reclama youtube lumeasatuluitv
update 23 Aug 2019

A lăsat în urmă Londra pentru un cătun din Apuseni

Se întâmplă ceva. Peste tot în lume. Are loc un fel de trezire a conștiinței umane. Oamenii încep să renunțe la aparențe, la bogățiile materiale, părăsesc marile orașe și aleg în schimb o viață retrasă, petrecută într-un soi de înțelegere și contemplare a propriului suflet și a Universului. Cei care aleg acest drum nu se mai întorc la viața de dinainte. După câțiva ani petrecuți într-una dintre cele mai moderne metropole ale lumii, Londra, Andy Hertz, cel a cărui poveste o să v-o spunem, a ales să fie liber. Și libertatea, pe care nu și-o închipuise niciodată așa cum a trăit-o în ultima vreme, a găsit-o în Munții Apuseni, într-un cătun din comuna Buceș, județul Hunedoara. Acolo unde ceasul deșteptător nu sună niciodată pentru că bucuria de te trezi cât mai devreme activează în interiorul tău cea mai sigură alarmă.

Acasă în munți, într-o căsuță de lemn

Andy este un tânăr de 34 de ani, născut în Săvârșin, la limita dintre oraș și sat, într-o gospodărie mică, cu o pisică și un câine, iar povestea lui este excepțională prin faptul că a avut puterea de a renunța la toate promisiunile lumii civilizate.

Pentru el gratiile coliviei aurite în care mulți dintre noi trăim s-au deschis în fața unei lumi de basm. O lume plăsmuită din munți sălbatici peste care soarele răsare și apune de fiecare dată în nuanțe diferite. Pentru acești munți a părăsit Anglia, a renunțat la cariera sa și la beneficiile materiale pe care i le aducea. Andy a înlocuit confortul vieții moderne, care pe mulți dintre tineri îi îndeamnă să renunțe la sine și la libertate. Prin alegerea de a se muta la țară spune că a devenit un om liber.

„În Londra, în fiecare dimineață priveam pe geam către cerul gri de acolo, gândindu-mă la cum o fi acasă? Cât de verde o fi iarba și cât de albastru o fi cerul în România? Mi-a fost atât de dor de țară în fiecare zi, deși în Londra n-am dus deloc o viață plictisitoare.“ Reîntors în România pentru a-și petrece un concediu prelungit, a descoperit o viață nouă în Munții Apuseni.

„Inițial am gândit această reîntoarcere ca pe un concediu de un an, fără să știu că această joacă va deveni un mod de viață. Viața mea calculată, plănuită, gândită, așteptată, lăudată, râvnită era pe cale să se transforme exploziv. Mi-am ascultat inima și bine am făcut! După îndelungi căutări prin județul Hunedoara, am descoperit satul și casa în care trăiesc acum. Am găsit aici oameni frumoși și deschiși care mă văd ca pe unul de-al lor. Și natura cu toată liniștea ei care mă chema de atâta vreme. Înainte să vin nu credeam că este posibil să trăiesc astfel, într-o căsuță de lemn aflată într-o lume verde, în munți, și să o numesc acasă. În Londra stăteam ca să fac bani, acum fac bani ca să pot sta aici și să mă bucur de acest loc. E o diferență colosală între cele două tipuri de abordare.“

„Unii înțeleg, alții nu sunt pregătiți să înțeleagă“

apuseni IMG 6602

Surprinzător pentru unii sau de neînțeles pentru alții, Andy spune că abia după ce a renunțat la tiparele convenționale de existență a început să trăiască cu adevărat.

„Mă simt cu adevărat viu! Niciun job, carieră, ori salariu nu mi-au oferit asta. Am învățat sau am reînvățat aici lucruri care valorează mai mult decât banii! A fost ca intrarea într-o lume de basm. Fiecare lucru făcut pentru casa mea din Apuseni a fost o bucurie pentru că mediul și viața aici sunt de așa natură încât te fac fericit. Mă bucur de simplitate și, chiar dacă sunt multe de făcut, toate se fac și se aranjează așa cum trebuie. Aici am cunoscut oameni calzi și calmi, am cunoscut un mod nou de viață și ritmul ei lent. Lucrurile se întâmplă la un nivel mult mai profund, iar bucuria de a face treburi mărunte sigur că se leagă și de spiritualitate. Conectarea cu Universul nu se poate face în goană, ci în liniște și pace. Nu poți înțelege natura atunci când ești rupt de ea. Nu te poți cunoaște și înțelege atunci când fugi de tine și te amesteci cu oameni stresați, alergi printre mașini și trenuri, respiri un aer poluat, iar mintea îți este plină de reclame publicitare, reduceri, claxoane, știri... în general gălăgie. Aici la țară tot ceea faci ține de spiritual, chiar dacă nu gândești asta. Omul aici are bucuria de a se uita zile în șir la munca pe care a făcut-o cu bucurie, așa cum Brâncuși își admira opera fumând pipă. Unii înțeleg, alții nu sunt pregătiți să înțeleagă“, mărturisește Andy.

