cornea. Poate, într-un colț de inimă, când a început zidirea, i-o fi fost gândul și la Marin Preda. Cine știe... Cum a ajuns poeta să construiască o mănăstire? Rezumat în două cuvinte, nu a vrut să înstrăineze terenul părinților, dându-i o utilitate de suflet, de care să se bucure toți cei care-i trec pragul. Cumva deci ar trebui ca lăcașul să poarte și povestea ctitorului. Să meargă pe urmele firului vieții și a sufletului în permanent neastâmpăr. O viață începută într-o comună vecină și „plimbată“ mai apoi pe tot globul pământesc.

Pseudonim poetic

Aurora Cornu povestește cu haz că părinții ei erau „frați“. De fapt, s-a născut la Provița de Jos, la 6 decembrie 1931, dar atunci când avea un an, a fost înfiată de fratele tatălui ei, care locuia la Cornu. Iar numele adevărat nu este Cornu (Cornu-Cornea, după cel de-al doilea soț), ci Chițu-Burchiu, dar toată viața a vrut să-și păstreze acest pseudonim poetic, împrumutat de la satul natal: „Eu am fost născută în Provița. Treceam peste o apă, încă un deal, coboram pe o terasă și de-abia ajungeam la fratele tatălui. El m-a adoptat la 1 an. În casa părinților biologici mai erau trei fete și înaintea mea au murit un băiat și o fată. Sunt niște superstiții: când încep să le moară copiii, țăranii fac niște ceremonii. Dau vecinului de peste gard copilul, ca să-l păzească de rele. Fratele tatei n-avea copii, așa că cei din Cornu au fost fericiți să mă țină“ („Adevărul“). Fericiți sigur, dar poate și-au luat cu ei și probleme, fiindcă Aurora Cornu povestește că a fugit de trei ori de-acasă, ca să se facă poetă. A venit la liceu în Ploiești și chiar și-a văzut prima dată numele tipărit în „Flamura Prahovei“, cotidianul comunist de atunci al regiunii. Ba tânăra din acele vremuri cocheta cu marxism-leninismul. Dar mai presus de aceste idei era neastâmpărul de a călători: „Eu am fost marxist-leninistă. Pe la 11-12 ani am început să citesc lucruri de acest fel, eram oportunistă, voiam și eu să trăiesc și să ies din sat. Am fugit de acasă de trei ori, am plecat de la Câmpina la Ploiești, la școală, unde am devenit poetă și jurnalistă. Probabil că din adopție mi-au venit toate plecările (...) Plăcerea mea este să plec. Și să ajung în centru. Dar nu mai sunt centre, le-am văzut deja pe toate“ (interviu „Adevărul“). La București, unde a mers să studieze literatura, l-a cunoscut pe Marin Preda, căruia însă i-a spus de la bun început că vrea să plece din țară, iar el, ca iubitor de... Moromeții (a se citi țară și țărani) ce se afla, n-ar fi răbdat să o apuce pe tărâmuri străine. Iubirea dintre cei doi a ars intens vreme de patru ani. Din ea s-au născut „Moromeții“ – „i-am descoperit manuscrisul într-un sertar, l-am citit și l-am îndemnat să-l publice“ –, volumul „Distanțe“ și „Scrisori către Aurora“: „Pe Marin nu știu cum l-am cucerit. Probabil trebuia să-i cadă iubirea asta pe cap. Timp de patru ani nu ne-am despărțit aproape deloc. Marin spera că iubirea mă va împiedica să plec.“

Fuga...

Acea perioadă a emigrării s-a suprapus și cu un episod de poliție politică: mama sa biologică l-a ascuns pe fratele ei, un general din garda regală, căutat de comuniști, iar tatăl natural, condamnat din această pricină, a murit la închisoare. De pușcărie se temea și Aurora! Curând a văzut o șansă să dezerteze în vest în timp ce se afla la festivalul de poezie din Knokke-Het Zoute, Belgia. La Paris, unde s-a stabilit mai apoi, prin 1965, a avut ani infernali, până când a început să lucreze la „Europa liberă“, într-o emisiune a Monicăi Lovinescu. I-a avut ca prieteni pe toți marii români aflați în exil: Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Nicolae Breban, Manolescu, Lovinescu etc. A făcut mai apoi cinematografie, rolul din „Le Genou de Claire“, fim regizat de Eric Rohmer, aducându-i celebritatea în SUA, ulterior devenind și regizor de filme. Între timp se căsătorește cu Aurel Cornea, inginer de sunet la televiziunea franceză, ostatic în Liban în 1986, vreme de zece luni, împreună cu alți jurnaliști. A mai publicat: „Fugă spre centru“, „Castel pentru o persoană“, „Noaptea despărțirilor“, „La nuit des abandonnées“, „Zece scurte povestiri“.

Maria Bogdan

Abonează-te la acest feed RSS