Mutat la țară – Viața fără ceas

Toate marile aglomerări urbane transformă omul și îl dezumanizează, spune Andy, dar viața în liniștea munților te purifică. „Știți, unii cred că mutându-mă la munte m-am rupt de lume. Dar, în realitate, legăturile puține și fragile de la oraș s-au transformat aici în prietenii multe și puternice, aproape ca într-o mare familie.“

Conștient de importanța acestei surse incredibile de energie vitală la care se poate conecta oricine este dispus să renunțe la viața în oraș, Andy Hertz a început să pledeze pentru satul românesc în mediul virtual. Mutat la țară – Viața fără ceas este un grup de Facebook în care oamenii împărtășesc din experiența lor în mediul rural și pe care Andy îl definește ca fiind o chemare la adevăr, la lumină, la realitate și la o viață simplă și frumoasă.

„Simțeam că era și este în continuare important să comunic cu ceilalți «mutați la țară» pe care i-am cunoscut. Astfel de la 20 de persoane am ajuns la peste 16.000. Acest grup se pare că arată multor oameni, care s-au mutat deja în mediul rural sau doresc să facă asta, că nu sunt singuri. Grupul arată și oamenilor de la oraș că această opțiune există și că cei care au făcut asta consideră alegerea făcută un succes. Mutarea la țară este un bine personal, dar și unul colectiv. Repopularea satelor nu poate face decât bine întregii planete. Satele plâng după tineri! Satele au nevoie de noi, dar și noi avem nevoie de ele ca și de aerul lor curat!“

Laura ZMARANDA

  • Publicat în Turism

Din înțelepciunea populară: cum se vede viața din Munții Apuseni

Și iată că timpul s-a oprit în loc într-o colibă călduroasă din munți. Prin ferestruica mică prin care privesc, munții își desfășoară spectacolul. Un univers întreg văzut doar prin câțiva centimetri de sticlă. Aripi de lumină căzute printre nori dezmiardă pădurile. Câțiva cai, probabil descendenți pierduți ai lui Pegas, și-au oprit pasul aproape de cătunul din Poiana Călineasa. Uneori își întorc privirea spre colibe. Ca și cum ar intui venirea stăpânilor. Nu vine nimeni însă.

20180812 134453

Scâncetul lemnelor contorsionate în foc mă aduce înapoi în colibă. Alături de Ana. Ana Dobra, o munteancă autentică născută și crescută în Gârda Seacă la umbra unora dintre cei mai frumoși munți ai României, Apuseni. O cunosc doar de câteva ore pe această femeie, dar nu ai ști asta dacă ne-ai vedea împreună. Felul ei atât de deschis și jovial a creat un confort pe care cu puțini dintre oamenii pe care îi întâlnești ai șansa să îl experimentezi. Este duminică și Ana și-a păstrat hainele alese pentru slujba de la biserică până după-amiază. Cred că acest manifest al respectului pentru omul invitat în casa ta, fie ea și doar o colibă de bârne împodobită cu macrameuri cusute în tinerețe, nu este niciunde mai evident decât la oamenii de la țară. Portul său este simplu. O cămașă albă și o fustă turcoaz închis. Părul, aproape fără fire albe, este prins într-o băsmăluță maro cu flori crem mari. Dinainte și-a prins un șorț. Ca orice gazdă care vrea să-și facă invitații să se simtă bine-veniți, Ana a hotărât că trebuie să mă servească cu ceva. 

20180812 140840

În timp ce schimbăm păreri despre viețile noastre, derulate în dimensiuni atât de diferite, oraș și rural, femeia stârnește iuțeala focului din plită. În colibă s-a răspândit discret parfumul de rășină al lemnelor. Prin contrast cu răcoarea de afară, înăuntru temperatura este plăcută. Ceaunul pentru balmoș a fost deja pus.  Când și când, Ana se oprește din dereticat pentru a mă privi. Ochii ei au o culoare pe care nu o poți defini cu ușurință. Un fel de verde strălucitor cu irizații de gri. Însă cu adevărat special la acești ochi este agerimea. Femeia aceasta modestă de 74 de ani are un fel curios de a te privi, dar fără să te stânjenească. Îmi povestește dezinvoltă despre viața sa din tinerețe, despre soțul care a murit cu ani buni în urmă, despre cei trei copii, două fete și un băiat, toți născuți acasă, fără ajutorul unui medic. Nu pare deloc marcată de aceste evenimente, ci dimpotrivă, probabil că pentru ea ar fi fost nefiresc să fie altfel. Și de la propria familie discuția se transferă asupra întregii generații de copii de acum.

20180812 141143

„Pe vremea lui Ceaușescu când un copil făcea școală avea serviciu. Îi dădeau un loc de muncă. Acum vedeți că nu mai are unde să muncească tineretul? Toate fabricile le-au desființat, le-au vândut și le-au distrus. Acum tot aud și la aparatele astea că taie porcii bieților oameni. Din ce să mai trăim? Tinerii de aici doar cu animale se ocupă și mai merg pe la pădure. Unde să se ducă acum tineretul? Prin țări străine, să culeagă căpșuni. Pe acolo se duc copiii acum.“ Cu amărăciunea celor spuse, Ana își continuă mărturisirea. Ce dificil este să auzi adevărul din gura omului de la talpa pământului! Pentru că astfel cunoști de fapt greutatea lui.

„Și la noi în Gârda era o fabrică de lemne. Acum a luat-o un patron și cine știe ce mai face cu ea? Mută pădurile de aici, dar oamenilor, moților, nu le mai dă nimic.“ Aproape automat privirea mea se îndreaptă spre ferestruică și spre pădurile de lângă cătun. Și un gând involuntar răsare. Într-adevăr, în drum spre Poiana Călineasa am văzut cum coamele munților fuseseră dezgolite de păduri. O plagă maro, culoare a pământului, se deschidea în mijlocul pădurii. Nuanțată de soare, imaginea căpăta valențe apocaliptice. „Aici nu ai de unde să câștigi bani. Vara mai aduni fructe, dar iarna ce câștigi? Mai ții câte o vacă. Dar nu ne mai lasă nici la târg. În Gârda, jos la noi, se face târg. Dar la ce bun? Să ne uităm unii la alții? Dacă nu ne lasă să ne vindem o vită, un vițel, un porc, atunci la ce bun?“

20180809 173254

Așezate la masă, îmbogățite cu o farfurioară plină cu afine, în această colibă atât de primitoare, aproape ca o chilie de rugăciune, doar cu cele trebuincioase, ne lăsăm îndemnate de căldura focului pentru a povesti în continuare despre viața în munți și despre comorile lor. „E greu să aduni fructele de pădure. Dar noi știm că astea sunt bune, că le-a dat Dumnezeu. Vara, când sunt aici, în Poiana Călineasa, pe la 10 și jumătate merg la adunat de fructe de pădure și pe la trei după-amiaza sunt înapoi în cătun. Într-o zi aduni o găletușă. Apoi ne întâlnim cu cei care iau fructele. Ne vedem cu ei aici, la biserică. Mai sunt și frunze printre fructe, dar ei le iau așa cum sunt. Primesc 7 lei pe kilogram. Ei vând fructele mai departe, dar ce știu eu cu cât să le dau? Noi nu avem unde să mergem să le vindem.“

Și iată cum „comorile“ muntelui, vândute cu 7 lei kilogramul în Munții Apuseni, ajung pe tarabele din București în păhăruțe de plastic de 250 grame la preț de 15 lei.

După câteva ore petrecute în coliba din poiană, ne despărțim. Cu speranța că viața ne va mai aduce la discuții. În urma mea, cătunul rămâne tăcut. Ana mă petrece cu privirea până urc dealul. Ca pe un copil de al său. Rămas bun!

Laura ZMARANDA

  • Publicat în Social

Poiana Călineasa, „satul“ de vară al moților

Apuseni. Un tărâm sublim, plin de farmec, povești și locuri în care legăturile cu natura s-au păstrat. De fapt, această legătură este atât de puternică încât și tu, orășean autentic, vei simți că aici este locul tău. Ciudat cum te poți simți acasă într-un vârf de munte, nu? Fotoreportajul de față are menirea de a vă confirma cele spuse, iar locul de poveste pe care vi-l prezentăm este Poiana Călineasa, „reședința“ de vară a moților.

Datele geografice ne arată că această poiană imensă, asemănătoare Platoului Padiș, este situată la 1.300 metri altitudine în Munții Bihorului, din partea centrală a Apusenilor. Din această poiană se văd văile Ordâncușa și Gârda Seaca din bazinul hidrografic al Arieșului Mare. Este un spectacol care îți taie răsuflarea. Munții au acest efect inexplicabil asupra omului. Aproape hipnotic. Am ajuns în Poiana Călineasa la vremea când într-un colț al cerului se întrevedea sfârșitul iminent al soarelui.

Dar poiana se bucura încă de căldura lui. În această lumină verdele proaspăt și crud al ierbii avea parcă reflexii aurii. Aerul rece și curat al munților era îmbogățit de parfumul pășunii. Din rândul colibelor, câteva firișoare de fum dezordonate se ridicau spre cer. Cadența tălăngilor care răsunau peste munți era întreruptă doar de lătratul unui câine alarmat de prezența noastră. Însă nici el nu își lua prea în serios avertismentul. După câteva clipe a tăcut, lăsând filarmonica naturii să își continue concertul.

În acest sat de vară cu aproape 100 de colibe oamenii vin doar vara. În lunile aprilie și mai pornesc cu animalele din satele apropiate Ghețari, Casa de Piatră, Hănăşeşti, Poiana Horea, Ocoale, Stânişoara spre această poiană. Rămân aici pentru a avea în veghe animalele până la începutul toamnei, în septembrie. Între timp, cei care rămân în sate au misiunea de a cosi și strânge fânul care va fi principala hrană pentru animale pe timpul iernii.

În Poiana Călineasa, ca în aproape toate regiunile montane, colibele sunt toate din lemn și cu aceeași arhitectură. Înăuntru lor sătenii și-au adus doar cele necesare traiului peste vară. Dovadă că omul poate trăi atât de simplu și nepretențios.

Laura ZMARANDA

GALERIE FOTO


  • Publicat în Turism

Apuseni, călătorie în paradisul moților

Sunt călătorii pe care le facem în viața noastră și care au menirea de a fi mai mult decât atât. Sunt călătorii inițiatice în care descoperi că viața este poate mai mult decât ce ai trăit până acum. Și uneori nu este nevoie decât de un munte care să te urce spre nori și... liniște. În județul Alba, la o altitudine de 1.100 metri, Munții Apuseni prind în strâmtoarea lor unul dintre cele mai frumoase sate pe care le-am văzut vreodată, Ghețari. Drumul (asfaltat) către acest cătun te poartă din centrul comunei Gârda de Sus, pe Cheile Ordâncușei, acolo unde natura face încă o demonstrație de forță și măiestrie. Coloane masive de stâncă, golașe sau dimpotrivă căptușite cu mușchi și licheni, pe la poalele cărora curge râul Ordâncușa, străjuiesc drumul. La intrarea pe chei se poate vizita peștera Poarta lui Ionele, dezvăluită de o ravenă uriașă de 17 metri care se deschide în stâncă. După câteva zeci de minute prin labirintul de rocă al cheilor, peisajul se îmblânzește. Încep văile adânci sau domoale, după vrerea muntelui. Aici cuvântul naturii nu este pus la îndoială.

Satul Ghețari are o energie aparte izvorâtă din liniștea în care este cufundat. Deși sute de turiști ajung în acest cătun, solemnitatea și liniștea muntelui se păstrează pentru că este mai mult decât un sat turistic. Este un loc spiritual în care te poți reconecta cu natura și poți descoperi traiul simplu, nesofisticat al oamenilor de aici. Moții sunt cei mai primitori oameni pe care i-am întâlnit până acum. Te poți așterne la povești cu ei fără să simți cum se scurge timpul, fără să te simți stânjenit de vreo bâlbă pe care ai făcut-o. În căsuțele lor modeste remarci cât de puține lucruri îți sunt de fapt necesare pentru a trăi. Chiar și în pensiunile turistice se păstrează această modestie. Pentru că moții știu că de fapt bogăția lor este muntele.

Numele satului Ghețari vine de la ghețarul Scărișoara. O peșteră care te determină să cobori printr-un aven de 48 de metri adâncime până în măruntaiele pământului pentru a descoperi aici primul ghețar ca mărime din țară și al doilea din lume. De-a lungul timpului au fost construite aici câteva rânduri de scări. Se pare că pământul și stâncile sunt vii. Bătrânul ghețar Scărișoara are peste 4.000 de ani și totuși gheața de aici are o grosime de 22 m.

În Apuseni oamenii respectă natura și nu pentru că sunt forțați sau pentru că li se „predau“ lecții despre comuniunea cu ea, ci pentru că înțeleg că așa este firesc. Modestele căsuțe tradiționale de lemn ale moților se integrează perfect în acest peisaj sublim, iar influențele modernismului nu se simt în arhitectura noilor construcții. Tot ce se construiește este în perfect acord cu munții.

GALERIE FOTO


Fotoreportaj Laura Zmaranda

  • Publicat în Turism

Educaţie artistică în vârf de munte

Satul Mărişel din Apuseni, judeţul Cluj, pare că mă atrage ca un magnet în ultima vreme. Deşi locaţia nu abundă în evenimente spectaculoase, oamenii acestor locuri m-au făcut să revin a treia oară în doar câteva luni. De data acesta, la invitaţia pictoriţei Monica Vaupre Damian, un suflet de aur, am parcurs 600 km şi am urcat la 1.200 m altitudine pentru a vedea lucrările unor copii iniţiaţi în arta frumosului.

Dragostea pentru artă, natură, oameni şi bucuria de a împărtăşi acest sentiment cu semenii au făcut-o pe Monica Vaupre Damian să-şi dedice timpul, energia şi inima copiilor din Mărişel, satul în care artista este de 30 de ani „un fel de musafir permanent“, după cum susţine chiar dumneaei. De doi ani, în fiecare vacanţă de vară elevii claselor I-VIII participă gratuit la un atelier de creaţie pentru a descoperi tainele picturii. „Acum doi ani am avut o primă încercare, am lucrat cu 12 copii pentru un concurs internaţional numit „Hai spune-mi o poveste“, iar eu mi-am permis ca, pe lângă poveste, să şi ilustrez. În felul acesta au fost realizate 30 de tablouri pe sticlă şi 20 pe pânză. La ora actuală lucrările se plimbă prin Europa, expoziţia colectivă a copiilor fiind admirată la Paris şi în alte oraşe euro­pene. Concursul ţine 4 ani, iar după acest interval se va şti care este ţara câştigătoare“, spune Monica Vaupre Damian. De menţionat că România este reprezentată de lucrările copiilor din Mărişel în competiţia cu ţări precum Moldova, Belgia, Olanda, Franţa şi Italia.

Răbdarea şi dedicarea cu care Monica Vaupre Damian a cultivat frumosul în inimile acestor copii le-a dat încrederea şi dorinţa de a învăţa noi tehnici în pictură. „Am văzut cu câtă încântare lucrează copiii, aşa că am decis ca anul acesta să reeditez, tot sub formă de voluntariat, acest atelier de lucru. De data aceasta au venit 35 de copii de vârste diferite şi am încercat să abordez o tehnică nouă – pictura pe lemn, pe lângă lucrările realizate pe pânză şi sticlă. După acest curs copiii au prins curajul de a lucra pe alt material decât hârtia. La început au avut mari reţineri, dar materialele noi i-au cucerit. La finalul celor două săptămâni de lucru am organizat cu copiii un vernisaj“, afirmă Monica Vaupre Damian.

Un eveniment emoţionant pentru mine, pentru că, sosind mai devreme, am avut ocazia să-i cunosc pe copii şi să le surprind nerăbdarea cu care voiau să-şi expună lucrările. Îmbrăcaţi în costume populare imaculate, scrobite, cu flori în mână copiii se apropiau rând pe rând de căsuţa mică din lemn a Muzeului Satului din Mărişel. Deşi programată şi anunţată cu mult înainte, manifestarea la care ar fi trebuit să participe toată suflarea Mărişelului a fost onorată doar de câţiva părinţi, mici grupuri de localnici veniţi să se adăpostească de ploaia vijelioasă pornită pe neaşteptate şi participanţi surpriză – străini veniţi din Franţa, ajunşi din întâmplare într-un moment intim dedicat satului. „Este primul eveniment de acest gen din Mărişel şi nu mi se pare în regulă să nu fie nimeni din partea primăriei, din partea asociaţiilor, din partea satului întreg“, declara cu of mentora copiilor la finalul expoziţiei.

Chiar şi în aceste condiţii, fără participarea oamenilor importanţi ai locului, probabil nesensibilizaţi de acţiunea copiilor, cele peste 30 de lucrări au cunoscut pentru câteva momente gloria expunerii unui vernisaj local. „Ştiu că îi iubiţi, că încercaţi să le daţi tot ce este mai bun, dar nu uitaţi ca, pe lângă mâncare, haine, să le daţi şi dragoste de sat, de natură, de Dumnezeu, de tot ce este în jurul lor, pentru că ştiu să aprecieze. În două săptămâni aceşti copii au făcut nişte lucrări extraordinare care mă fac să spun că sunt nu talentaţi, ci foarte talentaţi. Aveţi un sat minunat pe care Dumnezeu ni l-a dat să-l iubim, nu să-l batjocorim, iar tinerii aceştia trebuie crescuţi cu iubire pentru sat, nu pentru Cluj, nu pentru Franţa, Spania sau alte ţări“, a fost mesajul artistei Monica Vaupre Damian la vernisajul copiilor din Mărişel. Uşor neîncrezători în talentul copiilor vârstnicii satului au vrut să afle din gura pictoriţei cum le apreciază odraslele. „Pot să-i împart în două categorii: unii foarte talentaţi nativ, dar cu care trebuie lucrat în continuare, şi cei care au doar spontaneitatea aceea copilărească, specifică vârstei lor“, a fost răspunsul doamnei Monica Vaupre Damian.

Deşi toate materialele necesare, de la pensule până la vopsele, soluţii şi pânze sunt asigurate din fonduri proprii de pictoriţă, aceasta îşi propune ca şi anul viitor să lucreze cu copiii satului. „Vreau să-i ajut să realizeze nişte lucrări bine făcute şi să putem organiza adevărate expoziţii cu care să mergem la Muzeul Ţăranului din Cluj. După vernisaj mulţi dintre părinţi au spus că sunt dispuşi să contribuie la educaţia artistică a copiilor lor. Au devenit conştienţi de perspectivele pe care le pot avea copiii deprinzând anumite abilităţi. Pe lângă comitetul de părinţi din şcoală, ne propunem să formăm o asociaţie a părinţilor din Mărişel care să se ocupe de educarea lor extraşcolară, pentru formarea unui viitor. Totul ar putea lua o turnură realmente practică în viitor pentru ei“, susţine iniţiatoarea cursurilor de pictură.

Dacă autorităţile ar înţelege perspectivele oferite copiilor de această educaţie artistică Mărişelul ar putea deveni într-o bună zi recunoscut pentru taberele de pictură pe lemn, pe scoarţă sau pentru crestăturile în lemn care ar putea atrage tineri şi din alte localităţi sau pentru atelierele de lucru şi formare profesională a viitorilor artişti populari. Pentru toate aceste demersuri însă este nevoie de un sprijin minim – „nişte stâlpi, un acoperiş şi un robinet de apă“, o problemă pe care edilul localităţii suntem convinşi că o va rezolva.

Izvorul de inspiraţie artistică al doamnei Monica Vaupre Damian a fost alimentat încă de la vârsta de 11 ani de o activitate intensă de creaţie. După ce a urmat şcoala de artă populară secţia pictură şi Institutul de Arte Plastice la Cluj şi Bucureşti artista şi-a expus lucrările mai întâi în ţară la expoziţiile judeţene, apoi, după 1989, în Italia, Franţa, Germania, Canada. „I-am cucerit pe străini atât cromatic, cât şi tematic abordând teme româneşti din pictura naivă de exemplu, din iconografia românească. Simbolistica este stilul cu care am demarat şi pe care l-am păstrat“, ne-a spus în final Monica Vaupre Damian.

Patricia Alexandra Pop

Abonează-te la acest feed RSS